PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
adai-dan Text postat de Tania Ramon Uneori scoica înseamnă labirint -pereţi capitonaţi cu săgeţi lungi. Şi cât mai curbate. Tentant pare şi urcuşul pantei chiar dacă nu se mai termină. Fiecare dialog cu Dan era un urcuş, o căţărare spre varful răspunsului în care se aştepta să găsească declaraţiile cele mai mărunte cu putinţă, dar să fie de dragoste. (Erau colegi de clasă, de bancă şi pe deasupra şi de parcelă agricolă când se ieşea la practică pe camp. Erau obligaţi să participe la o astfel munca). Însă el filozofa nemurire pe străzile ce le ardeau tălpile şi le-ndoiau genunchii de la atâta umblat de cum ieşeau de la cîmp sau toamna tîrziu de la ore. Tot pe străzi, dar pe cealaltă parte era plin de taţi şi de priviri nenorocite care o arătau cu degetul- Eşti ca maică-ta vezi, eşti ca ea! De fiecare dată, Dan era cel mai fericit când avea braţele pline de cărţi. Camera lui nu avea zugrăveala obişnuită ci la fel ca o folie de tapet lipită de perete, stătea biblioteca, impunătoare de la podea şi pînă la tavan. În fiecare zi Dan mergea fie cu ea, fie cu sora lui la o anumită librărie doar să ridice cărţile spunând că vine din partea lui tata-comandantul de la unitatea din Calea Poplăcii. De multe ori în plimbarea cu el până acolo, asculta poveşti despre armată arătându-i cât de bine se poate trăi. Şi cât respect ştiau să pună acei oameni educaţi şi instruiţi pe oamenii obişnuiţi. Era foarte ciudat pentru ea să tot audă în jurul ei- sărutmîna cu mîna dusă spre chipiu. Fusese chiar la o defilare cu ocazia depunerii juramîntului. Îi sunau fascinant melodiile patriotice în cadenţa paşilor( în clasă astfel de melodii parcă-i gâdilau prin stomac şi provocau râsul general. Nici o melodie nu se termina la modul serios). Frumoşii cadeţi îmbrăcaţi la dungă, cu faţa serioasă ( parcă toţi erau gemeni) treceau ca soldăţeii de plumb aruncînd o emoţie generală printre curioşii ce se înghesuiau la marginea terenului, aşa cum preotul aruncă parfumul de tămâie printre credincioşi trezind rumoare şi pocăinţă. Măcar pentru cinci minute să se simtă iertaţi. Aici, erai patriot cît timp ţinea defilarea. Câteodată ploua pe aceleaşi străzi cu picuri atât de sclipitori cînd rîdeau în ochii lui! Aşteptau amîndoi troleul de multe ori în orele de vârf cînd se terminau şi cursurile lor şi aveau ce aştepta. Mai ales când ploua! Dar atunci Adela iubea dintr-o dată ploaia. Ieşea în mijlocul străzii, se tot rotea trecînd prin maşini ca o hologramă ţinîndu-l de mână. Îşi limpezea sufletul precum un curcubeu alergat pe câmp de copii. Ştia că cel care trece primul pe sub el, are noroc toată viaţa. Dar curcubeul nu se lăsa prins. Alerga o dată cu ea. Alerga (în imaginaţia ei) privindu-l cum stătea cu mapa strînsă la piept strîmbînd din buze nemulţumit de întîrzierea troleului. Era sigură că o va face cu adevărat într-o zi. Acum se hrănea cu sclipiciul din ochii lui, să-i rămână măcar cît un vârf de lumînare cînd nu avea să fie cu el. Taică-său dispera când îi trecea Adelei ora exactă de ajuns acasă. Nu scotea nici un sunet, nici o vorbă despre nemulţumire doar stătea lipit de ecranul televizorului aruncînd priviri spre bucătăria de unde nevastă-sa nu ieşea şi nu făcea zgomot. Ca la un film mut. Şi al naibii că Adela nimerea să întârzie tocmai când era inventar la Postavaru şi când nu erau şedinţe cu băieţii. Acestea erau de regulă în fiecare zi la cîrciumă, cu mici excepţii, între colegii de muncă ai fabricii unde lucra taică-său. Într-una din zile Adela primise cadou un săpun, din acela care se aduceau de dincolo( pe sub mână) de către cei care reuşeau să se mai strecoare afară din ţară prin câte o excursie. Fericită, simţise că merită să se plimbe până la epuizare cu Dan. Ajunsese foarte târziu acasă faţă de timpul care îi lua să vina direct de la şcoală. Uneori merită să faci sacrificii pentru mulţumirea sufletului. Mama era încă la grădina din livadă. Grădina de aici, era ideea directorului de la fermă pentru a mai face un ban: închiria parcele între meri şi oamenii îşi puneau cartofi, chiar şi sfeclă pentru porci. Cele mai multe parcele erau însă ale lui, că şi porci avea la casa din fermă cât cuprinde! Era tot momârlan ca şi tatăl Adelei, numai că el ştia clar ce avea de făcut. Terminase repede horticultura, venise în oraş, a stat în chirie câţiva ani şi apoi a început serios cu avuţia de când a ajuns director. Dar şi recolta de mere era recoltă! Rar a mai fost aşa ceva în oraş. Erau mere numai pentru exportul cu ruşii dar şi casa lui era o casă cât o vilă. Şi când te gândeşti că venise cu un geamantan de cărţi şi cu o nevastă frumoasă şi geloasă! Avea şi de ce să fie geloasă dacă privea înspre cartierul unde căminele erau pline de moldovence. Când intrase în casă, taică-său juca table cu vecinul. Trântea zarurile aşa cum şi-a trântit norocul de fiecare dată- cu duşmănie. I-a fost de ajuns să-l privească. A lăsat ghiozdanul, a văzut că nu mai e nimeni acasa şi a luat-o la fugă spre grădină. Suna undeva în abdomen alarma, de parcă începuse războiul. Ca dintr-un avion cu manifeste şi anunţuri îi cădeau în minte şi cuvintele care simţea că trebuie să le spună pentru a se apăra. Ştia că nu există drept de apel dar sirenele sunau zgomotos în mintea ei. Şi cuvintele trebuiau repetate pentru a le găsi forma perfectă de trăsnet. Inima-i bătea de parcă alerga după un tren cu un alt tren pe care îl luase stricat în braţe. Încă o ameţea şi acum mirosul de săpun. Maică-sa săpa pământul acela nenorocit scoţând buruieni. Venise la ea ca să o apere dar în privirea ei citise rapid aceeaşi neputinţă. I-ar fi scos ea toate buruienile dacă ştia că viaţa e doar o grădină plină de sclipici de la o privire ce vorbea despre îndrăzneală. Despre afirmare. Despre iubire. Despre un labirint cît o joacă. Nu făcuse altceva decît să întîrzie. A fost ca un cutremur momentul pumnului ridicat. Nu realiza cine pe cine a lovit, pumnul lui- capul ei, capul ei- peretele, privirea lui- universul. Toate de-a valma îi şopteau că nu va mai putea scoate al doilea cuvânt. Ca într-o gaură neagră erau toate dispersate, masa de bucătărie, groaza de pe faţa mamei, convingerea lui taică-său că făcuse ceva bine, farfuria din care abia reuşise să mănînce ciorba de la prânz, blocul cu toate etajele amestecate printre scări. În faţa ei rămăsese doar o privire limpede ca o apă de izvor ce susura. Îşi aminti de munte, de cabana ce abia se ţinea între brazi. Şi de Pietrosul ce stătea încă înfofolit în zăpadă în luna lui iunie. Şi de plăcile cu poveşti de la pick-up ce le ascultase cu fereastra deschisă spre munte ca un piept dezgolit. Era fericită că le găsise băgate printr-o ladă şi deja specula momentul cînd aveau să fie ale ei. Şi-aşa nu le folosea nimeni. Nu era păcat? Trebuia să-i spună şi lui Dan că îi plac poveştile, că mai vrea să le audă cu el mai ales seara la culcare. Ca pe o melodie. Deodată s-a făcut linişte. Nu se mai auzea nici un scîncet, nici un strigăt. Taică-său s-a lăsat pe colţarul din hol cu lacrimile mari ca nişte pălmi. Viaţa din ea ce se trezise ca la comandă de la propriul răcnet: “În mine nu mai dai!”, avionul plin de de bileţele ce nu se mai auzea, neputinţa care-l învinsese îl aruncaseră în copilăria lui cu fantome şi codrii. Plîngea cu adevărat. De multe ori le povestise cum fugea de la şcoală şi rătăcea prin pădure căutînd urmele de urs. Era curios de unde venea seara la şopru să le sperie vitele.. Mai tare îl mînca spaima când auzea tălăngile cum huruiau, caii cum loveau în lemnul care se lipea de casă şi câinii ce lătrau la maică-sa să se scoale. Văzuse o dată ursul mare cât claia de fîn la câţiva metrii de casă. Înţepeniseră şi unul şi altul. Doar sunetele din oala (în care se fierbea laptele )şi pe care o lovea bunica cînd venea ursul parcă sunau a moarte. De parcă loviturile bunicii vorbeau. Ursul calm se răsucea atunci spre pădure şi făcîndu-se tot mai mic înghiţit de negură, lăsa toata casa să doarmă. De atunci însă, avusese somnul tot mai uşor şi cu spaimă. Satul era plin de poveşti despre urşii care furau copiii lăsaţi singuri prin casă. Intrau mai ales prin geamul uitat deschis şi deşi se ştia lucrul acesta tot aşa erau aşezate pătuţurile sub geam( chiar şi al lui). Mai bine să fi treaz decât să te scoale ursul din somn. Acum plîngea. Iar Adela păstrase mult timp cutia de la săpunul primit cadou, îndoită ca un semn de întrebare. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   erata- daca nu e scris cu detasare e posibil sa nu fi inteles. ...e posibil ca mesajul sa nu fie inteles.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-07-20 22:38:22               E frumos ca ma incurajezi Sade, nu cred ca sunt in masura sa fac intinderi mari de proza. E de muncit si tu stii asta. Sunt doar incercari. E adevarat ca acest text este trunchiat din unul mai mare. Am cautat sa il fac de sine statator. Acum realizez ca nu e chiar ok de la fraza care l-am inceput. Ma faci sa zambesc cat de subtil ma indemni sa scriu si proza. Sau ma rog, in fraze. Dle Sarbu multumesc pentru vot, e tot o incurajare. Stiu doar ca textul are o valoare emotionala si daca nu e scris cu detasare e posibil sa nu fi inteles. Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-07-20 22:33:38               Un nou fragment din romanul " Scoica"...sau doar continuarea poveştii Adelei şi-a lui Dan ? Abruptă şi ermetică introducerea:"Uneori scoica înseamnă labirint -pereţi capitonaţi cu săgeţi lungi. Şi cât mai curbate. Tentant pare şi urcuşul pantei chiar dacă nu se mai termină.."( de ce săgeţi, de ce curbe...n-am prea înţeles!)   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-07-20 19:19:50               bine strunit subiectul ... bine argumentate trairile ... vot,   Postat de catre gheorghe Sarbu la data de 2008-07-20 16:04:40 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE