PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
fata şi pianul Text postat de Alexandru Ionescu Salonul pustiu îşi savura odihna. De mult se terminase petrecerea şi acum doar vântul târziu al nopţii atrăgea draperiile grele într-un dans, uneori sălbatic, alterori rugător, decupat în lumina stingheră a lunii. Doar câteva umbre suave zăboveau pe ziduri, imobile şi nepăsătoare. Un pas foşni uşor pe pardoseală şi cineva se apropie încet de fereastra deschisă. Razele lunii luciră stins mângâind chipul unei tinere; ochii mari şi neliniştiţi oglindeau o tristeţe nescrisă şi neştiută, în timp ce doua lacrimi se rostogoliră pe obrazul palid. "Nimeni nu a dansat cu mine în seara asta..." Oare de vină era întunericul sau rochia lungă era neagră? - Nimeni nu a dansat cu mine în seara asta! Strigătul se lovi de pereţi şi se întoarse, iar şi iar, tot mai slab. Ecourile se amestecară cu secundele indiferente izvorând din pendul, se suprapuseră cu foşnetul frunzelor de tei din grădină şi pentru câteva clipe tăcerea atotcuprinzătoare dădu din aripi, speriată. Câteva clipe întunericul clocoti, subjugat apoi... linişte... Pentru că gândurile nu pot vorbi. Pentru că visele nu pot vedea. - Cântă pentru mine, prinţesă... Străinul apăruse de nicăieri. Poate însuşi întunericul îi dăduse formă. Fata se întoarse mirată dar fără nici o umbră de teamă. "Oare cine e?" se întrebă. "Nu l-am văzut până acum şi ştiu sigur că nu a fost aici în seara asta, am avut atâta timp să îi urmăresc pe ceilalţi..Nici măcar nu m-a speriat. De ce?" O mână catifelată îi atinse umărul, un gest tandru care îi smulse orice temere, dacă fusese vreuna. Îşi plecă obrazul, se lipi de acea mână prietenească şi închise ochii... - Cântă pentru mine, te rog... - A trecut aşa de mult timp. Nu mai ştiu, nu mai vreau... Şi în plus, nimănui nu i-a păsat. - Mie îmi pasă. Te urmez mereu, nevăzut şi atent. Mă cunoşti prea bine căci de atâtea ori mi-ai vorbit... Iar eu ţi-am răspuns, cum am ştiut mai bine. Dar poate nu ţi-ai dat seama. - Poate eşti îngerul meu păzitor... - Ei, poţi să-mi spui şi aşa, zâmbi el. Uite, dacă vrei, poţi să-mi spui M. - M. de la Mihai, Marian, Manuel... - Ajunge doar M. - E ciudat, şopti. Cum să te privesc, cum să îţi vorbesc şi să te asociez cu o literă, nici măcar cu un nume. Dar fie... Nu vreau să te supăr şi pe tine. Ce vrei să-ţi cânt? - Orice, numai cântă. Se îndreptă spre pian, în timp ce el rămasa sprijinit de pervaz, urmărind-o cu privirea. Silueta ei păru că se topeşte în întuneric. Pianul însuşi era o masă difuză, sufocată de prea mult negru. Degetele ei mângâiară clapele şi un prim semiton se risipi în aer, urmat de altele, într-o succesiune melancolică. Ceva din monotonia şi tristeţea toamnelor cenuşii umplea spaţiul sau poate erau doar micile decepţii ale unei inimi tinere. Deodată ritmul se rupse şi în încăpere se răsuciră cîteva note sparte. Mîinile ei se aruncară lacome asupra claviaturii, smulgând gemete şi scrâşnete corzilor întinse la maxim. Rând pe rând, eliberă plânsul puilor de pasăre şi strigătul disperat al mamelor la naştere, sunetul oglinzilor sparte şi vaietele ascuţite ale muribunzilor. Aplecată peste pian, îşi ascunse chipul în spatele pletelor lungi apoi îşi arcui trupul pe spate, desenând cercuri prin aer, rotindu-se într-un vârtej indescifrabil. Pe tâmple pulsau două vene subţiri şi picături de sudoare se spărgeau cristaline. Sunetele creşteau neîncetat, se fugăreau împrejur, furioase. Cu ochii închişi se ridică până la cer şi coborî în cele mai adânci prăpăstii, urmată pretutindeni de cântecul sălbatic şi nemilos. Se arcui ca o lebădă, strigând... - Nimeni nu a dansat cu mine în seara asta! Se prăbuşi peste clape, plângând în hohote. "Nimeni nu m-a vrut... Nimeni nu m-a înţeles..." - Dansează cu mine, M... - M.? Încet ridică pleoapele şi privi în direcţia ferestrei dar acolo nu era nimeni. "Am visat... Ce neghioabă sunt. Sau poate încep, în sfârşit, să înnebunesc. Ah, M." Îşi privi mâinile rănite. Ca prin vis păşi spre fereastră, răcorindu-şi obrazul. Se ridică pe pervaz şi sări în grădină dar înainte să păşească mai departe se opri: în faţa ei se căsca o groapă dreptunghiulară, proaspătă. - M., tu ai făcut asta? Nu era nimeni să îi răspundă. "Îmi pierd minţile, am ajuns să vorbesc cu fantomele. Dar nici măcar, pentru că uneori fantomele există. Ceea ce încerc eu să visez sunt doar speranţe goale. Însă... e atât de bine să vorbeşti cu cineva. Chiar şi cu mine însămi." - Sunt aici... - M.? - Vino cu mine, tu, cântec sălbatic şi neterminat. Vino. El o privea, fierbinte. Suspendat deasupra gropii îi întinse o mână, aceeaşi cu care îi mângâiase umărul. O chema să uite, să fie împreună, să uite împreună lumea distrusă care o respinsese. Ea făcu un pas spre el, călcând aerul gol... În cădere se răsuci şi luna îi lovi chipul alb şi rece. Numără o mie şi una de stele, doi nori şi o frunză uscată. Pământul începea să se surpe deasupra ei, acoperind-o dar era captivă pupilelor lui întunecate, incapabilă să reacţioneze. Nici nu voia... - M., acum... - Nu vorbi, dormi. - ... - ... dormi. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23932 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE