|
|
|
|
|
|
|
|
|
A 40-A ANIVERSARE - CONCURS LITERAR pe TEMA TRAGICULUI ACCIDENT pe ruta APAHIDA-CLUJ |
|
|
Text
postat de
Sabina Datcu |
|
|
(in urma mediatizarii evenimentului, facuta de Liviu Bordas)
Lume, lume...
2008 sees the 40th anniversary of the most important literary prize (Booker prize) in the English speaking world!
In acest an, atat de important pentru literatura universala, publicul a fost rugat sa decida cea mai buna carte scrisa, la nivel global, in ultimii 40 de ani.
Cum “de gustibus non bla bla bla”, publicul, in majoritate alcatuit din copii, femei si batrani neputinciosi (barbatii in vana isi pusesera salopetele albastre si se dusesera la munca in uzinele partriei) a ales.
Surprinzator – sau nu, trei mari scriitori au iesit la egalitate: Krakazuo Ishiguro, David Longe si Iulian Barnes.
Pentru a-i putea departaja, juratii s-au rasucit in pat o zi si o noapte timp de o zi. Cum intreaga presa vuia de tragedia aviatico-feroviara produsa pe ruta APAHIDA - CLUJ- NAPOCA, scriitorii nostri au fost rugati sa scrie despre acest eveniment.
Redam numai parti din scriiturile lor, operele complete putand fi lecturate numai dupa deciderea castigatorului:
Krakazuo Ishiguro – “Ramasitele trenului”
Partea 1: Celebra gara Apahida Hall
Pare din ce in ce mai probabil ca voi efectua intr-adevar expeditia intre Apahida si Cluj Napoca, expeditie care imi preocupa imaginatia de citeva zile incoace. S-ar cuveni sa spun ca este o expeditie in care voi porni de unul singur, bucurindu-ma de confortul trenului societatii COMORIENT; o expeditie care, asa cum o vad de pe acum, ma va purta prin multe din regiunile fru¬moase ale zonei de nord-vest a necunoscutei Romanii, tara lui Dracula. Ar trebui sa arat ca ideea unei asemenea calatorii a aparut in urma unei sugestii deosebit de amabile avansate de domnul Bordas insusi intr-o dupa-amiaza, cu aproape o zi in urma, dupa ce stersesem de praf portretele din biblioteca. De fapt, stergeam portele domului T si doamnei M, cind a intrat stapinul meu, ducind citeva volume pe care probabil ca dorea sa le vada la locul lor pe rafturi. Dind cu ochii de mine, a profitat de ocazie si m-a informat ca tocmai pla¬nuise sa se intoarca in satucul sau pentru o peri¬oada de cinci saptamini, intre august si septembrie. Dupa ce mi-a dat aceasta veste, stapinul meu a pus volumele pe masa, s-a lasat in chaise-longue si si-a intins picioarele. Acela a fost momentul cind, ridicindu-si privirea spre mine, mi-a spus:
— Cred ca iti dai seama, dragul meu, ca nu ma astept sa ramii incuiat aici in casa cit timp sint plecat. De ce nu iei celebra cursa de persoane Apahida-Cluj Napoca ca sa mergi undeva citeva zile? Dupa cum arati, s-ar zice ca o perioada de odihna ti-ar prinde bine. Dat fiind ca sugestia venea absolut din senin, nu am stiut ce sa raspund, imi amintesc ca i-am multumit stapinului pentru grija aratata, insa pro¬babil ca nu am spus nimic precis, caci dinsul a continuat:
— Vorbesc serios. Zau ca ar trebui sa te odihnesti putin. O sa-ti platesc eu trenul. Voi cei de-aici stati mereu inchisi in casoaiele astea si dere¬ticati, cind mai ajungeti sa vedeti tara asta fru¬moasa pe care nu o cunoaste nimeni ?
Nu era prima oara ca stapinul meu ridica aceasta problema. Pare a fi, intr-adevar, un lucru care il necajeste sincer. De asta data, de fapt stind acolo sus pe scara, imi venise in minte un fel de replica, o replica de genul ca in profesia noastra, cu toate ca nu am vazut mult din tara calatorind sau vizitind locuri pitoresti, am „vazut" totusi mai multe parti din Romania decit majoritatea celorlalti, traind in case unde se adunau cele mai ilustre doamne si cei mai ilustri domni din tinut, care discutau vrute si nevrute despre copii strazii, maidanezi, etnii si Dracula. Bineinteles ca nu mi-as fi putut exprima acest punct de vedere in fata domnului stapan fara a rosti vorbe ce ar fi putut parea prezumtioase. Astfel incit m-am multumit sa raspund simplu:
— Am avut privilegiul de a vedea tot ce a fost mai bun in Romania de-a lungul anilor chiar intre acesti pereti, domnule.
Stapanul casei nu a parut ca intelege aceasta afirmatie, caci a continuat netulburat:
— Nu glumesc. E nedrept ca un om sa nu-si poata vizita tara. Asculta-ma pe mine, iesi din casa citeva zile. Te rog sa refaci drumul strabatut de M si T, pentru a putea stabili detaliile mortii lor. Fara a fi influentat de nimic. Nimeni nu stie adevarul. Ramane sa il descoperim noi, ca persoane importane ce ne aflam...
Si astfel a inceput calatoria...
In dimineata zilei urmatoare, in gara mica...
David Longe – “Schimb de drame”
In prima zi a anului 2008, doua persoane importante, M si T, se indreptau unul spre celalalt, cu o viteza combinata de 120 km/ora. Erau aparati de vazduhul inghetat si imbacsit de cabinele mancate de rugina ale trenurilor de persoane Apahida-Cluj Napoca, respectiv Cluj Napoca- Apahida si feriti de riscul unei ciocniri datorita modului prevazator in care se stabilise amplasarea liniilor de cale ferata. Cu toate ca nu avusesera ocazia sa se intalneasca, fiecare dintre cei doi auzise de celalalt. De fapt, erau pe punctul de a face un schimb reciproc de posturi pentru urmatoarele sase luni si, intr-o epoca a calatoriilor mai tihnite, intersectarea itinerarelor lor ar fi fost, probabil, marcata de vreun semn uman de recunoastere interesant: bunaoara, si-ar fi facut cu mana cam pe la jumatatea drumului, pe ferestrele a doua compartimente de tren oprite unul linga celalalt in halta de la Dezmida, s-ar fi jucat o mica sceneta de mima, manifestare a pretuirii, cel mai timid dintre ei simtindu-se usurat sa constate ca, in sfirsit, trenul s-a pus in miscare, numai ca sa-si dea seama ca, de fapt, prima care s-a urnit din loc a fost garnitura celuilalt... Dar n-a fost sa fie asa. Cum cei doi se aflau in trenuri diferite, unul plictisit, iar celalalt prea fricos ca sa priveasca pe fereastra intersectarea drumurilor celor doi in punctul nemiscat prin care trece axa planetei rotitoare – halta Dezmida - a trecut neobservata de toata lumea, cu exceptia naratorului acestei cronici duplex. Termenul „duplex", pe linga sensul generic de
„dublu", se refera la jargonul telegrafiei electrice, la acele sisteme „in care se transmit simultan mesaje in directii opuse" (Oxford English Dictionary). Binevoiti sa va imaginati ca fiecare dintre cei doi (ambii, intamplator, in varsta de patruzeci de ani) e legat de meleagurile sale natale, de institutia unde lucreaza si de caminul sau printr-un cordon ombilical infinit de elastic, alcatuit din emotii, atitudini si valori. Mai binevoiti sa va imaginati si ca, in momentul in care trenul Apahida Cluj-Napoca se pune in miscare deja soarta i-a pregatit marea lovitura: un avion se va prabusi peste el.
De la altitudinea noastra narativa privilegiata (mai inalta decit a oricarui tren si destin si avion ce se va prabusi) putem discerne, dintr-o privire, una dintre diferentele despre care vorbeam. Din pozitia lui T, teapana, verticala, se vede limpede ca el, care calatoreste dinspre Orient - Apahida spre Cluj Napoca, nu este obisnuit cu voiajurile cu trenurile personale romanesti, in timp ce pentru M, tolanita pe bancheta tare si rupta a trenului, molfaind o guma de mestecat Turbo si incruntindu-se la rahiticul cub de gheata ce se dizolva in paharul de plastic plin cu Adria, experienta acestor calatorii este deja plictisitor de familiara.
...
Dar, in vreme trenul Apahida-Cluj Napoca scartaie tare-tare, T, cu ochii pe geam, vede avionul ce urmeaza a se prabusi peste garnitura in care se afla. “M-au descoperit, miseii, gandeste el”... si vede cum se leagana, usor, aripile. Sectiunile lor si niturile sunt dureros de evidente, inscriptule pictate s-au sters, pe capota motoarelor se observa dare de funingine. Deodata pricepe ca, de fapt, viata lui depinde de o masinarie, produsul manoperei omenesti, imperfect si supus uzurii... Spasme de panica si de goluri in stomac...
Iulian Barnes – “Apahida, Apahida”
„Care e prima ta amintire?" o intreba cite cineva. lar ea raspundea: „Nu-mi aduc aminte". Majoritatea credeau ca e o gluma, desi prea putini o considerau desteapta. Dar ea asa gindea.
„Stiu exact ce vrei sa spui, o asigurau cei mai intelegatori, intotdeauna inainte de prima amintire mai exista una, la care nu poti sa ajungi."
Adevarul este ca nu isi mai putea aminti nimic. Undeva, in memorie, un tren ce se intrepta catre Cluj Napoca, apoi imaginea unui avion cuprins de flacari, o explozie asurzitoare... sau poate doar imaginatia ei, tipete, disperare, fuga...
Prima amintire nu era ca primul sutien, primul prieten, primul sarut, prima noapte de amor, prima casnicie, primul copil, ca moartea primului parinte sau ca prima data cind, cu un junghi ascutit de disperare, pricepeai cit de fara speranta era conditia umana - nu era ca nici una dintre astea. Nu era un lucru concret, palpabil, pe care timpul, cu felul sau stingaci, amuzant, il impodobea peste ani cu detalii inchipuite -un virtej de ceata ca o broderie, un nor de furtuna, o diadema -, dar pe care nu il putea sterge. O amintire era, prin definitie, nu un obiect, ci... o amintire. Acum o amintire a unei amintiri chiar dinaintea unei amintiri de mai devreme decit o amintire de atunci, demult.
De aceea, mintea si ea. Prima amintire, spunea, era a unei zile cind statea pe bancheta personalului plin cu navetisti, alaturi de T. Locurile 56 si 58. Erau clar intiparite in memoria sa. Si gauri in compartimente.Gauri pe care le putea largi cu lingura, primind pentru aceasta cite o palmuta. La radio, auzea „Traiasca berea", M simtea brusc mirosul de alcool razbatand prin epiderma muncitorului mereu in stare de ebrietate. Nu-i asa ca e ciudat? - Si mai era o melodie, „N-am crezut", “Din partea mea fetito ai toata dragostea. “care ei ii evoca intotdeauna o lamaie taiata si stoarsa, gustul acru al dragostei ei pentru T, jocul lor in gara de la Apahida.
M pleca pe culoarul trenului, catre toaleta, cind aerul paru ca se ingroasa . Oare aici chiar s-a inaltat spiritual cineva? Trupul ii ramase inert, ochii incepura sa ii lacrimeze din cauza mirosului. Sau era, si acesta, produsul fantastic, turistic, al imaginatiei? Timp de citeva secunde, isi inchipui acest loc ca pe o Insula. O insula in care pustietatea te insoteste la tot pasul. O insula pe care pasesti, intotdeauna, singur. Doar tu si propriile-ti ganduri...
...................
Juriul inca delibereaza la aceasta ora.
Imediat ce vom avea informatii despre cazul " Un Dumnezeu piroman loveste cu bricheta un arbitru fara aparare" vi le vom comunica.
Stati pe aproape. Aici se merge din aproape in aproape.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Liviu, multumesc si eu pentru faptul ca ai intrat in acest joc.
Partea a doua a Criticii va veni si ea. Asteapta la coada.:) |
|
|
|
Postat
de catre
Sabina Datcu la data de
2008-04-14 21:14:11 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Trei autori, trei abordări, trei stiluri :)
Toate reuşite. Dacă ar fi să fac un clasament, locurile 1, 2 şi trei ar fi ocupate în ordinea inversă postării textelor. Deci, pe locul I, Apahida, Apahida...
Din păcate nu am citit nimic altceva nici din Kazuo Ishiguro, nici din David Lodge, nici din Julian Barnes. Poate că o să-mi fac timp...
Îţi mulţumesc pentru ideea de la care a pornit totul. Din partea mea, doar o joacă literară amuzantă.
Aştept partea a doua a Criticii! N-am uitat! :)
|
|
|
|
Postat
de catre
Liviu S. Bordas la data de
2008-04-14 19:57:40 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|