PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ziua în care m-am rugat să mori Text postat de ramona grosu -Mamă, era un turn înalt, înalt şi eram toţi acolo, în turnul acela şi Isus şi toţi ceilalţi apostoli şi de jur împrejur se vedeau dealurile cu măslini şi chiar simţeam în vis parfumul acela şi nu mai ştiam dacă era al măslinilor sau al Lui şi eu, îţi dai seama, mamă, eram unul dintre Ei, eram un apostol, dar nu-mi mai amintesc, nu, nu-mi mai amintesc numele meu… -Tu erai, ştiu eu, Toma Necredinciosul!… În ziua aceea plecasem dis-de-dimineaţă, nu că aş fi avut treabă la birou, cu noaptea în cap, dar simţeam nevoia să ies, cât mai repede, în stradă, speram ca zgomotul şi tumultul străzii să-mi facă bine…Strada, cu agitaţia ei, brusc, devenise un loc mai bun. Era o zi luminoasă, dureros de luminoasă şi gerul acelei ierni parcă se mai înmuiase. Oameni şi maşini şi zgomote se scurgeau pe lângă mine, de parcă aş fi trecut printr-o dimensiune paralelă, totul era ca într-un un film stereo, cu mine şi fără mine. Ştiam că n-o să pot rămâne mult timp nici la birou, oricum, nu eram bună de nimic şi oricum, îmi târâiam suferinţa cu mine, ca pe-un bagaj pe care nu aveam cui să-l las şi nici unde, nu era nici un loc în lumea asta, pentru bagajul meu…şi parcă toţi mă ocoleau, îşi fereau privirile şi-i simţeam stingheriţi şi eu eram stingherită, căci aş fi vrut să-mi ascund neputinţa şi disperarea şi să nu mai stau aşa, cu sufletul despuiat în faţa lor şi mă enervam şi nu ştiam ce să fac şi nici ce să spun, când unii, mai curajoşi, încercau să-mi arate compasiune… Când am ajuns acasă, Lucia mi-a spus că-ţi administrase morfina cu o oră în urmă şi că, acum, dormi liniştită. Am mers spre camera ta în vârful picioarelor, plină de speranţa că da, desigur, morfina îşi făcuse de-acum efectul şi, ce bine, acum nu te chinui şi poţi dormi puţin şi speram să-ţi aud respiraţia aia, a somnului profund şi liniştit. Uşa era uşor întredeschisă, aşa cum stătea mereu, de când erai în patul acela de suferinţă şi-n holul întunecos pătrundea, prin dreptunghiul acela îngust şi înalt, lumina camerei tale. Îmi amintesc cum lumina aceea îmi părea albastră, de un albastru lăptos şi-n timp ce mă apropiam de fanta aceea m-am întrebat, de ce oare e albastră, atât de alb-albastră…şi-atunci te-am văzut. Am văzut cum strângeai cu disperare pătura în mâini, încât degetele tale se albiseră în încrâncenarea lor, am văzut feţişoara aceea palidă, mutilată de suferinţă şi gura ta…gura ta care muşca din colţul acela de pătură, să înăbuşe suferinţa ce parcă o auzeam urlând, nu în trupul tău, ci în creierul şi-n inima şi-n toate celulele trupului meu, ecou repetat la nesfârşit şi nu se mai termina şi nu se mai termina…Şi nici nu s-a mai terminat, clipa aceea nu s-a mai terminat niciodată, o port de-atunci, cu mine, oriunde, oricând. Şi-am înţeles, atunci am înţeles, morfina nu te mai ajuta...iar tu încercai să nu se vadă, să nu ştim…Să ne aperi pe noi, în iubirea ta nemăsurată, de suferinţă. Atunci, genunchii mei s-au frânt, acolo, în faţa acelei uşi, în faţa acelei fante înguste, atât de înguste şi prin care a putut năvăli brusc, peste şi în mine, atâta suferinţă, atâta neputinţă, disperare, furie, furia neputinţei. Acolo, îngenuncheată, cu fruntea în pământ, cu buzele pe genunchi, ca un copil în pântecul tău, devenisem doar ureche a sufletului meu. Şi-mi auzeam urletul ridicându-se şi crescând, urlet de plâns fără voce, urlet de ură către Dumnezeu, ură plină de disperare, de neputinţă, de speranţă, de dorinţă, de furie, de iubire, de amintirile copilăriei, ură plină de rugăciune. Atunci, în ziua aceea, în clipa aceea, cu ură, L-am rugat să mori. Apoi, nu mai ştiu ce a fost. Ce a mai fost. Doar că, în clipa următoare, în chiar clipa următoare, plânsul meu tăcut, înecat, sugrumat, s-a transformat într-un hohot dement de râs, un râs - plâns nebun, de nebun, de iubire, de ură, de rugă, de moarte, de viaţă, de eu, de Dumnezeu. După două zile, ai plecat. Pentru totdeauna. Nu am mai apucat să-ţi spun cât te iubeam şi nici să te rog să mă ierţi…Cu doar o oră înainte, ai deschis ochii şi mi-ai zâmbit: -Tu erai, ştiu eu, Toma Necredinciosul… Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE