PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Fidelitate Text postat de André Isip FIDELITATE Ce înseamnà sà fii sànàtos ? Sà nu suferi de nimic ? Oricine sufere de ceva deoarece altfel oamenii n-ar muri niciodatà. Chiar si accidentul e o boalà. Ar fi dramatic sà descoperim un Certificat de Deces cu înscrierea «Mort în plinà sànàtate !» Eram fugit de acasà cu o zi înainte. Mà dureau toate, ceva, nimic, o durere surdà care se ràspândea în oase ca o smoalà rece. Aveam inima grea si ochii umezi iar tic-tacul trenului mà obseda, monotonia unei nopti de càlàtorie, teama de necunoscut, întunericul mlàstinos prin care înaintam càtre libertatea de a fi eu însumi. Aveam cincisprezece ani în vremea aceea. M-am revoltat împotriva pàrintilor mei, a întregii societàti, a lui Dumnezeu cu toti sfintii din ceruri. Fiecare dintre noi se revoltà la anii aceia. Nu conteazà cauza ràzvràtirii ci revolta în sine, gestul de a te opune, curajul de a zice NU ! Am privit femeia de alàturi care pàrea absorbità de continutul cutiei cu machiaje si de oglinda de argint pe care o mânuia cu îndemânare. Semàna cu mama. S-a ridicat si s-a dus la toaletà. La Bucuresti m-am oprit în Gara de Nord în speranta cà pàrintii mei vor veni sà mà caute. Dar n-a venit nimeni. Dupà câteva zile banii s-au înputinat iar vremea de afarà s-a stricat. N-aveam curajul sà plec din garà de teamà c-am sà mà ràtàcesc pe stràzile orasului si am sà mà pierd. În primele zile mai speram cà mà voi întoarce acasà. «Ce vor zice prietenii când voi ajunge la Botosani ?» mà întrebam eu. Noaptea visam c-am gàsit o comoarà, cà eram bogat si celebru, un fel de dumnezeu îmbràcat în haine sclipitoare care se întoarce triumfàtor sà le arate celorlalti cât de celebru a devenit. Cu timpul visele s-au transformat în cosmare deoarece realitatea mà ajungea din urmà. «Copilul acesta n-are sà facà nimic în viatà!» Doamne cât de mult mi-as fi dorit sà-l aud încà o datà pe tata zbierând. De ce am plecat de acasà ? Încercam sà mi-o imaginez pe mama plângând, smulgându-si pàrul din cap când a gàsit camera goalà si biletul pe noptierà, întrebându-se mereu «… cu ce am gresit sà fugà de acasà ?...» Disperat, am càutat trenul de întoarcere dar nu m-am urcat niciodatà în el. Ezitam si plângeam dar rezistam mai departe tentatiei de teama umilintei care mà astepta la capàtul celàlalt. -De ce plângi ? Mi-am întors capul càtre cel care-mi vorbea. «Era cineva pe aici ?» m-am întrebat eu surprins. «Oare cum de nu l-am remarcat pânà acum ?» Multimea de càlàtori nu s-a uitat niciodatà la mine iar dacà as fi càzut pe peron, ar fi sàrit pe deasupra sà goneascà mai departe. E teribil sà fii singur într-o mare de oameni. -Hai sà ne asezàm pe banca asta ! m-a îndemnat el ca sà iesim din iuresul càlàtorilor care se scurgea pe peroane. Pe mine mà cheamà Simion. El e Baltazar ! urmà acesta aràtând cu capul càtre un câine labrador care-l însotea. -E de rasà ? -Da. Poti sà te joci cu el càci n-are sà-ti spunà nimic. «Dânsul» are treabà cu politia pe care-i detestà. Si când te gândesti cà plànuiam sà-l angajez într-un comisariat cà doar nu-i mai prost ca altii…ha ?! Deh, ce sà-i faci ?! Am zâmbit. Pe mine, gluma lui nu m-a înveselit câtusi de putin. -De câtà vreme esti ajuns ? L-am privit cu coada ochiului încercând sà ghicesc ce doreste, cine era în realitate necunoscutul acela care scotocea în bagajele îngràmàdite într-un càrucior cu douà roti. «Unde mama dracului am pus-o cà doar nu s-a bàgat în pàmânt ?», înjurà el. A scos o bucatà de hartà si, dupà ce a scuturat-o de praf cu dosul palmei, mi-a întins-o. -Tine. Ai sà ai nevoie. Am gàsit-o la gunoi. Stii, oamenii pe aici aruncà tot felul de lucruri bune. Au prea multi bani. Si-a scos pantofii din picioare sà-si dezmorteascà degetele dupà o zi si o noapte de neodihnà, s-a întins pe bancà si s-a culcat cu capul pe hainà. «Aici am banii…» mi-a explicat el aràtând jacheta jerpelità, «…e mai bine sà fiu prudent !» -N-ai chef de vorbà ? Te înteleg. Habar n-ai cine-s eu si ce doresc. E normal. Dacà vrei sà ràmâi singur mai departe, esti liber. -Nu, vreau sà stau cu tine ! m-am repezit eu sà-i ràspund. -În cazul acesta : bun venit în banda lui Simion...adicà tu si eu... Am tàcut. Ce urma sà spun ? Probabil cà si el se temea de mine. -La ce-mi serveste «asta» ? l-am întrebat eu într-un târziu, aràtând cu degetul bucata de hartà. -Sà stii unde esti, pe unde mergi, cum sà te întorci în Gara de Nord atunci când te vei sàtura de aventurà si vei decide sà te-ntorci acasà. -Sà mà-ntorc la Botosani ? Niciodatà ! -… ?! Nu-i treaba mea. Te priveste ! S-a ridicat de pe bancà si m-a privit ca si cum ar fi vrut sà se convingà cà eram un om. «Mda !» urmà el în barbà. -Esti moldovean nu-i asa ? -… ? -Dupà accent. În fine, altii au alte defecte mai grave!... Mà simteam insultat. As fi vrut sà-l iau la palme. Curios ; cu doar câteva zile în urmà detestam Moldova si accentul acela mieunat, iar acum, când cineva din afarà îmi ponegrea «patria», mà simteam rànit în mândria mea moldoveneascà. «Cu ce drept îmi profana amintirea boschetarul àsta ?» -Dar tu, cine esti ? l-am întrebat eu ràspicat. -Oh, eu… Mà trag din Moldova… ca oricare… În fine ! Pàrintii mei «dorm» într-un cimitir din împrejurimile Sucevei. Au emigrat în sud când aveam patru ani. De atunci n-am mai fost niciodatà acolo. Tata era càpitan pe un vapor de màrfuri, la Constanta. Locuiam pe malul Màrii Negre, într-o vilà cochetà. Tin minte marea, valurile care pàreau sà fie condamnate la o neliniste vesnicà deoarece încercau mereu sà urce pânà la lunà. Am avut o copilàrie fericità. Anii au trecut iar tata a îmbàtrânit. Când au ajuns la pensie s-au întors în Moldova, în pustietatea aceea. Pe mine m-au làsat la Constanta deoarece am refuzat sà plec cu ei. Eram elev de liceu în vremea aceea. Nu i-am mai revàzut niciodatà. S-a oprit. Ochii sài ràtàceau departe, pe sesul amintirilor copilàriei, într-un trecut pe jumàtate sters de uitare si de viata în care a esuat. Si-a ràsucit o tigare pe care a molfàit-o în vârful buzelor. Se gândea, ràtàcea, càuta parfumuri uitate si imagini abandonate la marginea drumului apoi s-a întors càtre mine si m-a întrebat : -N-ai un foc ? N-a asteptat nici un ràspuns, probabil cà nici nu avea nevoie de unul, preferând sà arunce tigara ràsucità în fundul unui buzunar. Câinele s-a ridicat sà-l consoleze deoarece simtea cà era trist, cà suferea, c-avea nevoie de mângâierea inocentà a botului umid, acea dragoste primitivà de care numai animalele-s capabile. Am dormit într-un loc cunoscut numai de el. Era bine. Baltazar ne tinea de cald, ne apàra ori îl apàram noi pe el… Era acolo, asta-i tot ! În zilele care au urmat, Simion mi-a aràtat Bucurestiul, stràzile cu secretele lor, cartierele centrale si cele màrginase, locurile unde se putea gàsi de mâncare si cele unde ne puteam spàla, dispensarul la care trebuia sà mergem când eram bolnavi, biserica unde eram acceptati când aveam inima grea, în care puteam aprinde o lumânare fàrà sà punem bani în «Tronc». Am domesticit orasul încet, încet, i-am înteles spasmele, strigàtele sàlbatece si rànile hidoase ca sà nu mà mai tem de el. Ziua stràbàteam stràzile, ne culcam în parcuri, ne hràneam cu resturile cantinei unui spital în care Simion a fost internat în mai multe rânduri. Avea mai multi prieteni acolo, oameni care pàreau sà-l aprecieze, sà-l stimeze chiar. Cei mai multi dintre ei îi ziceau «domnul», denumire neobisnuità pentru unul ca noi. În mai multe rânduri s-a luat la bàtaie cu tiganii ori cu ceilalti vagabonzi care-l detestau deoarece era diferit. Hotii de buzunare îl credeau agent al politiei, un tràdàtor al sàràciei care nu-si avea locul acolo, curvele îl ademeneau deoarece erau convinse cà avea bani multi, o babà îi fàcea curte, sperând cà-si va gàsi si ea jumàtatea. Sperantà desartà ! Era un om misterios si intrigant care devenea mai greu de înteles cu cât îl cunosteai mai bine. Ne-am împrietenit pânà la urmà, ori m-a adoptat, ceea ce era acelasi lucru. -Vezi vila aceea ? E casa mea… în fine… a fost… ! Avea ochii plini de lacrimi si inima gea. S-a asezat în genunchi si a luat câinele de gât cu un gest de dragoste apoi l-a sàrutat pe cap. «Vezi Baltazar casa noastrà ? N-ai uitat-o, hai ? Cum s-o uiti ? Mai tii minte nu-i asa ? Îti mai aduci aminte masina noastrà ? E acolo, au abandonat-o si pe ea !...» Am plecat. Era bulversat. Si-a luat o sticlà de vodcà româneascà si a bàut deoarece amintirile îl dureai. Niciodatà nu s-a îmbàtat pânà în ziua aceea. Plângea, gemea, se vàicirea, suferea, bea otrava din sticlà si fuma tigare dupà tigare, tremura, mângâia animalul care i s-a culcusit în poalà, delira trecutul acela atât de îndepàrtate dar aproape. -Ce s-a întâmplat de fapt ? Cum ai ajuns tu aici ? -E o poveste lungà, urâtà, o poveste de bani. Nu m-am destàinuit niciodatà nimànui. Mi-e rusine. Câtiva dintre vagabonzi mà cunosc, stiu cine-s, de aceea mà detestà. -Dacà vrei ; eu te ascult ! Are sà-ti facà bine. Mie are sà-mi permità sà te cunosc mai bine. Dupà aceea îti spun si eu povestea mea ! Mi-a zâmbit printre lacrimi apoi mi-a întins sticla, dar mi-a smuls-o de la gurà când a vàzut cà beam prea mult, «…gata, gata, gata cà te otràvesti ! Un gâtlej îti ajunge !» În noaptea care a urmat, am dormit într-o serà abandonatà din periferii. Era cald si bine. Ne-am îmbàtat amândoi. -Dupà moartea pàrintilor mei, am fàcut studii de finante. Visam sà am bani multi, sà fiu bogat si celebru, un om important. Dupà ce mi-am terminat studiile am devenit Consilier Financiar la o bancà. Acolo am cunoscut-o pe Camelia Kohen, vàduva unui jidan. Era o femeie singurà si extrem de bogatà. Avea nevoie de cineva s-o ajute-n afaceri. M-a luat pe mine. Iatà. -Si ? -Cu timpul, din consilier am devenit amantul doamnei, un intim al casei pe care ti-am aràtat-o ieri. Dupà un an de zile m-am mutat la ea. Camelia si-a descàrcat întreaga ràspundere pe umerii mei, mi-a dat dreptul de semnàturà peste tot, m-a numit director, s-a afisat în public la brat cu mine. Mi se pàrea un vis, realizarea unei dorinte secrete, întruchiparea unei fantasme. Mi-a trebuit multà vreme pânà ce m-am trezit la realitate si mi-am dat seama cà eram prozonierul unui sistem. Aveam momente de amnezie totalà în care uitam cum eram ajuns acolo, mà confundam cu oamenii aceia bogati si mà luam drept ei. Apoi anii au trecut iar eu m-am «mutat» în pielea unui miliardar. Camelia era sotia mea ilegitimà, situatie care-mi convenea deoarece mai aveam nevoie de libertatea care mi-a mai ràmas. În realitate nici ea n-a insistat sà ne càsàtorim multumindu-se sà abordeze subiectul doar atunci când îsi auzea vorbe. Totul ar fi ràmas asa deoarece afacerile mergeau bine iar noi ne întelegeam dar a venit Ariel, fiul Cameliei din prima càsàtorie, de existenta càruia nici màcar n-am stiut multà vreme. Bàiatul locuia la Tel Aviv unde mama sa îi trimitea bani lunà de lunà. Ziceau cà-si fàcea studiile în nu mai stiu ce facultate chiar dacà mi-am dat seama cà, în realitate nu fàcea nimic, multumindu-se sà se distreze pe banii familiei. Afacerile prosperau din zi în zi. Averea crestea. Eu eram un om respectat iar în Consiliu de Administratie mi se spunea «domnul». E foarte greu sà fii respectat de oamenii aceia mai cu seamà când ai luat trenul în mers, cum era cazul meu. S-a oprit din nou.Afarà se auzeau voci, fosnete de haine, usi care se deschideau, un murmur discret dar suficient de tare sà-l auzim. Baltazar s-a ridicat în picioare, gata sà ne apere ori speriat c-are sà pàteascà ceva. -Ce ai, hî, spune ?! l-a linistit Simion luându-l de cap sà-l aseze pe genunchii sài. Nu-i nimic, nu-i nimic ! -Domnul Simion ? Dumneata erai ? întrebà politaiul indreptând càtre noi jetul de luminà a lanternei. -Da. Stinge porcària aceea cà mà orbesti ! -Da…nu… Unde e blestematul acela de câine cà iar se aruncà pe mine ? -De ce nu te-mbraci în haine civile ! E aici. Poti sà vii cà nu-i nici un pericol. Erau doi. S-au apropiat, au privit prin întuneric, au scrutat de jur-împrejur apoi s-au asezat pe stiva de làzi de plastic abandonate acolo. -Sà bàiatul ? -Un prieten. E cu mine. -Sà fiti atent cà…avem mai multi care au fost dati în cercetare si…Noi nu avem nimic dar…stiti cum e vorba. Ati auzit de « pedofilie », nu ? -Dacà v-ar spune cineva cà prietenia sincerà si dezinteresatà mai existà, l-ati crede ? Nu pentru cà politia suspecteazà pe toatà lumea ! Mai tineti minte despre ce am vorbit data trecutà ? De Darwin si de specia umanà, de trup si suflet, de diferenta între a fi si exista ? Chiar n-ati înteles nimic ? -Hai sà mergem cà iar ne ia cu filozofia. Pe mine mà doare capul deja. Và rog sà-l iertati domnul Simion, e un prost care suspecteazà pe toatà lumea. Noapte bunà ! Hai bààà ! -Da dar !... -Dacà vreti, và explic încet si veti întelege. Ar fi mult mai bine sà cunosti materia umanà cu care lucrati zi de zi, nu-i asa ? Omul, ce mister ! -Bun, ce faci, vii ? Au plecat. Cel mai bàtrân îl tràgea de mânecà pe cel mai tânàr care avea pretentia c-ar întelege ceva. S-au îndepàrtat bombànind. «Cu ce te deranjeazà dacà doarme aici ? Hâ ? Nu fac ràu nimànui ? E pàràsità, întelegi, p à r à s i t à ! Lasà-l în pace cà altfel îti face capul uite asa ! Cu àsta tot nu iesi tu la capàt ! Hai, miscà !» -Totusi, cum ai ajuns aici ? l-am întrebat eu din ce în ce mai intrigat, dându-mi seama cà se vor revàrsa zorii si încà n-am înteles. -Din cauza lui ! a urmat Simion aràtându-l pe Baltazar. L-am cumpàrat sà am si eu mângâierea mea, sinceritatea, fidelitatea, ceea ce nu gàseam printre confratii din finante si cu atât mai putin acasà. Din ziua aceea am avut scandal cu Camelia care detesta animalele. Ne-a «atribuit» la amândoi o aripà a vilei, departe de ea càci «puteam». Ïmi reprosa tot felul de lucruri, atunci eu i-am reprosat cà trimitea bani puturosului acela de Ariel pe care nici nu l-am vàzut niciodatà. Ne-am certat. Când a împlinit un an Batlazar, i-am cumpàrat un colier de aur. În ziua aceea ne-am certat mai tare ca niciodatà. M-a amenintat cà va da ordin gràdinarului sà împuste câinele. Eu am amenintat-o cà nu mai trimit o centimà în Israle. Iatà. Câtàva zile mai târziu a venit Ariel. M-au dat afarà cu Baltazar cu tot. -Si colierul ? A scotocit prin buzunare si l-a scos, mi l-a întins cu mâna tremurândà deoarece obiectul acela, sclipitea aurului în noaptea mizerabilà a vietii nesigure în care înotam, îl durea. -De ce nu l-ai vândut sà-ti faci rost de bani ? -Nu, niciodatà ! Am sà-l trimit Cameliei pentru cà-s banii ei. Probabil cà-si va da seama c-a gresit. -Oh, nu cred ! Si eu am sperat o vreme cà pàrintii mei vor întelege si vor veni sà mà caute, însà… Tu mai ai sperante ? -Nu,nu…visam ! S-a oprit din nou. Plângea. Am plecat în zori. Eram obositi. Ne-am oprit la o bàcànie si ne-am cumpàrat de bàut sà alungàm tristetea amintirilor cu otrava din sticlà. Mà urmàrea gândul cà unul dintre copiii dati în cercetare, despre care ne-au vorbit politaii noaptea trecutà, eram eu. Aveam impresia cà ceva s-a rupt. Bucurestiul, realitatea orasului n-avea nimic fantastic în ea ci mizerabil pe dedesupt si scârbos pe deasupra, un amestec heterogen la care-i zicea «urbie». Satul în care m-am nàscut era altceva, mai sincer, plictisitor, moale, rudimentar dar fidel ca Baltazar. Aici totul era fàtàrnicie si foame de bani. Simteam nevoia sà mà întorc acasà. Pänà la urmà ne-am îmbàtat din nou. Eram bine. Cred cà Baltazar s-a îmbàtat si el de data aceasta deoarece într-un moment dat a luat-o la fugà dupà o càtelusà albà, atras în mod irezistibil de sexul opus. N-a vàzut tramvaiul ori nu i-a dat nici o importantà pentru cà strigàtul sângelui acoperea toate celelalte urlete. Se simtea atras de càtelusa aceea superbà. Simion a fugit dupà el, îngrozit c-are sà-l calce tramvaiul, s-a aruncat înainte ca un tatà dupà copilul sàu. I-a izbit rama de tramvai pe amândoi, i-a rostogolit sub rotile de otel, pe om si pe câine, ca pe douà pàpusi dezarticulate, în scrâsnetul sinelor si a oaselor rupte. Urletele trecàtorilor, groaza masinilor oprite cu respiratia tàiatà sà priveascà drama, dangànul clopotului din turnul vecin care suna ora patru dupà amiazà, norul vânàt din cer, toate acestea dàdeau scenei ceva ireal, putin grotesc deoarece moartea si-a aràtat întreaga hidosenie în clipa aceea. Am privit si eu de departe. Nu m-am amestecat cu multimea cuprinsà de isterie si curiozitatea morbidà sà vadà cadavrul cât încà mai era cald, în clipa când sufletul iesea pe «gaura» vorbei cu un urlet inuman, ca o pasàre speriatà la miezul noptii. Niciodatà nu am fost atât de trist ca-n seara aceea. M-am dus în Gara de Nord dar acolo n-am gàsit pe nimeni. Toti erau plecati. Probabil cà nu càutam altceva decât umbre, amintiri, sentimente. Da, asta trebuie sà fie. M-am întors la sera noastrà si m-am culcat de unul singur. Am plâns. Orasul râdea de jur-împrejur, obisnuit cu astfel de drame, insensibil. Am càzut în somn spre ziuà, asa cum ai càdea într-o fântânà, m-am làsat coplesit de oboseala celor douà zile nedormite si de alcool bàut. Mi-era greatà de toate. Aveam febrà. La ora prânzului am plecat. N-aveam de gând sà mai revin niciodatà acolo. M-am dus la morgà sà stau de vorbà cu Simion, sà-mi iau ràmas bun de la amândoi. Trebuia sà mà întorc acasà. Trebuia. -L-ati cunoscut pe sotul meu ? Am tresàrit. În penumbra sàlii de asteptare de la morgà stàtea o femeie îmbràcatà în negru. Atmosfera încàperii pàrea îmbâcsità cu picuri de moarte, grea ca o ceatà de noiembrie. Era doamna Camelia. -Da, am fost prieteni. Cu mine a fost când a avut accidentul. M-a adoptat ca pe fiul sàu si cred cà mà iubea la fel de mult ca pe Baltazar. A sucit din cap, repetând mereu «Baltazar, Baltazar…El a fost de vinà !» -L-am càutat peste tot sà-l chem acasà ! urmà ea dupà o pauzà lungà. As fi iertat orice, as fi acceptat chiar si câinele acela spurcat, da, orice numai sà revinà ! -Si Ariel ? Nu s-ar fi întors atâta timp cât…! -Fiul meu a plecat în Israel. Mi-a golit seiful si mi-a ruinat întreaga avere apoi s-a dus. Iatà. Atât de ràu îmi pare… ! Tineti domnule ! mi-a zis ea, mâhnità, întinzându-mi colierul de aur a lui Baltazar. Toate celelalte obiecte personale a sotului meu le pàstrez ca amintire dar nu si pe acesta ! E mai bine sà nu-l mai revàd niciodatà, sà pot uita animalul acela blestemat din cauza càruia totul s-a dus pe râpà. Iatà unde poate duce fidelitatea unui câine ! M-am întors la Botosani a doua zi. Când m-a vàzut în poarta casei, mama a plâns în hohote iar tata a fugit la vecini sà le dea de veste cà m-am întors. Câteva zile mai târziu mi-au cumpàrat un càtel alb sà am un suflet sincer lâncà mine. Ei n-au înteles pentru ce le ceream lucrul acesta. -Cum vrei sà-l cheme pe câinele tàu ? m-a întrebat tata cu un zâmbet larg, fericit cà si-a regàsit bàiatul viu si nevàtàmat. -Cred c-am sà-l botez Baltazar. -Bine, cum doresti tu «bàrbàtelul meu» ! a zis mama sàrutându-mà pe crestetul capului. Paris 17 februarie 2005 André Isip Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Proza este foarte bine condusa, povestea e sincera si credibila. Ai simtul dialogului in sange. Impresia mea, fara suparare, este ca pustiul vorbeste ca un matur. Iar asta nu vine de la experienta de viata ci din usoara ta stangacie de a te mai pune in pielea lui. Dar e un defect minor, aproape insesizabil. Cel mai credibil personaj din toata povestea e muierea. Nu-i pot spune femeie, deoarece...stii tu mai bine. Oricum, as vrea sa pot scrie ca tine. Cu admiratie, Kostanu   Postat de catre sters sters la data de 2008-01-16 21:45:52 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               ''''-Totusi, cum ai ajuns aici ? l-am întrebat eu din ce în ce mai intrigat, dându-mi seama cà se vor revàrsa zorii si încà n-am înteles. -Din cauza lui ! a urmat Simion aràtându-l pe Baltazar. L-am cumpàrat sà am si eu mângâierea mea, sinceritatea, fidelitatea, ceea ce nu gàseam printre confratii din finante si cu atât mai putin acasà. Din ziua aceea am avut scandal cu Camelia care detesta animalele. Ne-a «atribuit» la amândoi o aripà a vilei, departe de ea càci «puteam». Ïmi reprosa tot felul de lucruri, atunci eu i-am reprosat cà trimitea bani puturosului acela de Ariel pe care nici nu l-am vàzut niciodatà. Ne-am certat. Când a împlinit un an Batlazar, i-am cumpàrat un colier de aur. În ziua aceea ne-am certat mai tare ca niciodatà. M-a amenintat cà va da ordin gràdinarului sà împuste câinele. Eu am amenintat-o cà nu mai trimit o centimà în Israle. Iatà. Câtàva zile mai târziu a venit Ariel. M-au dat afarà cu Baltazar cu tot.'''' absolut normala atitudinea eroului tau! pacat ca il omori, domle! eu l-as fi lasat sa traiasca, rara specia asta! citesc, casandra   Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-01-16 16:34:26               Urletele trecàtorilor, groaza masinilor oprite cu respiratia tàiatà sà priveascà drama, dangànul clopotului din turnul vecin care suna ora patru dupà amiazà, norul vânàt din cer, toate acestea dàdeau scenei ceva ireal, putin grotesc deoarece moartea si-a aràtat întreaga hidosenie în clipa aceea. ...................... am revăzut moartea, citindu-te. clipe de coşmar, cândva, mi-au marcat existenţa. am consemnat, ca şi tine, în adâncului sufletului, şi, sper ca într-o bună zi, amintirile tale să apară într-o carte căreia îi prevăd un real şi binemeritat succes. ştiu ce sentimente te încearcă în astfel de împrejurări, când sub privirile tale, viaţa îşi ia rămas bun. felicitări şi mulţumesc pentru plăcerea de a-ţi lectura povestea, bine ai venit printre noi. cu admiraţie, stea maimuţa de mătase :)   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-01-16 13:53:44               Se simte mâna unui condei exersat, am citit şi textul anterior, mă bucur mult că aţi venit pe site! O frază pe care am întâlnit-o în textul de faţă mi-a relevat un adevăr incontestabil: ''E teribil sà fii singur într-o mare de oameni''. Aş zice că e îngrozitor! Poate astfel se explică teama inconştientă care se trezeşte în semenii noştri... fiecare îşi poartă propria singurătate... două singurătăţi devin împovărătoare. Pentru acest motiv mi-a plăcut Simion! Stea! Bun venit pe site!   Postat de catre Anda Andries la data de 2008-01-16 12:38:44	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE