PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
adai-dan Text postat de Tania Ramon Copilul nedorit nu ştie să înflorească în privirea mamei. Şi nu există ieşire. Nici marea nu mai ştie să arunce pe mal hrana pentru păsări. Putrezeşte pentru un alt pămînt. Iar vântul are gust de iască când se simte tristeţea. La fel era şi când trimisese pescăruşii flămânzi în urma paşilor ei de pe ţărm căutînd parcă să ciugulească vestea ca pe un stîrv ce nu trebuia să fie. Nu apucase nici măcar un sărut de-al lui Dan să îl ţină în palme. Rămăseseră străzile tocite ca nişte pagini prea răsfoite de carte. Şi săruturile fluturau. Fluturau prin gânduri. Era atât de departe plecat, nu ştia numărul galaxiei şi cărţile încuiate într-o bibliotecă urlau părăsite. Ca o carte a rămas şi ea cu o dedicaţie dată vieţii pe prima pagină semnată de el. Nu i se mai puteau deschide paginile. Lipite, riscau să o rupă, să o facă pulbere ca pe vechile manuscrise. Cititorii ce o vor îndrăgi o vor muta dintr-o bibliotecă în alta încântaţi de titlu. Cine mai are timp de răsfoit suflete! Altă carte, alt suflet trebuia ales din mers când viaţa te prinde într-un rimt nebun. Şi alegerea o faci după titlu… De ce? De fiecare dată începutul cărţii e acelaşi. Povesteşti ce ţi-a făcut nenorocita de viaţă. Cât de greu ţi-a fost şi cum te zbati. Dacă acel cineva care te ascultă e mult prea receptiv şi sensibil, va deveni cât de curând salvatorul tău. Dacă este bine înfipt pe picoarele lui, desigur că te va determina să îţi aminteşti doar de reuşitele şi păţaniile trăite cu bucurie: cât mai drăguţ cu putinţă, cât mai comic, cât mai devastator. Ziua aceea va fi ziua în care ai râs mai mult ca niciodată. Pentru că va fi la picioarele tale adorându-te că eşti ceea ce caută de o viaţă. Există doar un moment din acesta numit fericire. Ca apoi rutina şi viaţa să te despice în patru ca pe un fir şi să te arunce bârnă în ochiul celuilalt. Primise de ziua ei o carte de la părinţi: `Întunecare` de Cezar Petrescu. Îi dedicaseră pe prima pagină iubire şi multe, multe altele. Cartea în sine vorbea despre o poveste de dragoste marcată de război. Un cadou trist. O singură dată a citit-o de la un capăt la altul. I s-a strecurat în suflet ca o băutură fierbinte turnată pe gât. Şi i-a rămas ca o iubire consumată cu sentimentul că va rămâne veşnică. Acum cartea e pusă deoparte fără a mai fi deschisă. Iar dedicaţiile au rămas fără rost la fel ca atâtea altele venite prin teoriile părinţilor care nu se mai terminau, prin elegiile zilnice sfârşite cu lacrimi. Din cauza lor fugea cu scoica câteva secunde pe lună. Nici nu se observa că lipseşte. Chiar se întrebase de multe ori dacă aşa arată luna. Doar pentru că avea în plus o chitară faţă de pămînt? Căci viaţa e un accident când se apropie foarte mult de moarte. Nu trebuie să o simţi prea des prin preajmă. Ca un pocnet din degete cu strigătul: chelner, o bere! venise şi-l luase şi pe Dan. A fost de ajuns. Camera devenise rugăciune şi scoica avea numai trepte care nu duceau nicăieri. Mai vedea din când în când opincile din piele de bou ale bunicii legate cu şnurul tăios ca briciul. Cu el tăia pâinea. De fiecare dată venea la ei încălţată în ele, tocmai din Maramureş. Rămăsese din firava bunica, nu o cruce, nu cenuşă ci un album de poze din ziua în care nu înţelesese de ce nu o mai lăsau afară la joacă. O chemaseră insistent în casă, din faţa blocului şi i se tot repeta: măcar azi să păstrezi momentul de tăcere. Altfel făcuse taică-său cu viaţa lui. Aşeza pe pereţii din cameră clişee, poze, momente, experienţe de laborator. Copii, astăzi facem poze! Şi pozele au rămas nemişcate în rame. N-a ştiut să facă regie cu ele şi să-şi trăiască viaţa. Doar a scris ce-l durea în caietul de condică de o mie de pagini studenţeşti confiscat de la portarul de la fabrica unde lucra. Vezi ce mizerie se face când se risipeşte hârtia pe fotografii? Acum acestea sunt digitale. Zâmbeşti şi viaţa apare coloră. Hârtia cu alb şi cu negru e de mult galbenă şi înecăcioasă provocând, ca de la o tuse cumplită, numai lacrimi. Dar viaţa Adelei şi a lui Dan se construise de la o zi la alta tot mai spectaculoasă. Se apucaseră serios de învăţat. Venea bacu. Se ridicau templele, întrebările, misterele. Uneori profesori, alteori judecători, călăi câteodată şi de cele mai multe ori soldaţi în plină instrucţie, începuseră o adevărată epocă de civilizaţie. Dan o numise râzând epoca adai-dan şi stabilise că vreo 80 de ani le vor ajunge pentru a ridica propria lor epocă de glorie. Prima dată trebuia un antrenament pentru nesomn, aşa ca pentru front. Începuseră cu o zi, apoi o zi pauză, apoi două zile nedormite şi iar una pauză. Noaptea era ca o sală de lectură, foarte personală, fără gălăgie şi cu mersul pe vârfuri. Pentru Adela a început agonia în perioada de 5 zile nedormite. Degeaba se încuraja că e pe front şi că nu trebuie să cedeze, că oamenii au nevoie de ea, că în timpul în care ar fi tras un pui de somn războiul putea fi pierdut. Mergea pe stradă cu sentimentul că toate plutesc şi sunt foarte gelatinoase. Nu o durea nimic dar nici nu se putea prinde de nimic. Se roteau planetele la fel ca şi caietele de la o zi la alta fără semne vizibile şi fără tensiuni. Iubirea şi ura, greaţa faţă de taică-său, bucuria pentru tot ce făcea aveau acealşi gust. Niciuna nu cerea o digestie specială. Adormite unele instincte lăsau să se trezească altele: capacităţi de a citi gânduri, de a discuta lejer de morţi, de viaţa de dincolo. Nimic nu mai părea straniu şi delimitat. Şi nici măcar nu se simţeau grozavii lumii pentru asta. Se mişcau mobilele? Ei şi? Gândurile erau la fel de instabile. Nu suportau pereţi, nu suportau constrângeri. De o consistenţă lichidă, muabilă hrăneau placenta de zi cu zi a creaţiei. Privind seara albumele, se strecura în scoică ca şi un cuţit în rană. Epoca adai-dan se încheiase la fel de misterios aşa cum dispăruseră civilizaţiile atzece: o dată cu primul simptom de moarte. Somnul devenise o rotaţie în jurul aşternutului, să-şi adune trupul parcă în propriile mîini, căci pereţii camerei, ca nişte artere, o sufocau trimisă fiind de amintiri( o dată cu pulsul) când spre inimă, când spre ieşirea în cosmos. S-a întrebat de multe ori dacă cel ce moare şi a împărţit cu cineva atâtea poveşti, amintiri, iubiri şi prostioare, pleacă fără nimic dincolo sau pleacă cu toate. Sau încă le mai împarte frăţeşte. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Recunosc ca e mult mai greu sa corectezi pe text cand inca iti mai intuneca ochii imaginile si ideea ce ai desfasurat-o. Si daca nu am mai pigulit la textul asta...uf. Sigur e mai simpla poezia, zic azi. Dar maine e posibil sa o iau de la capat. Multumesc de atentionari si de gandurile bune. Si asa am mari emotii la capitolul de povestiri in scris (ca de la cel de dat din gura nu ma dau pe nimic). :) Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-07-16 17:50:12               "stabilise că vreo 80 de ani le ajunge pentru a-şi ridica"... Tania, ti-a scapat un a, modifica ... " 80 de ani îi ajung pentru a ridica " etc. toti plecam dincolo fara nimic:) vai de noi !:)de asta e bine sa impartim frateste:)   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-07-16 10:44:51               Fragment dintr-o nuvelă sau pur şi simplu un decupaj din viaţa celei pentru care scoica e o scară de sensuri...inspirat şi sensibil moment cu o scriitură aparte! SADE P.S. Citit-am acest text de vreo 3 ori(ca şi Întunecare, de la un capăt la altul)   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-07-16 07:58:24               'Altă carte, alt suflet trebuiau alese din mers când viaţa te prinde într-un rimt nebun.' aici sunt confuza... daca am gresit... mea culpa... io, g.   Postat de catre nula nada la data de 2008-07-16 06:57:34 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               'Ca apoi rutina şi viaţa de zi cu zi să te despice în patru ca pe un fir şi să te arunce bârnă în ochiul celuilalt.' idee: Ca apoi rutina să te despice în patru ca pe un fir şi să te arunce bârnă în ochiul celuilalt. (chestia rutina/zi cu zi... intelegi tu) si o erata:'...o dată cu primul simtom de moarte.' - corect - simptom / ultimul paragraf si aici: 'Altă carte, alt suflet trebuiau alese din mers când viaţa te prinde într-un rimt nebun.' (alta carte, alt suflet trebuiau alese???) sunt parti in text care mi-au placut... si orele sunt 'intarziate'... sa pot sa fiu 'mai mult de atat'... am citit, regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-07-16 06:53:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE