PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Un mod de viaţă (¤¤¤Carlos) Text postat de Andrei Ghejan scenariu scurt Cap 1. Intro { Locaţie: Într-un bar, la o masă, Baba, nebărbierit, stă singur şi îşi priveşte absent ceaşca de cafea goală, alături de un pahar de bere pe jumătate plin. În fundal, barmanul (o cunoştinţă veche), şterge preocupat un pahar şi se apropie de client, încercând parcă să-i ghicească gândurile. Întinde mâna să-i schimbe ceaşca de cafea. Baba îl prinde de mână, oprindu-l, şi in momentul ăsta i se declanşează amintirile. } [Zoom către ceaşca de cafea]. [Fade out], [Fade in]. { Locaţie: Piaţa Dom-ului, Köln. } (Vocea se aude peste zumzetul pieţii, odată cu panoramarea imaginilor dinspre Dom înspre furnicăreala de oameni. Din panoramare, camera focalizează şi aduce în prim-plan un grup de câţiva turişti, printre care şi Baba, ce se apropie de un semicerc format din alţi turişti în jurul a ceea ce pare o inevitabilă atracţie.) Vocea povestitorului (Baba) L-am cunoscut în Köln. Îl chema Carlos. Era tare chipeş tipul. De statură potrivită, subţirel, dar bine proporţionat, avea ceva din trăsăturile tipic spaniole ale lui Banderas, doar că pe faţa uşor alungită, uşor ridată de la coada ochilor spre tâmple, impozau o mustaţă tip ‘Dali’ şi un cioc a la D'Artagnan, încadrate de două cute adânci ce brăzdau obrajii, semn că omul ştia să râdă şi credeţi-mă, când o făcea, dezgolea două şiraguri de perle într-un evantai capabil să molipsească o întreagă audienţă la bună dispoziţie, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea lui nu era cu nimic mai prejos decât înfăţişarea. În plus, deseori obişnuia să poarte monoclu şi joben, pentru că trebuie să vă mărturisesc, în momentul în care l-am cunoscut era... baron. Cam la două-trei zile figura baron, pentru că de fapt putea fi orice. Arătarea, pentru că era o arătare, stătea în Piaţa Dom-ului, confortabil instalat într-un triciclu cu pedale supradimensionat, căruia-i personalizase pe post de şa un veritabil fotoliu din spătarul căruia trona o umbrelă galbenă, haioasă, cu ciucurei de culoarea oului de raţă. Tabloul era completat de un frac rămas mic pe pieptul gol şi păros, un papion negru şi nişte bretele ce asortau perfect un spielhosen verde luat peste o pereche de ciorapi de damă, din nylon, evazând în jambiere tărcate portocaliu cu alb ce descindeau într-o pereche de cizme de motocross cu talpă metalică şi pinteni. Într-una din mâini ţinea un baston cu cap de fildeş sculptat, iar cu cealaltă fuma un trabuc imens cu o aromă suspect de plăcută. De ghidonul în formă de coarne, atârna oblic o plăcuţă de înmatriculare ruginită pe care scria 01-K-ARLOS. Lângă el, pe un sandwich din carton V întors, scria în vreo patru limbi cu liere de-o şchioapă ‘ VÂND MINCIUNI : 10 - ‘. O grămadă de lume, turişti cu aparate foto atârnate de gât, copii, adulţi, chiar nemţi, făcuseră semicerc în faţa lui şi periodic, câte unul mai îndrăzneţ, se apropia de el, plasând cei 10 DM în cutia de trabucuri, supradimensionată şi aia, şi după un dialog scurt între cei doi, monologul lui Carlos, urma inevitabil o cascadă de râsete şi aplauze la scenă deschisă. Era o plăcere să priveşti, să asculţi şi să participi - mai, mai că uitasem de ce venisem : să vizitez Dom-ul. Bineînţeles, nu m-am putut abţine - împins de curiozitate - şi i-am oferit lui Carlos cele zece mărci, rugându-l să-mi spună o minciună, dacă se poate în engleză, să o înţeleagă şi prietenii mei români. Surpriza a urmat abia acum, pentru că următorul dialog s-a purtat în cea mai curată limbă românească : Carlos Sunteţi români ?...de unde ? Baba Nu se poate ! m-ai blocat ! Ploieşti... Bucureşti… Carlos Bine. Fiţi atenţi colea : Eram la Londra. Cântam într-un bar de noapte. După show, m-am trezit că vine la mine patronul, transpirat tot de emoţie , şi-mi zice : [Water transition, fade in] { Locaţie: un bar oarecare } Patronul Băi Carlos! Eşti nebun ? Ştii cine a venit să te vadă ?... e înnebunită după tine. Carlos Cine ? Patronul Regina!...i-a plăcut atât de mult cum ai cântat, că vrea neapărat să te invite la o plimbare cu trăsura [Tranziţie] { Locaţie: înapoi la dialogul din piaţă } Carlos Băi, pe cuvânt : cât a durat plimbarea, toată lumea pe stradă zicea arătând cu degetul : ‘ Uitaţi-l pe Carlos ! Cu cine-o fi oare în trăsură ? ‘ [Zoom către figura lui Carlos] (în fundal se aud râsete) [Fade out. Fade in] { înapoi în bar, unde Baba povesteşte, iar barmanul şi-a pus şi lui un pahar de bere şi îl ascultă stând în faţa lui, dincolo de tejghea } Baba Ulterior am aflat că vorbea fluent 11 limbi. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce naţionalitate avea. Când l-am întrebat, mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi : ‘ - Mai contează ? ‘ [Flash] (Vocea continuă pe sequencerul de imagini care urmează.) [Fade in sequencer.] Încet, încet, ne-am împrietenit. Aşa am aflat destul de multe despre el şi felul lui de-a fi, absolut de neînţeles nu numai pentru mine la vremea aceea, dar chiar şi pentru cei ce-l ştiau mai demult, pentru că, oricât de ciudat ar părea, dat fiind modul lui absolut nonconformist de a se face plăcut şi acceptat în cele mai felurite ipostaze şi cele mai diverse cercuri sau ierarhii sociale, era un tip pe cât de misterios, pe-atât de sociabil, iar în virtutea faptului că era extrem de volubil, când venea vorba despre el, devenea brusc rezervat, schimbând cu abilitate subiectul, sau apelând la câteva subterfugii nestereotipe, originale, şi bineînţeles poante bine plasate, ce distrăgeau focalizarea în cu totul alte zone. Omul avea haz orice ar fi făcut: dacă stătea la masă de exemplu, îşi alegea o poziţie atât de originală, de o naturaleţe zdrobitoare, perfect studiată şi complementară indisolubil ţinutei (absolut unice), adoptate în funcţie de contextul în care se afla, scopului în sine şi conjuncturii. Cel mai exigent critic de estetică abstractă, dacă ar exista aşa ceva, presupunând că ar fi fost acolo, n-ar fi avut ce să-i reproşeze: totul era fix din decor, sub formă de contrast total, şi orb dac-ai fi fost, tot l-ai fi remarcat. Părul lung, des, ondulat şi platinat înspicat, prins de obicei într-o coadă fermă cu un fel de bandă arici neagră cu gri, ce lăsa o urmă de parfum necunoscut, ar fi băgat în faliment orice peruchier al unei case regale, sau un fotomodel s-ar fi simţit umilit instantaneu. Patroni de discoteci, cluburi, sau baruri, îi plăteau sume considerabile pe ascuns, numai să treacă seara pe acolo, pentru că avea mii de cunoştinţe şi amici. Nu plătea niciodată nimic. Practic se cunoştea cu toată lumea, sau mai exact, toţi ştiau cine e Carlos şi cine dorea cu adevărat să exceleze într-o noapte prin ţinută, sigur avea ceva cumpărat de la el: dacă nu un articol vestimentar, măcar un ceas, sau poate doar ideea. Era inimitabil şi surprinzător în acelaşi timp: cred că avea o garderobă imensă, iar flau-market-urile (pieţele de vechituri), erau pentru el punct ochit, punct lovit. Posesor al unui fler teribil, dintr-o ciudăţenie banală, ridicol de banală chiar, vedea instantaneu o chestie ce, cu o debordantă uşurinţă şi îndemânare o transforma în accesoriu, sau ţoală. Improviza practic din orice şi nu ţi-ar fi dat prin cap niciodată. Creativitatea lui în materie, nu cred că ar fi putut fi întrecută decât poate de inventivitatea lui... copleşitoare. Auzisem chiar că fusese solicitat de nenumărate ori de creatori de modă de prestigiu să li se alăture, fără nici un rezultat însă: nici n-a vrut s-audă... cu toate că nu bag mâna-n foc că nu făcuse bani şi din treaba asta: era inepuizabil. Cu femeile, pentru că orice aţi fi crezut până acum: îi plăceau numai femeile, era exclusivist. Exclusivist în sensul că devenise foarte pretenţios. O relaţie stabilă se excludea de la sine, iar o potenţială parteneră de maxim câteva nopţi, trebuia să fie ori o femeie foarte frumoasă, ori o femeie foarte bogată... preferabil însă ar fi fost şi-şi. Vârsta nu conta, atâta timp cât era majoră. Singur recunoscuse că nu şi-ar complica existenţa niciodată şi nu făcea asta dintr-o prudenţă exagerată, sau premeditare, ci pur şi simplu aşa gândea: n-ar fi făcut ceva ilegal neam, ba mai mult, fugea ca de ‘alte alea’ de combinaţii şi persoane dubioase, avea chiar o vorbă: ‘hai s-o tăiem!... cursă de şoareci’. Era asaltat. Una peste alta, nu era zi de la Dumnezeu să nu fie sufocat efectiv de admiratoare, oriunde se ducea şi orice ar fi făcut. Exemple?... luaţi-l p-ăsta: Avea o pasiune pentru o discotecă din Ibiza, frecventată de spuma spumei în materie de milionari şi femei pentru care cuvântul ‘miss’ era deja ceva insignifiant, arhivă. Cam greu să impresionezi acolo, nu? Nu şi pentru Carlos. Îşi făcuse din timp şi în timp ‘blat’ cu tot personalul discotecii, începând cu patronii care-l acceptau pentru ceea ce era în realitate şi terminând cu ultimul piccolo, sau plasator. Într-o parcare în care cea mai proastă maşină era Corvette, Lotus, sau Mercedes, ilustrul nostru işi făcea apariţia pe un măgar pe care îl botezase Jonică, în memoria clipelor din copilărie când se uita lung după avioanele ce survolau cerul, în timp ce el păştea vacile şi-şi jura că n-o să moară văcar. Toţi ceilalţi întindeau cheile să le fie parcate maşinile, el întindea căpăstrul măgarului parcangiilor: Carlos Te rog, ai grijă... şi fă-i plinul. [Flash] Într-o ţinută de căpitan de iaht, dar desculţ, cu o barbă albă cât toate zilele şi nişte ochelari de soare atât de mici că l-ar fi făcut invidios şi pe John Lenon, un baston de mareşal şi un chipiu din Legiunea Străină făceau instantaneu subiectul atenţiei tuturor damelor aflate în zonă, cu atât mai mult cu cât nu se uita nici măcar o secundă nici în stânga, nici în dreapta, condus fiind la masa dinainte pregătită şi rezervată cu toate onorurile şi bineînţeles... cu un singur scaun. Cu prima sticlă de şampanie desfăcută, îşi muia una din batistele roşii din buzunarul de la pieptul sacoului, tamponându-şi cu graţie nedisimulată tălpile desculţe, sensibilizate parcă de praful imaginar, iar unul dintre plasatori, instruit în prealabil, se precipita dintr-o dată cu o cremă a cărei parfum delicat se simţea imediat, dar pe care Carlos o refuza ca pe un protocol mult sub standardele proprii, iar ca să nu se simtă jignit, comanda o a doua sticlă de şampanie pe care o oferea celui în cauză ca un umil regret pentru incident. Evidenţa privirilor urmăritoare, arzând deja, se contura încet dar sigur prin rumoarea discretă ce se făcea tot mai simţită în special pe la mesele damelor aflate la vânătoare ...iar Carlos... nimic. Încă cu privirea fixă pe un pahar de şampanie din cea de-a treia sticlă desfăcută, deja scanase totul cu un sonar care ştia cu precizie să identifice peştii şi peştoaicele de adevăratele balene, văduvele de divorţate, scorpioancele de fecioare şi disperatele de petrecăreţe. Cu cine pleca de fiecare dată însoţit, şi câte, era numai o chestie de dispoziţie momentană şi niciodată pe iahtul lui, că n-avea nici măcar un colac, decât gablonţurile de la gât ce le oferea cu mărinimie, ori damelor cu pricina, ori personalului ce ştia cu precizie că a doua zi vor primi un bacşiş gras, dar nu de la el, ci de la damele satisfăcute categoric de serviciile de noapte oferite: ‘room service’ direct în patul clientului... La prima vedere, Carlos ar putea părea un tip fals, cu toate veleităţile pe post de mască: gestică şi epatări controlate, studiate în cele mai mici detalii, sau poate chiar un ‘multi-inter-plex’. Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Era pur şi simplu un ‘true beliver’ în tot ceea ce făcea, sau ce reprezenta, cu o abilitate ieşită din comun în a-şi împrumuta ad-hoc orice personalitate, fără să se dedubleze în interiorul absolut ‘free’ de orice influenţe. Târziu i-am înţeles mentalitatea, pentru că, aşa cum lăsa cu nonşalanţă comportamentul să-i fie judecat, printr-o nepăsare dezarmantă şi aparentă superficialitate, tot aşa în sinea lui era de fapt plin de sensibilitate, un ‘pur sânge’ autoconvertit albastru, educat, manierat, dar excentric până în măduva oaselor din convingere, cu o naturaleţe nativă, bioritmică chiar şi vă voi demonstra imediat că n-am exagerat cu nimic, relatându-vă următorul episod: Într-o zi eram la o cafea la Nadi, unul din prietenii mei din Köln, baterist în trupa de studio a RTL-ului, când ne-am trezit la uşă cu Carlos, în maieu tetra alb, cu o basma neagră pe cap, gen pirat. În loc de pantaloni, avea o pereche de izmene de armată româneşti, de-alea cu şireturi pe gambă, vopsite negru, prinse într-un brâu de piele d-ăla de iţari şi în picioare cu patine cu rotile. De gât îi atârna un veritabil lanţ de la WC, iar în mâini avea mănuşi tricotate fără degete şi o geantă de mască de gaze, probabil din al doilea R.M. Transfigurat, s-a azvârlit într-unul din fotolii, aruncându-ne din buzele livide de emoţie: ‘- Daţi-mi repede o pereche de pantaloni de stofă, o cămaşă şi-o cravată, nu mai am timp s-ajung la mine. A venit Carla!!’ Carla era fetiţa lui de 17 ani, o mândreţe de fată ca un bibelou, stătea în Bonn. Dincolo de orice închipuire, o iubea ca pe o zeitate...o venera. Toţi ştiam asta. În nici două minute, a ieşit Carlos de la baie un alt om, impecabil. Eu unul nu-l văzusem niciodată aşa: aproape că tremura, era mai palid ca porţelanul şi, pe faţa lui alături de tulburare, apăruseră doi licurici mici pe post de ochi ce radiau efectiv. Transmitea o fericire şi o exaltare greu de imaginat. Eram şocat de-a dreptul: nu-l credeam capabil de sentimente. Clar: nu era Carlos ăla, sau poate tocmai ăla era... oricum ar fi fost, am simţit o reală plăcere să-l văd şi aşa. Am fost privaţi brusc de privelişte, pentru că a dispărut la fel de rapid cum apăruse, în mână cu pantofii mei pe care îi ochise de cum intrase. Fără să vreau, am beneficiat în ziua aia de o plimbare pe patine cu rotile. Să fiu sincer: ... n-a fost rău deloc. Carlos nu putea fi asimilat actor de stradă, pentru că nu era. Era doar Carlos... şi atât. Modul lui de a apărea, tranzita, sau dispărea dintr-un anumit decor nu făcea dovada unei reţete anume, din contră, purta amprenta unui ad-libitum în cu totul altă ‘metrică şi ritmică’ decât scriitura şi orchestraţia iniţială. Într-un fel, prezenţa lui semăna cu o anacruză în mijlocul unei fraze muzicale, o notă într-un decalaj de timp peste bara de măsură şi cu toate astea, coloratura ce o crea prezenţa lui în cadrul respectiv semăna teribil cu o semnătură, dar nu într-un colţ al pânzei cum se face de obicei, ci chiar în centrul ei. Imaginaţi-vă de exemplu o pictură Alfred Gockel recunoscută pentru densitatea expresiei pe mediană, cu o substituţie portretistică inechivocă fix în prim-plan. Din absurditatea suprapunerii în sine se diminuează mesajul de bază disipându-se în detalii relativ fără importanţă, devenind incoerent, în contracurent cu substituţia ce capătă astfel un contur precis, ieşind totodată în evidenţă. O ciudăţenie abstract-concretă, dar atât de evidentă tocmai prin magnetismul compensator unor forţe de respingere interne şi surprizei bineînţeles: surpriza unor nervi optici deloc familiarizaţi cu aşa ceva. Nici distorsiune nu puteai să-i numeşti prezenţa, permanent plăcută de altfel, şi-l acceptai aşa cum e, ba chiar absenţa lui, odată ce te obişnuiai cu el, devenea un gol greu de umplut, iar animaţia la fel. Carlos n-a pictat în viaţa lui, totuşi cineva i-a oferit o sumă deloc nesemnificativă să-i facă o pânză. Ştiţi ce-a făcut?: a găsit un bocanc tocit aruncat pe stradă, i-a smuls talpa cu cuie cu tot lasându-le acolo în talpă ostentativ, lipind-o cu un amestec de clei, vopsea şi super-glue de o bucată de cearceaf pe care a mai aruncat nişte bălării rupte cine ştie de pe unde, cihlimbar, boabe de mazare tratate cu răşină epoxidică, spumă poliuretanică (de-aia de se pune la etanşarea ferestrelor), iar restul vopselelor le-a adăugat cu o stropitoare de plastic pentru copii. Folosind furtunul de la aspirator la pompiţa de desfundat chiuveta, ‘a ştampilat’ apoi lucrarea de câteva ori, eliminând excesul de vopsea şi...asta a fost: ‘Drum printre aparenţe’. A ieşit aşa un fel de chestie în relief, dar să mor dacă n-avea logică. Clientul a fost extrem de mulţumit, ba a mai şi plusat. Era categoric un snob...sau mai ştii?... părea colecţionar în orice caz. Eu şi Nadi îi dusesem lucrarea, artistul nu putea fi deranjat... era extenuat. Obişnuia să se plimbe frecvent cu bicicleta, nu înainte de a-şi plasa o cocoaşă imensă, astfel încăt i se dădea prioritate indiferent pe unde circula. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit plângându-se vreodată pentru vreo amendă, deşi îl vedeai circulând cu ea pe unde te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Conformaţia lui sportivă, n-avea un kilogram în plus, se datora în mare parte faptului că nu ţinuse în viaţa lui în mână un volan. Autoturismele erau pentru el doar un mod ingrat de-a înţelege comoditatea: le ignora pur-şi-simplu, atât ca mijloc de locomoţie, cât şi ca elemente de epatare, iar dacă cineva s-ar fi străduit să-i demonstreze contrariul, ar fi auzit invariabilul ‘- Lasă să fie la tine, acolo’, o replică cum aveam să aflu mult mai târziu: plină de dispreţ. Îi plăcea în schimb să zboare. Mania lui pentru avioane avea rădăcini vechi şi nu odată l-am auzit : ‘într-o zi...’... suspansul apoi creat era suplinit de braţele întinse pe post de aripi de planor... se metamorfoza într-un fel de ‘Mr. Jones’. Şi coama i se umfla când imita plutirea, iar nasul îi fremăta parcă primind botezul cerului... darnic în ziua aceea, pentru că în aer se simţea parfumul proaspăt al florilor de tei. De unde?... din coama lui Carlos. [Fade out sequencer imagini]. [Fade in]. { : din nou la bar. } Într-una din escapadele mele în Germania, dusesem cu mine să mai scot şi eu un ban, o haină de blană de enot, trei sferturi, nouă, o ocazie pe care dădusem echivalentul a vreo 500 de mărci. Proastă inspiraţie! Când am ajuns acolo, tocmai venise partidul ecologist la putere şi toate magazinele cu articole de lux din piele şi blănuri naturale, aveau barate vitrinele cu afişe ce anunţau reduceri de până la 70%. Nu se mai vindea nimic. Era ca o furie generală şi o antipatie profundă pentru cei ce mai purtau aşa ceva. Am încercat s-o vând peste tot, chiar şi la ‘puf’ m-am dus cu ea... fără nici un rezultat însă. O profesionistă îşi oferise serviciile, ‘barter’: s-o facem pe ea, întinsă pe jos, după care să-i rămână ei. Am tăiat-o repede, mai ales că un aquarist deja se uita urât la mine. Disperat, am apelat la Carlos: [Tranziţie către noua locaţie] { :Un apartament oarecare.} Baba Băi, ajută-mă şi pe mine! Scapă-mă de blana asta. Carlos Cât vrei pe ea? Baba 700... (cu tupeu) Nadi Vezi să nu! Visezi amigo! Carlos Nici 300 nu iei pe sărăcia asta. N-ai văzut ‘ce cald’ e-afară? Te rişti? Baba Mă risc... ce să fac... (A luat-o, direct pe el şi după nici două ore era înapoi... fără blană. Triumfător, a aruncat pe masă un fişic mototolit de bani, trăntindu-se apoi absent într-un fotoliu şi examinând pe tavan o muscă imaginară.) Nadi Să nu spui că ai vândut-o! Carlos Moşule, (asta era vorba lui, în timp ce-şi aprindea tacticos în vârful unui port-ţigaret kilometric o ţigară ca un cocean): practic nu am vândut-o, că nu mai aveam ce. M-am dus cu blana şi un umeraş cu picior pe care l-am înfipt drept în faţa magazinului ăla de blănuri din Rudolph Plaza, am scos o cutie de şpray-uri de-alea colorate cu care scriu punk-iştii pe garduri şi-am început s-o mâzgălesc. S-a strâns lumea ca la urs. A ieşit imediat unul din proprietarii magazinului cu încă unul, sau cine-or fi fost, m-au luat pe sus cu cuier cu tot şi m-au întrebat cât vreau să încetez cu circul ăsta.(?). Le-am spus că nu e constituţional ce au făcut, libertatea de opinie, etc: ...900, să mă scot şi eu. Baba Păi, ai venit cu 1180, restul de unde, sau erau banii tăi? Carlos A!... restul sunt de la spectatorii care aplaudau şi fluierau. Cam puţin, dar şi reprezentaţia a fost foarte scurtă... nu m-au lăsat... nenorociţii! [Fade out]. [Fade in]. { Locatie: un bar } Stăteam într-o noapte după program la o masă într-un pub oarecare din Köln. Nu era nici baua p-acolo, decât barmanul, eu de chiampalâu (îmi dădusem întâlnire de unul singur) şi un neamţ cam cherchelit la tejghea, care tot încercase să se bage în seamă cu mine, fără ecou. Văzând că n-are nici un succes, şi-a deranjat butoiul cu bere dimpreună cu ce mai rămăsese din el şi-o halbă plină, ofticat probabil că nu mai avea unde s-o bage şi p-aia, venind taman lângă mine, bolborosind ceva în nemţeasca lui (foarte aproximativă la ora aia, ca si-a mea de altfel, indiferent de oră) la adresa mea. I-am răspuns cât se poate de politicos pe păsăreasca mea: Baba Iş bitte laşemi alain, iş biin rumanian, kaine şprehen zidoici, unt raus... grosse sherţe. În secunda doi, tocmai mă trezeam făcând baie în berea neamţului, tâmpitul dracului, ce binevoise să mi-o toarne-n cap, alături de pseudonimul aferent : Neamtu Rumanian....shaize rumanian. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să intre Carlos: Carlos Ce faci moşule... antrenament la înot?, după care s-a dus direct la neamţu cu pricina, ignorându-mă complet, bătându-l prietenos pe umăr : Gut!!... zer gutt!...shaize rumanian. Din câtă germană mai ştiam eu la trei dimineaţa, în halul în care eram, cu berea-n ochi, în urechi şi pe ţoalele mele de scenă, printre altele: singurele, am putut totuşi să surprind următorul dialog între cei doi, (traducere) Carlos Ce bine era pe vremuri... Neamtu Îhî... adevărat! Carlos Neamţu era neamţ...nu ca acuma... nu mai au ţiganii ăstia, ca ăla de-acolo (arătând spre mine) nici un pic de respect. Neamtu Aşa e! Carlos Da' uite... pun pariu cu tine pe 50 de mărci, că eu dacă-i spun ţiganului să se pişe pe masă, o face... de frică! Barmanul : Merge pariul şi cu mine?... eu zic că nu! Carlos Merge!... după care şi-a deşurubat capul bastonului, scoţând un păhărel plin (numai el ştie cu ce) şi dând o duşcă pe gât: Scuzaţi-mă... să prind curaj. Neamtu Merge!... Carlos Ţigoine!... pişă-te pe masă, că dacă nu, ...vezi bastonul ăsta? M-am conformat... ce era să fac?... te pui cu nebunul?... în plus, îi eram şi dator vreo sută de mărci. Deşi pierduseră câte 50 de mărci, nemţii erau foarte încântaţi, manifestându-se zgomotos. L-am auzit apoi pe Carlos, întrebându-l pe beţiv: Carlos Mai ai bani la tine? S-a căutat neamţu, s-a scotocit, şi-a găsit în cele din urmă o fisă de 5 mărci: Neamtu Mai am! Carlos Uite, dar fii atent că-i pierzi şi p-ăştia, pun pariu că eu, dacă mă piş pe tine, nu te ud. Neamtu He...he! da' ce eşti tu?...scamator?...nu te cred Carlos Merge? Neamtu Merge! (…………………………..) Neamtu Shaize!... m-ai udat tot! Carlos Aruncându-i o fisă pe post de măslină direct în halbă: Ce să-i faci?... Mai pierde omul!... apoi, agăţându-mă din mers: Hai bă să ne cărăm d-aici... la ăştia-n cârciumă e un miros dubios. Baba Stai bre că n-am plătit! Carlos Au zis că fac ei cinste... şi să te uşurezi costă bani p-aici. M-am uitat peste umăr:... păreau destul de nelămuriţi. Pe drum ce credeţi că-mi zice?: [Fade aut]. [Fade in]. { Locaţie: pe trotuar } Carlos Ne-am păcit. Moşule, dacă ţi-aş cere 5 mărci şi nu ţi i-aş mai da înapoi, te-ai putea supăra pe mine? Baba Nu. Cred că nu...pentru 5 mărci, cine s-ar supăra? În plus, cred c-aş uita imediat că ţi i-am dat. Carlos Păi, sări la cap... ce mai stai. Baba Na! te-ai scos? Carlos Perfect!... cu dreptul. Am vreo 2000 de amici numai aici în Köln. Mă credeţi, sau nu, aşa a făcut. În vreo luna avea plus, peste zece mii numai din treaba asta. Nimeni nu i-a cerut înapoi nimic, niciodată. E o chestie să fii sociabil în ziua de azi... am decis să fiu mai prietenos şi eu. [Fade out] Cap 2. Una din trei [Fade in]. { Locaţia: Apartamentul lui Nadi. Carlos, Nadi şi Baba sunt îmbrăcaţi foarte ciudat, ca pentru un ritual grotesc. } (În fundal se aude o muzică sfâşietoare însoţită de incantaţii şi tobe tribale) Nu, nu e vorba de alba-neagra... nu se mai poartă, deşi dintr-un punct de vedere, al lui Carlos, a fost tot ceva pe-acolo. De ce? Veţi afla imediat: Cuvântul ‘fan’ te duce cu gândul la un admirator, sau o admiratoare înfocată, dar în nici un caz la un concept sinistru: licitaţie de sclavi. Din ciorchinele de ‘curtezane’ ce se străduiau zi şi noapte să-i intre definitiv în graţii lui Carlos, se distingeau două distinse doamne blindate de impresii şi nu numai, la competiţie cu o africancă superbă, descendentă de şahazmazar. De niciuna nu putea să scape, îl terorizau efectiv cu cereri mergând până la căsătorie. Geloziile erau şi ele la rang de cinste. Devenise insuportabil, aşa că trebuia inventat rapid ceva, iar omul nostru ce s-a gândit?: Sclav de serviciu, auto-ofertant: Carlos. Le-a băgat în cap la toate trei că trebuia răscumpărat de la o vrăjitoare bătrână care-l blestemase când era puştan să-i fie slugă toată viaţa, pentru că îi nenorocise fata din cauză că nu putuse s-o iubească, şi aia, de inimă rea, s-a spânzurat. Era neputincios, iar baba care avea de gând să trăiască o sută de ani, n-avea nici o gară să-l dezlege de farmece decât dacă o convingeau să se mute de pe stradă, în propria ei casă. Era dispus să-şi sacrifice libertatea de bună voie şi nesilit de nimeni oricui s-ar fi găsit să-l scape de farmecele cotoroanţei. Sensibilizate, toate trei graţiile, Afro fiind blat, s-au azvârlit în febra cumpărăturilor, fiecare în secret. S-a mers la două capete. N-a pus botul decât una dintre impresioniste, cealaltă s-a lăsat: lovelele au învins pasiunea. Licitaţia s-a făcut însă pe faţă, în prezenţa martorilor: eu, Nadi, o capră ce trebuia sacrificată şi o ţigancă zbârcită şi ştirbă, atât de urâtă, că şi Freddy Kruger s-ar fi speriat de ea. Unde-o găsise, cum o găsise, că nu ştia o boabă de germană, era problema lui. Regia era cam în felul următor: baba trebuia să urle pe limba ei de câte ori era interpelată de către Nadi pe post de ‘translator’, iar când în final îi întindeam foile, trebuia să pună degetul muiat în tuş pe ultima filă, după care ideea era să se uşchească, nu înainte însă de ritualul cu sacrificiul caprei. Protocolul şi donaţia vilei în cauză, în Saragosa, fusese deja semnat, parafat, pe numele lui Carlos bineînţeles, urma chestia cu capra. Toate bune şi frumoase, baba abia aştepta să se tilardească, era cam târşăloasă, o citisem eu, numai că scăpasem toţi din vedere un amănunt: cine ia gâtul caprei. Carlos, cu un pocal în mână, pregătit să ingurgiteze solemn sânge de capră ca un veritabil vampir: Carlos Nadi, fă tu onorurile Nadi Du-te băă... ce te-ai ţicnit?... n-am tăiat în viaţa mea o găină... dar-mi-te o capră. Babo!... treci! Baba Ce-aveţi bre?... vi s-au strepezit creierii?... Doamne Maica Domnului, cum să fac aşa ceva? , făcându-mi semnul crucii: m-am lăsat! În momentul ăla, Contesa De Pârât Lovele, cam bănuind ce vrem să facem, a ţipat, albă la meclă: Contesa De Pârât Lovele Eu nu pot să văd aşa ceva! ... şi-a tulito, probabil la toaletă, să se răstească la lavoar şi să-şi pudreze poponeii... era cam boşimană, da' cu suflet mare săraca... Până şi capra aia avea o mască de ziceai că face mişto de noi. Am profitat de degringolada iscată şi-am evacuat la urgenţe şi capra şi baba: babei dându-i viteză şi capra înghesuind-o în baia cealaltă, după care mi-am oferit singur un pumn în nas, să lăsăm pe locul caprei şi pe cămaşa mea căteva picături viabile de sânge. Ce nu face omul pentru două săptămani pe an în Saragosa cu piscină-n curte şi măgăruş la scară. Cănd a revenit timid madama, ruşinată parcă că s-a-ntors, se vedea că-i afectată, iar noi... răvăşiţi, sfâşiaţi de-a dreptul de grotescul situaţiei, văzându-l pe Carlos cum bea din cupa aia ketch-up rece din frigider, ştiindu-l cât e de sensibil cu gâtul. Când am plecat, dimpreună cu noua stăpână de sclavi în cinste, s-a auzit undeva în spate un behăit monstruos de tare. Am început care mai de care să tuşim într-un brusc acces de gripă căprară... [Fade out]. Cap. 3. Din tainele marilor oraşe, sau, nu tot ce zboară se mănâncă, nici p-acolo. [Fade in]. { Locaţia: apartamentul lui Nadi } Carlos Bă!... voi aţi remarcat ceva? Nadi Îî...(?) Carlos Din toţi fraierii ăştia care se droghează, marea majoritate sunt d-ăştia de bani gata. Baba Logic. Sunt duşi cu capul, paraziţii. Carlos Neee!... alta e manevra. ‘E’ fraieri gagiii. Babo, tu mai ţi-aduci aminte cum era să pici de papagal în Hamburg?... habar n-aveai pe ce planetă eşti! [Flash] Adevărul e că avusesem o experienţă care era cât pe ce să se termine prost de tot. Le-o povestisem tuturor prietenilor: Fusesem angajat temporar să-i ţin locul unui pianist sârb, la Cazinoul Mare din Aachen, care avea o problemă de sănătate. Un contract scurt de 9 zile, binevenit de altfel, că rămăsesem practic fără nici un ban. M-am dus, mi-am făcut conştiincios treaba în piano-bar-ul respectiv, până s-a întors titularul (avem nişte legi nescrise: nimeni nu se bagă pe job-ul altuia, decât dacă este solicitat de cel în cauză), după care, evident, m-am dus la casieria cazinoului să-mi iau banii. Surpriză! Un funcţionar din spatele ghişeului mi-a întins amabil doar pas-ul, spunându-mi: Functionarul Herr...!... keine petzal [Flash] { Locaţia: un ghişeu prin care se vede figura funcţionarului } ... bălăşcărind apoi ceva legat de ‘vizarea’ vizei de lucru, etc. Mă rog... am lăsat-o moartă: dacă un cazinou gâlgâind de bani nu putea să plătească o sumă modică unui pârlit ca mine, invocând nereguli birocratice, clar aşa trebuia să fi fost şi sigur n-aş fi rezolvat nimic: nemţilor le-a crescut legea-n cap şi n-aveam nici un interes să-i sucesc din urmă, că cine ştie peste ce-ar mai fi dat: mai bine sărac pe stradă, decât ‘bogat’ în doi pe doi, sau unu fără un sfert. Cert e că m-am trezit ‘raus’, fără un chior, deja cu geana pe rele, gândindu-mă ce-aş putea să fac să produc la urgenţe nişte mălai, măcar să mă-ntorc naibii acasă, să nu-mi rămână hoitul p-acolo. Inspiraţia a făcut să mă-ndrept spre o cabină telefonică. Nici nu ştiam exact ce caut, da’ am luat cărţile-alea de telefon pe care mă uitam de pampilică, când mi-au picat ochii pe un ziar, uitat probabil de cineva acolo. Pe ultima pagină, într-un colţ, un anunţ: ‘ Club L.A.- Reepherbahn Strasse- Hamburg, caută pianist R&B pentru două zile’. Cum măscăriciul meu să ajungi din Aachen în Hamburg fără o para în ‘punguţa cu medicamente’ letargiată de greva foamei? Cu tupeu, m-am dus la gară şi m-am suit în tren: ce-o fi, o fi! A venit un moşulică controlor (parcă-l văd şi-acuma: uscat şi cu vreo două pauze prin ‘micul ecran’ fără buze): [Fade in]. { Locaţia: un culoar într-un vagon de tren } Controlorul Ticket bitte! Baba ...no signal... Controlorul BITTE TICKET! Baba (avioane, ţânţari)... [Flash] [Tranziţie water/sepia către sequencer imagini] { Locaţii: peronul gării, clubul L.A., clubul Copacabana } S-a prins moşulică că era vrăjeală, chiar după ce i-am scos din sac un carton găsit pe jos undeva pe lângă gară, pe care scria: ‘ajutaţi un surdo-mut’. M-a lăsat în plata Domnului..., deşi, când am coborât în Hamburg, mi-a arătat semnul ăla care se făcea gladiatorilor, dar parcă nu era cu degetul gros, ci cu ăla mijlociu şi nu era în jos, ci-n sus. În fine, ajunsesem, aşa că nu mai conta: mi-am retezat şi eu mâna dreaptă cu stânga, de la cot, ca un veritabil luptător de la Ploieşti, deşi ciotul rămas nu l-aş fi băgat în foc că însemna ceva în limbajul surdo-muţilor. Cu sacu-n spinare, am ajuns cu chiu cu vai în ‘St. Pauli’, zona portuară a Hamburg-ului, un cartier rău famat. Am găsit relativ repede ‘L.A.’, un club drăguţ pentru vaporeni americani. Patronul era şi barman, o faţă haioasă cu nişte buze groase ce complexau din plin liniile abstracte, indefinite, ale lui moşulică din tren. M-am gândit din servă: ‘legea compensaţiei!... e de bine...’, şi aşa a fost: marinarii erau generoşi nu numai cu distracţia, dar şi cu şpaga oferită pianistului, mai ales după ce se-mbătau cântând... nu mai conta ce. Eram fericit dimineaţa făcând inventarul verzişorilor... mărcile-alea nu mă inspirau deloc, dar pe când să mă obişnuiesc, s-a „mertinat’ cântarea, că l-a angajat temporar chiar pe unul din marinari. Fie vorba între noi, avea şi de ce: rupea ăla pianu-n două. Lovit în orgoliul meu propriu, ce mi-a trăznit prin girofar?: ‘tot sunt aici, văd că e rost. Nu se poate să nu găsesc eu ceva de ronţăit’. Şi-am găsit. Într-un fel a fost un ‘din lac în puţ’: Am auzit din stradă. Jurai că-i bandă. Muzica răzbătea dintr-un club ‘Copacabana’. Când am intrat, am paralizat: nu era nici o bandă (deşi-ntr-un fel era), cântau unii cât se poate de live, pe o scenă improvizată într-un colţ, dar atât de periculos, că te cuprindea ritmul direct ‘cu sec’, indiferent ce ‘blind’ ai fi fost. Erau brazilieni: tobarul, basistul, clăparul şi ghitaristul, iar saxofonistul, un tip cu părul alb până la brâu, era francez (cum aveam să aflu un pic mai târziu). Cred că m-am aşezat mecanic pe un scaun la bar, stupefiat efectiv: nu mai văzusem şi auzisem aşa ceva. Când au făcut pauză, perplex încă, m-am trezit cu ei cocoţaţi în jurul meu pe scaunele de la bar discutând aprins într-un amestec de germano-francezo-braziliană şi râzând în hohote. Cred că aveam o faţă tâmpă rău, că unul dintre ei mi s-a adresat cam aşa: Pianistul Eşti bolnav de deces?... după care toţi s-au prăpădit de râs Baba ?... de unde până unde?...revenindu-mi aşa un pic Pianistul Păi te vedem cu sacul mortuar după tine. Sau ai curăţat pe cineva? Ai vreo mină acolo, să ştim să fugim...(după care iar s-au stricat de râs). Adevărul e că aveam pe post de bagaj, un sac de golf, care din cauza clapei ce-o căram mereu după mine, arăta ca un mic sarcofag. Dumirindu-mă: Baba A!...nu,... e clapa. Basistul - Clapa cui?... (râdeau se simţeam că se scutură barul). Ofensat a doua oară într-un timp atât de scurt, m-am dus direct la pian şi le-am cântat un fragment din ‘The Girl From Ipanema’, exact aşa cum îl învăţasem după partitura originală din România. Fălos, m-am ridicat apoi de la pian, întrebător: Baba E!?... v-aţi convins?...era o linişte totală, în care s-a auzit numai vocea clăparului: Pianistul - V-am zis eu că-i cioclu!? Abia p-ormă isteria a fost generală, după care s-au suit din nou la instrumente şi-au cântat o piesă atât de mişto, că numai pe la mijloc am intuit că era adevărata fată din Ipanema. Îmi trecuse: şi de piane, şi de orgolii... şi de tot. Pe pianist îl chema Pi, iar pe tobar Gio. Era cârciuma lui. Mi-a zis că mă angajează, dar nu clăpar, ci basist, mai exact să suplinesc basul, făcându-l pe clapă, după ce rămâneau ei fără. În fiecare noapte, pe la 1, basistul cădea mut de beat printre vreo 15 sticluţe de bere, ce se tot adunau în jurul lui pe scenă, până deveneau pentru el un fel de Fata Morgana sub formă de pat. Îl adunau de pe jos, şi-n secunda imediat următoare, eram ‘back in business’. Azi aşa, mâine aşa, deşi îmi venise destul de greu la început să mă adaptez la stilul lor: ciudat, îmbârligat, dar plin de culoare şi de o ritmică debordantă, asimetrică, cu puţin efort, m-am încadrat. Cântam practic în fiecare seară de la 1 la 3-4, după care stăteam cam o oră cu noii mei prieteni la râsuri şi la bancuri. Faptul că fusesem acceptat în grupul lor, tocmai îmi fusese confirmat chiar în noaptea aia de Gio care mă anunţase că pe viitor, deoarece îmi învăţasem repertoriul, devenind indispensabil, salariul meu va fi de 100 de mărci pe zi. Eram realmente flatat de apreciere, motiv pentru care nici nu comentasem niciodată faptul că după show, mă rugau numai pe mine să-i duc ghitara basistului în camera lui de la hotel să studieze a doua zi, pentru că ăla, mort de beat, şi-o uita mereu pe scenă. Aşa făcusem tocmai şi-n noaptea aia. Nu era niciodată în camera lui ăla, iar camera mereu descuiată, într-un hotel în care stăteau numai prostituate şi tot felul de ciudaţi. Chiar mi-era un pic teamă, nu cumva să i-o şparlească careva şi să pice măgăreaţa pe mine. Mă dusesem în camera mea, un pic mai mare ca un compartiment de tren şi mă trântisem aşa îmbrăcat în patul de campanie. Mă uitam tembel pe tavan, folosind umil bruma de acreditare circumvoluţionară din dotare: ‘cum Doamne Iartă-mă m-or fi plătit ăştia numai pe mine cu suta de porc, când noi eram acolo vreo 7 speriaţi, iar clienţi: ‘stai că vin acuma’?. De unde? Mi-am pipăit instinctiv buzunarul de la piept, unde ţineam în permanenţă un briceag multifuncţional (d-ăla cu şurubelniţă, furculiţă, etc) şi m-am îndreptat teleghidat direct la ghitara colegului basist. Trona neatinsă pe pat, exact cum o lăsasem cinci minute mai devreme. Toate ghitarele au un plexi-glass pe faţă, prins în nişte şurubele mici, pe care le-am deşurubat tacticos dintr-un inexplicabil impuls. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută: uite-aşa /////////////// stăteau pliculeţele cu droguri aliniate înăuntru... M-am albit instantaneu şi m-am muiat de ziceai că m-a frecat o centrifugă cu ‘Cocolino’. Vin şi-ntreb: cine pasca mă-si m-ar fi crezut pe mine vreodată, că habar n-aveam ce căram noapte de noapte? Mă luau ca din oală şi picam de crăcănici, da’ io făceam servicii, fir-aş al ploşniţelor să fiu de bou! M-am volatilizat din cocină c-o viteză de şi Amstrong la decolare ar fi avut un gol în stomac. Nu ştiu când am ajuns la gară, nu ştiu când m-am suit în orice tren, ştiu doar că-n Frankfurt mi-au revenit cât de cât imaginea şi sonorul, dar îmi tremurau crengile şi macaroanele atât de tare, că n-am fost în stare să mă dau jos din tren. Noroc că la Köln era cap de linie. Când m-am dat jos, de zăpăcit ce eram, am pupat un stâlp d-ăla de iluminat: am zis că-i moşulică de la dus. Cucuiul mi-a adus aminte a doua zi că făcusem o gravă confuzie, în timp ce tocmai îl tamponam cu o palmă peste: ‘Doamne!..., rău e să fii prost... mai şi doare’. ‘-AU!’ [Water Transition] [Fade out sepia/sequencer imagini] [Fade in] { Locaţia: apartamentul lui Nadi } Baba Da bă! mi-aduc aminte. Era s-o fac fiartă. Carlos Exact. Uite ce m-am gândit: Ce-ar fi dacă am înfiinţa o clinică de dezintoxicare cu efect scontat ‘hundred per cent naturistă’ şi rezultate garantate, dar numai pentru fasonaţi? Nadi Ce-ai bre?... te-ai cealapit? de unde bani, de unde spaţiu? de unde aprobări? Carlos Nee... nu vezi în spaţiu. Baba Adică? Carlos O facem pe-un iaht de-al lor, îi spunem ‘experiment’ şi le servim spălături stomacale, direct din valurile mării. Adunăm toţi fugiţii, punem baştanii să cotizeze că le scăpăm odrazlele de necaz, măcar o perioadă, că n-or să aibă de unde să-şi cumpere aranganalele, angajăm două, trei infirmiere, afro prima, iar noi ne facem viaţa. Nadi Să ştii că s-ar putea să pună botul câţiva. Ce-ar avea de pierdut? În plus, cine ne-ar putea judeca că cel puţin am încercat? Carlos Daţi anunţuri la ziare şi Nadi, crezi c-ai putea aranja un interviu la TV cu Dr.Carlos? Nadi Posibil... să încerc. Dăm şi două numere de telefon....d-alea? Carlos Hai!...................................................................... Nu s-au primit aprobările niciodată, în schimb, interviul televizat cu Carlos a fost un dublu succes: am putut urmări un teatru scurt de cea mai bună calitate, iar în conturile aferente numerelor de telefon s-au înregistrat donaţii de fix 18150 de mărci, folosiţi ulterior în scopuri caritabile: o excursie de documentare în Nepal, pentru noul proiect: ‘Institutul pentru Pace Spirituală’. Ne-am întors de acolo cu o grămadă de poze... Nici Dracula Park nu arăta mai bine... [Fade out]. Cap. 4. Institutul pentru Pace Spirituală [Fade in]. [Tranziţie de la o foto B/W (arătând un grup de şase căţărători cu nişte imense rucsacuri în spinare, urcând în şir indian pe o potecă de munte), la exact aceeaşi imagine în mişcare] (grupul urcă în linişte, - se aud doar paşii şi câţiva din ei gâfâind din greu) [pe fundalul imaginilor, povestitorul continuă nararea]{ Locaţia: Nepal - zona de munte } Institutul pentru Pace Spirituală, ar putea fi chiar Nepal-ul, dar nu ca zonă geografică neapărat, ci mai degrabă ca fenomen de ansamblu, privit ca o experienţă ‘once in a lifetime’. Dacă vrei cu adevărat să-nţelegi ceva din minunăţiile şi liniştea aproape ireală oferită, atunci descoperirea lor trebuie făcută pas cu pas. Şi pentru asta îţi trebuie condiţie fizică. Practic totul ţi se destăinuie din mers: alături de o călăuză bună, care ştie cu precizie să-ţi evalueze forţele dintr-o privire, explorarea devine dincolo de o reală plăcere, un sistem de purificare indescriptibil fără experienţa în sine. Tocmai de aceea nu voi insista prea mult asupra fenomenului, riscând poate să fiu un pic egoist, dar: se merită încercat. Hukala şi Perry erau ghizii noştri. Practic ‘caravana’ era formată din cei doi, noi: adică Carlos, Nadi, Afro şi eu plus un munte de provizii înghesuit în şase rucsacuri: două ‘London-bus’, adică supraetajate cu freză (au o curea prinsă de frunte), două ‘luft’ (fit umeri-şale) şi două ‘batuma’ cu echipamente de urgenţă: folii impenetrabile ger-apă (‘fortăreţe’), truse prim-ajutor, extractor de venin, butelii gaz supracomprimat, cordeline, piloni, pioleţi, petzl oscilanţi şi ficşi, beţe trekking, inox-ul aferent gătitului şi ingurgitatului de campanie, alte acareturi strict necesare. Practic Nepalul este de două feluri: ‘accesibil’ (jos-moderat sus) şi ‘nici să nu te gândeşti’, dacă nu eşti alpinist profesionist. După o privire care ne-a tăiat în două, a lui Hukala, ni s-a sugerat destul de diplomat şi cu un tact desăvârşit, varianta de duminică. Dar cu cine să te-nţelegi? Cu Carlos?-...Neee… n-ai să vezi…!: Carlos Dacă tot am venit pân-aici, măcar să fiu aproape de purificarea absolută!... Vreau cât mai sus! Baba Stai bre oleacă!... ţie nici Everest-ul nu ţi-ar ajunge la cât de păcătos eşti. A fost un argument decisiv, a lăsat-o mai moale: Carlos Urcăm cât poate să ducă Afro. Umilinţele au început chiar dintr-a treia zi. Mai întâi am început să ne rugăm de Afro: Nadi Nu simţi aşa un pic că ţi se rupe filmul? Afro Poate vouă! Era de belea nepoata. Şi ea, şi călăuzele, care mai şi cărau cam de două ori cât noi. Aveau un stil de-a trage de londoneze şi cu fruntea, într-o înclinare care sfida orice lege gravitaţională, dac-or fi mai multe, aşa c-am adoptat altă tehnică destabilizatoare. De disperare, bineînţeles: Nadi Babo!... nu ţi se pare că Afro s-a îngălbenit aşa un pic? Baba Parcă, parcă... Carlos De unde bă! De când am acrit-o jos acolo cu sexul slab, e mai neagră. Cine m-o fi pus? Nu mai subestimez niciodată orgoliul femeilor. Afro Mă uit aşa la voi şi văd trei purceluşi de Guineea... nu numai la culoare. Carlos Auch! N-a ţinut nimic. Ce să facem?: ne-am dat bătuţi. Primul care a cedat, am fost chiar eu, întinzându-mă cât eram de lung pe jos cu batuma peste mine, într-un exces de neputinţă: Baba Eu de-aici nu mă mai mişc. N-aveţi decât să mă lăsaţi aşa. Aveam senzaţia că toată munca mea asiduă de ani şi ani, de colectare a gudronului din ţigări se dusese de râpă. Dezarmant. Carlos Excelent. Am mai scăpat de unul. O să se-mpartă spiritualitatea mai bine. Nadi Asta e! Facem popas... n-avem ce face: de tine ne-am fi lipsit, dar nu putem să ne lipsim de batuma. Baba Mulţumesc. Sunteţi drăguţi. Să-nţeleg că dacă-i dau drumul la vale, ne-ntoarcem toţi după el? Nadi Îţi place să dormi în aer liber? Am rezerve că te va primi Afro în cortul ei. Uitându-mă cu coada ochiului la Afro, am început să ţin instinctiv de una din curelele batumei şi cu dinţii... o asigurare suplimentară că nu voi face ţurţuri în noaptea aia sub cerul liber, mai ales că odată cu gerul începea să se lase o umezeală ceţoasă care-ţi invada intimitatea dincolo de piele. Respiram toţi destul de greu. O rarefiere a aerului deja se făcea simţită, deşi eram departe chiar de jumătatea drumului. În plus, oboseala şi lipsa de antrenament îşi spunea cuvântul. Clar, nu era de noi nici măcar tentativa de-a urca mai sus. Deşi seara se lăsa cu repeziciune, am mai apucat să văd dexteritatea cu care Perry şi Hukala aranjau montura campusului. Se mişcau ca nişte feline, fără un cuvânt, rapid, fiecare ştiind cu precizie ce are de făcut, nici n-ai fi zis că tocmai urcaseră cu zeci de kilograme în spinare câţiva kilometri buni. Erau de toată admiraţia nu numai pentru rezistenţa ieşită din comun, dar şi pentru modul cum ştiau să-şi dozeze energia. Ritmul impus de ei la urcare, era rodul unei reale experienţe, ce-ţi conferea ţie ca novice un sentiment de siguranţă ce suplinea cu brio senzaţia de disconfort pricinuită de efortul susţinut. Ne minunam în tăcere de priveliştea de dedesubt în contrast cu ceea ce era deasupra noastră: totul devenise ca o insulă ce se micşora treptat, deoarece umbra nopţii înghiţea rapid detaliile rămase în urmă ca un flux imens al unei mări liniştite. M-am gândit fără să vreau la Marea Neagră, spunându-mi că dacă scap întreg din experienţa asta, mă voi duce să m-agăţ de-o geamandură ( a mai prima ) şi jur c-o să mă căsătoresc cu ea. Am adormit în botezul valurilor adulmecând mirosul algelor ce-mi mângâiau gâtul şi obrajii. Cu senzaţia asta m-am şi trezit. În realitate, era doar mâna lui Afro care se chinuia de câteva minute bune să mă readucă în simţiri. Se luminase de ziuă. Când mi-a dat vestea, am putut citi pe faţa ei de obicei impenetrabilă, o îngrijorare ce trebuie să fi avut un motiv serios: Afro Am rămas singuri noi trei. Carlos, Perry şi Hukala au dispărut cu londoneze cu tot. Toate proviziile de mâncare erau acolo. Mai avem doar vreo doi litri de apă. Baba Ce-i ăsta? Un banc de prima oră? Afro Uită-te şi tu! Am simţit că-mi creşte brusc adrenalina. Aşa era! O cumplită senzaţie de frustrare a pus stăpânire pe mine, văzând locurile goale, unde c-o seară-nainte impozau cele două corturi ale călăuzelor şi londonezele. S-a apropiat şi Nadi: Nadi Nici urmă. Nebunul ăla de Carlos a văzut că nu mai putem şi i-a convins pe demenţii ăia doi să continue escaladarea în trei, la prima oră, fiind probabil convinşi c-o să găsim drumul înapoi. Îl cred în stare! Ce facem? Mergem după ei? Baba Da mă!... dar nu sunt sănătoşi! Puteau să ne lase şi nouă nişte conserve, cafea sau ceai măcar. Ce naiba facem? Ne batem joc? Afro S-or fi grăbit şi au uitat. Nadi Eu zic să ne-ntoarcem... e mai înţelept aşa. Unde să mai urcăm? Nu vedeţi că nici nu se mai văd? Şi dacă e să urcăm, cu astea ce facem? Aţi uitat cât de greu e? Să le lăsăm aici, iar nu e o soluţie... sunt închiriate toate. Probabil costă o avere. Nu mai spun că avem nevoie sigur cam de tot ce ne-a rămas. Doamne... ce nebuni!... nebun şi eu că m-am lăsat târât în dilimăneala asta! Afro Mă rog... nu e timpul de reproşuri acum. Eu subscriu să coborâm. Trebuie să găsim poteca pe unde am venit. Am memorie bună a locurilor pe unde am trecut. Odată ajunşi, am eu ca femeie şi ac de cojocul lui Carlos. Nu se face aşa ceva... mai ales între prieteni. Abia acum sunt neagră dacă chiar vreţi să ştiţi, dar nu că ne-a lăsat aici, ci pentru că e inconştient. Mi-e frică pentru viaţa lui. Se pune cu localnicii? Pentru ăia muntele e o a doua casă, nu şi pentru el. Nadi Stai liniştită! Din câte-l cunosc eu, sunt sigur c-o să se descurce, dar până la o limită. Ideea e că nu sunt aşa sigur că-şi cunoaşte limita aia. Sau poate... tocmai aia vrea să afle. Eu nu-l condamn, dar, hai să ne întoarcem, n-avem timp de pierdut. Am strâns în mare viteză şi-am coborât preţ de aproape o zi exact pe unde-am venit, până la liziera pădurii, în care ne-am cramponat să intrăm deşi soarele apusese deja. În secunda doi: ne-am rătăcit. Ne-am instalat corturile cât mai apropiat, instinctiv cred... de frică. Tot felul de sunete, care mai de care mai bizare se amestecau cu trosnetul crengilor cu care făcusem focul să ţinem animalele sălbatice la distanţă. Habar n-aveam ce animale puteau fi prin zonă, dar paza bună trece primejdia rea. Ne-am trezit toţi trei în cortul lui Afro, claie peste grămadă, dar mulţumiţi că scăpasem nevătămaţi de o noapte de coşmar, deoarece nu o dată ceva, sau cineva se împiedicase de sforile de la cort, iar nişte umbre exagerate şi diforme se vedeau când şi când proiectate pe pânza cortului de focul ce ameninţa să se stingă. Nici nu ne-am gândit să ieşim vreunul din cort să vedem ce naiba e. Strângeam doar cu putere un cuţit de vânătoare gata pregătit în eventualitatea unei vizite neanunţate înăuntru şi ne rugam fiecare pe limba lui. Am constatat cu stupoare că nu visasem şi nici închipuiri nu avusesem: celelalte două corturi fuseseră realmente culcate la pământ, iar batuma şi celelalte două luft-uri răvăşite. Peisajul era sinistru, dar nu lipsea nimic. Trebuie să fi fost vreo vietate, mare de altfel, care căuta de mâncare. Noroc că n-avusesem... altfel, cine ştie... poate i se deschidea apetitul şi la ceva fraged. Ne-am recules câteva clipe, după care am tăiat-o într-un veritabil şir indian cu Afro în faţă, pentru că părea singura care mai ştie cât de cât ce face. Eu unul recunosc, cu orientarea ‘turistică’ sunt varză: nu de puţine ori se întâmpla să mă rătăcesc chiar în oraşe mari, darămite în pădure. Mergeam de ore. Nu se întâmpla nimic: doar copaci, tufişuri, nici o cărare nicăieri, dar nici nu păream să ne învârtim în loc, pentru că solul nu mai era în pantă, ci devenise drept, iar copacii deveniseră mai diversificaţi, deşi cu excepţia câtorva specii, printre care şi câţiva aluni sălbatici (pe care-i răcorisem într-un exces de vandalism de foame), altceva nu recunoşteam. Am avut nu o dată senzaţia că nu suntem singuri şi tocmai când mă munceau mai abitir gândurile-astea, înlocuindu-le pe cele de foame, am văzut la nici cincizeci de metri undeva în faţă o mişcare clară. Nu puteam să-mi dau seama ce e, din cauza tufişurilor, dar şi Afro remarcase ceva, pentru că ne-a făcut semn să ne lăsăm pe vine şi să nu facem nici un zgomot. Am îngheţat: era cred un soi de pisică sălbatică cam cât un râs de mare, cu nişte mustăţi pline de sânge, ce tocmai devora o căprioară. Ne simţise şi ea, fixându-ne cu doi ochi nu tocmai paşnici. Era încordată şi nemişcată, dar se citea în încordarea ei, că nu pentru mult timp. Cred că îşi evalua deja noua pradă, când, deodată, privirea i-a fost atrasă brusc de un zgomot puternic ce venea din nişte tufişuri la vreo sută de metri în stânga. A rupt-o la sănătoasa, odată cu noi de altfel, aproape în aceeaşi direcţie, adică opusă zgomotelor cu pricina. Motivul? Simplu: nu văzusem prea bine, dar ce venea din spate era mare rău şi nu părea să fie singur. N-am mai stat să ne lămurim, ba chiar aş îndrăzni să afirm că nici unul nu era curios deloc să afle. După un sprint destul de caraghios cu toate alea-n spinare, cu limbile scoase, ne-am regrupat cu spatele la un copac imens, punându-ne pavăză ca nişte scuturi batuma şi luft-urile. Printre gâfâieli, l-am auzit pe Nadi: Nadi Ce copaci idioţi. N-am văzut unul să te poţi sui în el. Baba Şi?... crezi c-ai rezolva cumva problema? Orătania, sau ce naiba o fi, odată descoperindu-te după miros, nu va mai pleca în veci ştiind de papa sus. Asta în eventualitatea că nu e una de-aia de se suie după tine. Brrr... o fi vreun tigru?... prea era mare chestia. Şi panarama aia de mâţă a tulit-o la urgenţe. De noi nu părea să-i fie frică. Nadi Habar n-am. Dar să sperăm că s-a luat după ea, nu după noi... sau poate-a rămas să ia desertul în locul mâţei. Baba Cel mai probabil. Mai bine ne luăm viteză, că poate nu se satură. Afro Ştiţi ceva? Dac-o ţinem tot aşa, cu laşitatea, nu cred că scăpăm d-aici. Baba Ai dreptate! Mamă, mamă ce friptane trăgeam din căpriorul ăla. Nadi Aveţi sânge în voi? Hai să ne luăm dreptul. Baba Cu mâţa m-aş fi riscat. Dar cu chestia aia, nu ştiu, zău...nici măcar nu ştim cu ce ne confruntăm. Propuneri! Afro Demontăm scheletul unui luft şi ne înarmăm cu tijele de aluminiu. Nu mai fug. Gata! Fie ce-o fi! Ne-am pus pe treabă. Deja ştiindu-ne uniţi, eram hotărâţi să riscăm înfruntarea. În fond şi-n definitiv ni se părea singura şansă viabilă. Fuga nu părea nici măcar o soluţie de compromis, ar fi fost doar o amânare a aceluiaşi sfârşit ‘glorios’. Lupta pentru supravieţuire are alte reguli şi noi tocmai începeam să le descoperim. De ce ne pregăteam, de-aia sentimentul de frică devenea tot mai confuz, lăsând loc unei palete de simţiri simultane: un calm rece, raţional, amestecat cu un fel de îndârjire calculată şi încredere că acţionând în ‘haită’, şansele vor fi de partea noastră. Treptat se instala şi un fel de instinct de prădător. Ne transformasem oarecum în animale, dar nişte animale calculate, beneficiind de atributul unui limbaj comun, acţionând din instinct şi cu hotărâre. Îmi venise în minte chiar înainte de asalt, celebra replică din ‘Cei trei muşchetari’ : ‘toţi pentru unul, unul pentru toţi’ simţind alături încă două suflete la fel de motivate. Într-o mână cu cuţitul, în cealaltă cu tija luftului, ne strecuram în tăcere, apropiindu-ne tot mai mult de locul impactului. Ţineam toţi trei aproape, cu Afro între noi. Începuse deja să se însereze. În momentul în care am auzit primele foşnete de frunze călcate şi vreascuri rupte, semne de mişcare în faţă, am simţit simultan în nări un miros cunoscut. Mai multe umbre se profilau intermitent în spatele unui pâlc de tufişuri. N-am mai stat pe gânduri, era deja tardiv: urlând cât ne ţineau bojocii, ne-am năpustit toţi trei învârtind în aer ţevile, sărind practic peste tufişurile care ne despărţeau de... Carlos şi cele două călăuze. Surpriza n-a fost decât de partea noastră: Carlos Băi indienilor! Dacă mai stăteaţi mult, riscaţi să mâncaţi friptura rece. Uite, noi ne-am predat, fluturând un băţ în vârful căruia legase ostentativ o batistă albă. Şocul revederii a fost atât de mare pentru noi, c-am căzut toţi trei în cur, iar Afro, într-un echer perfect cu mâinile pe genunchi, aruncând săgeţi din priviri, printre gâfâieli: Afro Lasă... că ţi-o arăt eu! Abia atunci am remarcat în mâna lui Perry un aparat ciudat. Ulterior am aflat şi misterul reîntâlnirii deloc întâmplătoare: toate ‘rucsacurile’ aveau în scheletul de susţinere nişte emiţătoare ultramoderne, făcând cunoscută poziţia fiecăruia în orice moment prin receiver-ul aflat în posesia călăuzelor. Regia fusese conspirativ pusă la punct de Carlos cu ghizii, anticipând cu precizie ce vom face şi fiind urmăriţi îndeaproape pas cu pas, cu scopul de-a ne oferi acele clipe inedite: un fel ‘de-a şoarecele şi pisica’, atâta doar că mâţa sălbatică, fusese cât se poate de autentică, motiv pentru care n-au vrut să rişte şi au intervenit imediat. Că nu ne-am prins noi... asta e cu totul altă chestie. Oricum, în noaptea aia, Afro ne-a răzbunat pe toţi în cortul lui Carlos. Nici sălbăticiunile nu s-au apropiat de-atâtea urlete... şi gemete. Călăuzele s-au retras discret... de data asta: pe bune. A doua zi, cam pe la prânz, când am binevoit toţi să ne trezim, Carlos părea cel mai obosit şi mototolit dintre toţi. Am citit în ochii lui însă bucuria unui scop atins. Prin crăpătura cortului, un arămiu de o imobilitate aproape ireală lăsa să se ghicească nişte forme de o nespusă frumuseţe: aproape că puteai intui... pacea spirituală. [Fade out] Cap. 5. Pană de... curent, constituţional: aferent (*jargon) Carlos Hai bă la mare! Toţi văcarii cântă prin toate cârciumile, numa' voi fasonaţii staţi şi mucegăiţi ca mâcâgăii la uşa procoveniei. Coteţari! - numa' la voi vă gândiţi... Uite!- Afro a văzut ‘Marea’ doar în cada de la mine din pat. Nadi Ce zici mă acolo?... iar ţi-a rămas miez de covrig în măseaua aia de minte cariată?... nu ştii că ne-au ciordit instrumentele cu bus cu tot în Hamburg? Ce-ţi pasă ţie?... tu ghilabadeşti doar la piculina lu' Pârâta, care imediat sare la cap: fără-număr... că-i gâdâlicioasă. Unde le-oi găsi măi frate, că eu numai de sărăcii şi naşpet-uri am parte... Baba Diliţi şi voi altele de la grococăi, doar n-or dormi cu ele-n spielhosen, ce-s paraghiorlance de duminică? Carlos Aici are şi el... Când ţi-am băgat-o pe ţeavă pe coconeaţa de Rosy, făceai tarantele că ‘-ce-i pătlăgica aia?’. Na! ţi-a suflat-o aschilopatul ăla de Peter, care vă căra vouă aranganalele şi boxele. O fi prost acu', de-i cară bidoanele şi diplomatu' lu' Cârpă-n Cur? Gemea gagica de impresii: l-a făcut om p-ăla, numa' ca să-ţi dea ţie peste bot. Am sărit şi eu din schemă la faza asta, başca... Nadi Mai dă-i bre nişte sirop de tuse lu' ăsta, nu vezi c-a-nceput să strănute cu camuflaj de interes. I-a picat pe mine... zi bă Babo şi tu ceva: ia-mi-l din cârcă! Baba Gargarează tu nişte scule şi mergem. Şi-aşa o cam ardem pe uscat p-aici... sau, Nadi, hai mai bine să-nchiriem de la fâsâitori. Carlos Nu e rea ideea! ştiu eu unul care mocaieşte nişte cardeluri. Manglitorul le ţine degeaba-ntr-un beci, da' o să vrea să-l canonisim şi pe el. Nadi Or fi alea de la noi? Carlos Ei, na! Sunt nişte sperieturi de la baru' lu' Spânzuratu'... ăla de şi-a pus ghiaua pe măclău când s-a dus pe tobogan. Baba E de gaşcă gagiu? să nu ne trezim cu vreo supapă arhivată după noi, că fac păpădie la limitrofă. Carlos Dacă vedem că nu răspunde la interfon, îi dăm cărăbăneală la purtător. Nadi Nu merge! o să-şi ia şi tarapanalele. Pe ce mai ghilabim p'ormă? Carlos Niet! că-l dăm în primire cu mangletu'. Baba Dă-i o sârmă. Vezi dacă dă la pace. Carlos Hai că-l sun acuma, da' mai guiţaţi şi voi dac-o dă cotită, deşi mă-ndoiesc, că ştiu sigur că-i e boc. Nadi Fă-l la dinţişori! ..... Carlos Alo! Sifonarule, Carlos la telefon... Dap şi la noi tarapanalele-alea de le-aţi meşterit de la Macaroni... da mă, de la Spârcâitu... vreo două luni... mergem într-o cântare în România... poţi să vii şi tu... ai coteţ, papa şi restul mai diclim pe parcurs, dacă merge paranghelia... (la celălalt capăt al firului o voce zgâriată, nu se întelege)… Mamă, da' ce te-ai haladit... de unde?.... stai să fac vocalize cu gagiii:- (adresându-ni-se în şoaptă) - Se lasă greu, zice că vrea o tonă juma, sau să-l scăpăm de patru ‘ya-mmie’ cu opt lămâi şi ni le-nghesuie şi p-alea de tot. Baba Ia-ntreabă-l: sunt gonflabile? Carlos Nu mă, cică sunt Rolex-uri da-vero, da' le-a luat urma unu' de la asigurari şi trebuie să le scape pe jos. Nadi Zi-i că batem palma la trei pe tot harnaşamentu, dacă vrea bine, dacă nu, nu! Carlos Trei, ultima strigare, iec-nainte şi dui la livrare, ştar dacă ni le şi aduci aici... k!, la patru: mey ză forceps be withn-yu. (încheie discuţia telefonică) Se face! Baba E ţepar? Carlos Nu se riscă cu mine... i-am mai băgat o dată măclăul sub capacu' de la WC. Baba K Carlos, e lucrarea ta... tu ştii... (va urma) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE