FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Autobiobrafic (7) - Real vs. virtual
Text postat de Daniel-Dumitru Darie
Presați de gândurile zilelor prezente viața pare a se redefini. Concretul și idealul au reflexii identice și comune. O oglindă transparentă începe să definească comportamente necunoscute.
Realitatea socială obligă și îngrădește la principii și percepte bine statuate de-a lungul timpului. Principiilor, corecte sau mai puțin corecte, firea uma-nă, în mod natural se opune și dorește a crea un alt orizont, o altă sferă a manifestărilor propriilor idei, propriilor speranțe, propriilor vise; o lume libertină și conservatoare totodată.
Fără de planuri, fără de gânduri profunde, o altă trăire, paralelă, în care inițial există doar el, creatorul, este experimentată și dezvoltată pas cu pas. E o lume a unei realități dorite, a unui mod de simțire și trăire conform unor răbufniri de orgoliu. Necesară sau nu, bună sau nu, lumea aceasta există pentru mulți, și, de multe ori, influențează și marchează des-tine. Iar consecințele nu se lasă așteptate...
Înainte de Internet au existat imagini, texte, filme, muzică... toate formele de artă posibilă există cu sco-pul de a comunica o anumită viziune a lumii, de a crea o anumită stare. Este oarecum ipocrit să susțin că realitatea virtuală este net inferioară acestor medii de comunicare.
Internetul a deschis o cutie a Pandorei. Crearea unei lumi virtuale într-o societate virtuală este la o distanță de un click. Și, pentru că Internetul este, din-colo de toate și o mare afacere, nici nu e nevoie de a o crea. Site-uri dedicate unei așa-zise comunicări între oameni sunt de fapt lumi virtuale în care a te integra, a te manifesta fără opreliști prea mari, în sensul unei pseudo-existențe normale, este pus la dispoziția oricui.
Lumea reală, viața reală are limitările spațiului tridimensional, al volumului existențial. Spațiul virtual are limitele infinitului. Aproape totul e posibil: o nouă identitate, alte caracteristici fizice, alte însușiri intelectuale, alt mod de exprimare, un cerc de cunoscuți cu mult mai mare. Și asta pentru că, aproape tot-deauna, nu există posibila confruntare. Până la urmă…
De ce să nu fim toți blonde cu ochi albaștri, super-eroi, sniperi ascunși într-un turn, doctori în filozofia marmotelor, antreprenori în Second Life, regi în Utopia sau orice altă trăznaie ne mai oferă soft-urile menite a ne depărta de viața de zi cu zi? De ce să nu vindem și să nu cumpărăm orice: real sau imaginar, de la cele cotidiene la necesități umane, de la micile fantezii la sex.
A fi Casanova, a fi Don Juan, în viață nu e la în-demâna oricui. În această nouă lume, folosind doar capacitatea intelectuală, poți face cuceriri răsunătoare. Imaginea personală este modelată după necesitățile momentului, după idealurile cuplului ad-hoc format. Dacă totul decurge normal se continuă... dacă apar fisuri, totul se reia fără urme de remușcări sau regrete... și, de obicei, cam nimic nu se pune în practică. Dacă se ajunge însă la acel moment apar dramele, faptele antisociale, de cele mai multe ori...
În fapt rămâne dominantă întrebarea: e bine sau e rău?
Fiecare percepție a realității umane este o realitate virtuală. Toți ne bazăm pe simțurile noastre să aflăm ce este real și ce nu. Deci, de ce ar fi realitatea viruală mai puțin reală? Posibilul răspuns e simplu: pentru că dispare când tragi cablul de alimentare din priză. Astfel că devine clar: realitatea virtuală nu este un drog (discutabil), nu este o religie, este o unealtă. Este o unealtă care a existat în diferite forme de-a lungul timpului, iar cea mai nouă formă se întâmplă să implice mănuși, căști, încăperi special construite sau doar o tastatură și o atitudine.
În adâncul sufletului său, omul rămâne un animal cu pantofi și realitatea virtuală nu poate decât să-i stimuleze imaginația și inteligența. Instinctul rămâne ceva separat, ceva dincolo chiar și de simțuri, ceva care în continuare îl îndeamnă pe om să-și caute și să comunice cu proprii semeni. Nu vom înce-ta să fim oameni doar pentru că avem realitate virtuală și de aceea nu sunt credibile scenariile apocaliptice care spun că prin jocuri și simulatoare realitatea virtuală ne va mânca creierii și ne va tâmpi copiii.
Nu ar fi cazul de a fi speriați. Cea mai convingătoare hologramă nu poate să înlocuiască două milioane de ani de evoluție. Toate marile tehnologii au provocat în momentul apariției lor reacții extreme. Ori ești super-îndrăgostit de ea, ori vezi în ea Anticristul. Așa a fost în cazul tiparului, radiodifuziunii și apoi televiziunii. În cele din urmă, omul a ajuns la un echilibru. Aceeași va fi situația și în cazul realității virtuale. Dacă nu... scoatem mașina din priză.
Cam asta ar fi o modalitate de a privi, cu ideea “pro”, realitatea virtuală.
Dar... totul are o limită și în cazul acesta limita ar trebui impusă când renunțăm la noi și devenim micul caracter virtual pe care l-am creat.
Nu este normal să te refugiezi într-un alter-ego care nu există... psihologii și terapeuții luptă cu tratarea unor cazuri de acest gen de zeci de ani. Nu ești mulțumit cu tine, fă ceva în privința asta, ceva concret nu câteva click-uri bine plasate pe o pagină web. Puțin joc nu strică nimănui, atâta timp cât știm delimitarea celor două lumi.
Poate nu ar trebui să renunțăm la astfel de metode de relaxare, divertisment sau cum le privește fiecare. Dar nu trebuie să abuzăm de ele și să decidem să trăim doar în on-line că acolo suntem mai cool, mai deștepți, mai frumoși și ne facem prieteni mult mai ușor decât în realitate; să nu ne ascundem în spatele unui blog sau vlog unde se adună toți fanii noștri și să ignorăm realitatea ce ne înconjoară. Altfel nu trebuie să facem mișcare, nu trebuie să mâncăm sănătos, nu trebuie să mergem la școală, nu trebuie să ajungem la muncă azi, mâine, poimâine... nu trebuie să mai facem nimic care nu are legătură cu on-line-ul pentru că acolo ne simțim cel mai bine. Internetul este atât de mare și noi suntem niște zeități perfecte acolo.
Stăm pe chat/messenger cu orele vorbind cu oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată, dar pe care nici nu vrem să-i întâlnim, că doar de aceea s-a inventat chat-ul, să socializăm pe net. Nu avem curaj să facem anumite schimbări în viața noastră, nu-i problemă, le facem în Second Life și vedem cum merge. Cu cât ne folosim mai mult de aceste resurse, cu atât uităm cu adevărat cine suntem noi și acesta nu este un lucru bun pentru psihic.
Sunt oameni care deși lucrează împreună zi de zi nu schimbă mai mult de două-trei cuvinte, dar care în momentul în care pătrund într-o lume virtuală sunt cei mai buni prieteni și parcurg împreună strategii de luptă și fac schimb de sfaturi. Sunt oameni care abia de îți răspund la un salut, dar pe messenger poartă cu tine discuții interminabile și ajungi să descoperi o persoană care nu seamănă deloc cu omul pe care îl cunoști.
A te izola în realitatea virtuală este ca și cum ai duce o viață dublă. Îi înșeli pe cei de lângă tine cu niște necunoscuți. De ce? Îți este rușine cu pasiunile tale sau ești prea mândru de ele și simți că nu ai ce discuta cu prietenii tăi? Fugim într-o realitate virtu-ală pentru că în realitate suntem mai slabi, mai ti-mizi, mai sperioși și mai lași. Fugim de tot ce nu ne place și alegem cea mai ușoară cale de a depăși niște probleme, le ignorăm pentru că în lumea noastră virtuală nu există.
Pentru a fi însă serioși, dacă nu avem mari pro-bleme de acomodare și socializare atunci am face bine să nu ne mai complacem în astfel de activități și să înfruntăm realitatea. Altfel nu am fi noi, am fi doar niște măști umblătoare.
Cam acestea ar fi motivațiile atitudinii “contra”.
Argumentelor de raționament s-ar putea adăuga rezultatele cercetărilor științifice, cercetări care nu pot fi ignorate: într-un prim experiment, realizat de Universitatea din Washington, subiecții puși să învețe a folosi o camera video performantă din poze și instrucțiuni scrise, și-au amintit ulterior numai o parte din ce poate și ce nu poate face respectivul aparat. Subiecții cărora le-a fost prezentată camera prin in-termediul unei versiuni virtuale pe computer și-au amintit mai bine cum se folosește, dar au vorbit și de multe calități inexistente ale acesteia, care nu le fuseseră nicidecum prezentate. Prin urmare, cercetătorii cred că experiențele virtuale stimulează imaginația, creierul devenind la scurtă vreme incapabil să separe amintirile reale de cele ireale. Testul s-a referit numai la o experiență limitată, dar psihologii vor să afle în ce măsura e afectată memoria celor care fie se joacă pe PC mai multe ore zi de zi, fie se numără între cei peste 2,2 milioane de locuitori ai lumii imaginare bo-tezate "Cea de-a doua viată" (Second Life), unde au o slujbă, o familie, proprietăți, afaceri - toate imaginare. Alt experiment, realizat de University College din Londra, le-a cerut voluntarilor să dea un test de memorie unei femei imaginare create de un computer, iar la fiecare răspuns greșit al acesteia să îi aplice șocuri electrice. Deși știau că e vorba de un personaj i-maginar, monitorizarea ritmului cardiac al subi-ecților și mărturisirile lor ulterioare au demonstrat că ei se comportau ca într-o situație reală. Dar, sub influența unei "figuri autoritare" care le dădea ordinele, ei aplicau șocurile chiar și atunci când femeia le cerea să se oprească. Din 34 de subiecți, 11 au comunicat cu femeia virtuală doar prin mesaje scrise, ei a-plicându-i toate cele 20 de electroșocuri la care aveau dreptul. Și dintre cei 23 care vedeau un personaj virtual, 17 i-au aplicat toate șocurile, trei - 19 șocuri, iar câte unul - 18, 16, respectiv 9 șocuri. În mod paradoxal, participanții resimțeau situația ca reală, deși știau că nu e, dar în același timp nici nu s-au oprit din chinuirea femeii virtuale. Rezultatele testului ce au arătat că empatia scade în realitatea virtuală și sub influența unui îndemn sunt similare unuia efectuat la Yale în 1961. Atunci, un cercetător le ordona unor voluntari să aplice electroșocuri unor necu-noscuți și, cu toate că majoritatea s-au plâns ulterior că ceea ce făceau era împotriva conștiintei lor, toți au ascultat "ordinul", având justificări similare criminalilor de razboi naziști. Pe de o parte, experimentul cercetătorilor londonezi e îngrijorător, pentru că oamenii s-au dovedit lipsiți de compasiune. Pe de alta, dacă subiecții au spus că s-au comportat ca într-o situație reală, experimente similare ar putea investiga violența de pe stadioane sau violențele rasiale, când indivizi normali urmează spiritul de turmă și devin foarte violenți la îndemnul altora.
Concluzia generală, științifică, este unanimă: realitatea virtuală poate crea amintiri, imagini, situații ireale și scade empatia față de semeni, chiar și atunci când se intră în contact temporar cu o lume imaginară, modificând simțul realității.
M-am afundat poate mult prea mult în argumentele științifice și unii îmi pot imputa această meteahnă, a omului pregătit să lucreze cu argumente palpabile. Și asta pentru că toate acestea se vor regăsi între coperțile unei cărți care, dacă e să judecăm după argumentele de mai sus, tocmai face să se creeze, pentru un timp, timp al cititorului, o altă lume, ireală pentru aceasta. Argumente pro și contra pot fi date și aici. Și chiar recunosc, acelor ce imi vor aduce critici, realismul gândurilor. Însă le aduc în față un singur argument: ceea ce este scris în această carte nu are menirea de a crea o lume gândită de mine, ci de a arăta celorlalti lumea sufletului meu. Cu trăirile și imaginile ei. Nu reprezintă un alt orizont al cititorului, pentru că acesta există ca o realitate de netăgăduit, dar altfel netransparentă pentru mulți. Chiar dacă există și destui cârtitori...
Am experimentat și trăit această a viață paralelă și ireală. Condiții sociale proprii m-au dus să resimt mult mai repede decât alții efectele acestei beții ce poate depăși instantaneu pragul comei. Nu cred că acest prag l-am depășit, dar, deși în această lume am pătruns cu o identitate necosmetizată, nu am fost atât de puternic încât să nu mă îmbăt cu apa rece a unui succes în parte ireal. În consecință, m-am aruncat peste un prag al nedoritelor sensuri ale vieții. Și, dacă pentru unele există drumuri de întoarcere (grele, dar existente), alte praguri nu se vor mai lăsa călcate în sens invers. Oricum, toate vor marca ceea ce repre-zintă biografia unui om. Iar acel om sunt eu.
Mi-am amintit acum o întrebare pusă cu obstinență de un specialist ce căuta în subconștientul unor subiecți un sens al trăirii lor: “Preferi să stai acasă pe net decât să ieși în oraș cu prietenii/familia?”. Ciudat sau nu, pentru mulți a sta pe net le oferea universul de care aveau nevoie, în detrimentul existenței pal-pabile și bucuriei celor de alături.
Visul îți crează o realitate virtuală mai mult decât jocul. Un adevăr care mă pune pe gânduri. Nu pot să contrazic. Așa este. În fiecare moment ne imaginăm câte ceva. Fie că visăm cu ochii deschiși, fie că îi avem închiși, tot visăm. Și jocul e ceva mai real decât visul...
Visul și jocul nu pot, nu trebuie să aibă ca obiect darul suprem – viața. Viața nu este un obiect ce poate fi reparat sau înlocuit. Are însușirea de a fi un abso-lut fără de preț, fără de egal.
M-am jucat și eu cu viața și am ajuns la concluzionarea limitelor. Limita nu e calculabilă nici către plus infinit, nici către minus infinit. E o limită definită în spațiul existenței proprii. Limita aceasta nu este în nici un fel virtuală. Este reală, este concretă, este condiționată și totodată necondiționată.
Dincolo de condițiile externe, de condițiile sociale, economice sau profesionale, mi-am hotărât drumul pașilor următori: absolut concret si real. Visele sunt frumoase, dar în alb și negru nu se disting detaliile. Eventual se poate vorbi de artă. Jocul e poate nece-sar și foarte plăcut, dar este cronofag. Timpul nu poate fi lăsat la voia răpitorilor de orice fel. El trece. Iar viața chiar ține cont de această a patra dimensiune a existenței. Celelalte trei pot fi modelate... Cea de-a patra are doar sens unic... înainte.
Câteodată trebuie să învățăm să punem puncte. Să punem puncte pe I, să punem punctul de final. Și trebuie să uităm să folosim punctele de suspensie.
Am ajuns și eu în acel punct al punctelor obligatorii. Mă întorc definitiv în realul conret, pentru a da necesarul contur vieții mele. Voi fi acela care nu mai caută apa rece chiar și în razele soarelui din zilele toride de vara. Voi fi acela care va ști să privească o țintă reală, cel care va trăi în timpul real: voi mânca, voi iubi, voi face dragoste, voi munci, voi învăța, voi lupta. De fapt... voi fi acela care nu apucase pe drumul pragurilor. Cu marea diferență că duce pe umeri povara experienței.
Mă întorc până la urmă în viața mea. Mă întorc pentru a repara ceea ce este reparabil. Mă întorc pentru a reda speranța oamenilor ce cred cu adevărat în mine, acelor ce au rămas tot timpul lângă mine.
Poate o să mai scriu sau poate nu. Dar și pe acest tărâm mă voi ancora în modul cel mai real, angrenându-mă în lumea celor care nu trăiesc un vis al marelui scriitor. Perfecțiunea nu ți-o dau laudele nemotivate, ci trăirea adevărată. Nu ți-o dă prietenul virtual, ci criticul obiectiv.
Până la urmă nu de ieri, nu de azi eu mi-am definit caracteristica vieții mele: anonim și absolut real. Cu atât mai mult cer un pașaport, chiar prin inscripții în antiteze, plătind cu o picătură de suflet, fie și către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu și a trăi absolut concret.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Ioan Peia, marele fizician de doi banuti gauriti. Astae titlul ce sti se cade. Ca tu pricepi doar spurcaiunile ce le scoti din gura. Vorbesti de teorii ale fizicii, dar n-ai fi in stare una nici macar sa o copiezi, ca de inteles... eternitatea nu-ti ajunge!
Te ia de mana cu cel AAA nonim si incercati macar sa faceti mai putina umbra...

AAA nu vorbi tu de modestie, tu care te autodeclarai "cel mai bun". Am tot textul de atunci daca vrei sa ti-l reamintesti. Daca e ceva ce suna a ceea ce spuneai tu atunci se datoreaza faptului ca mi-am dat seama ca nici macar daca spun ce spunei tu, nu m-ar cataloga nimeni drept lipsit de modestie. E legea tranzitivitatii: Daca a=b si b=c atunci a=c... Poate macar pe asta o intelegi!

Dar, peste toate, cred ca voi sunteti scapati dintre docherii ce au asistat la experimentul Philadelphia...
 
Postat de catre Daniel-Dumitru Darie la data de 2008-09-11 00:56:10
         
 
  Don Peia... te-ai desprins de Haită, îi renegi, nu te mai poți integra?
sau zama ,,bordeleză,, și-a făcut efectul înainte de vreme, dând cu piatră, în vânătaia-ți mare..

ce să mai înțeleg..
,,Perfecțiunea nu ți-o dau laudele nemotivate, ci trăirea adevărată. Nu ți-o dă prietenul virtual, ci criticul obiectiv. ,,
asta chiar nu-ți sună ghine?
 
Postat de catre Ernesto Che Guevara la data de 2008-09-10 23:50:57
         
 
  Haita,
Ia te rog nu-l mai supăra pe omul ista, că acuș se întoarce în "realul concret"(!!!) și te lasă cu buza umflată!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2008-09-10 21:54:01
         
 
  ...Ioane, nu înțeleg ce ai cu Daniel. Se știe că, pe lângă un genial poet, este și un extraordinar fizician. A descoperti și sensurile formelor. Cum mai merge, Darie, marele experiment de la Geneva? Finalul acstui text este fenomenal. De-o modestie aparte.  
Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2008-09-10 20:30:03
         
 
  N-am rezistat decît pînă aici, cu toate că recoltasem o bogată producție de perle și expresii pompoase și găunoase.
Asta, însă, le întrece pe toate:
"Spațiul virtual are limitele infinitului."
Ceea ce înseamnă, nu-i așa, că reformulează o teorie fizică fundamentală și, desigur, și un precept filozofic important.
Cu toate că aș fi vrut să continuu, cum spuneam, m-a lăsat, brusc, entuziasmul.
Nici măcar de mișto nu e bun textul ăsta!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2008-09-10 19:42:39
         
 
  "În adâncul sufletului său, omul rămâne un animal cu pantofi și realitatea virtuală nu poate decât să-i stimuleze imaginația și inteligența"

"ceea ce este scris în această carte nu are menirea de a crea o lume gândită de mine, ci de a arăta celorlalti lumea sufletului meu. Cu trăirile și imaginile ei."

"Mă întorc definitiv în realul conret, pentru a da necesarul contur vieții mele."

un typo : concret...

va doresc succes, am citit cu interes punctele dvs. de vedere.

" Perfectiunea nu ti-o dau laudele nemotivate, ci criticul obiectiv "

sa aveti parte de obiectivitate.

*

colegial

ET
 
Postat de catre ambigua departare la data de 2008-09-10 13:56:57
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE