FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
CHIPUL DE ABANOS
Text postat de Liviu S. Bordas
CHIPUL DE ABANOS






Mergeau deja de două zile prin jungla înecată în umezeală. Aburii groși ai dimineții acopereau vederii rarele oaze de lumină. Țipete, urlete, fluierături de tot felul anunțau începutul noii zile.

N’gandu își potrivi curelele sacului din spinare, își cumpăni automatul în mîna stîngă, în timp ce dreapta reteza cu maceta ascuțită crengile care le închideau drumul. Parcă-i mai scăzuse febra aceea care-l mistuise mintea cu două zile în urmă, cînd comandantul îi anunțase că vor pleca spre N’goro, satul de dincolo de mlaștinile întinse ale Neobiei, unde se adunaseră la sfat cele mai importante căpetenii ale dușmanului lor de moarte, tribul Unama.

Atunci, la aflarea veștii, simțise cum îi fierbe sîngele de bucuria răzbunării. Și mai simțise cum i se ridică bărbăția, și simțise arsura aceea din coșul pieptului, și gura cum i se umple de bale cînd războinicii mai bătrîni ca el și mai hîrșiți în lupte au pornit a povesti despre ceea ce urmau ei să le facă acelor cățele de fete și muieri din neamul atît de urît al Unamei, cum vor scînci ele cînd cei mai vajnici bărbați din neamul vitejilor N’dinga le vor străpunge născătoarele cu mădularele lor iar apoi le vor spinteca pîntecele spurcate cu baioneta, în timp ce alții le vor lua gîtul cîinilor lor de bărbați netrebnici și pruncilor lor, ca să le piară spița de pe fața pămîntului...

Cu mintea aprinsă de astfel de gînduri a mărșăluit N’gandu, alături de ceilalți războinici, prin desișurile aspre ale junglei. Se vedea întors acasă plin de sînge și glorie, admirat de fetele din trib, dorit de bărbat de oricare din ele... Va cere două vite zestre... ba nu, trei vite, poate chiar trei vite și un porc de la tatăl celei pe care o va alege... Iar vestea despre cîte muieri din rîndul dușmanilor a necinstit și cîtor războinici le-a vărsat sîngele și mațele în țărînă la prima lui luptă adevărată va umbla din gură în gură...

Cîinii de Unama... rosti N’gandu ca pentru sine, tăind cu sete lăstarii și crengile care-i ațineau calea.
Ai lor conduceau țara, de cînd regele Ma’atu fusese alungat de la putere. N’gandu nu-și amintea de acele vremuri, era doar un copil pe atunci. Regele fusese unul din neamul lor, și mulți din tribul lui slujiseră în armata acestuia. Ma’atu poruncise să fie uciși mulți din rîndul celor din Unama, ba chiar se povestea că el însuși asista în adîncul beciurilor palatului la cazne și schingiuiri și că nu odată pusese mîna pe pumnal pentru a curma viața cîte unui deținut... Ma’atu condusese țara cu mînă de fier, iar pe vremea lui puteai să scuipi în față un cîine Unama fără să pățești nimic. Ba chiar puteai să-i iei femeia, vitele, coliba și să-l faci sclavul tău...

Acele vremuri se duseseră de mult. Încă de pe vremea cînd Ma’atu era pe tron, prinsese glas unul din stirpea Unama, sprijinit de străinii care propovăduiau egalitatea pentru toți. Apoi au prins curaj alții și alții, încît pușcăriile de sub palatul regal erau mereu pline iar gropile comune așișderea... Încet-încet însă puterea regelui a început să se clatine. Străinii de dinafară, spre care curgeau aurul, diamantele, blănurile și fildeșul, au tăcut rînd pe rînd. Iar cînd regele n-a mai avut cu ce-și plăti oastea, militarii din jur l-au părăsit și ei. Ma’atu a fost nevoit să fugă și cei din neamul Unama au ajuns în fruntea țării. Doar cîțiva generali mai întrețineau flacăra războiului, iar unul dintre aceștia îl vrăjise și pe N’gandu cu făgăduințele într-o lume în care războinicii vor fi iar la mare rang. Așa că se alăturase trupei de rebeli, răbdînd împreună cu ei și foamea, și umilința de a fi veșnic hăituiți de trupele regulate, și teama de a fi prins sau ucis. Visa gloria, răzbunarea, dorea să vadă stîrpită spița celor din tribul Unama, fără să se fi gîndit măcar o clipă că nu întîlnise în viața lui pe vreunul din ei, că nu știa și nici nu-și închipuia cum arată la chip, că nimeni din familia lui sau din satul lui amărît din mijlocul savanei nu suferise de pe urma acestora.

La lăsarea serii au făcut popas la marginea junglei. Aerul din jur prinse a se umple de mirosul de fum adus de un vînt ușor dinspre colinele ce se zăreau în depărtare. Iscoadele trimise înainte pe la vremea prînzului s-au întors cu vestea că între coline e satul cel mare al Unamei. Și că multe căpetenii de trib se adunaseră deja, iar străjile lor erau puține.
Ofițerii rînduiră trupele pentru atacul de a doua zi, iar N’gandu fu dezamăgit să afle că va rămîne să asigure spatele... Se gîndi cu mînie și durere că nu va lupta alături de ai săi, că nu va avea parte de femeile cîinilor de Unama și nici de lucrurile pe care urmau să le jefuiască. Nu va avea cu ce să se mîndrească atunci cînd se va întoarce în sat. Poate nici nu se va mai întoarce. Va pleca mai departe, alături de generalul lui și de oastea victorioasă, vor intra în capitală și vor lua puterea, și poate într-o bună zi va fi și el ofițer, poate chiar general...

Cu gîndul ăsta adormi. Visă o mulțime de oameni la marginea unui sat întins, plin de colibe din piatră cum el nu mai văzuse, înalte, cu acoperișuri roșii, atît de deosebite de acoperișurile de paie ale colibelor din satul lui... Oamenii aceia îl aclamau pe el, iar el călca apăsat în fruntea oștilor sale, purtînd o uniformă albastră și o sabie aurie la cingătoare. Iar în urma soldaților săi, stîrnind colbul drumului, își tîrau picioarele ferecate în lanțuri sutele de bărbați Unama, sclavii lui de-acum...

Dimineața, N’gandu, însoțit de alți zece din grupa lui, porni la vremea cînd undeva departe înaintea lor se auziră primele împușcături. Nu se gîndea decît la femeile pe care avea să le aibă. Ce dacă trecuseră și alții pe deasupra lor înaintea lui... Doar să le fi lăsat în viață...

Pentru moment îl cuprinse teama. Nu știa cum o să facă. Nu avusese niciodată o femeie pînă atunci. Dorința din el alungă repede gîndul. Își simți bărbăția cum se învîrtoșază și pasul îi deveni mai iute. Gîfîia de-a dreptul cînd ajunse în preajma primelor colibe. Zări trupul unui bărbat, prăbușit pe burtă, cu o despicătură lungă de baionetă între coaste. Mai încolo, alt trup, cu fața la cer, cu sîngele încă pulsînd din cele două găuri din coșul pieptului. Muștele mari, negre, roiau deasupra lor.
Ce ciudat, gîndi N’gandu... Seamănă cu un om... Cu noi... Nu e nici mai păros, nici sălbatic... Dar nici nu e de-ai noștri, nu are uniformă...

Își învinse și sila, și mirarea. Porni mai departe, mînat în adîncul minții de dorința aprigă de a găsi o femeie. Nu-i mai păsa nici de împușcăturile care răsunau tot mai aproape, uitase și de ordinul de a asigura spatele celor care atacau undeva spre mijlocul satului, și de gîndul de a ucide cît mai mulți dușmani... Pofta din el creștea mereu, o simțea ca pe o durere undeva sub pîntec, unde-și simțea mădularul, mîndria lui de bărbat... Se năpusti spre prima colibă și pătrunse urlînd prin deschizătura dintre cele două zdrențe care acopereau intrarea. Pe un braț de iarbă uscată zări, prin lumina difuză, răsturnat pe spate, un contur omenesc. Ochii i se opriră pe sînii mari, care se ridicau și coborau în ritmul respirației sacadate. Aveau aceeași culoare cu pielea fetelor și tinerelor femei din satul lui, pe care le pîndise nu odată din umbra desișului, cînd se spălau turnîndu-și apă una alteia. Un geamăt slab îl făcu să-și ridice privirea spre chipul femeii. Privi cu uimire la ochii aceia mari, albi, plini de durere și spaimă, la dinții carea străluceau pe fața neagră și lucioasă și se gîndi că nu e deloc altfel decît chipurile atît de cunoscute ale surorilor lui, decît chipul femeii tatălui lui, decît chipurile cu care se obișnuise toată viața...
Dorința pe care o simțea în vintre îl făcu să-și coboare privirile spre pîntecul rotund pe care-l ghicea mai jos. Ochii i se umplură de groază. O tăietură adîncă, lungă, lăsa să se vadă pulsînd măruntaiele albicioase umplute de sînge. Dedesubt, dintre picioarele desfăcute ieșea mînerul unui cuțit înfipt adînc în locul pe care de atîtea ori visase să-l atingă...
Icni scurt, simțind greața cum îi umple gîtlejul. Ieși împleticindu-se și vărsă. Vărsă prelung, pînă cînd simți că e gata să dea și viața din el. Se prăbuși pe nisipul fierbinte. Lumina soarelui, reflectată de miile de fire de nisip, îi ardea privirile. Închise ochii, iar din întunericul de dincolo de pleoape se ațintiră asupra lui, ca două lumini, globii aceia albi din mijlocul unui chip de abanos.

Departe, la marginea cealaltă a satului, răsunau stins ultimele împușcături...




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Casandra, intuiesc caracterul retoric al întrebării tale.

Așa este: e vorba despre îndobitocirea omului prin ideologii străine firii și naturii sale, despre ororile unui război care nu este al celor care-l poartă, ci doar al celor care-l programează din umbră, despre suferințele unora care nu au altă vină decît că s-au născut dintr-un neam urît și disprețuit de alții, despre filonul de umanitate care, în final, există sau ar trebui să existe în fiecare ființă gînditoare.


Pentru cei care trec printre rînduri ca gîsca prin apă, care nu reușesc să deceleze o idee dincolo de învelișul cuvintelor, textul e ceea ce afirma Vasilica ilie: o poveste despre unul care pleacă la violat femei. Formularea îi aparține în totalitate.

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-10-18 15:27:58
         
 
  scuze pt. typo.  
Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-10-18 14:10:08
         
 
  Comentey aici, direct la text: de ce nu se intelege ceea ce a vrut autorul sa spuna, cand este atat de simplu? In eroul sau, un tanar care a crescut cu mentalitatea comunitatii din care face parte, se treyeste constiinta, ideea ca cei impotriva carora a plecat ca sa ucida, sa dezonoreze, nu sunt altfel decat el, decat ai lui.  
Postat de catre nuconteaza nuconteaza la data de 2008-10-18 14:09:18
         
 
  Mulțumesc, Adelina.

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-11-26 19:44:10
         
 
  Sunt texte pe care retina le respinge. Sunt texte care ating numai epidermic. Și sunt texte care pătrund atât de adânc încât cuvântul devine tăcere…

* Adelina
 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2007-11-24 21:53:48
         
 
  Vă mulțumesc pentru lectură.

Unii sunt de altă părere decît voi... :)

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-11-24 16:05:43
         
 
  Un vot maestre si de la mine...
O proza foarte frumoasa, scriitura deosebita...
Notre respect..
 
Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2007-11-23 23:39:44
         
 
  o idee de 'ultim mohican' ma izbise...chipul de abanos razbate ca o epiderma - sensul isi pierde sensul ignorand detaliile - se doreste finalul si se doreste atat de uman - ciudata este 'ideologia' omului - in timp de izbeliste optimismul sustine pas de pas - cand invalidat resemnarea constransa intr-un punct - redirectioneaza retina...

atat spun,

regards,

goia

 
Postat de catre nula nada la data de 2007-11-23 23:22:56
         
 
  * maestre!
V.
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-11-23 23:13:57
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE