|
|
|
|
|
|
|
|
|
20. |
|
|
Text
postat de
George (Dumitru) Corbeanu |
|
|
O parte a copilariei mi-am petrecut-o la tara, intr-o casa cu gradina mare, asezata pe malul lacului, unde am invatat sa pescuiesc de mic. Tata imi zicea in gluma ca m-am nascut cu undita in mana, si ca am prins primul peste inainte sa incep sa merg.
Prima lanseta am primit-o la zece ani, insa nu mi-a placut prea mult, preferam in continuare unditele mesterite de mine, cu pluta si bat de stuf. Cu lanseta ma faleam la copiii din sat care se adunau vara pe marginea lacului, imi placea sa le vad privirile, initial pline de invidie, apoi recunoscatoare, caci le-o imprumutam bucuros.
Cel mai mare peste pe care l-am prins a fost un crap de vreo trei kilograme. A trebuit sa intru pana la genunchi in apa sa il trag la mal, caci imi rupsese stuful de la jumatate si o pornise spre larg. Dar am reusit il sa scot, aveam carlige galbene, suedeze, trainice, mi le aducea tata din oras. Am alergat cu el in brate, chinuindu-ma sa nu il scap, si l-am aruncat dintr-o zvacnire in chiuveta, triumfator, strigand mamei, Ia te uita câta pestele am prins la undita !, si asteptand cuvinte de felicitare care nu intarziara sa apara, Bravo mama, bravo, lasa-l acolo sa il curat si sa il pun pe tigaie.
Pescuiam in grup, din placere, de multe ori aruncam pestii mai mici inapoi, in apa, pastrandu-i doar pe cei mai mari. La fel faceam si cand prindeam cate o regina (un peste colorat, de forma si dimensiunile carasului), sau o oglinda (un peste galben, fara solzi): ne bucuram in cor cateva minute apoi ii aruncam inapoi, cu generozitate. Nu erau buni de mancat, erau amari, mai ales regina.
Guvizii ii sacrificam cateodata, ii sfartecam cu unghiile si puneam bucati din ei in carlig, pentru a prinde rapitori, cum ar fi bibanul. Alteori ii zdrobeam pur si simplu cu o piatra si ii aruncam la pisici, asa, sa ne distram. Nu prea ne placeau, caci trageau puternic, bagau pluta la fund dintr-o smucitura dandu-ne mereu impresia de ceva mare, si dezamagindu-ne de fiecare data cand ii scoteam din undita.
Dar, mai ales, nu sufeream babusca, pentru ca ii placea sa se joace cu momeala, inainte de a o inghiti, iar noi vedeam mereu pluta pe burta, sau la fund, sau plecand, dar nu reuseam nicidecum sa o prindem din prima, si cand, intr-un final, dupa mult chin, o faceam, o calcam efectiv in picioare, apoi ii stalceam capul cu o piatra ascutita, ii scoteam ochii, ii rupeam gura si buzele arcuite si aruncam resturile, scarbiti, peste gard, la gaini.
Cel mai mult ne placeau carasii, caraseii, cum ii alintam pe cei mici. Trageau elegant, pluta abia se misca, iti trebuia o atentie deosebita sa ii prinzi, mai ales daca erau valuri. Iar cand o faceai, cand ii scoteai din apa, iti simteai incheietura mainii tremurand in zbaterea lor, sentiment pe care cu lanseta nu il puteai incerca. Carasii aveau multe oase insa carnea le era dulce, de-asta reuseam mereu sa ii vindem prin sat, atunci cand ne propuneam. De multe ori insa dadeam o punga de pește pe una de cirese, pe care o devoram inca de pe drum, la intoarcere. Cateodata mai primeam si acadele, facute din zahar ars, colorate in rosu sau galben, de la baba Floarea, care le facea in spatele casei, intr-un sopron. Ne placeau nespus acadele acelea pe bat, in forma de cocos, sau sarpe, sau caine, chiar daca, de multe ori, nu indrazneam sa ne ducem pana acolo, atmosfera aceea sumbra din jurul sopronului ne infricosa, iar baba Floarea, cu zambetul ei fara dinti, cu negul ei mare rasarind dintre sprancene, ne ingrozea pur si simplu. Dar de cele mai multe ori ea era ocupata sa le faca, noi fiind serviti de barbata-su, mos Ilie, care ne zambea cald, mocnit, sub mustatile mari si albe. Le luam febrili, cu degetele inca mirosind a peste, si incepeam sa le lingem bucurosi, schimbandu-le apoi intre noi, sa nu ne plicisim de acelasi gust.
Insa de cele mai multe ori tot pestele prins peste zi i-l dadeam lui Ion Bulica, poreclit Piciorus, caci nu mai avea decat piciorul stang, cel drept ii fusese taiat deasupra genunchiului, fortandu-l sa umble in carje. Isi petrecea toata ziua la pescuit, prindea destul, insa niciodata indeajuns. Vara traia din peste, ce nu putea manca, vindea, sau schimba pe faina sau untura. Nu putea sa foloseasca prostovolul sau navodul, din cauza lipsei piciorului, asa ca ii mai ramaneau undita si petactarul, o forma primitiva de lanseta, cu nailonul infasurat pe o sticla, avand in capat un plumb pentru a putea fi lansat in adanc, si cateva carlige. Ii mai imprumutam lanseta primita cadou de la tata si il vedeam cum i se lumineaza fata, caci astfel mai avea o unealta in apa, pe langa cele doua undite de stuf si sticla cu nailon. Si in plus eram preferatul sau, ma indragea ca pe copilul pe care nu il avusese niciodata ( nu stiu sa fi fost vreodata casatorit) iar gestul meu altruist cantarea mult in sufletul lui.
De cele mai multe ori ma asezam langa el si pescuiam impreuna, ca un nepot cu bunicul sau (ai mei murisera amandoi, nu reusesem sa il cunosc decat pe cel din partea mamei, si asta pentru putin timp, a murit inainte sa fac sapte ani), cateodata intreaga dupa amiaza, pana se insera si nu se mai vedea pluta, sau cand ma fluiera tata sa intru in casa. El m-a invatat cum sa pun o râmă in carlig, cum sa o culc in palma stanga si sa o lovesc tare cu cea dreapta, sa o ametesc, oprindu-i brusc zbaterea, cum sa tin carligul, putin inclinat pe spate, si cum sa rulez râma insa nu pana la capat, ci lasand o parte sa atarne, sa atraga pestele mai bine. Ii aduceam râme rosii, pe care le gaseam in pamantul ce acoperea si sustinea celofanul serei pe care o aveam in curte, nu trebuia nici macar sa sap dupa ele. Cresteau mari, groase, pline, acolo, sub fasiile acelea de celofan incalzit, nu gaseai in tot satul asa ceva. Ii placeau, inainte sa le puna in carlig le apuca de un capat si le urmarea cum se alungesc, mici serpi vargati umpluti cu pamant, apoi le rupea cu unghiile in bucati mai mici si le punea pe o piatra, in soare, sa le avem la indemana. Cateodata nu le foloseam pe toate si le gaseam a doua zi uscate, aproape pietrificate, trebuia sa le curatam cu un bat, pentru a le face loc celorlalte noi, proaspete.
Tot de la el am invatat cum sa gestionez momeala de paine, care mergea de obicei la caras. Udam miezul de paine cu apa din lac si il framantam bine in pumn, apoi faceam mici cocoloase pe care le puneam in carlig. Nu era atat de stabila ca o râmă, trebuia sa scoatem des undita din apa, sa verificam ca mai este inca acolo, ca nu a cazut pe fundul lacului. Faceam de obicei cate zece-douazeci de colcoloase mici pe care le puneam pe piatra, insiruite. De multe ori prindeau o crusta de la soare, devenind tari, fortandu-le ori sa le aruncam, ori sa le stropim cu apa sau saliva, pentru a le putea folosi. Piciorus tinea cate patru permanent intre buze, sa le fereasca de soare. Iar cand folosea una, o inlocuia repede cu alta, de pe piatra. De multe ori incerca sa imi spuna ceva si nu putea din cauza painii, facandu-ma sa rad in hohote ca tot el sa ma apostofeze apoi, mai mult prin gestica, caci speriam pestii cu rasul meu zgomotos. Doua lucruri nu suferea Piciorus : sa i se sperie pestii, in special de catre copiii care faceau baie in lac, la cativa metri mai incolo de locul lui de pescuit, - si agentii. Pe copii ii altoia din mers, cu carja, atunci cand putea, injurandu-i printre dinti. Insa de cele mai multe ori acestia pastrau distanta si se hlizeau de la departare, maimutarindu-se. Iar Piciorus, dezarmat, se aseza langa piatra lui cea mare pe care isi punea painea si borcanul cu rame, si gesticula minute in sir, aratandu-le pumnul, ca intr-un final sa ii goneasca cu pietre, aruncate din pozitia aceea, sezuta. Nu reusea sa ii indeparteze prea mult, dar indeajuns incat sa nu ii mai poata nimeri. Si-atunci ei se dezbracau in viteza si se aruncau in apa, cu chiote de veselie, plescaind spasmodic, zgomotos, pana cand ii apuca dardaiala si se hotarau sa iasa la soare, sa se usuce in liniste.
Cu agentii era alta poveste. Una care ne privea pe toti, caci lacul era o crescatorie, asadar pescuitul era interzis celor ce nu aveau permis. Iar la noi in sat numarai pe degete permisele de vanatoare si pescuit, caci nu se luau asa, cu una cu doua. Si agentii, cei ce se ocupau de crescatorie - tot din sat de la noi erau majoritatea -, pe langa indatoririle firesti de a se plimba cu barca si a da mancare la pesti, sa creasca, aveau grija sa urmareasca indeaproape pescuitul ilegal, incepand cu plasele si navoadele bagate de braconieri noaptea, si culminand cu unditele noastre din stuf pe care, odata cazute in mainile lor, le rupeau cu furie, frangandu-le pe genunchi, le bucateau si le aruncau la gunoi. Nu veneau des prin locurile noastre, dar atunci cand o faceau, fugeam manacand pamantul, ca un stol de rate salbatice dupa o impuscatura. Eu scapam repede de ei, caci imi aruncam undita peste gard, in curte, si gata, nu mai aveau ce sa imi faca. Ma urecheau putin si imi dadeau drumul, caci il respectau pe tata care ii cinstea de fiecare data, mai ales ca isi mai scapa si el plasele prin lac, cand ii mai veneau prieteni din oras.
Doar unul dintre ei a mers mai departe odata, si a urcat in gradina, unde imi aruncasem undita, pe care mi-a luat-o, descurcand-o din sarmele cu care era legata via, si a rupt-o, chiar acolo, in fata mea. M-am apucat sa strig, de furie si neputinta, pana cand m-a auzit tata si a venit alergand.
- Mi-a rupt undita, am zis printre lacrimi, sughitand, a urcat dupa mine in gradina si mi-a rupt-o !
- Ce cauti, ma, in curtea mea ? l-am auzit pe tata urland. Dumnezeii cui te-a facut ! Urci in gradina, ma ? Ca la tine acasa, ma ? zise si apuca o furca, gest care il facu pe agent sa se intoarca, tacut, de unde venise. Tata nu era un om violent, greu il scotea cineva din pepeni. Nu il vazusem niciodata atat de pornit ca atunci, cu ochii mici, scrasnind puternic din dinti, cu maxilarele inclestate, probabil agentul acela nu stia cine este si ce pact avea cu ceilalti si asta l-a enervat mai mult decat faptul ca urcase dupa mine in gradina. Brusc mi s-a facut frica de el, vazandu-i privirea aceea fixa, sticloasa, mainile inclestate pe coada de lemn a furcii, picioarele bine infipte in pamant. Am fugit in casa si m-am aruncat pe pat, unde m-a podidit un plans mocnit.
De atunci niciun agent nu mi-a mai rupt undita. Eram favorizat in fata altor copii, daca ma prindeau, imi ziceau soptit, Fugi acasa, transmite-i salutari lui taicatu, si ma lasau sa plec.
Piciorus nu putea sa fuga si nici sa reactioneze. Il luau prin surprindere, ca pe noi toti. Ii calcau unditele in picioare chiar acolo, pe mal, cand inca se aflau in apa. Il vedeam cum incearca sa se ridice brusc, dar nu poate, cum isi cauta febril carjele, cum si le trage aproape, cum se sprijina pe ele si se ridica, incet, dar tarziu, caci pestele prins ii era déjà aruncat in apa, odata cu momeala, iar borcanul de rame spart si continutul imprastiat pe jos.
-Marine, de ce esti tu suflet atat de negru ? l-am auzit odata. Ma urcasem in dudul din spatele casei care isi inclinase trunchiul dincolo de gard si vedeam scena de la inaltime, fara sa fiu vazut. De ce imi rupi mereu unditele astea, ce rau ti-am facut eu ? Cat peste pot eu sa prind cu doua bete ? Incerc si eu sa traiesc, nu dau la nimeni in cap
-Lasa nea Ioane, lasa, nu te plange tu acum. Legea-i lege, nu e voie sa pescuiesti aici. Parca nu ai sti ! Ce, daca nu ai un picior, acu’ tre sa imi fie mila de tine ? Nu mi-e mila ! Fiecare cu ale lui, bune si rele. Hai, du-te acasa, si sa nu te mai prind pe aici, ca data viitoare iti arunc carjele in apa si atunci sa te vad !
-Esti diavol, nu esti om ! Pui de drac ! Te stiu de cand erai mic, te jucai in tarana, descult. Iti dadeam bomboane cand ma intalneam cu tactu.
-Ei lasa-ma cu bomboanele tale ! Ce daca imi dadeai ? Hai, sterge-o acasa, omule, nu mai arde gazul pe aici, spuse si o lua la picior, avea mult de alergat, malul era lung.
-Caine ce esti ! suiera Piciorus, parasind locul. Avansa anevoie, ii tremurau bratele cand isi misca carjele, mi-era frica sa nu cada. Nu o facu, mergea usor, se oprea sa isi traga sufletul, apoi pornea din nou, iesind intr-un final din raza privirilor mele. Avea sa ajunga acasa si sa isi mestereasca alte undite, pana spre seara era inapoi, in acelasi loc, langa piatra lui, cu un alt borcan de rame si alta bucata de paine umeda, framantata in pumn. Iar eu aveam sa ii tin din nou companie, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand stateam acolo de dimineata, doua umbre in bataia vantului, pierdute odata cu soarele ajuns la amiaza, insa renascute spre apus, mai alungite, mai fade, dar la fel de concrete.
Intr-o vara nu a mai venit. Aveam doisprezece ani, cresteam, preocuparile mi se schimbasera, in timpul scolii suspinam dupa pletele blonde ale Laviniei, adventista, care nu venea sambata la scoala, zi neagra pentru mine, iar in timpul vacantei ma plimbam, citeam. Pescuitul nu ma mai atragea atat de mult ca in anii trecuti, poate asta a fost motivul pentru care nu i-am observat lipsa decat tarziu, si atunci intamplator, vazand in cateva randuri piatra langa care statea de obicei, goala, neinsufletita, rece. L-am intrebat pe tata de ce nu mai vine Piciorus la peste, dar a ridicat din umeri, apoi am aflat de la vecini ca era bolnav, de cateva luni nu mai iesise din casa. Apoi a murit. A murit singur, asa cum traise. Nu stiu ce i-a cauzat moartea, unii vecini vorbeau ca s-ar fi sinucis, altii spuneau ca sunt baliverne, ca a murit de ciroza, ca obisnuia sa bea mult, seara, cand ajungea acasa, ca se imbata si iesea in curte urland, sprijinindu-se intr-o carja iar pe cealalta arucand-o dupa vreun caine sau gaina, in delir. Dar eu mereu mi-am zis ca a murit de singuratate si tristete, inchis intr-o viata fara perspective, o acvila beteaga, cu aripile taiate de neajunsurile lumii in care se nascuse, traise si acum alesese sa moara, fara lumanare la capatai, in bezna, cu carjele rezemate de un scaun mic, de lemn, cu spatar, intins pe spate, in pat, senin, cum l-au gasit vecinii dupa cateva zile bune. Nu avea familie in sat, asa ca l-au ingropat vecinii, dupa o slujba scurta. L-au dus la groapa cu alai, cum se facea la noi in sat, insa un alai mic, smerit, respectuos, format din vecini, copii si cersetori, la care am luat si eu parte.
Nu am plans, chiar daca ii simteam cateodata lipsa, in zilele in care pescuiam cu prietenii, sau atunci cand ne scaldam, de data asta nestingheriti. I-am receptat lipsa ca pe un lucru normal, ca atunci cand iti moare un caine cu care te-ai jucat ani de zile si pe care, odata mort, cu tristete, cauti sa il inlocuiesti, fizic si afectiv.
Nici la moartea prietenului mei Mihai, cativa ani mai tarziu, nu am plans. Insa atunci cand l-am vazut in patul acela de spital, o mumie alba brazdata pe alocuri de firicele sangerii, in coma, am stiut ca nu aveam cum sa il mai inlocuiesc, nici fizic si nici afectiv. Am stiut ca el alesese sa moara iar eu trebuia sa accept acest lucru, sa nu plang, sa nu suspin, ci sa ma bucur ca l-am avut langa mine pana atunci si sa apreciez, cumva, ca despartirea noastra fusese una definitiva si brutala, ca a avut curajul de a nu astepta ca viata sa ne izoleze unul de altul, insingurandu-ne, indreptandu-ne intr-un final spre acelasi deznodamant. Iar cand l-am condus la groapa, impreuna cu prietenii si familia, cand am privit pamantul acoperindu-i treptat sicriul, am stiut ca a si el a murit singur si trist, ca murise inainte sa se omoare, cand s-a hotarat sa predea armele si sa se opreasca din lupta, asa cum, probabil, o facuse si Piciorus, obosit, cand a constientizat ca e o lupta surda, dusa in van, cu morile de vant. Nu suntem singuri decat printre oameni, altfel am fi izolati si atat, iar eu m-am simtit atunci mai singur ca oricand, privind in groapa aceea ce incepea sa se umple de tarana, inconjurat de multimea de oameni tristi, unii ingandurati, altii plangand in hohote, altii urland din strafunduri, smulgandu-si parul din cap de durere.
Si acum, aici, in camera aceasta de asteptare, ghemuit intr-un fotoliu de piele ce scartaie lugubru sub corpul meu umed de caldura, cu setea cleioasa in gatlej, acoperita poate, doar de o senzatie de foame puternica care imi chirceste stomacul, facandu-ma sa vreau sa imi parasesc trupul si sa ma dizolv in aerul greu din jur, aici, privind oamenii acestia straini de langa mine stand ghemuiti, incrancenati, la cativa metri departare, aici, asteptand momentul in care, fie vom pleca, obositi, dar usurati ca totul s-a terminat, ca a fost o farsa si atat, fie vom decide, ajunsi la limita suportabilitatii, ca trebuie sa facem ceva groaznic, inuman, aici, acum, ma invalui din nou acel sentiment de singuratate insa adanc, abisal, si incepu sa se scurga in mine ca intr-o palnie uriasa, acaparat de o gura larga, subtiindu-se pe parcurs, fancadu-se mai dens, transformandu-se in picaturi amare care imi arse organismul, insuflandu-mi, din nou, starea aceea de urat, de data aceasta atat de dureroasa, atat de intensa, incat imi dadura lacrimile. Si am inceput sa plang, cu capul in maini, fara a fi in stare sa ma stapanesc, fara sa ma gandesc la rusine, la faptul ca probabil colegii mei de celula ma priveau oarecum mirati, compatimindu-ma, asa cum o compatimisem eu in gand pe femeie urmarind-o urinand.
-Imi cer scuze, am spus intr-un tarziu, stergandu-mi lacrimile cu dosul palmei. Nu stiu ce m-a apucat.
-Nu e nimic, spuse Robert, barbatul, e bine sa te mai eliberezi. Toata situatia asta absurda ne afecteaza pe toti. O sa gasim noi o cale de iesire.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
trecut din intamplare, am simtit mirosul amestecat de pamant, peste si râma, mi-am oprit bastimentul la mal si motorul ecologic a inceput sa bata lin,
am citit si n-am mai vazut cuvintele...
|
|
|
|
Postat
de catre
definitiv retras 02octombrie09 la data de
2008-09-19 12:10:04 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
"In ce judet ti-ai petrecut copilaria?"
(George Dumitru)
Sunt din inima Baraganului, din judetul Ialomita. |
|
|
|
Postat
de catre
Vasilica Ilie la data de
2008-09-18 19:57:08 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vasilica, multumesc de vizita. Cam asa pescuiam si noi, insa nu cu pluta din pana de gasca (cu toate ca mai foloseau unii asa ceva). La noi era pluta din varf de cocean de porumb.
In ce judet ti-ai petrecut copilaria? |
|
|
|
Postat
de catre
George (Dumitru) Corbeanu la data de
2008-09-18 16:53:26 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
George, te-am citit cu placere!
"O parte a copilariei mi-am petrecut-o la tara, intr-o casa cu gradina mare, asezata pe malul lacului, unde am invatat sa pescuiesc de mic."
Poate o sa razi, dar si mie imi place sa pescuiesc! Scrierea ta imi aminteste de copilarie, si eu am crescut langa balta de peste, chiar exista si un paraias care trece prin spatele gradinii parintesti; in acel paraias pescuiam cand eram pustoaica, ce e drept, pesti mici(carasi)era o distractie, cu o undita facuta de tata dint-o trestie de stuf, pluta era facuta dintr-o pana de gasca, iar momeala era din mamaliga amestecata cu miez de paine sau rame. Ulterior, cand m-am casatorit,(barbatului meu ii placea sa pescuiasca, isi adusese niste scule moderne din strainatate ) mergeam in fiecare vara cate o saptamana la tara special pentru pescuit.Pe mine ma destinde foarte mult pescuitul iar fiul nostru ne calca pe urme, in vara asta am mancat peste prins de el. |
|
|
|
Postat
de catre
Vasilica Ilie la data de
2008-09-18 13:06:47 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vero - te-am momit, recunosc. Tu vrei sa stii ce se intampla cu oamenii din camera aia-ei bine, si eu vreau :) inca ma gandesc la ce o sa fi mai departe (asa ca, daca ai idei, mi-ar placea sa le impartesesti cu mine caci nu as vrea sa dau in "the cube" sau alte scenarii americane de genul asta)
Gina -multumesc de atentionari, asa e, am recitit si incepe sa ma zgarie repetia lui "atunci" in anumite pasaje. O sa schimb.
Radu - ai dreptate, l-am postat imediat dupa ce l-am terminat, asa, din febra creatiei :) eram nerabdator sa il impartasesc cu voi si nu am apucat sa revin pe el. Ma bucur ca ti-a placut (imi amintesc ca nu ti-a placut un text de al meu si aveai mare dreptate, iar daca asta iti place, inseamna pentru mine ca are ceva valoare). Legat de babusca si pluta - asa era pe vremea aia, prin '88 la noi la tara.. Plutele erau facute din coceni de porumb (partea subtire din varf) si era destul de usoara, iti trebuia mult plumb. Iar babusca ne scotea din minti!
Kosta - legat de Nuti - asta e, pana ne prindem noi de smecherie... ramanem cu buza umflata. |
|
|
|
Postat
de catre
George (Dumitru) Corbeanu la data de
2008-09-18 09:50:47 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
typo: "schitate," |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2008-09-17 21:22:59 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Dai proba unui talent scriitoricesc real, esti un prozator adevarat, personajele tale, desi abia schitate traiesc, au forta de a se tine pe picioare singure, cum am zice. Si a mea tot blonda a fost, o chema Nuti si nu era adventista dar eu nu aveam curajul sa-i spun nimic. Copil prost. Cand am aflat, in sfarsit, care e treaba cu fetele, eheeei, nu se mai putea face nimic, nici pentru ea nici pentru mine. Tare frumos ai scris. Cu drag, Kosta. |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2008-09-17 21:21:41 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
sunt mai multe mici typo, dar una dintre ele si anume ''Dar am reusit il sa scot'' ma face sa cred ca ai scris fragmentul asta ''din prima'', fara sa-l mai recitesti, ceea ce mi se pare notabil, pentru ca ti-a ''iesit'' de minune, ca sa zic asa
partea asta din copilarie, cu pescuitul, mi-a trezit niste amintiri si m-a cucerit; as avea niste observatii privind pescuitul la babusca, dar cred ca de atunci pana acum ai mai evoluat... in plus, s-au inventat acele 18-24, plutele fine si bine echilibrate, etc; dupa parerea mea, pescuitul la babusca e unul dintre cele mai placute indeletniciri :)
scrii cu usurinta, nefortat, necautat, limpede, curgator, intr-un cuvant natural
mi-a placut,
vot |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2008-09-17 20:41:35 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
'Ia te uita câta pestele am prins la undita !'- aici e un typo.
'Guvizii ii sacrificam cateodata, ii sfartecam cu unghiile si puneam bucati din ei in carlig, pentru a prinde rapitori, cum ar fi bibanul. Alteori ii zdrobeam pur si simplu cu o piatra si ii aruncam la pisici, asa, sa ne distram. Nu prea ne placeau, caci trageau puternic, bagau pluta la fund dintr-o smucitura dandu-ne mereu impresia de ceva mare, si dezamagindu-ne de fiecare data cand ii scoteam din undita.
Dar, mai ales, nu sufeream babusca, pentru ca ii placea sa se joace cu momeala, inainte de a o inghiti, iar noi vedeam mereu pluta pe burta, sau la fund, sau plecand, dar nu reuseam nicidecum sa o prindem din prima, si cand, intr-un final, dupa mult chin, o faceam, o calcam efectiv in picioare, apoi ii stalceam capul cu o piatra ascutita, ii scoteam ochii, ii rupeam gura si buzele arcuite si aruncam resturile, scarbiti, peste gard, la gaini.'
un pic de 'horror', in ast' paragraf - pentru mine. insa e justificat, credibil si pliat vremii de atunci.
'Le luam febrili, cu degetele inca mirosind a peste, si incepeam sa le lingem bucurosi, schimbandu-le apoi intre noi, sa nu ne plicisim de acelasi gust.' - no comment/ am ras/ pofticiosi, copiii!!
mi-a placut personajul 'Piciorus' - l-ai descris, si l-ai pastrat atat de real.
iar moartea prietenului Mihai, a fost o dezlantuire si pentru 'atunci':
'Nu am plans, chiar daca ii simteam cateodata lipsa, in zilele in care pescuiam cu prietenii, sau atunci cand ne scaldam, de data asta nestingheriti. I-am receptat lipsa ca pe un lucru normal, ca atunci cand iti moare un caine cu care te-ai jucat ani de zile si pe care, odata mort, cu tristete, cauti sa il inlocuiesti, fizic si afectiv.' (stii la ce ma refer, ori intuiesc)
mi-a placut atmosfera scrierii. George-D, daca te reintorci pe text, poate o sa observi unele cuvinte 'de prisos'- mici rectificari,
gand bun, tie
regards,
goia
|
|
|
|
Postat
de catre
nula nada la data de
2008-09-17 20:27:49 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
George, si eu sunt pescar, asa ca voi reveni... |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2008-09-17 19:53:44 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
George,
Hai ca m-ai "momit" bine! pai se poate sa ma prinzi asa? uite, eu, om de stiintza, am calculat: textul tau are in total 3169 de cuvinte, iar paragraful cu continuarea patzaniei din camera inchisa are 262 de cuvinte. Deci din postarea ta, numai 8.3 % e ce asteptam, restul e ceva ce putea sa stea de sine statator sau sa fie atasat oriunde!
Infine, ghinionul meu e ca nu stiu sa pescuiesc si ca nici nu am rabdare sa stau la pescuit. Asa ca intzelegi ca, trezindu-ma in fatza acestui text voluminos, dupa ce l-am inceput si am vazut ca nu are nimic de a face cu ce asteptam, am cautat imediat si cu fervoare partea "promisa".
Iti multumesc pentru ca te-ai gandit la mine si astept în continuare. Plus ca in fiecare zi cand iau liftul, ma gandesc la tine, caruia ti-am povestit patzania mea...
Cu stima,
VPL. |
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2008-09-17 19:41:08 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vero, am mai postat un capitol din povestea aceea lasata neterminata (stii tu).
Sper sa iti placa.
GD |
|
|
|
Postat
de catre
George (Dumitru) Corbeanu la data de
2008-09-17 18:53:02 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|