PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Maria Prochipiuc Subtitlul textului: Acum, aici la sfârºit de martie ninge cu plânsul îngerilor, iar lui Nichita i se desprind lacrimile îngheþate de pe faþã. Ninge!? Motto: Tremurã în amintire o salcie de demult. Liliacul sparge mugurii! Vine în sfârºit , primãvara ºi e urât fãrã Nichita. El era vãrsãtorul de aur. Avea dorul sã viseze albastru ºi sã transmitã visul întreg. Acum când se aratã primãvara Nichita aruncã peste lume umblet de aprilie Nichita , nãscut în zodia Berbecului, sub semnul aprins al tumultoasei vieþi, el a fost acea fiinþã în care geniul se îmbina armonios cu prea plinul vieþii. Chica sa rebelã, era veºnic rãvãºitã blond de un vânt nevãzut în nemãrginirea ochilor albaºtri. Nichita purta însemnul ºi emblema candorii ºi a seninãtãþii rãzvrãtite, manifestând o liberate a gândului jucându-se cu vizionarismul eminescian ºi ermetismul lui Ion Barbu. Nichita a coborât ca un gladiator în arena cuvintelor. El ºi-a asumat necuviinþa totalei libertãþi înºirându-le muzical, frângându-le neaºteptat, refuzându-le sensurile obiºnuite, întinzând adevãrate capcane de cuvinte ochiului nostru consacrat tradiþional, fãcându-le nu doar semne altfel: nichitian, ci, mai ales, sã însemne un alt fel ºi un alt ceva. Nichita s-a instalat ca un vulcan în erupþie în teritoriul poetic al limbii noastre. Obsedat sã-ºi manifeste gândurile în cuvinte, nu de puþine ori abstractizeazã mesajul în forme unice. El gãseºte nenumãrate cãi de a prinde frumosul modelând cuvântul ºi dându-i o formã unicã. Metaforele versului transferate în cuvinte ºi uneori necuvinte reprezintã diverse ipostaze ale existenþei sale dar ºi a Universului. Pentru Nichita, cuvintele au harul lor ºi dintr-un om nu pot fi ucise decât cuvintele ºtiute de el! Tot Nichita mãrturiseºte despre cuvinte, cã nu puteau sã-i intre nici prin nas, nici prin urechi, nici prin gurã. Habar n-avea cum a reuºit sã învãþe carte. Din aceastã cauzã s-a înfuriat mai târziu ºi a scris o culegere de poezii numitã Necuvintele. Titlurile poeziilor sunt deseori ºi ele ºocante, neadecvate conþinutului. E o capcanã candidã pe care Nichita o întinde cititorului leneº, amator de poezii cu morala fabulei înscrisã chiar în versul dintâi. Poetul sugereazã piste false chei de înþelegere neinutilizabile obligându-ºi cititorul nu doar sã-l citeascã, ci sã-l reciteascã, înãlþându-se o datã cu autorul în lumea ideii. Veºnic îndrãgostit, Nichita iubea iubirea. Putea sã adore o fiinþã, sã moarã ºi sã învie de dragul ei, ca peste cel mai scurt timp, vãzând în alta ceva ce-l tulbura, s-o uite. Cãci fiinþa idealã se alcãtuia treptat, în timp adãugând de la una pãrul, de la alta ochii, de la cea de-a treia privirea, de la încã una ºoapta. Iubirea pentru Nichita este o stare de extaz, de revelaþie si pare a fi unicul mod de existenþã, o cale de cunoaºtere, o cale de atingere a clipei unice. Ea produce o senzaþie de plutire, un sentiment al imponderabilitãþii, o ºansã de a trãi în miezul minunilor. Sentimentele devin cuvinte, transferate de multe ori în sunet ºi luminã, trãind beþia albã a simþurilor. Scrisul ºi poezia pentru Nichita sunt lucrul cel mai specific uman, sunt acþiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ele reprezintã specificul omului, libertatea lui. Despre tehnica scrierii poeziei el spunea cã ºi paianjenii au tehnicã, tehnicã putem descoperi ºi la furnici, ca sã nu mai vorbim de superbele arihitecturi ale termitelor. O oarecare tehnicã are însuºi cosmosul, soarele, dar sentimentele, sentimentele nu le au decât oamenii. El se referã la sentimente, la cele exprimate. Un sentiment nu existã decât în momentul în care el este exprimat. Privirea lui albastrã iubea ºi ocrotea cuvintele pentru a exprima sentimente contemporane mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor, mai apoi ale prietenei prietenilor dupã aceea ale oraºului lui, ale þãrii lui, ale continentului lui, ale lumii în genere. Comunicarea este sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru sine poþi gândi, pentru sine poþi plânge cu lacrimi, pentru sine poþi râde. Dar pentru ceilalþi, în procesul comunicãrii se comunicã prin cuvinte. Poetul s-a mistuit pe altarul cuvintelor limbii române, el arunca cu nepãsare pe obrazul alb al hârtiei cuvinte , aºchii de gând. Este cel care a sãrutat cãlcâiul vulnerabil al Cuvântului ºi acesta a început sã ºchipãteze strivindu-i sãrutul ºi iscând o învolburare de sensuri nemaiîntâlnite pânã atunci. Ce spune Nichita despre poet ? - poetul este slugã ºi rege. Nu putem sã-l confundãm cu poezia, ar fi o prostie dupã cum prostie este sã confunzi moaºa comunalã, care ajutã la naºtere, cu însuºi fenomenul naºterii. Slujirea poeziei este durere ºi numai durere. Iar mãreþia poeziei se aflã în depãºirea durerii. Fiecare poet nãzuieºte spre un nou magnet cu ajutorul cãruia sã-ºi construiascã gândurile, aºa cum se adunã piliturile de fier. Ce îngrozitor este când þi se furã acest magnet iar piliturile de fier devin nisip într-o clepsidrã ! Spunea cã rãsturnarea clepsidrei este o tragedie. Poetul ca ºi soldatul nu are viaþã personalã. El e ca ºi timpul, mai repede sau mai încet, mai mincinos sau mai adevãrat... Nichita trãia cu o frenezie neobiºnuitã chiar pentru viaþa publicã pe care îi plãcea sã o ducã înconjurat de prieteni, încât cauza oboselii care-l cuprindea uneori este incertã : boala sa sau risipa de strãlucire oralã cu care-ºi uimea vizitatorii. Ascundea faþã de toþi semnele bolii ºi afiºa un optimism debordant, deºi stare i se înrãutãþea într-o progresie lentã. Medicii erau uimiþi de rezistenþa acestui organism ºi de vitalitatea sa extraordinarã, contrazicând toate datele analizelor ºtiinþifice. Spiritul sãu era superior ruinãrii trupului ºi nimeni nu poatea sã creadã cã poate fi înfrânt deºi verdictul medical era implacabil. Ultimile zile ale lui Nichita – pe 9 decembrie merge la Turnu Severin pentru a participa ca martor principal la cãsãtoria prietenilor sãi de familie Ofelia Rotaru ºi Alexandru Condeescu, ceremonie pentru care insistase în mod neobiºnuit ºi irezistibil.La cinã, Nichita dedicã un poem gazdei, profesorul Nicolae Rotaru. La ceremonia din catedrala pictatã de Tãtãrescu, Nichita participã ca la un recital muzical- vocea pãrintelui Nicolae Jiga era într-adevãr extraordinarã cerând sã se repete fragmentele care l-au încântat. Va executa la orgã Pe lângã plopii fãrã soþ, un fragment din Bach ºi un vals, numai pentru tinerii sãi prieteni. Va mai cere formaþiei sã cânte melodii sârbeºti ºi cântece ale prietenului sãu Fãrcaºu. Spre searã este invitat la protopopul Crãciun , iar Nichita stã cât sã dicteze un poem. Va fi ultimul. Ambele poezii scrise la Severin erau într-o stranie contradicþie cu buna sa dispoziþie ºi, privite retrospectiv, descoperi ciudate premoniþii ale stingerii. Duminicã împreunã cu cei doi tineri ºi cu Dora face proiecte, vorbeºte despre predarea antologiei Ordinea cuvintelor. Luni se întorc acasa la Bucureºti; tot drumul doarme pe canapeaua din tren un somn agitat ºi cu dese întreruperi. Ajuns acasã spre miezul nopþii durerile devin insuportabile, simte cã nu mai poate respira, ...vine Salvarea,... apoi Spitalul de Urgenþã,... poetul merge pe picioarele sale, este tot timpul conºtient ,... criza se repetã cu o mare violenþã ºi orice intervenþie este zadarnicã. Era marþi dimineaþã ora 2 ºi 10 minute când poetul se stinge din viaþã. Nichita Stãnescu nu mai este! Nichita a fost un cântec nesfârºit. A fost Poezia însãºi... Nichita s-a dus la întâlnirea cu nechemata moarte, dar e nemuritor... De fiecare datã o sã-l auzim îmblânzind cuvintele... Era o zãpadã , un aerolit, era Cuvântul... S-a retras dintre imaculatele zãpezi de decembrie ca un vis , doar în cãrþi ºi numai în inimi va apãrea, s-a scufundat în lut ºi veºnicie... Acum, când trupul s-a învelit în spãimoasa mãreþie a frigului, ne-au rãmas cuvintele ºi necuvintele sufletului sãu generos ºi tandru, ne-a rãmas prezenþa Cântecului tulburãtor care-i poartã numele. Ochii lui albaºtri ca un cer de iarnã senin erau deschiºi acum spre eternitate, oare eternitatea are culoarea albastrã când îngheaþã? Nu eternitatea nu îngheaþã niciodatã! Ca un tunet ºi un fulger circular pe zãpezile lui decembrie se scrie cu litere de lumina Nichita. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   A suferit ca toþi poeþii de o boalã divinã: filozofia. A gândi cu adevãrat, cu o gândire devenitã strigãt, înseamnã în fond a suferi. Cuvântul trage dupã sine gândirea celui care-l spune. Prin cuvinte suferinþa devine de douã ori suferinþã (chiar ºi din punctul de vedere al pietrelor el putea suferi). Pe urmã, cuvintele sunt pãrþi ale trupului, la fel ca ºi ochii. Ele nu pot fi despãrþite de trup, având rolul de a-l pune în legãturã cu alte trupuri. Când spunea: «aº vrea sã locuiesc în propriile mele cuvinte», nu dorea decât viaþa lor fãrã de moarte, nemurirea de care parcã era constient ºi la care obsedat a vrut sã ajungã. ªi a ajuns ! ’’Mi-a fost tot timpul foame în creier-zicea-, de ceva care nu e de mâncare’’. Intr-adevãr, în piept a avut un creier ºi nu o inimã. « Ales al destinului » a readus în atenþie detalii capabile sã stârneascã interes ºi pentru prezenþa autorului în vers, nu numai pentru vers. Forma cea mai adecvatã lui a fost paradoxul strãlucitor declanºând uluire în lanþ. A creat imagini legând prin diverse transmutãri lumi diferite în afarã ºi dinãuntru într-o viziune nouã, a simultaneitãþilor. «Cel mai neliniºtit purtãtor de geniu al cuvintelor» a înþeles ºi pãtruns geometria limbajului cãlãtorind în jurul ei dincolo de limitele poeziei, dupã un orar al luciditãþii crude ºi neiertãtoare. Nichita Stãnescu ºi-a petrecut viaþa învãþând din rãbdarea poeziei. « Prinþ al poeziei române contemporane, cautã în esenþã Adevãrul (dupã cum spunea Eva Hrebincerova), iar aceastã cãutare doare ca o ranã. Iese din lãuntrul sãu nedesãvârºit, cerceteazã realitatea obiectivã, ajunge la relativizarea destinului omenesc ºi, deoarece nici în interiorul sãu, nici în afarã nu gãseºte perfecþiunea, se aruncã în lumea contrariilor ºi a contradicþiilor. In descoperirile de sine ºi a descoperirii lumii din perspectiva dorinþei unitãþii, constatã cã aceasta este, nu trãdeazã nici poezia, nici obiectul ei, nu trãdeazã esenþa însãºi a cuvintelor, ci le dezvãluie ºi, prin aceasta, se îmbogãþeºte cu înþelegerea lor(am încheiat citatul). Literatura lui poate face fericitã orice literaturã a lumii, dar ea este ºi va rãmâne pentru totdeauna a noastrã, a « Puposlaviei ». Nichita Stãnescu se sufoca în propriul sãu eu ºi, ceea ce îl caraceriza în primul rând era aversiunea sinelui faþã de sine, greaþa de unicitate. Ceea ce face mândrie altora, pe poet îl umilea. Spre norocul nostru l-a înlocuit pe Labiº, continuând cu ceva, de fapt cu un secund ºi generos altceva, fiind o clipã atât de fericit imposibilã ºi atât de imposibil de fericitã a poeziei noastre ºi va continua sã existe în literatura noastrã, ºi nu doar în ea. Daimonul vine ºi-i spune: fii! ªi Nichita descoperã puterea verbului “a fi”. I se dã fiinþã ºi el primeºte cuvântul care dã fiinþã. ªi îl dã mai departe. Nichita a fost un biet om în timpul vieþii sale ºi a rãmas un mare poet în biata noastrã viaþã. «Eu sunt acel nu ºtiu ce, acel loc unde vãzul se transformã întrucâtva în vãz, ca sã poatã comunica între ele, spunea, eu sunt acel organ nemãrturisit de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustã nu gusturile, care miros nu mirosurile… «Eu, care eu ?»- îi placea sã-ºi mai spunã, «un mut ridicol», ºi nu va înceta sã ne vorbeascã din noapte.   Postat de catre nicolae tudor la data de 2004-03-31 20:34:12 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE