FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Nuntă cu general (Socializare în delir)
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu
Stă oarecum în firea omului să-l respecte și să-l admire pe celălalt (dacă nu de-a dreptul să-l invidieze). Mai ales cînd acesta are și succese sau realizări care impun prin prestigiul lor social, dar cu deosebire dacă ele poartă și însemnele vizibile cu care instituțiile le recunosc și le recompensează. Pentru că ele sînt mai ușor de remarcat și de multe ori rămîn singurele pe care ceilalți le validează și le invidiază: o uniformă, o diplomă, o decorație, o carte tipărită, un premiu etc.

Pare deasemenea firesc ca oricine să-și dorească să se împărtășească din aura gloriei celui admirat prin contactul direct cu el. Prezența în preajma acelei persoane, o strîngere de mînă, cuvintele sale (nu importă care) par să emane un fluid care împărtășește ceva din acea stranie faimă pe care și-o dorește fiecare măcar prin delegație. Sau, cine știe, printr-o simplă atingere, printr-un fetiș, printr-un autograf, prin amintirea strălucitoarei sale prezențe se petrece o miraculoasă contaminare.

Cel mai adesea însă lucrurile se petrec mai curînd altcumva.


Nuntă cu general


Orice petrecere este onorată să aibă printre invitați și nume prestigioase, reputate, cu faimă. O gazdă versată știe să-și garnisească lista și cu persoanele notorii de rigoare. Cu atît mai mult, o nuntă, prilej de bucurie, dar și de etalare a pretențiilor sociale, nu se poate lipsi de prezența unor personalități care să condimenteze agreabil adunarea. Și, dacă acestea nu fac parte firesc din cercul apropiaților, ele pot fi lesne racolate prin binevoitori.

Este ceea ce se întîmplă și familiei Liubimski din schița lui Cehov Nuntă cu general. Familia modestă, o adevărată familie de ruși, patriarhală , oameni simpli care nu țin la etichetă, oameni minunați, cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, rîvnește totuși la prezența decorativă a unei uniforme de general la masa festivă. Și întreprinde demersurile necesare pentru a o racola.

Andriușa Niunin, cunoscut al gazdei, face deci oficiul de a-l invita și a-l aduce cu sine pe contraamiralul în rezervă Revunov-Karaulov, un bătrîn mărunțel și smochinit, dar în uniformă, cu pantaloni cu lampas de aur și decorații. Și totul ar fi mers cum nu se poate mai bine dacă printre meseni nu s-ar fi aflat și un aspirant de marină. Aducîndu-și aminte de glorioasele vremuri alte tinereții, poate și puțin abțiguit de vodcă, bucurîndu-se că are cui se adresa, contramiralul a acaparat discuția și, cu glas de tunet, a dat ore-n șir comenzi pentru manevrele unui echipaj închipuit, adăugînd bineînțeles și explicațiile de rigoare pentru publicul, vezi bine, neștiutor.

Nici rugămințile celui care l-a adus, nici cele ale gazdei nu au potolit entuziasmul nostalgic al bătrînelului, drept care, într-un final, gazda, care nu putuse rosti nici un toast sau cuvîntare, s-a aprins și a explodat:

- General, general, da’ nu știți să vă purtați! Sînteți un om bătrîn și-ar trebui să vă fie rușine! Nu v-am dat bani ca să bateți cîmpii!

Finalul e trist, mesenii află că generalul era doar contaamiral, contraamiralul că Andriușa primise 25 de ruble ca să-l angajeze, iar familia, deja vexată, că banii și i-a însușit cu nerușinare chiar mijlocitorul.


Confuzia socializării prestigioase


Este imposibil să ai o virtute fără viciul care-i corespunde – notează Cioran în caietele sale publicate postum. Dacă acceptăm că sociabilitatea este o calitate (care aspiră-n secret să fie luată drept virtute), nu e rău să fim conștienți și de viciul care o însoțește/pîndește și, într-un fel, o împlinește și o rotunjește.

Nefiind un tip sociabil prin definiție, mi-am cultivat foarte devreme o anume însingurare în care mă regăseam, mă reculegeam (din risipirea nedorită a socialului). Am simțit totuși multă vreme ispita irepresibilă de a avea/simți oamenii în preajmă. Nu simțeam nevoia de a căuta grupul pentru a mă afirma, a mă impune, a-mi căuta permanent oglinda care să mă confirme. Dar din cînd în cînd simțeam nevoia unei băi calde de sociabilitate.

În prima tinerețe, aveam un prieten care ținea un fel de casă deschisă, un loc în care totdeauna era cineva. De obicei, mai multe persoane mai totdeauna pline de verva și animația tinereții năbădăioase. Veneam acolo, mă așezam undeva și, mai curînd fără să fiu băgat în seamă și fără să mă bag în vorbă, ședeam o oră, două. Și apoi plecam remontat. Știam că nu sînt irecuperabil, exista un grup unde eram oricînd binevenit, nu se împiedica nimeni de mine și eu îmi luam cumva porția de socializare.

În grupul respectiv eram acceptat așa cum eram, stînd decent de-o parte, nu mi se cerea nimic, cum nici eu nu aveam nici o pretenție. Sigur, socializarea (folosesc cuvîntul așa cum circulă acum în limbajul colocvial, i-ar trebui poate niște ghilimele, sper să nu isc confuzii) este totdeauna mai mult de atît, dar eu găsisem acolo ceea ce aș putea numi o socializare de gradul zero. Poate și pentru că începeam să învăț că singurătatea îmi putea oferi o mare parte din lucrurile care îmi erau necesare și pe care n-aveam cum să le găsesc acolo.

De obicei însă, pentru cei mai mulți oameni socializarea înseamnă mult mai mult. Acolo li se pare că se întîmplă totul. Sau ar trebui să se întîmple. Acolo se afirmă și se confirmă oamenii. Prin felul în care reușesc să sporească nivelul prestației grupului (sau numai își închipuie că o fac). Iar persoanele prestigioase care nimeresc sau sînt aduse în astfel de grupuri trebuie să-și confirme reputația făcîndu-și datoria. Trebuie deci să se integreze grupului și totodată să-și dovedească excelența nu în domeniul în care sînt cunoscuți și consacrați, ci să fie oameni de viață, mai precis animatori de calitate.


One manshow


Persoanelelor prestigioase li se cere să dovedească. Există însă, în ce le privește, așteptări excesive. Sau, mai bine zis, deplasate. Toată lumea ar vrea ca ele să strălucească cu adevărat, să fie starurile care să domine cu prestația lor grupul, oferind spectacolul dorit. De-aia au și fost invitate, de-aia și vrem să fim în preajma lor. O vedetă n-are voie să stea doar liniștită și să-și încarce bateriile fiind printre oameni. Ea trebuie musai să confirme așteptările, trebuie să fie mereu în priză și să susțină spectacolul, să fie briantă în orice împrejurare.

Adevărata ei valoare, dovedită cu prisosință în domeniul care a consacrat-o, pălește dacă nu reușește să fie și o persoană publică, populară, un animator zelos care să facă față oriunde e prezent sau e vizibil. Mai precis, valoarea, pentru a fi ratificată de gustul public, este ajustată după calapodul, mai accesbil, al izmenelii de tip Mircea Badea. Nu avem nimic de a face (și nici nu ne propunem și nici nu ne pasă) cu ceea ce acea persoană a înfăptuit mai bun în branșa ei, căci ne este mult mai comod să-l degradăm dacă nu face față fandoselilor și scălîmbăielilor prestației have fun pe care noi o agreem.

Printr-un degradeu al degradării subtile o persoană cu faptele ei prestigioase bine delimitate este coborîtă la accepția de vedetă și i se pretinde să fie one manshow pentru a improviza oricînd, în decor de șușanea, acolo unde a făcut escală caravana noastră.


Eul auctorial


Je suis un autre. Este una din constatările, surprinzătoare poate și pentru el, ale lui Rimbaud. Dincolo de alte posibile interpretări, poetul își recunoaște astfel schizoidia funciară. Eul său auctorial este altul decît acela civil. Cel care scrie nu este același cu celălalt care trăiește viața obișnuită alături de și laolaltă cu ceilalți oameni.

Spargerea eului în cioburile rolurilor pe care este obligat socialmente să le joace este o caracteristică a epocii moderne. La fel ca și sfîșierea intelectualului lucid între real și ideal. De aceea, eforturile socio-psihologismului de a explica opera prin viața civilă a autorului este sortită mai totdeauna eșecului sau, și mai grav, îndrumă cititorul pe căi aberante, făcînd din autor doar un erou banal de romanță a reputației, un borfaș oarecare sau un stindard al sfidării veleitare. Căci efectele nocive ale biografismului civil sînt vizibile în cîteva din atitudinile care se conturează în raport cu această tentativă.

Există totdeauna detractorii de serviciu care se bucură să vîneze tot ce este banal, comun, vicios în viața creatorului pentru a proceda la o rapidă degradare plebee a lui. Constatarea că viața sa nu se deosebește de a celorlalți este folosită pentru a-i declara opera nulă și mincinoasă, pentru a obține dispensa de a nu o mai frecventa și admira. El este un individ ca și noi, doar un pic mai pervers. Ar vrea doar să-l credem altul. Biografia se dovedește doar o demascare a imposturii operei.

Cei care se ocupă însă de biografismul care celebrează pe cei deja instalați în panteon și-n manuale, se dau de ceasul morții pentru a declara drept accidente neesențiale scăderile civile ale acestora și procedează la retușarea pudibondă a biografiei lor, măturînd prompt gunoiul sub covor. Villon nu a fost un ucigaș și Verlaine n-a tras cu pistolul. Eminescu n-a fost păduchios și nici sifilitic. Aceste lucruri trebuie negate sau ascunse, pentru a nu pîngări cumva idolii.

Veleitarii însă se bucură tocmai de picanteria biografiei civile a celor pe care și-i aleg drept modele. Toate năravurile și viciile lor sînt transformate în blazon al creatorului adevărat și în stindard de luptă împotriva filistinilor. Sfidarea pe care o arborează în numele idolilor îi dispensează de a mai încerca să producă și altceva decît gesticulația care-i maimuțărește. Ei se jertfesc astfel servil pe altarul biografiei civile a autorului.


Biografia spirituală


Iluzia socio-psihologismului rudimentar este aceea că ar mai exista omul dintr-o bucată. E posibil ca efortul concentrat al unor personalități adevărate să fie este acela de a realiza din cioburile eului un chip adevărat, credibil, de a găsi liantul forte cu care să adune mozaicul într-o întruchipare.

De obicei însă creatorul își concentrează eforturile în direcția operei și nu mai reușește decît rareori să fie și o personalitate în adevăratul sens al cuvîntului. Personalitatea accentuată, eufemismul cu care psihologia vrea să salveze pudibond situația, nu este însă de nici un folos celor ce, trăind în preajma acelor persoane, trebuie să le și suporte. Viața și biografia lor civilă este cel mai adesea un dezastru sau oricum ceva lipsit de interes. Iar adevărul biografic, în acest sens, este irelevant pentru a spune ceva despre operă. Așa cum, într-un fel, nici opera nu mărturisește despre viața civilă a creatorului.

Baudelaire găsește formula adevărată a unei biografii spirituale, singura care poate da seamă de avatarurile eului auctorial: Nimic decît o imensitate spirituală! Biografia unui om care-și consumă cele mai dramatice aventuri sub cupola minții sale... Cine ar putea concepe o biografie a soarelui? E o poveste, care de la primul semn de viață al astrului, e plină de monotonie, de lumină și grandoare.

Sinceritatea scriitorului, biografia sa esențială, deosebit de fragmentară însă, este chiar opera sa.


Rușinea lui Cioran


Cîteva notații din Caietele lui Cioran, publicate postum, pot face deliciul acestei relații extrem de confuze a autorului cu ceilalți. Cioran este o fire ciudată și ciufută. Suportă destul de greu societatea și are dificultăți chiar cu cei din aceeași breaslă:

După o seară petrecută cu scriitorii – se vaită el – , îți trebuie cel puțin o săptămînă ca să-ți revii.

Trăiește relativ izolat și este surprins cînd românii îl descoperă prin anii ’70 și dau năvală peste el, nu-i obișnuit cu celebritatea și se comportă deplasat:

Prînz cu români. Pileală cruntă. Am băut aproape o sticlă de vin de Bordeaux. Neputință de a-mi menține controlul asupra creierului. Am bătut cîmpii ceasuri întregi. Ce stupid e totul!

Nu prea știe ce vor oamenii de la el, nu se simte în largul său și, ușor isterizat, depășește măsura, deși își dă seama, dar asta îl irită și mai tare:

Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situația mea, nefericit și trist pînă la depravare!

Nu are apetit pentru flecăreala celor adunați ca să plicitsească timpul. Nu ține neapărat să facă față obligațiilor sociale, dar un prînz sau o cină la care e invitat pentru a asezona o listă de prezențe, este modul său jenant de a obține unele stipendii:

Cînd ești sărac, ai obligații iar obligațiile implică umilințe. Pentru mine, să ies în lume este una din ele (...a devenit mai degrabă, căci a fost o vreme cînd o curiozitate stupidă mă facea să frecventez saloanele).

O cină cu mai mult de patru persoane e o corvoadă. Orice „societate”, de fapt, mai întîi mă deprimă, apoi mă înfurie.


Este normal să îndure cu greu aceste umilințe și să aibă mereu o prestație excesivă, pe care nu și-o dorește, nu o poate controla și care în cele din urmă îl mîhnesc peste măsură:

Vorbesc pînă la istovire din cauza nervozității și-i împiedic pe ceilalți să vorbească pentru a nu fi silit să-mi plîng de milă ori să explodez.

Sînt vorbăreț la băutură. De aici scîrba de mine însumi ce urmează libațiilor.

Nevoie de plîns, întreaga zi, fără urmă de lacrimă.


Socializarea? Capacitatea autorului de a fi cel care este în lume? Prezența sa autentică, așa cum cei din jur l-ar dori, l-ar crede sau s-ar cuveni să fie conform reputației sale?

Aseară, la un dineu foarte agreabil, am vorbit fără încetare, am spus vrute și nevrute. Azi-dimineață, la trezire, mi-am făcut reproșuri: în loc să mergi să te întîlnești cu oameni și să pălăvrăgești, ai face mai bine să reflectezi la subiectul pe care îl ai de tratat: Vidul. Vidul? Dar eram cufundat în el aseară, și încă pînă peste cap.


*

Sînt și alți autori care sînt conștienți pe deplin de cele pe care Cioran le trăia mai tulbure pe pielea sa. Nichita știe bine că poetul nu are a se lăuda cu viața sa personală și nici cu prestația socială: Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.

De aceea, el îndeamnă la decență pe cei care, avînd ispite nelalocul lor, au totuși urechi de auzit:

Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneți
niciodată mâna pe poet.

...Și nici nu merită să puneți mâna pe el.
Poetul e ca și soldatul
nu are viață personală.



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23793
Comentarii: 120460
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE