FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
februarie 2008
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu



februarie 2008

RK februarie 2008






*

Corneliu Traian Atanasiu:


Bătrîni în zloată



Un poem al lui Eduard Țară nu este niciodată atît de simplu pe cît pare. Sau, dacă este totuși, simplitatea sa nu este rudimentaritate, ci esențialitate dspovărată de artificii parazitare. Poemul din februarie nu se dezminte nici el.

Bătrâni în zloat㠖
privindu-se-n vitrina
de la second hand

Pista cea mai simplă și mai comună de înțelegere a acestui poem este aceea a compasiunii pentru bătrînețea în sărăcie. Vremea, vîrsta, soarta, locul ăsta bicisnic și blesemat – totul le este potrivnic celor în vîrstă. Este și cea mai comodă abordare. Dacă e să cîntăm pe această coardă răgușită, putem să ne căinăm suplimentar și să constatăm că sînt atît de neajutorați, încît nici nu intră, admiră doar, pironiți în zloată, vechiturile pe care nu le pot cumpăra.

Pe planul ăsta însă, poemul mărturisește doar ceea ce se rezumă la aspectul social și la o anume psihologie la urma urmei simplist văicăritoare. Este doar un poem sărăcăcios al sărăciei. Pentru unii mai frustrați, chiar cu înrăite accente vindicativ proletare.

Dacă însă, lăsăm deoparte crispările inutile și citim din nou, sine ira et studio, poemul, putem avea o viziune mai degajată și gîndul ne duce lesne la Minulescu:

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân și o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ținându-se de mână...

Vă propun deci să nu-i vedem pe bătrînei așa cum ne-au obișnuit televiziunile care ne tot incită și indignează păgubos. Sînt fără doar și poate doar două jucării stricate, care nu se oglindesc, cum s-ar crede, în vitrină, ci trec prin sticla transparentă și se topesc în ființa lucrurilor uzate, expirate, perimate. Poate că bătrînețea lor ticăită chiar asta simte și vede în acea vitrin㠖 decrepitudinea. Și în privirea lor poate nu-i nici pic de pizmă, ci numai o anume solidaritatea umilă și tandră cu toată acea îngrămădire de lucruri învechite, la fel de ponosite și depreciate ca și ei.

Cred că fibra acestui poem este din același material stenic ca și aceea cu care Basho și-a țesut bine cunoscutul poem: pe un ram uscat / se așează un corb - / amurg de toamnă. Este în el, dacă vreți, multă tristețe, însingurare, nostalgie, dar nici pic de ranchiună.





Înfruntînd zloata


Concursul lunii februarie a înregistrat un record de participare – 40 de concurenți, dintre care 7 pentru prima oară. Remarcabil este faptul că, dintre cei perseverenți, care au participat la multe etape fără rezultate notorii, apar mereu, ca o provocare pentru cei reputați, concurenți legitimi la locurile de pe podium. Victoria Victoriei Chițoveanu pare oarecum neașteptată, mai ales prin diferența de punctaj realizată față de urmăritori, dar ea este unul dintre participanții cei mai fideli, care nu a lipsit la nici o etapă anul trecut. Este, dealtfel, și cazul Liviei Ciupav și al lui Dumitru Roșu, cu un număr mare de participări pînă acum.

Cînd avem mulți participanți noi, sînt și mulți concurenți care nu votează, de data asta 6. Motivele pot fi bănuite: o anume ezitare a începătorului în a face aprecieri, faptul că se descurcă mai greu pe internet sau o fac prin intermediar și necitirea regulamentului. S-ar putea ca în viitor să introducem o penalizare de 1 punct sau 2 pentru cei (destul de vechi) care nu votează. Motivul este că, prin faptul că nu votează, își dezavantajează concurenții – primesc puncte de la ei și nu dau la rîndul lor, cum ar fi firesc, puncte altora.

*


Tema concursului a fost extrem de generoasă. Zloata, dincolo de o primă reacție de respingere datorată neplăcerii eventualei pătrunderi a apei în ghete, este un cuvînt și o entitate cu mari valențe simbolice.

Zloata este amestecul, zăpada apoasă care poate cădea din cer sub formă de lapoviță sau poate acoperi și pămîntul, și asfaltul cu un strat umed și moale de fleșcăială nesuferită și persistentă (nici nu îngheață, nici nu se topește, te afunzi în ea și ea ți se infiltrează insidios în încălțări).

E zloată însă doar pe timp de moină, vreme ce urmează înghețurilor, cînd timpul se înmoaie și ușoara încălzire topește gheața și zăpada învechită. Ea este astfel un semn al trecerii lente și șovăitoare de la iarnă la primăvară, al confruntării indecise dintre cele două anotimpuri care se amestecă și se topesc o vreme unul în altul.

Simbolic deci, zloata poate fi înțeleasă și ca un ritual de trecere, ca o vicisitudine firească și indispensabilă ce trebuie depășită cu sufletul răbdător și plin de speranța dezghețului, asemenea unei probe inițiatice care, odată trecută, te face demn de renașterea ce abia se vestește. Cine trece cu greu, dar cu sufletul deschis și încrezător, chiar tîrîndu-și picioarele, prin provocarea și nevoința zloatei, merită fără doar și poate încă o primăvară.

A fost însă sesizată și folosită această generoasă oportunitate mustind de sugestii? Mai degrabă nu. În general, poemele s-au centrat pe aspectul cel mai comun și mai banal al ei, pe acea primă reacție de refuz, recuzare, repudiere. Zloata ca o materie adversă și perversă, ca un fel de penitență nemeritată care, în asociere cu ființele fragile și dezavantajate – bătrînul, orfanul, boschetarul, cerșetorul, cîinele, „un pui de arici”, „plodul de țigan”, „o turturic㔠–, accentuează o soartă nemiloasă și ne solicită astfel compasiunea.

Cel mai realizat poem din punctul de vedere al resimțirii zloatei ca un simbol al provocării este acela al Liviei Ciupav:

Înfruntând zloata,
Cu ghiocei în mînă
Către cimitir.

„Înfruntînd zloata” este nu doar primirea provocării, ci și o îndrăzneală plină de tandrețe. Cel drag este încă viu în sufletul celui ce se zorește, pe o astfel de vreme, să-i pună pe mormînt primii ghiocei. Se simte în gestul său o înverșunată neresemnare. Și o direcționare fermă, impetuoasă, de nedezmințit.

Există în următoarele două versuri o despicare a confuziei zloatei în două opoziții: alb și negru, viu și mort (respectiv ghiocei-cimitir). Gestul în sine pare însă o încercare de a extinde miraculos renașterea, de a molipsi pe cei duși de fervoarea învierii.

În alt plan însă, contemplînd această scenă, poți vedea un fel de variantă mai tandră a heideggerianului Sein zum Tode. Destinul omului ce pășește neabătut, prin zloată, către moarte, cu ghiocei în mînă.

Maria Tirenescu exploatează valențele zloatei într-un mod paradoxal. Mersul prin zloata gelatinoasă este, cum se știe, zgomotos, plescăit. Picioarele se încleiază în pasta care le dă drumul cu greu să facă încă un pas.

Și totuși... primul vers al poemului său, „Liniștea serii”, pare a izvorî din chiar substanța zloatei care i-a izolat pe toți în locuințe. „Ultimul trecător, pășind (prudent și fără grabă) prin zloat㔠parcă s-ar fi molipsit și el de implacabilă muțenie a zloatei. Și, deși trece, nu se știe dacă mai are vreo destinație alta decît însăși zloata cu care s-a-nsoțit.

Pentru Ana Ruse, mersul prin zloată este prilejul unei neașteptate descoperiri. Nu-mi dau seama, pentru că nu-i știu sensul, dacă trandafirul cu pricina este motivul unui obicei de nuntă, dar și așa, felul decis și oarecum încîntat în care e ridicat trandafirul spune multe. Și fiecare poate găsi o altă pistă, și ea la fel de valabilă.

Mergand prin zloata -
iau trandafirul rosu
pierdut de nuntas

Și aici, contrastul dintre griul spălăcit al zloatei și trandafirul însîngerat întinde o coardă și o acordează cu finețe pentru un suflet dornic să vibreze.

De o desăvîrșită delicatețe este poemul lui Dumitru Radu, vechi și experimentat autor de haiku, dar și un rafinat comentator al său:

Zloata de pe drum
păstrează pentr-o clipă
urma unei sănii.

Zloata devine doar un revelator desăvîrșit al trecerii, al vremelniciei, este un material cu o plasticitate perisabilă, ciudat reversibilă, în care ceea ce se întipărește dăinuiește doar cît să-l surprindă ochiul atent și versat și piere apoi fără de urmă. Urma în zloată este doar o umbră, o brumă de urmă, un tipar de fum. O urmă care se ruinează în chiar făgașul care este. E un haiku ce surprinde o năluc㠖 lunecarea iute și sfielnică. Pierită.

Și poemul lui Vasile Moldovan:

Pitiți sub zloată,
mugurii de salcie
în explozie

surprinde o tăcută explozie de vitalitate, o ciudată detentă ascunsă a zloatei. O manevră iscusită a naturii care stă la pîndă, gata să reverse peste pămîntul reavăn mareea verde.

În fine, ca să nu mă lungesc prea mult, profitînd de dezgheț, o păsărică mi-a șoptit la geam că unul din poeme ar putea fi cel mai bun cu imperceptibile, dar esențiale modificări:

Nimeni și steaua
pîlpîind pe cărare -
urme prin zloată

Sper să-l dibuiți singuri și să surprindeți grația inefabilă a imaginii, misterul pe care ea îl tăinuiește, tîlcul pe care-l divulgă tăcînd.

*

Sînt sigur că, doar cu o mică întîrziere, Dan Florică va reveni cu comentariile cu care ne-a obișnuit. Eu n-am făcut decît să mă gîndesc la misterul zloatei.





Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE