FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de georgiana-alberta Teslaru
In general oamenii se bazeaza pe ceea ce cred si nu pe ceea ce este, pentru ca de obicei "ceea-ce-este"[ca realitatea atentica-adevarul] este ascuns de intelegerea comuna.
Interpretarile duc la neintelegeri,fiecare pe malul lui, desi langa ceilalti. Departe de ei oamenii, ca specie nu-i inteleg, din acelasi motiv nu ma inteleg in mod real nici pe mine.
Inposibilitatea comunicarii autentice.O vad, o simt pe zi ce trece din ce in ce mai accentuat, nu –mi pot comunica nici mie autentic, desi totul e in constiinta mea: m-am saturat a afirma ca nu ma cunosc, asadar pornesc in descoperirea esentei mele luptand tocmai cu imposibilitatea descoperirii esentei.
Imposibilitatea comunicarii autentice.Vorbele mele pentru a fi intelese de celalalt trec prin multe site si filtre pierzandu-si in acest sens importanta, autenticitatea.
Cititorul mi-ar reprosa aici ca-i vb doar de mine- ca eu nu ma pot face inteleasa...
In esenta gandurile nu pot fi exprimate…e dificil a pune in cuvinte in genere..mi-e dificil si acum.
Toata vorbaria asta NU se refera la dicutiile de zi cu zi, la conversatii de genul:”da-mi cutare lucru!”…..-cu respectivul: -ia-l!”, adica ceea ce inseamna intelegere comuna simpla, nu e vorba exclusiv de planul practic.
Atentie: e vorba de substratul in sine, de intentiile in sine, de imboldul care sta la baza actiunilor, de gandul care sta la baza faptei, de gandul care este exprimat prin cuvinte, de ideile in sine, de cugetari si pareri personale, de fiinta in sine, iar cand zic fiinta in sine ma refer la capacitatea de judecata si nu la trup, ori ganduri aplicate.

Aici ca o paranteza, o meta-judecata: in acest eseu vreau sa exprim ideea imposibilitatii intelegerii, deci din principiu imi este imposibil sa ma fac inteleasa. cerc vicios? dar sa nu ne ridicam deasupra lui, ci sa il judecam imanent-asa cum se cere-daca vrem s-o facem.
Eu cred in oameni si nu in esente, am afirmat cu tarie, dar ce este aceasta esenta sa lamuresc mai intai.
Esenta este pentru mine :”fiinta ca fiinta” si nu “fiinta ca fiind”, adica ea in sine, ceea ce ii constituie substratul si nu modul de a fi, existenta aplicata.
Deci trebuie inteleasa clar distinctia: fiinta in sine [adica fiinta ca fiinta] si fiinta in aplicabilitatea ei [adica fiinta ca fiind].
Pornind de la aceasta distinctie, cand ma refer ca nu ma cunosc NU ma refer la aplicabilitatea mea, caci ea este stiuta, uramarita, ci la esenta mea!
Ei bine, in mod normal si logic existential ar fi ca intre acestea doua sa existe o identitate, dar gresit spus este O IDENTIATE, caci mai bine spus este ca ar trebui sa existe IDENTITATEA. Omul de rand reproseaza: exista, caci I se pare normal sa fie asa. Mie imi pare a nu fi!

Parmenides facea foarte clar aceasta distinctie: oamenii fara cap si fiinta in sine, in masura in care primei categorii I s-ar atribui “coordonatele” omului de rand, cu circumstantele in care se afla, iar pentru a doua categorie atribuim gandirea, ratiunea. Deci oamenii fara cap-oamenii de rand sunt ceeea ce numesc eu aplicabilitatea fiintei CA sine, iar fiinta in sine este ceea ce ii constituie omului esenta, substratul pe care il afirmam, fiinta IN sine.
Revolta mea se declanseaza in punctul in care observ o neconcordanta intre cele doua. Dar e normal sa existe una? ce este de fapt aceasta esenta? cum se manifesta ea?
Omul se raporteaza la esenta, esenta este cumva "hranita" prin om, vietuieste prin trupul, mintea si constiinta lui.
Deci este o diferenta de calitate intre fiinta ca esenta si fiinta ca om [ termenul de "om" desemnand laolalta si incapacitatile, limitarea, puterilor fiintei.aplicabilitatea lui cotidiana..]. Diferenta de calitate arata imposibilitatea punerii lor in identitate. .Inconcordanta se refera, daca vreti prin analogie, la diferenta dintre ceea ce gandesc si ceea ce exprim, dar aici este intr-o alta masura. Ca exprimare: inconcordanta dintre planul ideatic si planul practic, dintre domeniul abstract si cel concret, dintre rational si senzorial.
Ceea ce sunt eu ca esenta, contine ceea ce sunt eu ca om, dar ceea ce sunt eu ca om nu poate contine/exprima in mod autentic ceea ce sunt eu ca esenta. Aici intervin si intreb: de ce omul meu nu imi poate reflecta in mod veritabil esenta mea?; caci stim ca natura omului este prin sine una sociala, convietuirea este constitutiva si definitorie…si atunci cum ma pot face inteleasa in fata celorlalti, daca nu exista cunoasterea autentica , daca nu exista identitea dintre a gandi si a fiinta [ lucru reprosabil fata de un descartes], daca nu exista comunicare netagaduita intre mine si mine, intre mine si ceilalti?
Esenta este reflectata in masuri minime, infime poate ….in ceea ce sunt eu ca om, insa ceea ce sunt eu ca om nu are capacitatea sa exprime in mod autentic ceea ce sunt eu ca esenta, din cauza imprejurarilor practice, zilnice, limitelor omenesti, vietuirii, simturilor intr-o mica masura…etc
Cand vb in planul practic, adica in viata de zi cu zi ,.despre intelepciune, virtute, dreptate, …etc…deducem din esentele lor, ne raportam la ele ca la substratul lor, ca doze, ca esente, ce propulseaza in noi ceva din ele, intr-o masura si nu pe ele insele.
Este oare clar ce zic?
Acum mi se va reprosa: este clara distinctia dintre planul teoretic si cel practic, asa cum este si distinctia dintre subiectiv si obiectiv.
de ce le-as vrea in identiatate? Cu raspunsul: pentru a le pastra certitudinea si echitatea, pentru a le gandi in mod esential si nu in aparenta, pentu a le intelege in fel autentic.
Obiectivul inglobeaza subiectivul si subiectivul se raporteaza la obiectiv, teoreticul gandeste si cuprinde practicul, practicul nu poate sa cuprinda totdeauna teoreticul, nu orice subiect prezentat in plan ideatic poate fi pus in practica…..de aceea si platon a admins si si-a daramat singur sistemul, dar asta nu ne face sa zicem ca sistemul lui nu era logic alcatuit, ori rational.
Ce natura are esenta?
Abstracta in sine, esenta e descoperita de catre individ/ fiinta, in mod constient, voit, actionand asupra ei incercand s-o descopere, s-o “modeleze” / ”cizeleze” prin gandire. In cuvinte fiind greu de redat, apelam la asemanarea unor caracteristici ale ei, cu lucruri materiale, dar asta nu ne da dreptul sa zicem ca este in sine materiala. Ba chiar aici pot afirma ca esenta in contact cu materia [orice fel de contact-gandit] se evapora. Incercand s-o descopar prin gandire, materializez esenta, pentru a o putea cunoaste in idee. Aici se observa paradoxul: esenta de sine statatoare- in contact cu dorinta noastra de a o cunoste prin gandire- ea devine materiala.

Descoperind-o prin limbaj si gandire, adica gandita si numita-esenta devine vulnerabila, poate fi inteleasa deformat. Insa desi e riscant sa facem asta, oare cum ne-o mai putem cunoaste daca nu asa.?! “Cunoscand-o” [ghilimelele aici arata imposibilitatea cunosterii ei in mod autentic-deschis, direct] ne cunostem si pe noi prin ea-atat timp cat ea este miezul nostru. Gandita si rostita ea se comporta ca o rana deschisa.
Neintelegerea esentei-dar nu atat in autenticitatea ei-[caci am mai afirmat ca este imposibil], ci cat in localizarea ei in coordonatele valorii[ca domeniu], duce la agonie. Agonia imprejmuieste gandirea esentei in mod indirect in sensul ca: necunoasterea ei reprezinta o agonie, dar cunoasterea ei in mod autentic duce iarasi la agonie.[agonie ca traire si constientizare a imposibilitatii cunoasterii ei, sentiment dominat de dorinta de a o cunoaste.]
Unul dintre argumentele pentru care n-o cunoastem in sine, in afara impotentei noastre de a o cunoaste, este faptul ca nu trebuie s–o cunostem in mod autentic pt ca e prea “grea”/grava/concentrata/ sa rezistam a o cunoaste si gandi..ne depaseste si in acest sens, desi ea se afla in noi. Esenta in identitatea ei depaseste atat limitele fiitarii noastre fizice existentiale, cat si ale gandirii noastre.Deci, revenind la ideea agoniei inconjuratoare ei in gandirea noastra, e faptul ca, spus intre ghilimele: necunoscand-o deloc =agonie[in acest sens omul traieste ca un pierdut].dar pe de alta parte: cunoscand-o in mod autentic = agonie[trairea in nebunie]…si aici avand in vedere cele spuse mai sus.

Esenta inteleasa ca o calitate imuabila, ascunsa in om, imanenta lui, exprima alcatuirea unitara a laturilor interne, necesare si relativ generale si stabile ale proceselor fiintarii omenesti, astfel incat omul in existenta sa este inteles ca un fenomen:[ca trasaturi individuale, exterioare, intamplatoare si vemelnice, se manifesta nemijlocit si multiplu, in functie de contextul exterior al existentei-ca manifestare viatala activa exteriaora a omului.].
Desi se observa caracterul de proportionalitate inversa intre delimitarile facute mai sus, anume esenta pe de-o parte si fenomen pe de alta, ele coexista in om, in sensul ca fiintarilor exterioare-fenomenelor omului li se aplica caracteristici ce pornesc din individualitatea lui esentiala, si invers spus manifestarea umana exterioara poate dezveli schitze de substrat ale caracteristicilor esentei.
Intre laturile esentiale si fenomenale ale proceselor se stabilesc obiectiv raporturi de unitate contradictorie,asa cum am afirmat si mai sus- imposibilitatea punerii lor intr-o identitatea unitara fiintei ca totalitate, si improportionalitatea dintre ele. Relatia dintre esenta si fenomen poate fi exprimata precum confruntarea dintre materialism si idealism.Esenta se fenomenalizeaza [devenind om], fenomenul devine esenta, in masura in care omul poate descoperi ca actioneaza conform legilor ei. Lenin considera ca o cunoastere adecvata trebuie sa redea procesul neintrerupt al trecerii reciproce a esentei in fenomen si fenomenului in esenta.

Esenta este asadar o natura interna a omului, conceputa in mod abstract pentru a putea fi gandita.
Definitorii pentru introspectia noastra sunt intrebarile:”cine sunt?” cu raspunsul fixat pe mine ca individ-identitea individuala [ fizic+psihic] si specificitatea existentei umane[natura sociala a omului, cautarea sensului de origine transcendenta, creatie culturala] si ”ce sunt?”, intrebare care are ca raspuns “concluziile” analizei asupra esentei umane, esenta care guverneaza actiunile omului intru impliniriea acestei specificitati umane.

Esenta e mai presus de completarea dintre simtire si gandire, in sensul ca in functie de ea se desfsoara acestea: asa cum am zis mai sus si este deajuns sa zic ESENTA GUVERNEAZA! , pentru a i se intelege prin gandire importanta.[esenta guverneaza nu numai senzorialul ,ci si intelectualul.]

Nu orice om e o esenta! Stiu cu siguranta aceasta, aici insa nu sunt pregatita inca sa argumnetez, intrucat trebuie sa “descopar” legile.
Pamantescul e practicul- desprinzandu-ne de el, tot prin el ..scopul spre care tindem si in virtutea caruia actionam este esentialul, gandit in teoretic.

Ce anume se intampla la nivel esential?exista necesitate?ce castiga esenta prin guvernare? Cum se “manifesta” esenta in planul esential? Este?
Nu putem sti decat: esenta este/exista in sine!

Esentele ca circuit teoretic pentru planul practic? Esenta pe de-o parte nu are nevoie de “om ca fiind”, dar pe de alta parte are.
1.nu are nevoie pt ca esenta este in sine si de sine statatoare, constituita in afara omului, si inaintea lui, independent de el……….
2.are nevoie de el petru a se face cunoscuta prin gandire: legatura dintre esenta in sine si intelect = constientizarea esentei prin intelect. Esenta se afirma prin fiinta…..asa cum am aratat mai sus……
!!!! nu putem deduce de aici ca ele s-ar completa reciproc, caci asta ar insemna sa le punem in egalitate, si, asa cum am decis deja asupra acestei probleme, esenta este deasupra.
va urma


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Exercitiu de esenta

In general oamenii se bazeaza pe ceea ce inteleg si pe cee ce se poate demonstra. Ceea ce este constituie sursa unor posibile neintelegeri si paradoxuri in situatia nondefinirii ori definirii sale insuficiente. Pe de alta parte definirea a ceea ce este are caracter relativist datorita implicarii in actul in sine, al definirii, a sistemului constiinta constienta. Si, cum de la Gdel, cu faimoasele sale teoreme, stim c este imposibil de demonstrat consistena unui sistem de axiome raionnd doar n cadrul acelui sistem (adica nu putem demonstra consitena axiomelor pornind doar de la acele axiome; dac intentionam acest lucru, este necesar s raionm ntr-un sistem mai cuprinztor dect cel studiat; ne situam astfel pe o spirala infinit, pentru c imediat se pune chestiunea consistenei sistemului mai cuprinztor s.a.m.d..) nu ne ramane decat abordarea intuitiva in planul metafizicii. Ceea ce, cred eu, ne propui tu in eseul de fata. Exceptand o serie de ,sa le zic, imprecizii redactionale (atentica, ca circuit etc) precum si cateva abordari usor amendabile (absolutizarea imposibilitatii intelegerii ! Esenta este asadar o natura interna a omului ) textul este unul dens, cu multe subtilitati, un text filosofic bine conturat. Care, reiterez, mi se pare a se inscrie in zona filonului metafizic. Sa vedem continuarea. Si o recomandare: intr-un astfel de text pretentios in sine, se impune o anume acribie.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2005-07-29 21:25:32
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE