PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
UN ARDELEAN ÎN COASTA AFRICII – jurnal de vacanţă Text postat de Liviu S. Bordas UN ARDELEAN ÎN COASTA AFRICII – jurnal de vacanţă Concediu... Magică vorbă... Stau la birou, orele curg a’ dracu’ de greu, ca să nu mai spun zilele... Mai bifez în silă cîte-o problemă rezolvată. Mai tai o zi din calendar. Calvar... Apoi îmi aduc aminte că i-am promis soţiei că mergem în Tunisia. Acolo măcar e cald. Zice ea. Argument suprem, dacă scot nasul în cele zece-douăsprezece grade de la noi. Octombrie mohorît, cum numai la poalele Feleacului mai poate fi... Vreme de dat la păstrăv, apoi de zăcut la gura sobei, în vîrf de munte, zic eu. Şi cu vorba rămîn. Nevastă-mea avea biletele în geantă de-o lună... Adio munte, ceaţă, tihnă! M-aşteaptă Africa... Drumul e scurt. Lucru mare, avionul ăsta. N-apuci bine să te simţi strivit în scaun la decolare, să-ţi sorbi paharul de suc (ăştia nu dau alcool, companie tunisiană, iar la ei e Ramadan, ne explică stewardesa, o arăboaică să o sorbi din ochi), şi auzi glasul dulce al aceleiaşi stewardese îndemnîndu-te să-ţi legi hamul... Ca şi cum ar folosi la ceva la o adică... Arăboaica n-a scos un zîmbet tot drumul. Parcă i se înecaseră corăbiile. Îmi ia paharul gol şi mă întreabă dacă mai doresc ceva. Un zîmbet, unul micuţ măcar, îi spun în franceză... Nimic. Statuie. Repet în engleză, cu acelaşi rezultat. Are ochii negri, adînci, mai negri şi mai adînci decît noaptea care se întinde dincolo de geamurile acelui înveliş de oţel şi aluminiu care ne poartă spre zări neştiute... Mă consolează gîndul că n-o fi singura tunisiancă frumoasă pe care urma s-o văd. Habar n-am cît mă înşel... Dedesubt, în bezna de-afară, apar puzderie de luminiţe. Monastir. În stînga, pista aeroportului străluceşte puternic. Brusc, dihania de metal se întoarce pe-o aripă. Mă felicit că n-am avut curajul să mănînc bucata de peşte servită la bord. Făceam naţia de rîs... Avionul se prăvale cu botul spre feeria de lumini şi se aşază cuminte pe fîşia de beton. Stomacul meu coboară din gît în locul în care zace îndeobşte. E bine. Sunt în Africa. Prima impresie e cea olfactivă. Miroase a catran încins, a flori ciudate, a mirodenii, a necunoscut. Inspir adînc, de parcă nu mi-ar ajunge aerul. Deja mi-e dor de mirosul de cetină, de muşchi umed intrat în putrefacţie, de iarbă înrourată... Impresia vizuală mai are de aşteptat. E două noaptea, şi în afară de clădirea aeroportului (imensă, dar fără nimic spectaculos) nu prea am ce vedea. Recuperez a doa zi. Un răsărit de vis. Cerul pare a se aprinde treptat deasupra unei Mediterane de un albastru cum rar am văzut. Apoi, cuptor... Parcă totul ia foc împrejur. După o jumătate de oră caut umbra. Şi apa. Caldă precum pîntecul unei femei. Şi la fel de primitoare. Îmi amintesc de stewardesa de la bord şi regret că nu sunt musulman. Şi mai ales că nu mai sunt tînăr... Regretul îmi trece repede. În trei zile. În prima, papilele gustative stau să-mi explodeze. Gustul mîncărurilor e absolut inedit. Nu pot reţine toate aromele pe care limba le plimbă încet pe cerul gurii. Belşugul de mîncăruri e întrecut doar de numărul condimentelor pe care le simt pentru prima dată... După alte două zile tînjesc după un castravete murat. Sau o cană cu moare. După gustul de usturoi. După izul sarmalelor în foi de varză. Ba chiar şi după aburul fierbinte al mămăligii în care s-a adunat parcă toată dogoarea verii care a copt boabele acelea aurii din care e plămădită, toată liniştea molcomă a cîmpiilor prăfuite pe care se întind lanurile de porumb... Adică, deja mi-e dor de-acasă. E clar. Nu sunt făcut să fiu musulman. Cel puţin nu în Tunisia. Îmi închipui cît ar fi pătimit biata stewardesă dacă mi-ar fi fost nevastă. Şi-i sunt recunoscător soţiei. Întîi, pentru cum găteşte. Apoi, pentru că a avut inspiraţia să ia biletele de vacanţă doar pentru zece zile. Alah e mare. Dar îl compătimesc sincer. Nu ştie ce a pierdut. Dacă ar şti, ar da toate huriile raiului său pe un cîrnat bine afumat. Sau pe un ciolan cu varză. Ciolan de porc, of course... Şi varza tăiată mărunt mărunt, murată la butoi şi bine călită... Eu unul cu siguranţă aş face-o. Fără regrete... Hotelul e undeva la marginea oraşului. Hotel nou, elegant, curat. Plin de verdeaţă şi flori. În stînga lui, alte cinci-şase construcţii, la fel de noi. Apoi, mai departe, de-a lungul plajei, şantier. Se construieşte mereu. Ăştia nu pierd vremea. Nici nu se încurcă în mărunţişuri. Între hotelul meu şi cel vecin, o parcelă lată, cît să mai încapă un hotel cu toate acareturile, pare părăsită. Mă intrigă faptul că a rămas ca o porţiune de deşert între grădinile care înconjoară cele două hoteluri care-au crescut de-o parte şi de alta. A doua zi dau cu ochii de stăpînul locului. Optzeci de ani, uscat ca o smochină uitată la soare. Priveşte lung la cei doi-trei măslini piperniciţi de pe plantaţie şi la nesfîrşitele straturi cu ardei iute. Ardei roşii, mici, probabil că-ţi aprind limba dacă ai curajul să muşti din ei. Îl întreb pe Ahmed (Ahmed îl cheamă pe bătrîn, un fel de Ion sau Gheorghe pe la noi, adică nume la fel de comun) de ce mai ţine pămîntul ăla, cînd din preţul lui ar fi nabab... Mă priveşte lung, de parcă aş fi picat din lună. Îmi explică în franceza pe care o mai ţinea minte de pe vremea cînd neamul lui era colonie franceză că locul fusese al tatălui lui, care-l avea de la tatăl lui, care... Îmi vin în minte toţi bătrînii de pe valea Someşului, cu aceleaşi griji, cu aceleaşi poveşti. Dincolo de limbă, de religie, de cultură, indiferent de meridiane şi paralele, oamenii sunt aceiaşi. Cu speranţele lor rareori împlinite, cu aceleaşi dureri care rod la rădăcina sufletului. Mi-e milă de Ahmed, cum mi-e milă de toţi năpăstuiţii sorţii. Mîndria lui de ţăran nu-l lasă să se bucure de bogăţia pe care o stăpîneşte parcă fără să ştie. Alah cu el... Plec spre bar, unde mai rad o boucha. Ca să uit, să mă rup de toate... Doar sunt în concediu... Alt răsărit, altă zi... Îmi aduc aminte că nu departe se află ruinele Cartaginei. Curiozitatea îmi dă ghes. Trupul spune nu. Sunt obosit ca un cîine legat de căruţa unui oltean, după un drum de la Calafat la Craiova în vipia zilei. Anul ăsta m-a stors ca pe o lămîie. Nişte pietre, acolo, îmi zic, ruşinat că aleg tihna plajei în locul căutării istoriei. Poate în alt concediu. Poate în altă viaţă, dacă Dumnezeu, sau Alah, se vor milostivi să-mi mai dea una. Las soarele să mă pîrlească. Apoi îi sting dogoarea cu apele Mediteranei. Apa e sărată ocnă. Ling sarea de pe buze şi beau bere. Rece ca gheaţa. O fi el Ramadan, dar musulmanii ştiu să-şi respecte musafirii. Neamţul de lîngă mine are sămînţă de vorbă. Mă întreabă, într-o engleză stălcită, de unde sunt. Ieri i-am spus unuia că suntem din România. A zîmbit şui şi a amuţit. Parcă i-aş fi spus că am lepră. Încerc altceva. O dau pe franţuzeşte. Din Belgia, îi zic. A, de aceea vorbiţi aşa bine franceza, reuşeşte neamţul să îngaime într-o franţuzească aproximativă. Nu-mi face nicio plăcere, îi răspund. De fapt eu sunt valon, detest franceza... Neamţul se luminează la faţă. Radiază ca un prunc scăpat în cămara cu dulciuri. Turuie întruna către nevastă-sa, în nemţeşte. Nu pricep boabă, dar, după cum mă soarbe baba din priviri, înţeleg că sunt încîntaţi. Presupun că pentru ei Europa unită ar fi idealul de civilizaţie dacă Franţa ar fi în afara hotarelor ei. Între noi şi malul apei se aşază un grup de ruşi. Direct pe nisip, cu o plăcere nedisimulată. Rîd în hohote şi bat şepticul. Neamţul şi baba lui se uită ca la un ghem de reptile. Rusnacii, cam prea volubili, dar simpatici foc, nici că-i bagă în seamă. Îi las pe toţi în plata domnului şi plec la bar. Iau o boucha, ţuică aromată din smochine... Şi iar mi-e dor. De-o pălincă de prune, galbenă-aurie, ţinută doişpe ani în butoi de dud, băută în vîrf de munte, la gura sobei seara, cînd urlă lupii prin ninsoarea viscolită... Afară dogoreşte soarele Africii. O altă lume. O altă civilizaţie. Din care n-am apucat să văd mare lucru. Doar intrarea înspre continent. Şi cîte ceva prin poarta abia întredeschisă. Poate în alt concediu. Sau în altă viaţă, dacă Alah, sau Dumnezeu... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Radule, eşti aproape. Chiar foarte aproape... Mulţumesc pentru regarduri şcl. :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-10-25 22:52:09               Liviu, n-am sa te mai plictisesc cu laudele, oricum nu mai e loc pentru o stea, iar un vot ar fi un gest minor. Textul tau mi s-a parut a fi un fel de ''jurnal de calatorie in sufletul meu de ardelean'' - autor, un oarecare Bordas-Ahmed-exilat-de circumstanta-in-paradis. cu admiratie, aprecieri, regards, respecturi, si celelalte cuvenite, Radu   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2007-10-25 22:33:50               Gina, eşti într-o eroare profundă. Nu e teamă de zbor, e de-a dreptul spaimă! Glumesc, desigur. În rest ai dreptate. Ne purtăm eul cu noi oriunde am merge... Carmen, dacă citirea textului a fost tot ce ţi s-a întîmplat mai bun în acea zi, pentru mine călătoria care a prilejuit acest text a fost tot ce mi s-a întîmplat mai bun în acest an! Ecsi, n-ai putea spune tot şi în acelaşi timp să fii mai puţin laconic? :) Veronica, doar grozavă? A fost fantastică! Incursiunea reală, bineînţeles. :) Vă mulţumesc.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-10-25 22:18:23               Grozava incursiune, felicitari!!! Vot (ca locurile din fatza s-au dat deja) :))) Cu admiratzie, Vero   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-10-25 16:15:52               Draga, Liviu Bordas Notre respect...am spus tot...   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2007-10-25 05:53:26               Lectura acestui text...singurul lucru placut mie, azi...   Postat de catre Carmen Anghelina la data de 2007-10-24 23:27:06 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Liviu am citit cu placere aceste impresii...o scriere matura si limpede...frica zborului- norocul barbatului- stewardesa ca un noroc -...scrierea acopera si implineste detaliat - de o parte ceea ce ducem 'prin noi' de cealalta parte ceea ce intampinam - salut un ardelean razbatand coasta 'Africei'!!! regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2007-10-24 21:54:03               Anda, cu mult drag aş scrie, şi mult mai des, dacă nu mi-ar răpi timpul cititul epigramelor! :) Sincer să fiu, nici eu nu ştiu cum reuşesc. Cîteodată nici măcar nu ştiu că reuşesc. Noroc cu cititorii care-mi atrag atenţia! Mă bucur că ţi-a plăcut. Promit să mă duc şi pe la eschimoşi... Mulţumesc mult, Anda.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-10-24 21:02:30               Liviu, desigur n-am cuvinte să-şi spun că nu cred să fi respirat în tot timpul lecturii, noroc că fu scurtă, altfel mâine aflai cum ai omorât tu o femeie fără să ştii. Ar fi avut şi OTV-ul motive să schimbe placa! Cum, Alah iartă-mă, reuşeşti tu să fii atât de descriptiv încât să-mi dai impresia că te-am însoţit pe tot parcursul poveştii eu n-oi pricepe în veci! Mai scrie-ne... aş renunţa la epigrame dacă ai face-o mai des! stea!   Postat de catre Anda Andries la data de 2007-10-24 20:54:11	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE