“Strîns ţinută sub surdină -

ca o pîlpîire de lumină

inima tresare.

Şi răspunde-n Ursa Mare.”

De-acum orice tremur de geană şi orice pîlpîire, orice atingere sau tresărire au un răsunet incalculabil, nebănuit, de cutremur. Căci ele se petrec pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor şi răzbat miraculos pînă în Ursa Mare. Lucrînd sub regimul discreţiei maxime – surdina –, totul are, ciudat, paradoxal, efect penetrant şi amplificator.

În contextul unei nopţi magice (Noapte de mai), Blaga îl foloseşte pe a răspunde cu o deosebită delicateţe a minţii (cu hosomi, ar spune japonezul) încărcîndu-l simbolic cu tot ce poate el spune – penetranţă şi responsabilitate, transmitere şi comunicare, corespondenţă şi remediu:

“Toate îşi răspund prin linişti.”

Liniştea este totul, unitatea în care totul se regăseşte subtil, în care chemările se împletesc fără nici o stridenţă cu răspunsurile. Liniştile sînt nu doar răspunsurile cele mai potrivite, dar şi mediul fundamental în care are loc comunicarea cuminecare. Liniştile topesc chemările în împăcare.

Dealtfel, înclinarea lui Blaga pentru virtualităţile magice ale tăcerii este mărturisită şi cu alte ocazii. Despre sine spune adesea: “Lucian Blaga este mult ca o lebădă” sau “tăcerea mi-este duhul”. Această dispoziţie este însă responsabilă de capacitatea sa de a surprinde tîlcurile lucrurilor. Discernămînt care dezavuează înţelesurile rudimentare, simplist deduse din consecinţe logice sau pragmatice:

“Tîlcul florilor nu-i rodul,
Tîlcul morţii nu e glodul,
Tîlcul flacării nu-i fumul,
Tîlcul vetrei nu e scrumul,
Tîlcul frunzei nu e umbra,
Tîlcul toamnelor nu-i bruma”

şi le resimte pe cele din planul profund al unei realităţi mult mai bogate:

“Dar al drumului e dorul,
Tîlcul zărilor e norul,
Ducăuşul, călătorul.”