PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Sporturi de masă şi de casă Text postat de Andrei Ghejan Tenis cu bârna Mi-a desenat prin aer toate calităţile ei şi defectele mele, după un joc inventat ad-hoc: "tenis cu bârna". Cum se joacă?... simplu: Terenul fiecăruia e împărţit în două: subombilical şi ocular. Cel care serveşte, are grijă să ţintească bârna aflată în ocularul adversarului, iar acesta, la primire, trebuie să încerce să paseze bârna în ocularul celuilalt. Deplasarea bârnei se face cu un coş de paie, numit "miţi" sau "mort", cu paşi mărunţi şi repezi, dar având grijă să nu te împiedici şi să-ţi intre bârna din nou în ocular. Bârna de meci, este atunci când reuşeşti să ţinteşti din prima subombilicalul adversarului... se numeşte "ass". În final, câştigă cel care vinde bilete la meci. Televiziune Să mă relaxez... Începe emisiunea mea favorită : "De trei ori femeie". De ce e favorită?... păi, staţi să vă explic: De felul meu... sunt cinic. Mă bucur de nenorocirea altora, ori, în cazul de faţă, nu puteau să aleagă un nume de emisiune mai prost: alungă deopotrivă atât femeile "normale", care, invidioase pe succesul "celor la cub", n-or să se uite "de oftică", iar bărbaţilor, credeţi-mă, le ajunge câte una la puterea întâia. Deci, o emisiune pentru cinici, masochişti, sau poate pentru cei ce-şi doresc niscaiva implanturi cu silicon, sau eventual, o schimbare de sex... măcar... din curiozitate. În plus, mă gândesc cu satisfacţie, ce păţesc de trei ori bărbaţii obligaţi să suporte de trei ori femeile, care şi neridicate la multiplicatele slăvi, au grijă cu vreun târnăcop mic şi sexi, să se asorteze... preventiv. Cum, la ce preventiv? la groapa care ne-o sapă zilnic... din dragoste. Stop!... am zis că sunt cinic, nu şi misogin. Ca trăgător de cizme, prin diferite televiziuni, cubistele se-mpiedică destul de des de mine p-acolo. E şi normal, fiind mic... nu prea te vezi. Una, într-o zi, nu dau nume că mă spune cubistului... sau mă rog... cubiştilor ei, că şi maşina din care se dăduse jos era plină de cubici, după ce m-a privit ca pe-o insectă, mi-a aruncat din implanturile rujate: -Dragule, ia alea din portbagaj şi-adu-mi-le... şi ia zi: unde e machiaju'?... Ce dracu' să mai macheze măi frate, că era spoită de ziceai că-i faţadă de bloc. În fine... i-am adus cocoşat valizele... de ţoale bineinţeles, că-i picase dulapu-n portbagaj, nu ştiuse săraca,( "sanchi", că era a patra oară la emisiune,) ce culoare are decorul, şi vroia să fie "asortată"... De unde?.., cubista avea fiţe pe de trei, ca la poker, că de... de-aia e cubistă: s-arate!... şi-am dus-o la "făcătoria de marchize". Mare scandal am avut până acolo, că-i lovisem din greşeală o "Samsoniţică" de tocul de la uşă, cu menţiunea că băgăjelu' costa mai mult decât salariu meu pe doi ani. Mai mult, "idioţii" de maşinişti, nu-i puseseră o mochetă pe jos , să nu-şi murdărească pantofii de 3587 de parai (strigaţi ca la licitaţie - mă mir că uitase cenţii-)... să audă şi cameramanii care-şi făceau ultimile verificari prin zonă. Mai trec vreo 2 ore... aşa e-n televiziune: mai o probă tehnică, cadre, lumini, etc, şi se-aude regizorul de platou: -5 minuteeee... Iese şi cubista de la machiaj... direct pom de iarnă... merge mai "skent"... cred şi eu: cu-atâta smalţ şi "bulgarisme" pe ea, i-o fi greu şi ei... şi ne-ndreptăm în linişte spre platou. De ce în linişte?... trebuie să fie totul cât mai solemn şi mai impozant. Toată lumea e instruită să joace o piesă intitulată "clientul nostru... stăpânul nostru", sau cum vreţi să-i mai luam cubistei banii şi-a şasea oară?... sau ce?... credeaţi cumva că şevaletul şi culorile în cubism sunt "free of charge"???... Neeee... minutu' de difuzare e la fel de scump şi dacă faci reclamă la pasta de dinţi şi la un cur pictat. -Începem! 5...4...3...2...1.... -Bună seara doamnelor şi domnilor, avem deosebita plăcere de a avea invitat în mijlocul nostru pe celebra... Între timp, undeva într-un birou, ţârâie un telefon: -Ssssstt, bă... e directoru' -Ia zi Mache, cum stăm cu chiria la locaţie? -Păi, şefu', cu ce scoatem azi suntem la zi şi cu luminile. -Bine bă! săptămâna viitoare cine e? -Staţi să mă uit pe listă... Ptu...ptu...ptiu... să nu fi dă deochi ! -Mâţo!... făăă!... dă şi tu nişte coco! - Ce-ai fă zdreanţo?... te-ai zăpăcit?... nu ştii că de-abia am ieşit de la "facultate"? - Te-ai sucit, ai ? Ai uitat când te-nvaţam să bagi carabula-n caraiman şi-ţi reglai înaintarea la vast... morţii mă-tii de condiţionată! Discuţia, între două dame la şapte ace, avea loc peste trei mese, într-un restaurant "high-society" din Bucureşti. "Domnii" care le-nsoţeau, erau prea preocupaţi să se certe cu nişte "grei" din administraţie pentru câteva terenuri; şpaga oferită se pare că nu era pe placul simandicoşilor de la primărie. Îi durea fix în pix de toţi şi toate: doi buldogi, cu garda la sol in cheia fa, raşi în eunuco-pif, asigurau "intimitatea". La un moment dat păreau să fi picat "la pace", lucrurile se mai liniştiseră, se putea chiar auzi muzica ambientală. La masa de lângă noi, ospătarul întreba discret clientul, martor la toată peroraţia, un tip la vreo 50 de ani : - Desert, doriţi ceva ? - Da!... o mitralieră. Mi s-a părut că semăna cu Antonescu. În final, s-a dovedit a fi doar o iluzie : desertul a rămas neatins... ... păcat de el. Bandul Era cam prin '85... Foarte greu se putea înfiinţa o trupă pe vremea aia. Nu erau scule, instrumentele muzicale "moderne" româneşti, singurele care se găseau, erau cel puţin penibile, iar de cele "adevărate" nu te lipeai... Să prinzi un contract "afară" era un adevărat "bulan", numai aşa ai fi putut să te cârpeşti... dar, cum nu toţi aveam un unchi la ARIA (Agenţia Romana de Impresariat Artistic)... nici o şansă, mai ales ca n-aveam câte o "Dacie" să dăm şpagă, numai să ne deschidă uşa. În fine, printre rânduri, s-a-ncropit şi în Ploieşti de un band... i-au dat numele "Express PH". S-au adunat în el numai mascarale, instrumentişti periculoşi, dar... mari machitori. Într-un fel era normal, după o viaţă petrecută numai prin cârciumi, la ce te-ai fi putut aştepta?!. Şeful trupei, Sergiu, era cel mai mare ţepar şi îmbârligător din câţi mi-a fost dat să cunosc. Hazul era că pe scenă, se cânta de rămâneau "gagii" cu lingura-n aer, uitând de protuberantele masticaţii pentru care veniseră. Se cânta numai după "chitanţe", "boabele" erau boabe la fiecare instrument, iar la repetiţii, fiecare avea "cearceaful" lui scos de-acasă, efectiv după ureche, partiturile originale lipsind cu desăvârşire din decor. Norocul făcea însă ca printre noi să existe vreo doi care aveau "auz absolut": dacă bâzâia o muscă pe langă ei, când scoteau notele după casetofon, o puneau şi p-aia pe boabe. Alin (saxofonistul) îmi spunea, eu fiind mezinul trupei, : "Babo, ai auz absolut! n-auzi absolut nimic!", şi chiar aşa era, făcusem 11 ani de muzică clasică şi dacă nu-mi puneai boabele-n faţă eram şi surd şi mut...dar aveam o calitate : aveam clapă, un pian electric care mi-l luase tata, Dumnezeu să-l ierte, după ce-l terorizasem o lună întreagă că m-arunc după bloc dacă nu mi-l ia, iar bătranul a cedat nervos... şi mi l-a luat. Ţoaie, toboşarul, era o figură. Porecla i se trăgea de la un ţoi de ţuică, atârnat de gât ca un medalion, ca nu cumva să piardă timp preţios de macheală, în eventualiatatea unui ospătar neglijent, care nu i-ar fi adus de urgenţă un pahar... pentru că sticlele erau tot timpul pe masă, iar el, ca un băiat educat ce era, găsea impropriu să bea din sticlă ca toţi troscănarii şi boschetarii... doar era în cârciumă, nu?... asa că era pregătit. Avea gusturi fine, îi plăceau ţigările lungi şi albe şi coniacele cât se poate de stelate, iar eu, student fiind, mai învârteam câte un pachet de ţigări "Kent" de la străinii din cămin, pentru că nu se găseau kentane să dai cu tunul. În pauzele reprizelor de cântat, ne-asezam toţi la o singură masă, şi-ncepea: "Babo, m-ai spart ce bine o arzi cu pianul, dă şi tu o ţigară şi-un coniac". Cum puteam să refuz: "Ia, Ţoaie, se poate?"... apoi, "Aţi văzut bă, v-am spus eu că Baba o să vă dea răcoare cu improvizaţia?... mai dă şi tu o ţigară Babo." "Ia Ţoaie, serveşte-te"... cred că fuma cel mai mult dintre toţi. Azi aşa, mâine aşa... căpătam încet, încet, încredere în forţele mele, eram chiar fericit noaptea târziu când ajungeam acasă, simţeam aprecierea celor din jur şi mai ales a lui Ţoaie, recunoscut fiind ca un mare toboşar. Într-o zi, tocmai ne dădusem jos de pe scenă, după un program cât se poate de aplaudat, şi parcă-l văd pe Ţoaie transpirat şi tremurând de plăcere: "Babo, azi ca niciodată te-ai întrecut pe tine: ai dat balans, ai citit fără greşeală, ba chiar am fost onorat să cânt alături de tine. Dă şi tu un coniac..." . "Bă Ţoaie, iartă-mă, azi n-am fost la institut, n-am nici bani la mine... nici ţigări... ştii doar că te-aş servi în orice moment"... A fost apoi un moment în care nimeni n-a mai râs, nu se mai auzea o şoaptă... se citea chiar o uşoară îngrijorare pe feţele celorlalţi, iar bomba nu a întârziat: "Să moară mama, dac-am văzut văcar mai mare, m-ai îmbătrânit cu pianul ăla: ba fugi, ba tragi, improvizezi ca mielu' meu, îmi vine să-ţi dau cu beţele-n cap în fiecare seară!". De-atunci, nu s-au mai văzut ţigări pe masă... doar sticlele de ţuică erau la locul lor... Lui Tata Era cred octombrie. Tata, Dumnezeu să-l ierte, tocmai cumpărase un Renault 10, cu mari sacrificii, şi-l adusese în spatele blocului, unde toţi vecinii se-nghesuiseră să vadă raritatea. Într-o lume în care, să ai aşa ceva, însemna deja un capriciu de boierie ascunsă, născând inevitabilele semne de întrebare, cea mai bună politică faţă de curioşi era să laşi impresia că e o mare recunoaştere a meritelor tale şi a loialităţii faţă de Partid, altfel... de unde? Deşi era director la un Institut de Cercetări, săpat la greu de adevaraţii membri marcanţi şi urmărit îndeaproape, îl auzeam deseori în casă înjurând cam cu juma' de gură imbecilitatea sistemului şi pupincurismul care, cred, îl deranja cel mai mult. Accepta o grămadă de compromisuri tata, ca un adevărat diplomat, dar până la un punct. În fine, una peste alta, s-a descurcat Bătrânul şi şi-a văzut împlinit visul cu ochii : maşina. Parcă-l văd şi-acuma, de parcă ar fi fost ieri : - Balaure! ( aşa-mi spunea mie ), hai bă să vezi ce-a luat tac'tu, poate ţi-o da şi ţie prin cap să-nveţi cu ocazia asta. Ce-i drept, nu prea mă omoram la vremea aia, ... cam avea dreptate Bătrânul . Mare amator de ieşiri în aer liber şi pasionat total de fotografie, a suit tot familionul în maşină, adică mama, tataie, mamaie şi eu, şi-a decretat : - Mergem la Bran şi pe Valea Rucărului să vizităm şi să facem poze. A băgat cheia-n contact, tot neamu' şi vecinii erau cu ochii pe el, şi : Fâs... După nenumărate încercări nereuşite... nimic : eşec total, maşina se încăpăţâna să nu pornească. Tacticos, ca un inginer desăvârşit ce era, a ieşit din maşină, a deschis capota, doar nu degeaba studiase Bătrânul două luni manualul service şi instrucţiunile de depanare şi s-a apucat de treabă meticulos. Încet, încet, s-au strâns o grămadă de vecini pe lângă, fiecare dându-şi cu presupusul, care mai de care doritor să ajute şi să-şi etaleze cunoştinţele, dar, din nefericire, fără nici un rezultat. După vreo oră şi ceva, tataie, un ţăran simplu din zona Câmpia Turzii, dar cu un bun simţ tehnic extraordinar i-a zis Bătrânului, tot văzându-i cum se chinuie : - Mă Ioane, da' ncercatu-ai şi asta ? Tot drumul până la Bran, a fost o linişte totală în maşină. Când am ajuns, tata n-a mai rezistat şi i-a zis : - Bre !... Nu te mai iau niciodată... m-ai făcut de pomină în cartier. Am izbucnit toţi în râs, chiar şi mamaie îşi ştergea cu colţul năframei o lacrimă, discret. Nu mai fusesem niciodată pe Valea Rucărului. O splendoare. Octombrie, împletea ruginiul copacilor cu toate nuanţele posibile, un pitoresc la reazemul soarelui enorm şi roşu după crestele falnice, împădurite, ce ascundeau tot atâtea raze. Făcusem o grămadă de fotografii, nu ne mai săturam să privim minunăţiile din jurul nostru, iar eu pusesem ochii pe un canton părăsit, undeva mai în faţă lângă şosea, la care încă nu ajunsesem. Brusc, am simţit nevoia acută să mă duc să fotografiez o groapă după cantonul aflat mai în deal, o groapă banală... mă chema. Deşi n-aveam cum s-o văd, era acolo, ŞTIAM că era, mă aştepta. M-am dus, am fotografiat-o, am mai stat un pic, ne-am suit în maşină şi am plecat încet spre casă. Seara tocmai începea să se lase, acoperind cu un abur cald şi plăcut acea minunăţie, în care umbrele copacilor alungite absurd peste căpiţele de fân şi pajişti cosite, luaseră locul razelor ce ademeneau pădurea să se topească odată cu ele. Shoni Se cunosc cazuri concrete, când un om a plantat un lăstar, l-a stropit, l-a îngrijit ani şi ani, iar când omul în cauză a decedat, lăstarul, devenit copac, s-a uscat la scurt timp. Profit de ocazie, să vă povestesc o istorioară, întâmplată în familia mea. Bunicii mei din partea tatălui, erau doi ţărani simpli din zona Câmpia Turzii, un sat pe nume "Coc". La câţiva ani dupa venirea mea pe lume, părinţii s-au gândit că ar fi mai bine să-i aducă pe bătrâni în Ploieşti, să apropie familia. Bătrânii şi-au vândut gospodăria, dar nu s-au îndurat să taie porcul pe nume "Shoni", care era mai mult ca un câine, oriunde se duceau, porcul îi însoţea, ştia chiar să răspundă la unele comenzi : "du-te-acasă, n-ai voie aia..., stai, etc", şi era acceptat şi îndrăgit de toată lumea pentru aceste calităţi neobişnuite pentru un porc. Au hotărât să aducă şi porcul la Ploieşti, să-l lase să moară de bătrâneţe, când i-o veni sorocul... Zis şi făcut... i-au construit un fel de cuşcă din scânduri, pentru coletăria CFR, i-au pus apă şi mâncare ca pentru vreo săptămână şi l-au suit la tren, la marfarul coletăriei bineînţeles. Toată lumea ajunsese la Ploieşti, se instalase, trecuse însă ceva timp...şi nu mai apărea Shoni, iar garnitura de tren... dispărută... Cu mari intervenţii, s-a aflat garnitura pierdută undeva în triaj la Adjud, iar când, după vreo lună, a ajuns în fine trenul la Ploieşti, toată familia s-a repezit într-un suflet la gară să-l ia pe Shoni, să-l aducă acasă. Au năvălit în vagon, au deschis "cuşca", Shoni i-a privit pe toţi cu o privire plină, caldă... părea...fericit, a mai respirat o dată... şi a închis ochii pentru totdeauna... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Iertare Gina, nu mai văd bine... m-am cam ramolit:=)) Dacă m-ar vedea cineva acum, m-ar întreba: - Auzi bre?... încă?... ăsta e râsul matale, sau te strâmbi la mine?   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-02-21 02:05:25               e Gina BULTOC amigo...! rad... g.   Postat de catre nula nada la data de 2008-02-21 00:15:16               Elena Toma, Gina Bultog, multumesc de trecere si semne. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-02-20 23:37:26 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               cu placerea lecturii babbba...text slalom...partiiieeeeeee!...'in odaie'...regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-02-20 18:06:52               vezi si ceva din picturile mele, pot face decoruri:)) si decorez si interioare http://elenatoma.piczo.com/?preview=y&g=23610810&cr=3&rfm=y   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-02-20 10:41:39               am vizitat site-ul tau, www.roaentertainment.ro :))e chiar interesant ce se intampla:) nu stiu cum se face ca ceea ce scriu in cartile mele, se intampla ulterior:) incep sa cred ca am premonitii, puteri paranormale?:) ca sa nu mai spun ca am ajuns sa traiesc in realitate ceea ce scriu in carte si asta nu pentru ca eu vreau, ci pur si simplu asa se intampla:))si nu mai stiu carei realitati apartin:). care/cum o mai fi realitatea realitatii ?   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-02-20 09:57:00               măi, Andrei, măi ! tu chiar eşti talentat ! scrise cu nerv, vervă, amintirile tale, atât de asemănătoare celor petrecute şi în viaţa mea artistică, m-au amuzat copios. vei râde, aflând că şi eu am fost în emisiunea "De 3 x femeie", şi culmea, chiar de vreo 3 ori am fost invitată, dar am răspuns cu modestia artistului încântat să dăruiască telespectatorilor culorile picturilor sale şi melodii dintr-un repertoriu, demult, rămas neatins. mi-ai amintit de ARIA, fosta Agenţie de Impresariat Artistic. nici în ziua de azi, nu mi-a plătit salariul pentru o lună de turneu pe coasta mediteraneană în Izmir, Kuşadasi, unde, acompaniată de orchestră Radio Bucureşti, am cântat împărătesei Japoniei, la un dineu. am avut şi eu un coleg, toboşar, poreclit Ţoaie, o fi unul şi acelaşi ? trebuie să ne vedem, neapărat. cred în talentul tău şi simt, îmi spune inima, dacă ne punem puţin ambiţia şi mintea la contribuţie, cu imaginaţia, umorul, nebunia care ne caracterizează, vom reuşi un scenariu demn de un festival:). de fapt, în cartea mea, exact asta se întâmplă. echipa conducătoare a unui post de televiziune scrie un scenariu de film inspirat din cartea Fiinţe dificil de fixat. :)sunt încântată să te descopăr. un gând pios lui Shoni. - corecteaza: "vreun", se scrie legat: "vre-un târnăcop mic şi sexi", - după ... laşi un spaţiu şi continui să scrii, ex: "respirat o dată...şi a închis ochii pentru totdeauna" "respirat o dată... şi a închis ochii" * cu felicitari maimuţa de mătase   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-02-20 09:22:18	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE