FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Paty (3)
Text postat de George (Dumitru) Corbeanu
-Ai încercat vreodată să te sinucizi?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. Eram la mine acasă, ca de obicei, și o prinsesem drept în mijlocul unei angoase din acelea obișnuite, care ne plictisește uneori. Fumase deja un pachet de țigări, înfundase toate scrumierele din casă, acum trecuse la cești. Era un fum să-l tai cu cuțitul iar afară era prea frig pentru a putea deschide geamurile. Am privit-o calm, gândindu-mă ce răspuns să-i dau. Dacă îi ziceam că nu, că nu încercasem niciodată, că nu aveam de gând să încerc și că mi se părea o prostie, riscam să-mi servească replica devenită de acum clasică între noi. Că nu suntem potriviți, că n-o s-o înțeleg niciodată, că între noi nu poate fi nimic serios, că nu avem viitor…. O auzisem de nenumărate ori, dezlănțuită de cele mai mici gesturi necontrolate ale mele, cum ar fi o ridicare de sprâncene sau vreo grimasă reflexivă - considerate de ea reacții sincere la vreo mare întrebare încuietoare, tocmai că erau necontrolate. Pe de altă parte, dacă îi ziceam că da, mințeam și eu sunt împotriva minciunii, prefer mai degrabă ascunderea parțială sau totală a adevărului. Așa că, afișând un aer de maximă sinceritate am răspuns grav:
-M-am gândit de mai multe ori la asta…Dar nu am reușit niciodată. Poate din cauză că sunt prea laș, nu știu…
Se pare că răspunsul a mulțumit-o, căci nu a urmat cascada de cuvinte de care mă temeam.
-Atunci cred că știi ce simt eu câteodată….când îmi vine pur și simplu să îmi iau câmpii. Simt că locul meu nu e aici, în lumea asta. Eu nu o să fiu niciodată un om din aceia care se căsătoresc, fac o ciurda de copii, apoi își duc viața crescându-i între drumurile la serviciu și înapoi. Nu, cu siguranță există mai mult în viața asta. Vreau să fac ceva, vreau să las ceva în urmă. De ce trăim? Să mâncăm, să dormim și să ne căcăm? Câteodată îmi dau seama că nu ar fi trebuit să mă nasc. A fost o greșeală enormă. Dar vezi, dacă ar fi să decidem noi dacă să ne naștem sau nu….
Apoi mai tare, deja plângând:
- Pe mine de ce nu m-a întrebat nimeni? Futu-i gura măsii de viață! Că sigur nu mai ieșeam de acolo.
O priveam cum îi șiroiau lacrimile pe obraji și am devenit agitat. Nu știam ce să fac, îmi uda canapeaua. Și nu știam ce dracu o apucase așa, dintr-odată. Am încercat, bineînțeles, să o liniștesc. Nu vroiam să mă gândesc la așa ceva atunci. Tocmai descoperisem cât de frumoasă putea fi viața, chiar și așa, simplă, cum o trăiam noi. La ce bun să ne punem întrebări fără nici un sens? Fără nici un răspuns? De de ce să ne complicăm inutil existența?
-Știu cum e, i-am zis filozof, privind-o absent, mi s-a intâmplat și mie….Dar acum hai, nu mai plânge, cum ai zis și tu, nu e după noi. Acum dacă ne-am născut, ce să facem? Trăim și noi cum putem.
Își mai aprinse o tigară cu mâna tremurândă și continuă ca și cum nu m-ar fi auzit.
- Când am încercat prima dată să mă omor, ai mei au intrat în panică. Mi-au zis că sunt nebună. Ce să înțeleaga ei? Nimeni nu înțelege, nici eu nu mai înțeleg câteodată. A doua oară s-au speriat și mai tare. Uite, mi-am tăiat venele, îmi șiroia sângele și eu mă uitam și râdeam.
Mi-a arătat încheietura mâinii brăzdată de două cicatrici adânci și destul de lungi. I le văzusem mai demult, dar evitasem să deschid discuția. Continua pe același ton, cu privirea departe, făcând abstracție de mine.
-M-au dus de urgență la spitalul 9. Da, la nebuni. Ei și? Eram nebună, asta e. Îmi amintesc cum fugeam cu Maria, colega mea de cameră și ne ascundeam de asistentă în podul spitalului, de ne căuta proasta disperată să ne faca injecție! Și cum urlam de mama focului și înjuram, și toată lumea era a noastră! Știi ce mi-a plăcut cel mai mult acolo? Că puteam să facem ca toți dracii fără să fim trase la răspundere. De-mi băgam totul în toate și mă simțeam extraordinar, mai bine ca oriunde. Am mușcat și gherăit atâția oameni, am scos atâtea cuvinte porcoase din mine că am băgat în sperieți tot spitalul. Apoi dă-i și îndoapă-te forțat cu sedative ce te fac legumă și privește lumea cu ochi tâmpi, încețoșați, între somnul de la ora două și ăla de la ora trei. Uite că am devenit nostalgică….
Își stinse țigara la jumătate, cu gesturi apăsate și se duse să se spele pe față. Apoi se puse lânga mine și mă lăsă să o cuprind în brațe. Am simțit-o străină, ca de pe altă planetă. Atunci am avut dureroasa senzație că într-adevăr nu ne potriveam, că eram plămădiți altfel, total diferit, și că aveam să evoluăm cumva paralel, două linii ce nu aveau să se întâlnească niciodată.
Da, asta era Paty. Crize din acestea o apucau când îți era lumea mai dragă. Și nu aveai ce să faci, trebuia să înghiți totul, sperând că de data asta o să termine mai repede. Devenea brusc critică, nemulțumită, sarcastică, ura totul, lumea întreagă, chiar și pe ea. La început am bănuit că era după cum se trezea dimineața sau după vremea de afară, mergând pe sistemul o noapte proastă sau o zi ploioasă îți aduc mizerie în suflet. Dar nu, ea purta cu sine ceea ce se numea o suferință profundă, ancestrală, a moșilor și strămoșilor noștri, care se adunase de-a lungul secolului și acum se regăsea toată înăuntru ei. Purta un tumult, un vifor, un uragan ce o ridica în văzduh amestecând-o cu mizerie, cu urină și fecale uscate de cai, cu fire zgrunțuroase de nisip ce-i intrau în gură, în nări, în pori, ce o respirau și se lăsau respirate, o tornadă ce o amețea lovind-o de ea înseși, de ceilalți, ducând-o la capătul lumii cunoscute și necunoscute, arucând-o în neant, transformând-o într-un punct infinit de mic și infinit de dens care apoi exploda într-un bing-bang creator. Și explozia era așa de puternică, atât de intensă, încât adâncurile îi ieșeau la suprafață, într-o supurare brutală, într-o înroșire, o ardere corporală și necorporală, o mumificare, o transformare în scrum a ființei care, câteva zile mai târziu, renăștea, întocmai ca pasărea mitologică, din propria-i cenușă, din propriul scrum, mai pură, mai strălucitoare.
Paty suferea, pur și simplu, fără o cauză determinată. Și această suferință o apăsa periodic, o închidea ermetic, ca o lespede de sub care se zbătea să iasă la lumină, o lumină palidă, gălbejită, sordidă, fără perspectivă.
Adeseori îmi zicea surâzând că ei i s-a spus dintotdeauna că e maniaco-depresivă. Îi plăcea atât de mult termenul încât îl folosea ca pe o carte de vizită, ca pe ceva definitoriu. Paty, maniaco-depresivă, încântată. Ce, te-ai speriat? No, că nu mușc…încă.
Intr-o seară, după ce ne despărțisem ca de obicei, cu sărut de la revedere, urmat de o îmbrățișare lungă, m-am trezit singur în stradă, lânga Palatul Parlamentului ce mă privea neclintit prin sutele de ferestre vișinii, vrând parcă să mă hipnotizeze. Am luat-o pe jos, spre Unirii, coborând pe 13 Septembrie, apoi facând stânga, pe aleea cu fântâni. Felinarele de stradă răspândeau o lumină misterioasă, dând împrejurimilor un aer medieval, de dincolo de timp. Priveam cerul plumburiu de început de iarnă și, pentru câteva momente, m-am simțit fericit. Fântânile secate din jur mi-au zâmbit, iar eu le-am atins ușor, mâingâindu-le piatra roasă de vreme. Fabuloase, și-au ridicat frunțile obosite și au început să arunce jerbe de apă și flăcări spre înălțimi, ce se încolăceau ca trupuri strălucitoare de șerpi cu clopoței, de vipere sâsâitoare, apoi se descompuneau, firicele de praf scânteietoare, licurici în agonie, boabe de rouă antigravitaționale - un spectacol mareț accesibil numai mie. Pomii desfrunziți de toamnă târzie au început să-și unduiască crengile, într-un cântec lin, lăcrimând parcă după frunzele pierdute. Am ridicat privirea către blocurile vechi, cu balcoane îngălbenite, dezbrăcate pe alocuri de tencuială. Începuseră să se rotească, ieșiseră din încremenirea lor predestinată. Caldarâmul îmi fremătă sub tălpi ca o mare lină, lăsându-mă să cobor în el, cald și primitor. Mi-am scăldat privirea în magia luminilor, am strigat, am urlat, mi-am aruncat hainele dîntr-o zvâcnitură și am înotat în feeria de jur, fără gânduri, fără sentimente, am alergat cu mâinile desfăcute, încercând să prind puțin din închipuirea asta, să rețin cât de mult pot din clipa de față. Apoi, încet-încet, fântânile s-au stins, susurând, mulțumindu-mi că le-am trezit atemporal la viață, copacii au tăcut, blocurile au încremenit reci, iar eu m-am închis, la loc, în mine, o liniște nefirească așternându-mi-se în suflet.
Acasă, cu inima ușoară, încă sub înrâurirea experienței interioare pe care o trăisem, o sun pe Paty. Îmi răspunde greoi, când eram gata să închid. Plângea. Îngrijorat, o întreb ce i s-a întâmplat, dacă are nevoie de ajutor, mă ofer chiar să alerg până la ea, chit că îmi lua aproape o oră.
- Nu ai cum să mă ajuți, lasă-mă dracu în pace, că m-am săturat și de tine!
Așa, dintr-odată. Mi-a sărit țandăra. Cuvintele de alint se transformară brusc într-un șuvoi de țipete și urlete în receptor prin care îi spuneam răspicat că e o nerecunoscătoare, că eu doar vroiam să o ajut și ea uite cum mă trata, cu sictir. Și asta așa, fără vreun motiv știut de mine. Și apoi, în culmea nervilor, i-am închis telefonul în nas, lăsând-o cu fraza neterminată. M-a sunat înapoi, doar era rândul ei să țipe.
- Eu sunt nenorocită și tu tipi la mine! Cu ce drept? În loc să fii lângă mine, tu țipi și te îndepărtezi. Să știi că așa nu se poate, noi nu ne potrivim, clar. Tu n-ai cum să mă înțelegi, nimeni nu mă înțelege. Dacă ai ști ce mi s-a întâmplat…
- Da ce dracu ți s-a întâmplat, că mă scoți din sărite!, i-am zis printre dinți.
- Ce mi s-a întâmplat?, țipă ea. Ce mi s-a intâmplat? Era să mor, na, asta mi s-a întâmplat, și tu mă faci nebună, să nu mă mai faci niciodată nebună, dar cine te crezi tu?
Și dai și plângi în hohote la telefon. Mă făcuse tare curios. Cum de era să moară? Începuse chiar să-mi pară rău că țipasem la ea. Am început să o liniștesc cu vorbe blânde, că-mi pare rău că am ridicat vocea, hai nu mai plânge, zi-mi ce s-a întâmplat. Încet încet s-a oprit din bocit și a început să-mi povestească.
-M-am certat rău cu tata. A început să urle la mine și înnebunesc când cineva urlă așa la mine și-mi acoperă spusele. Nu reușeam să mă fac înțeleasă că nu aveam timbrul vocal la fel de răsunător. Să scap de el, am fugit în camera mea. Dar a venit după mine, răcnind, spărgându-mi timpanele. L-am amenințat că dacă nu tace, mă omor. Nu a tăcut, așa că m-am aruncat cu capul înainte, să sar de pe balcon. Dar ușa era închisă și am intrat cu capul în geam și l-am spart, mi-am spart și arcada, îmi curge sânge și acum. Apoi am leșinat. După ce s-au calmat spiritele, am vrut să mă spânzur de lustră, dar s-a rupt, a cazut din tavan. Vezi, era să mor și tu țipi la mine, hohoti ea din nou. Mi-au spus că vor să mă ducă iar la spital dacă nu mă calmez….
-Dar acum te-ai liniștit, așa? Hai calmează-te, gândește-te la mine, am încercat eu să fiu drăgăstos. M-a asigurat că se liniștise, n-o să plece nicăieri, fusese doar o ceartă în familie. Pesemne, mă gândeam eu, că astfel de certuri erau obișnuite prin părțile acelea, fiecare familie cu farmecul ei. Așa că am lasat-o cu gândurile sale și am închis liniștit. Cum să nu iubești o fată ca asta?, mi-am zis. Are tot ce îți dorești, e frumoasă, e deșteaptă, nu te plictisești lângă ea, o podoabă. Așa că am hotărât să o iubesc în continuare, la fel ca și până acum, iar relația noastră să bată toate recordurile de temporalitate și intensitate a sentimentelor.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Vero, drum bun! O sa relectez la cele spuse de tine - multumesc.

Gheorghe - inclin sa iti dau dreptate, cam "zgarie" injuratura aceea. O sa o scot de acolo

Vasile, ma bucur ca ti-a placut.

Cu prietenie

George
 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-09-20 20:53:31
         
 
  Gheorghe R,

Mi-a placut la nebunie comentariul tau, cel care include gara Lehliu, unde un reporter sarguincios si-ar putea nota o colectie de injuraturi! Dar poate ca asa e "naturelul ei", al suavei Paty si cand nu e deprimata!

George, cred ca are dreptate GR, printre manifestarile depresiei nu cred ca intra injuraturile, altfel o buna parte din puplatia globului ar trebui diagnosticata cu aceasta maladie.

Acest subiect, al folosirii injuraturilor pentru iesirile din crizele grave de depresie, ar putea constitui o interesanta tema de studiu pentru tinerii aspiranti la titlul de doctor in medicina!

Gata, plec ca pierd avionul, ma apropiu de Europa si sunt emotionata! Ma voi gandi la voi numai de la o ora decalaj orar (sau doua?), nu de la 7!

V.
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-09-20 17:33:54
         
 
  O lectură plăcută.  
Postat de catre vasile iftime la data de 2008-09-19 21:52:05
         
 
  O fi Paty... doar un i...  
Postat de catre ambigua departare la data de 2008-09-19 21:38:09
         
 
  Firul epic se deșiră sau nu, dar în caracterizarea personajelor nu cred că ajută înjurăturile birjărești:" Futu-i gura măsii de viață"! O fii Paty depresivă, dar nu cred că e acesta un motiv să suduie ca la cîrciumile hamalilor din Lehliu-gară!  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-09-19 21:33:14
         
 
  Draga GD,

Tocmai aici e chestia: orice proza buna se axeaza pe un fir epic. Ori tu ai talent sa faci proza buna, pricepi? Asa ca nu merge sa zici ca "nu ti-ai propus", daca in toate aceste episoade nu se va intampla nimica, proza ramane sub nivelul talentului tau....

Ca si la filme, doar un film descriptiv, fara sa se intample ceva, devine la un moment dat monoton, orcat de talentat ar fi cineastul. Un film trebuie sa aiba un subiect. Asa e si cu proza, mai ales cea care prinde dimensiuni, cum e a ta. Orice nuvela si orice roman au un subiect, se intampla ceva.

Eu iti spun toate astea pentru ca cineva -nu zic cine, persoana importanta :))), scriitor de profesie cu romane publicate in mai multe tzari m-a învatzat asta.

Daca esti multumit cu aceste fragmante si nu ai alte ambitii (desi talentul ti-ar permite!), continua asa. Oricum, vreau sa fii convins ca ceea ce-ti spun eu e din consideratie, nu din dorintza de a te critica!

Si mai insista la d-l Corbu, ca nu ajuta sa astepti pasiv, in viatza omul se mai si zbate!

Cu stima,
VPL.
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-09-19 21:16:33
         
 
  Vero, in primul rand iti multumesc pentru cuvintele bune ;)

Legat de partile epice
- daca faci referire in general, la ce am postat pana acum (si ce ai citit tu), am sa reflectez serios la problema.
-daca faci referire doar la partile din Paty postate si citite, as putea spune ca Paty nu si-a propus sa aiba un fir epic. Nu se intampla chestii, nu are o actiune definita pe care sa o urmareasca cititorul. Proza asta incearca sa fie un snapshot al unei relatii intre doi tineri, cu accent pe partea feminina din perspectiva celei masculine. O relatie tumultoasa, cu bune si rele, o experienta de viata asa cum poate multi au avut.

Sper ca imi va iesi ceva pana la capat - asta voi ar trebui sa imi spuneti intr-un final ;)

GD
 
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-09-19 20:12:23
         
 
  George,
Ai un talent grozav, esti foarte bun la descrieri. Singurele mici probleme de rezolvat care-ti raman sunt partile epice....Un scriitor (nu zic cine, peroana insemnata!) mi-a zis odata ca cel mai important la un scriitor e talentul descriptiv, pentru ca el se poate agatza pe orice fir epic deja existent. Si mi-a dat exemple din literatura germana a unor mari scriitori ale caror "teme" de povesti fusesera luate de la altii. Mi-a explicat ca asta, acum vreo 200 de ani, nu era plagiat. dar acuma? (l-am intrebat). Acuma mi-a spus ca tot poti sa te trunchiezi de un fior epic cunoscut si sa infloresti o proza pe el, dar e bine sa mentionezi de unde l-ai luat.

In rest, numai de bine!!

Vot,

V.
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-09-19 19:55:34
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Paty suferea, pur și simplu, fără o cauză determinată. Și această suferință o apăsa periodic, o închidea ermetic, ca o lespede de sub care se zbătea să iasă la lumină, o lumină palidă, gălbejită, sordidă, fără perspectivă.
.............

George... nu știu cine e Paty, dar, din cele citite, îți pot spune că aceste manifestări sunt de natură schizofrenică.

Ai grijă ! Este ereditară, nu se glumește cu așa ceva. În locul tău... m-aș teme s-o iubesc. Dacă mai este și nativ născut în scorpion... oh !

colegial

o mai aștept pe ...Paty ( 4 )

*

p.s Sper sa nu se sinucida pana atunci :)


ET
 
Postat de catre ambigua departare la data de 2008-09-19 11:21:10
         
 
  Paty revine ;)  
Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-09-19 10:06:49
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE