PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Aduceri de poveste Text postat de Tania Ramon Ne lăsam cuminţi, atraşi, ca un stol de rândunele de zăpezi de toporaşi mult prea albi printre nuiele de-mpletea vântul în graba zilelor fără de drum, pledul aspru din cocioaba ce abia de scotea fum. Apele pictau cu stele, noi cătam cerneala traşi de nesomnuri şi de iele în galopul de trăpaşi, pân` odată, cum necum, dintr-un măr, de pe taraba ce-oferea minuni şi scrum, a ieşit discordia. Baba a stârnit oglinzii luciul, a tăiat felii de lună `n balansoarul de pe priciul unde ziua-i săptămână. Nu ştiu unde sunt dragonii iar povestea cu smaraldul, prins în file de begonii, a încărunţit tot gardul. (...)Cine nu ştie a-şi înveli sufletul cu haina prea mare, primită de la veri sau mătuşi, sau cu haina prea mică, furată în lipsa fratelui sau surorii pentru că pare mai aleasă, sau nu îşi ştie încălţa sufletul cu papuci prăfuiţi, prea mari sau prea boţiţi, sau nu ştie mînca felia de pîine unsă, în grabă, pe un colţ de masă, veşnic lăsat cu firmiturile nestrînse, sărind peste felul unu, atunci acela nu a fost copil. Sau nu a fost suficient de copil. Seară de seară aşezam pietrele, alese cu grijă, după mărime şi slefuială, în mijlocul şoselei ce trecea ca un brici prin cartier ciopîrţindu-l, într-o formă de piramidă ce trebuia răsturnată cu mingea de la o distanţă considerabilă. Nu, nici pomeneală de popice, era un joc pe viaţă şi pe moarte. Împărţiţi în două tabere, unii apărînd piramida răsturnată, ceilalţi încercînd să o refacem la loc, ne fugăream cu o minge care nu trebuia să ne atingă. Altfel, eram morţi. Tunelele subterane ce legau scările blocului între ele, cu becuri puţine, aprinse şi ele din economie, scurtăturile printre blocuri, goana în jurul maşinilor parcate care cum, făceau din jocul nostru o adevărată epopee. Noi cu noi cînd pierdeam jocul, părinţii cu noi cînd uitam să mai mergem acasă, vecinii cu părinţii noştrii cînd le stricam somnul sau geamul, băieţii cu fetele cînd ne apuca hîrjoneala, fetele cu fetele pentru te miri ce băieţi, băieţii niciodată nu s-au bătut pentru fete, doar pentru cartiere, pentru putere şi spaţiu, ne duceam povara verii în jurul blocului cînd nu mai aveam acea `ţară` unde să ne ducem la bunici. Mai era acel joc în care, trebuia să strigi din toţi plămînii` ţară, ţară vrem ostaşi` dar nu era vorba de acelaşi lucru. Aici, din nou alergai cu o minge să loveşti, să prinzi, să ataci, să negociezi spaţii desenate cu creta, să fii cît mai hapsîn. Bunicii noştri însă ne aduceau, rînd pe rînd, fără grabă, ba în lumea lui Nastratin, ba în a lui Pepelea sau Păcală, sau în basmele lui Ispirescu. Bunica nu ştia să citească dar ştia atîtea poveşti! Acolo părea să fie cel mai încîntător loc în care, seara, ochii mi se făceau mici şi se ascundeau în palmele ei, venise la noi, la oraş, de cîteva ori, iar cînd terminau cu mine, aceleaşi palme începeau cu rugăciunile. Murmura atît de melodios fiecare rugăciune, şi pentru că îmi plăcea cum sună, mă străduiam să nu adorm la povestea spusă mie, ca să o pot privi cum stătea cu ochii aproape închişi, povestind cu Îngerul Mihail. Lăsa baticul negru, tivit cu floricele colorate, mult mai larg legat în jurul capului de i se putea vedea o parte din părul împletit şi cărunt. Îmi părea aşa de grasă cu tot acel cheptar pus peste ie, cu toate acele şorţuri bătute bine la războiul de ţesut, încît seara, doar în cămeşa de noapte, îmi părea aşa de firavă… Oricare dintre noi, din gaşca noastră de la bloc, ştia ce e aceea `o ţară`, fusese măcar o dată sau de două acolo unde bunicii ştiau de unde vin poveştile şi pîinea. De unde vine izvorul apelor şi istoria. Mă luase bunicul, odată, pe arătura tăiată felii de dealurile ce se tot curbau parcă după soare, şi începuse să îmi povesteasca de Iancu, de ascunzişurile de prin Apuseni ce mi le arăta parcă cu mîna, de revoluţia ce prinsese Ţara moţilor. Ce vorbeşti, nu era mai nimic din ce spunea el în cartea de istorie! Dar atîta m-a sucit cu datele de m-a făcut să plîng că eu sunt cea care nu ştiu nici o boabă de istorie şi că fac şcoala degeaba. De ce m-ar fi minţit? Vedeam pe obrazul lui lacrimi şi patimă. Îl priveam cu coada ochiului, cum, încruntat, aduna în jurul ochilor şi în jurul gurii ridurile, frumos arcuite pe un bronz arămiu de munte ce nu mai apuca să treacă de la un an la altul. Şi doamne ce repede mai mergea de abia ţineam pasul după el! La fiecare popas scotea din desaga aspră, din lîna frumos vopsită, sticla de lapte şi plăcintele făcute de bunica de cu seară. Ca să nu se supere nici sticla nici plăcinta, îmbuca pe rînd din fiecare cu o poftă de uitam că mănînc şi beau cu el din aceeaşi sticlă. Şi cît mai uram chestia asta! La întoarcere, totdeauna ne opream la coperativă , aşa era scris pe tăbliţă, cu un singur ` o`, el pentru un pahar de ginars iar mie îmi lua un pumn de bomboane din punga de pe raft ce stătea aşa de cuminte lîngă bucata de salam si de brînză adusă de jos, din oraş. Tanti mi le aşeza într-o hîrtie făcută cornet dar, de la căldură, aşa de rău mi se lipeau una de alta de a fost musai să iau măsuri. Luam cîte trei, patru deodată în gură, de rîdea bunicul de mine. Zicea să nu mă lăcomesc, că îmi mai ia dacă vreau. Aflasem ca acel pahar era doar împrejurarea prin care se putea afla tot ce mişca în jurul lor, cît se vedea cu ochii. Întindeau un ţol în colţul coperativei, mai la umbră, aşa, şi începea jurnalul de ştiri. Nu era picior de femeie, doar eu mă aflam copil de oraş lăsat să stea cu picioarele atîrnate pe un gard. Degeaba mă tot iscodea bunica, seara, ce şi cum şi cine fuse pe la coperativa, nu le pricepeam vorba repezită cît pentru un păhar de ginars şi nici nu ştiam de unde se aduna atîta lume. Cît priveam cu mîna, dusă streşină, erau dealuri şi pîlcuri de copaci şi doar intuiam cam pe unde e casa bunicii, a mătuşii, a preotului, poşta. Toate erau dosite, aşa ca nişte prichindei puşi pe joacă ce ascunzîndu-şi faţa cu mîinile strigau `nu mă vezi`. Nici în vîrful dealului dar nici tocmai în vale. În cartier, nu era seară să nu iasă cu scandal. Urla mama după mine de pe geam, la nimereală, să termin cu joaca şi să urc în casă. Prin întuneric nu reuşea să ne mai distingă care a cui suntem. Urlau la fel şi alte mame, urla parcă tot cartierul că s-a terminat ziua. Dintr-o dată noaptea cobora, smoală, ne sufoca cu gălăgia strînsă în urechi iar vacarmul cu plecatul fiecăruia pe la casa lui ne rănea sufletul ca sirenă de incendiu. Mereu nemulţumiţi, fără să ne dumerim de ce anume, îmbătrîneam copii. Fiecare zi de vacanţă începea de vreme cu joaca şi totuşi se întuneca la fel de trist şi de surprinzător. Căci drumul cu bunicul pînă la ciurdă sau la cîmpul unde strîngeam fînul era atît de lung şi dospit de soare, de mă vlăguia. Doar felul în care seara se rostogolea peste cîmp, ca un copil răsfăţat ce se dă de-a dura printre margarete, mă făcea să uit de lungul drum al zilei. Tot galbenul obraznic ce cădea la amiază pe noi, ca dintr-o găleată, se moleşea în nuanţe de aramă, dealurile veneau spre noi ca din poveste. Mă jucam cu lumina şi clipind cît mai des din gene, îmi părea că se lasă de jocul meu purtată inventînd aură florilor, copacilor, în zîmbetul bunicii. Strînşi în faţa scării, mai tot timpul pe la miezul nopţii, transpiraţi, ofticaţi şi plini de bombăneli, năuciţi de alergătura de pe cei cîtiva metri pătraţi, ne despărţeam spunînd trişti`pe mîine`, ca şi cînd acel mîine ar fi venit şi mai scurt la mîneci şi nu îl puteam îmbrăca cu bucurie. Aici, între blocuri nu vedeam decît clar ziua şi noaptea. Seara nu se vedea de becurile aprinse de pe stîlpii de telegraf, galbene si ameţite de nesomn în propriul lor zgomot ca de bondar. Înghiţind praful ridicat, fie de maşini fie de joaca noastră, hrănindu-ne cu aer cînd săream peste mesele principale, cuprinşi de nebunia vreunui joc, imitînd circarii ce ne ocupau miezul de iarbă din spatele blocului, ne duceam nostalgia `ţării` lovind cu sete într-o minge. Aceeaşi în fiecare zi. Aceeasi o vară întreagă. Poate, dacă seara ar fi coborît blîndă, ca şi privirea bunicilor ce au rămas fără de zile, am fi reuşit să ne facem haina zilei ce urma să vină, pe măsura noastră. Aşa… Ps, nici cum nu reusesc sa fac sa ramana aliniatele asa cum le vreau. Poate ma ajuta cineva, ca sa nu tot folosesc puncte puncte acolo unde vreau sa fie aliniat. Multumesc. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Ei, Elena, intinderile acestea de litere sunt o provocare mare pentru mine, e bine sa mi se atraga atentia la scapari. Sunt momente in care scrii si nu ai habar cu care mana, cu care parte a sufletului, cu care parte de ingeri. Am rezolvat, sper, o parte din ele, facute chiar copilareste! Si multumesc pentru incurajare. E bine cand nu batem pasul pe loc. Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-08-31 21:02:15               mă surprinde plăcut evoluţia ta, cu micile excepţii, unele virgule puse incorect, pe alocuri, nu am corectat chiar toate virgulele, doar cîteva, şi încă mici corecturi stipulate mai jos, te felicit şi acord o stea pentru progres. * colegial ET ................................. de corectat > goana în jurul maşinilor parcate... -corectează maşinile- vecinii cu parinţii noştri - nu, noştrii - corectează. bunicii noştri ne aduceau rând pe rând - la fel, corectează noştrii- un singur i. iar, când terminau cu mine, aceleaşi palme - scoate virgula după " când, terminau cu mine" lăsa baticul, negru, tivit cu floricele colorate -corectează îmi părea aşa grasă, cu tot acel cheptar pus... noaptea cădea ca şi o smoală - aş elimina - ca şi o - sună mai frumos : noaptea cădea, smoală, aş înlocui : ca o sirenă de incendiu - fără conjuncţia şi - cei câţiva metri pătraţi - corectează : plural metru - metri pătraţi succes !   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-08-31 18:23:46               Multumesc, mai ales pentru aprecieri, apoi pentru voturi si de stelute, si nu in cele din urma de faptul ca v-a placut sa va plimb putin prin drumurile personale. Sade, o fi răchie prin Banatul nostru dar rachiul acesta s-a baut tocmai pe la Scarisoara, sus, cand lasi in urma valea Arieseniului de pe la Gîrda. Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-08-31 16:57:58               Tania, Îngemănarea aceasta între distihuri(care preced inspirat miezul povestirii)şi proză,dincolo de faptul că devine un brand, e o reuşită literară! Povestirea e bine închegată,cu multe imagini sugestive. Pentru că mi-a plăcut nu cred că pot să fiu obiectiv în vot şi *! P.S. Mă deranjează acele puncte de suspensie şi cîteva typo: de ex. în Banat se zice răchie...   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-08-31 13:31:09               tania, am citit textul, mi-a plăcut, revin cu plăcere. v.iftime   Postat de catre vasile iftime la data de 2008-08-31 12:52:54               Dau votul meu acestei poveşti; drag,   Postat de catre Amalia Simona Pantea la data de 2008-08-31 08:53:44               Tania, in oboseala, iti jur: textul asta este atat de fain... Seara nu se vedea pe nicăieri, fugărită de becurile aprinse de pe stîlpii de telegraf, galbene si ameţite de nesomn în propriul lor zgomot ca de bondar, de la transformatoare. paragraful de mai sus, l-am adus ca un 'rau exemplu': mai am energie, sa-l refac: 'Seara nu se vedea, de becurile aprinse...' putinul asta!... este suficient! si ies, gand bun & regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-08-31 08:22:16 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE