Despre haiku-urile premiate ale lunii ianuarie 2008

Anul 2008 a debutat, în prima sa lună, în bune condiţiuni din punct de vedere al participării acelora care îndrăgesc concursul de haiku online şi s-au hrănit cu sevele lui literare, încă din anul trecut. E drept au apărut şi nume noi. Nici producţiile etalate nu sunt de ignorat mai ales că premiile nu au reuşit să evidenţieze plenar, nici de astă dată, tot ceea este cu adevărat performant, meritoriu.

Au fost premiate, ca urmare a situării pe primele trei locuri câştigătoare, şase poeme însumând fiecare câte 12-15 puncte. Numele tuturor câştigătorilor ne sunt cunoscute din ediţiile anterioare. Trei provin din garda veche a SRH Bucureşti şi trei din garda nouă a celor iniţiaţi (presupun), graţie concursului la care ne-am înrolat.

La premiul I un singur poem aparţinând Loredanei Florentina Dănilă, care se ia în serios de la început de an, obţine 15 puncte :

Autoarea, deşi nu foloseşte cuvântul viscol , ci o expresie echivalentă (vântul năprasnic mai poate însemna şi altceva, eventual furtună, vijelie), reuşeşte să convingă , deşi această scăpare în concursurile anterioare a fost aspru sancţionată, prin depunctare evidentă, de mai multe ori. În fond, ceea ce contează este calitatea poemului, îndreptăţirea lui de a fi un haiku autentic prin conţinut şi nu prin forma. Patina timpului, specifică haiku-ului, este redată prin cuvantul ruină - a porţii - care în astfel de situaţie se află la îndemâna vântului, ca singur şi perseverent trecător prin ea. Adjectivul năprasnic sporeşte şi el cuantumul de negativitate deja menţionat mai sus. Atmosfera este de wabi. Personificarea care este atribuită vântului imprimă un ce interesant poemului, fără a-l descalifica. Din cele opt elemente (piese ) ale poemului trei sunt substantive, unul este verb şi are rol de încheiere, nu tocmai potrivit. Autoarea a lucrat inspirat (conştientă sau nu), se pare, pe scheletul altor haiku-uri prezente în concurs anul trecut şi reuşeşte un haiku nou, performant.

La premiul doi se întalnesc, cu acelaşi număr de puncte, poetele Adina Enăchescu şi Adriana C. Iacob din generaţii diferite . La poeta Adina Enăchescu aş remarca eforturile sale din ultimii 3-4 ani, concretizate în mai multe cărţi de haiku (în special) şi de tanka dar şi destule premii interne şi internaţioanale (la concursuri de mare anvergură). Şi faptul că a trudit din greu la apariţia unei şcoli de haiku, printre elevi, în oraşul său natal. Şi nu e puţin lucru. O face cu multă pasiune, cu neţărmurită generozitate. Ea însăşi este un personaj pitoresc, înnobilat cu mult talent, încoronat prin efort perseverent şi de durată. Performanţele sale o situează printre cei mai temerari haijini români de la ora actuală, prin apariţii editoriale de succes dar şi prin premii internaţionale obiective ale micropoemelor sale, cel puţin la nivelul anului 2007.

Iarnă viscolită - / târându-şi bocancii / bătrâna c-o pâine

este poemul de deschidere de la premiul al doilea şi aparţine poetei din Râmnicu-Vâlcea. Este respectată tema concursului, poemul încadrându-se în atmosfara de sabi în care singurătatea bătrânei este un element esenţial, încălţată cu bocanci, ce nu par a fi ai ei, într-o stare de slăbiciune sau boală, evidentă, urmare a căreia abia îşi târăşte picioarele, cu numai o pâine, neîndestulătoare pentru hrană, dar suficientă pentru a se putea deplasa, doar cu ea. Dar, totodată, pe măsura posibilităţilor ei financiare. Negativitatea e pregnantă şi emană din cele trei secvenţe ale haiku-ului prin cuvintele : bătrână, târându-şi bocancii, viscolită .Numărăm patru substantive din care ultimul e şi cuvântul de încheiere bine situat în perimetrul poemului, verbe sunt două: viscolită şi târându-şi. Haiku-ul. deşi are o formă destul de explicită are valenţe de sugestivitate sporită prin cuvintele din versurile doi şi trei, la care m-am referit mai sus.

Poemul:

Copii orfani- / viscolul izbind poarta / să fie mama?

aparţine poetei Adriana C. Iacob. Este bine construit, suficient de sugestiv. Ce ne trasmite poemul? Surprinderea că a trebuit să vină viscolul pentru ca nişte copii orfani, prin manifestarea zgomotoasă a porţii acţionate de acesta, să creadă că mama lor (aşteptată cu răbdare infinită ) chiar deschide poarta orfelinatului. Cuvintele orfani şi izbind transmit negativitatea manifestă atât în societate cât şi în natură. Atmosfera de început a poemului e de sabi dar încheirea este în manieră shiori. Surprindem in poem relaţia plural-singular, sub forma concretă: copii-mamă. Ceea ce mi se pare interesant este că toţi aşteptă câte o mama dar din păcate nu vine nici una dintre ele, în cazul de faţă, sporind prin aceasta adâncimile poemului. Şi ca o consecinţă, poate, avem de-a face numai cu efemerităţi . Nimic etern.

La premiul trei nu unul, nu doi ci trei câştigători: Eduard Ţară, Vali Iancu şi Valeria Tamaş. Primii doi de la SRH Bucureşti şi Valeria Tamaş dintre mai proaspeţii haijini.

Azil de bătrâni- / ultimul vizitator / dispare în viscol

Autor: Eduard Ţară. Întâlnim în poemul său o atmosferă, cumva, asemănătoare aceleia din poemul de mai sus, numai că, de astă dată, ne aflăm într-un azil de bătrâni ceva mai norocoşi: la ei, cineva, a fost în vizită, dar trebuie să plece, grăbit de urgia de afară, pentru a mai putea ajunge teafăr acasă, ameninţat şi de un posibil pericol de a muri, îngheţat, rătăcit prin troiene. Pare să fie ziuă şi pericolul nu este maxim: mai vezi pe unde calci, mai poţi găsi un mijloc de transport, te mai poate ajuta cineva. Aceeaşi combinaţie de sabi şi shiori. Negativitatea este şi acum, din belşug, ea fiind înmagazinată de cuvintele : bătrâni, ultimul (vizitator) precum şi nelipsitul viscol. Patru substantive are poemul la activ, din care unul acolo unde nu trebuie să lipsească. Un verb denumeşte acţiunea . Sugestivitatea poemului, relativ pronunţată este propulsată prin versurile doi şi trei. Avem de-a face, iarăşi, numai cu efemerităţi. Relaţia plural-singular este din nou prezentă şi îmbracă forma : bătrâni – vizitator (dublat de viscol).

O caracteristică a poemului, dar şi a celor de mai sus şi de mai jos, este sonoritatea. Puternică sau mai puţin puternică, cum nu se întâmplă în cel de mai jos.

Urlă viscolul - / în curtea grădiniţei / scâncet de leagăn

Autoare, poeta Vali Iancu. Cu acest poem revenim pe undeva pe lângă casă, de fapt în curtea gradiniţei unde scânceşte un leagăn. Am fi tentaţi, în grabă să asociem acel scâncet de leagăn cu prezenţa unui copil. Scâncetul acesta este de fapt a doua personificare introdusă în poem după acel prim cuvânt: Urlă, atribuit viscolului ca exprimare umană. Scâncetul, aşa cum este precizat, clar, este al leagănului, acţionat de vânt şi nu de altcineva. Atmosfera este tot de sabi şi e determinată de singurătatea, pustietatea apropiată în care se desfăşoară acţiunea, într-o stare în care pare implicată o prezenţă umană doar sugerată dar atribuită unui obiect în mişcare, acţionat de obicei de un om, de un copil, şi cu totul neprevăzut şi întâmplător, de viscol. Singurătatea este sugerată şi de acel scâncet, cu trimitere către un pui de om, sugerând suferinţă până şi din partea lucrurilor din preajma omului, menite să-i facă viaţa mai plăcută. Negativitatea (din preajma casei) începe cu expresia Urlă viscolul şi se încheie cu acel scâncet producator de sugestii. Substantive sunt cinci, unul încheind poemul. Verb este chiar primul cuvânt ce-l deschide, dupa el urmând practic o succesiune, aproape neîntreruptă, de substantive. Intrebări ce îşi primesc răspunsul în cadrul poemului: Cine? Unde? Ce?

Ultimul poem de la premiul trei:

Gangul viscolit - / o vrabie ciugulind / pâinea orbului

aparţine unei alte colege a noastre, împătimite de creaţia de sorginte niponă: Valeria Tamaş. Suntem undeva în oraş, într-un loc ferit, într-un gang unde viscolul îşi face treaba lui, netulburat şi unde în speranţa unei minime protecţii se află un cerşetor. Nu-i lipseşte un pic de pâine, din care se înfruptă o vrabie, mai înfometată decât el. Ciuguleşte nestingherită, cu acordul tacit, abia simţit al persoanei căreia îi ţine tovărăşie astfel. Singurătatea cerşetorului cu toată prezenţa vrabiei reliefează categoria estetică de sabi. Faptul că ciuguleşte pâine, şi aceea a cerşetorului, implică şi categoria estetică de shiori. Identificăm aci un gest de generozitate din partea unui năpăstuit al sorţii, care ştie ce e foamea şi care poate gândi pozitiv în plină atmosferă de negativitate: ea emană de la acel gang viscolit privit ca un tot, fiecare cuvânt în parte aducând partea sa de contribuţie în acest sens. Se dă la fund, apoi, în apele poemului şi apare tocmai la final prin intermediul acelui genitiv. Poemul începe cu un substantiv, îi urmează alte două dupa un verb la participiu şi-un numeral nehotărât şi încheie, ca şi poemul precedent, cu un al patrulea substantiv, optim localizat.

Alte câteva poeme de valoare deosebită

Pe treapta a patra a concursului două poeme foarte reuşite : Vasile Moldovan şi Soriu Nakata, autori. In ce-l priveşte pe domnul Nakata se pare că se ascunde sub un pseudonim; prea ştie româneste, prea umblă la subtlităţi lingvistice şi de măiestrie poetică. Pare să fie unul din greii haiku-uliu românesc. Sper să nu mă înşel.

Singur în viscol, / un căţel adulmecând / urmele haite

Frumos haiku. Construit de la început în tentă sabi, e divizat de cuvinte mustind de negativitate: unul, comun tuturor poemelor , sau aproape (e vorba de viscol) şi altul unic în concurs, acela de haită (de lupi). Pecetea efemerităţii e şi în acest poem supradominantă, exclusivă. Ne atrage atenţia relaţia singular - plural (căţel–haită), inversată faţa de poemele premiate. Indrăzneala, curajul puiului de câine sînt contrapuse realităţii dure, continuarea acţiunii lui temerare putînd însemna şi sfârşitul lui prematur. Chiar şi trezirea interesului şi atenţiei, mai marilor săi, este o faptă de luat în seamă. Iar vremea în care se desfăşoară această acţiune este una care îl ridică mai sus în ochii noştri. Şi apoi, haita pare să fie pe aproape. Întrebări care îşi află răspunsul: Cine? Unde? Cum? Şaptespresezce silabe fix, patru substantive, verb la prezent, încheiere perfectă. Poem apt pentru podium.

Viscol în valuri - / printre faruri, fulgii / gonesc bezmetici

Poem unicat. La fel de frumos haiku-ul, precum cel care îl precede. Autorul observă, dar mai ales redă, ceea ce puţini dintre noi reuşesc. Frumoasă imaginea de viscol în valuri dar şi aceea redată sub forma gonesc bezmetici, replică inversată celei dintâi, graţie prezenţei autorului într-un car în plină viteză. Pe undeva prin Ialomiţa, probabil. O clipă, trăită în goana maşinii, o clipă care a persistat într-atât, încât a devenit subiect de poem nipon. Efemerităţile au dat din nou buzna în atelierul literar al autorului, şi el ni le înfăţtişează, cu generozitate şi fără reţinere, ca viscol, valuri, faruri, fulgi. Viscolul ne este redat, alcătuit din valuri, care întâlnesc alte pluraluri: faruri şi fulgi. Relaţia singular-plural este din nou prezentă, numai că pluralul e supraabundent. Nu se putea altfel. Singurătatea sabi-ană a conducătorului de cursă lungă este perceptibil redată. Mulţumim mister Nakata.

Alte trei haiku-uri care merită atenţia noastră

In ordirea premierii lor, voi prezenta cele trei haiku-uri, remarcate de o parte din dvs.

Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic

Autoarea este însăşi Maria Tirenescu, componentă de bază a conducerii şi administrării site-ului. Interesant din punct de vedere al sugestivităţii poemului este tocmai versul trei. De ce e acel geam pe timp de noapte, de iarnă viscolită tot mai mic înţelegem fiecare dintre noi din experienţa de viaţă pe care o avem deja. Cu tot şuierul de afară, zăpada ce cade din văzduh, se tot depune la fereastră, micşorându-i spaţiul transparent. La un moment dat această micşorare se va încetini, se va opri, chiar, însă bunica toarce în momentul în care micşorarea geamului se întâmplă în mod vizibil. Ea, chiar îşi dă seama, de acest fapt, privind în noapte.

Negativitatea poemului e declanşată din momentul pronunţării primului cuvânt, viscol, şi este întărită şi sporită prin continuarea în noapte. Pe bunica, cu toată vârsta ei înaintată, nu o putem concepe, cu toate excepţiile care se mai întâlnesc, decât ca bună, tăcută, blîndă, răbdătoare. Ea apare în poem ca o contrapondere la negativitatea naturii în plină manifestare violentă. Apoi, negativitatea erupe în final prin constatarea că geamul e tot mai mic. Poemul e original şi uşor de înţeles, demn de luat în seamă prin observaţia subtilă, pe care ne-o propune în premieră. Atmosferă de sabi, al cărei pilon central e singurătatea bunicii, pe timp de noapte şi de viscol (când multe se pot întâmpla). Bunica e trează, lucrează, poate şi îngrijorată de ceea ce se întâmplă afară, îngrijorare pe care ne-o evidenţiază faptul că privirea ei e îndreptată spre fereastră. Patru substantive sunt presărate de-a lungul poemului, nici unul nu îl încheie însă, aşa cum râvnim de obicei. Verbe, unul la indicativ şi altul la gerunziu, aflate în subtilă interacţiune, la mijlocul poemului, în versul doi.

Pecetea efemerităţii o aflăm şi aici în întregul poem: viscol, noapte, bunica, geam. Toate la singular, în deplină concordanţă cu esenţa sabi-ului. Întrebările fundamentale primesc răspuns, pentru cei interesaţi de acest aspect. Sugestivitatea pe care o inspiră, după atâtea rânduri aşternute pe hârtie, consider că este convingătoare.

Afară-i viscol; / sub plapuma dragostei / arşiţa Evei

Autorul, Dumitru Roşu, colegul meu, pictor şi poet, de la SRH Bucureşti, reuşeşte un haiku remarcabil pe tema, puţin uzitată, a erosului. Arşiţa Evei este expresia care ne întâmpină, abia în versul trei şi trădează caracteristica poemului nipono-românesc. Sugestivitatea este elocventă, frumos exprimată şi totodată penetrantă în simţurile noastre nerăscolite. Un contrast foarte clar opune viscolul, evident de afară, şi arşiţa din lăuntru. Contrastul, cum bine se vede, e dublu la el adăugându-se şi cel precizat separat: afară–înlăuntru (sub plapuma din dormitor). Al doilea termen fiind şi el dublat, în contextul dezvăluit de autor. Dacă afară negativitatea îşi face de cap, sub plapumă, ea nu mai are nici un efect, o altfel de natură, cu resursele mobilizate din plin, îşi face remarcate virtuţile. Aflăm în versul doi un cuvânt care din totdeauna a presupus, de obicei bunătate, iubire şi tot ce mai poate descinde din ea. Dacă vreţi: speranţă, viitor, fericire. Număr cinci substantive, din care unul, ultimul, e nume propriu, dintru inceputuri, al femeii biblice. Nimic etern, totul trecător. Cine? Unde? Cand? Vă stau la dispoziţie. Dintre haiku-urile cu caracter erotic, pur românesc, păstraţi-l şi pe acesta pe tabla memoriei.

Copilărie - / zăpada scrâşneşte / încă o dată

Un tânăr, probabil de 20 ani, pe numele lui Flueraşu Petre, acum, student la Universitate, number one la revista online Arcada, e autorul acestui haiku frumos, poate oarecum imperfect. Despre copilărie majoritatea dintre noi are amintiri excelente, care nu se vor sterge din memorie, niciodată. Unii au şi regrete, nostalgii de neimaginat, cum clar se poate constata de pe site-ul postat pentru noi, nefericiţii adulţi, ai acestor vremuri copleşitoare, spre a nu zice, chiar, demolatoare, de îndatoritorul nostru coleg, Jules Cohn Botea, alături de alte frumuseţi mature, pe care umanitatea, prin reprezentanţii ei, cei mai talentaţi, cei mai geniali, le produce, încă, cu dărnicie. Negativitatea este plasată de autor la mijlocul poemului şi precede acel, încă o dată, cu potenţial pozitiv. Rezultă aci un contrast remarcabil dintre zăpada scrâşnind (o negativitate puternică la care şi-a adus contribuţia şi un ger pe masură) şi acel neaşteptat, încă o dată, nu neapărat, nedorit, ci dimpotrivă. Avem de a face cu o stare de gheaţă, aş zice, resimţită pozitivant. Încă o dată e spus cu expresa dorinţă de a se mai repeta, cât mai mult, din momentul în care ne aşteptăm, să survină starea succesivă (în fond altceva) . Totul, pe fondul de o vigoare şi atractivitate rarisimă a copilăriei pe care o vom resimţi fortifiantă, întreaga noastră viaţă. Poemul are numai două substantive trimise, laolaltă, la înaintare, pe o suprafaţă încleştată de ger, percepută ca o provocare plăcută a vieţii, încă o dată şi încă o dată, spre infinitul nostru atât de finit. Copilăria, prin pozitivitatea ei, este opusă unei stări potenţial negative a mediului ambiant hibernal, generatoare prin prisma trăirilor vârstei preadulte, de aşteptări de sens contrar. Şi în acest poem efemeritatea este la ea acasă. Substantivele la singular conduc către o armosferă de sabi dar trăirea din final o împinge spre shiori, iar măiestria haijinului către hosomi, constând în lipsa dispreţuirii lucrurilor neînsemnate, la prima vedere. Felicitări Petre!

Şi acum o surpriză....

Unul dintre dvs., colegii mei cu gusturi literare exotice, mai precis nipone, şi-a exprimat nedumerirea că aşteptatele sau neaşteptatele comentarii lunare, întârzie. Afirmaţia aceasta ajunsă la mine printr-un domn căruia îi datorăm plăcerea de a ne întâlni pe acest site, acum, când sunt hotărât să ofer această plăcere altui doritor, spre a nu mi se reproşa că pun monopol pe această responsabilitate şi îndeletnicire liber asumată, de a nu o monotoniza şi duce în derizoriu, prefer s-o fac într-un moment de glorie nemanifestată. În nouă luni de când tot comentez, cum spuneam în septembrie, aşa cum îmi permite gradul personal de înţelegere a puterii de sugestivitate a haiku-ului nipon, nu am simţit, cu numai două-trei excepţii, că pot realiza cu dvs o relaţie biunivocă. Nu voi dispărea de tot. Încă. Voi mai comenta numai ceea ce îmi va place, cel mai mult. Voi concura în continuare alături de dvs cât mă vor ţine baierele spiritului. Şi ca un semn că ne-am întâlnit, cu plăcere, pe paginile acestui site în 2007 voi lăsa sper, o carte în care ne vom regăsi ulterior, mulţi dintre noi, prin performanţele înregistrate. Ofer precum se vede un răgaz aceluia, acelora care vor să preia această responsabiliate ce nu-ţi aduce satisfacţie personală decât dacă îţi cunoşti sincer propria măsură şi te mulţumeşti cu ea, şi dacă ştii că faci un lucru util apropiaţilor tăi, indiferent cum se vor comporta ei în relaţia cu tine.

Si acum am să comentez un haiku din producţia literară a lunii ianuarie, nepremiat, la un nivel de numai două puncte acordate, cu discernământul pe care îl avem, la ora actuală, dar care defineşte potenţialul ridicat la care a ajuns concursul online. Numele nu am să-l precizez. Îl veţi găsi dvs singuri. Sper să aveţi curiozitatea să-l identificaţi.

Haiku-ul sună aşa:

Viscol la stână - / în jur licăre perechi / lupi înfometaţi

Trebuie remarcat de la bun început caracterul clasic nipon al poemului, precizia lui în a avea 17 silabe după modelul 5 – 7- 5. Respectă tema propusă, deci are kigo. Are şi cezură după primul vers. Patru substantive parcurg aproape în întregime poemul, fără a-l finaliza: viscol, stână, perechi, lupi. Toate efemere, trecătoare, dar nu atât cât victimele neprecizate, ce pot urma momentului haiku. Se porneşte cu două efemerităţi singulare (viscol şi stână) şi se încheie cu două plurale: perechi şi lupi. E un crescendo aici... Stâna ne este înfăţişată într-un moment critic, când, asaltată de viscol, este înconjurată de lupi. Negativitate deci din belşug. In toată această aglomeraţie de rău , un rău mai puţin rău, dacă este văzut la timp, ne apare sub forma licăre perechi. Văd în el un semnal, un avertisment, care măcar poate pune în gardă, în stare de veghe, pe stăpânul turmei, spre salvarea ei. Licăre e verbul, cu referire la un substantiv neprecizat, stârnind curiozitate şi căutare. Spiritul mushin e prezent din start prin viscol şi continuă în ultimul vers prin lupi, care mai sunt şi înfometaţi, (mai decişi să-şi satisfacă pornirile instinctive). Patina timpului îmbracă forma efemeră a viscolului dar şi a lupilor hămesiti de foame. Viscolul este opus stânei căreia îi stau împotrivă şi lupii. Surprindem, prin analiză detaliată, o stare de nemişcare a stânei, căreia i se opune cea de mişcare, licărire a ochilor. Mai putem bănui starea de saţietate a turmei de la stână şi de înfometare a lupilor. Mesajul negativ al poemului cunoaşte un moment de întrerupere (prin pozitivare neintenţionată) la mijlocul acestuia, dar cu şanse de salvare neconcludente. Stâna este singură prin modul cum este definită dar ea se va confrunta cu o mulţime de lupi cu ochi licăritori (relaţie singular–plural). Mai putem întrevedea stâna ca pe o cetate asaltată de viscol ca factor agravant şi de lupi ca factori agresivi, sporiţi prin înfometare.

Precum vedeţi un haiku suficient de complex, cât nici nu bănuieşti dacă nu te apropii de el cu inţelegere şi curiozitate. E păcatul nostru, al multora, atunci când suntem stăpâniţi de grabă şi slujiţi de superficialitate. Autorul este un bun haijin, şi este îndreptăţit să continue pe calea ce conduce către nesperatul succes. Succes domnul meu !