FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
DESTINE
Text postat de Liviu S. Bordas


DESTINE



Zorii cenușii aruncau o lumină difuză, accentuînd monstruozitatea clădirii de peste drum. O privi preț de cîteve minute, cu indiferența celui obișnuit să o știe acolo ca o certitudine a monotoniei de zi cu zi.
Stătea în fața geamului deschis, obosit după noaptea nedormită. Zgomotul indefinit al străzii îi făcea bine după tăcerea lungă a celor douăsprezece ore petrecute la birou.
- A cîta noapte o fi? La dracu’! Dacă o mai țin așa, ajung mai rău ca Buzescu... Ăsta măcar știe un lucru: mai bine de serviciu noaptea decît lîngă scorpia de nevastă-sa. Da’ eu?...
Tresări zărindu-și în oglinda geamului silueta ușor adusă de spate:
- Arăt ca un boșorog... Doar chelia îmi mai lipsește...
Își îndreptă spinarea și mimă două-trei mișcări de gimnastică, dar se opri repede, dînd a lehamite din mînă.
- Paleative. Cu asta nu rezolv nimic. Trebuie să mă duc la sală... Dacă n-ar fi duhoarea aia! Toți nespălații care vin să tragă de fiare...
Telefonul de pe birou țîrîi enervant. Îl privi cu silă, nu putea prevesti nimic bun. Cine știe ce alt borfaș mărunt, prins cu mîna în poșeta vreunei pensionare pornită cu noaptea în cap la piață. Îl lăsă să sune pînă cînd zgomotul deveni insuportabil.
- Da, eu!...
O lumină ciudată îi străbătu chipul. Asculta din ce în ce mai surescitat, cuprins de o energie care-l făcea să se învîrtă în jurul biroului, cu telefonul într-o mînă și receptorul în cealaltă.
- Repetați-mi adresa... Da, voi fi acolo într-un sfert de oră. Să nu atingă nimeni nimic!...
Puse receptorul în furcă și se repezi la ușă:
- Mașina, repede! În două minute plecăm!
Uitase de toate nopțile nedormite, de sutele de pungași mărunți pe care fusese nevoit să-i ancheteze, de toată nemulțumirea care mocnea în el. Doi ani de rutină îmbîcsită, de rezoluții și rechizitorii pentru fapte care n-aveau nimic a face cu specializarea lui. Doi ani de cînd aștepta să-și facă profesia de procuror criminalist.
- Doamne, am ajuns să mă bucur de moartea unui om...
Se simți rușinat pentru o clipă, dar alungă repede gîndul. Era primul lui caz, un caz adevărat, nu furtișaguri sau bătăi între bețivii de cartier. Un caz pe care niciun șef nu i-l putea lua. La ora aia, șefii dormeau duși. Coborî în grabă, sărind treptele cîte două, și se aruncă în mașina de serviciu.
- Calc-o, Ionică. Liliacului 15. Ai plecat?!...
Lăsară în urmă centrul orașului, într-o goană nebună. Mintea îi lucra, febrilă, revedea proceduri, rememora pagini de manual. Mașina intră pe o stradă desfundată, ocolind gropile. Pe partea dreaptă a străzii, cîteva blocuri cenușii, cu tencuiala căzută, îl făcură să tresară. Își întoarse privirile spre cîmpul ce se întindea în stînga sa, o mare de bălării și arbuști mărunți.Amintirile îl năpădiră dintrodată, asemeni unui șuvoi de nestăvilit...

. * * *

O ultimă hurducătură, și mașina frînă la marginea drumului. Din ea coborîră doi puștani, îmbrăcați în uniforma de școală, însoțiți de un bărbat cu părul nins. Cei doi se căutară din priviri, ca și cum asta i-ar fi îmbărbătat în acel loc străin. Nu cunoșteau locurile, se vedea din felul în care priveau în jur, un amestec de teamă și curiozitate.
Bărbatul deschise portbagajul, dînd la iveală două valize ponosite. Băieții se priviră din nou. Deznădejdea și speranța se amestecau pe chipurile ce păstrau încă inocența copilăriei. Simțeau că se încheie un capitol. Și că un altul stă să înceapă. Cu geamantanele grele în mîini, intrară în scara ultimului bloc. După cîteva minute, bărbatul ieși. Se opri pentru o clipă în ușa blocului, strivind o lacrimă între pleoape. Tuși sec, încercînd să scape de nodul pe care-l simțea în gît...

După cinci ani, cei doi tineri erau tot acolo. Locuiau în continuare în apartamentul de la ale cărui geamuri nu se zărea decît cîmpul nemărginit. Prieteni la cataramă, studenți la drept și, mai ales, de nedespărțit. Unde-l vedeai pe Radu Damian, puteai fi sigur că vei da și de Mihai Dumbravă. Colegii spuneau, în glumă, că ar fi fost nevoie de un taifun ca să le tulbure armonia.
N-a fost să fie taifun. Mai degrabă o adiere, la început abia simțită, o prezență discretă, tot mai insinuantă pe măsura trecerii timpului. O fetișcană subțire, cu ochii albaștri, luminoși, atît de luminoși încît părea că mai ard în ei candelele copilăriei. Natura se oprise din plămădit, lăsîndu-i trupul la granița dintre copil și femeie. Inspira mai degrabă camaraderie decît dragoste. Și asta au devenit. Camarazi. Mai nedespărțiți ca pînă atunci, doar că acuma erau trei, și parcă toată lumea era a lor.
Apoi, la cîteva luni, Mihai a început să se schimbe. Devenise irascibil, glumele care altădată i-ar fi stîrnit hohote de rîs abia dacă-l mai făceau să schițeze un zîmbet. Iar în prezența Mariei căpăta un soi de încrîncenare pe toți și pe toate, fulgera scurt din priviri, în chip de avertisment. Serile lor în trei au început să eșueze lamentabil, și nu rareori Mihai se închidea în el, într-o muțenie de neînțeles și niciodată explicată. Într-o dimineață, mai neguros ca oricînd, i se adresă lui Radu cu o voce seacă, rece, aproape dușmănoasă:
- După masă ne întîlnim cu Maria... Tu vei avea o treabă la avocatul la care îți faci practica. Sau o întîlnire, orice... Găsești tu ceva.
Radu părea interzis. A reușit doar să îngaime că nu avea nicio treabă, că nu-și programase nimic, urma să iasă în trei...
- Mă, tu ești încuiat rău, i-a replicat cu duritate Mihai. Nu pricepi? Deseară vreau să fiu singur cu Maria! Așa că, după ce ne întîlnim cu ea, valea!
Nu-i mai vorbise niciodată pe tonul ăsta. Se mai ciondăniseră ei, ca între prieteni, dar cearta avea mereu ceva amuzant, parcă știind că peste cinci minute vor fi uitat totul. Așa că Radu încercă să o dea pe glumă. Răspunsul lui Mihai îl paraliză de-a dreptul:
- Mă, tu te-ai tîmpit de tot? N-am fost clar? După întîlnire, roiu’! Și să nu te mai văd pînă dimineață!
Radu n-a mai insistat. A simțit că ceva se năruie în el și a ieșit din încăpere. Nu se gîndise niciodată la Maria ca la o femeie, nu și-o putea imagina în brațele cuiva, și cu atît mai puțin în brațele lui Mihai. A luat-o pe jos spre centrul orașului, încercînd să alunge gîndul care i se insinua dureros în minte.
S-au întîlnit după ore. Maria îi aștepta în fața facultății. Subțire, plăpîndă, aproape ireală.
- Noi plecăm, rosti Mihai, luînd-o de braț cu duritate. Tu zici că ai treabă? Atunci ne vedem mai încolo...
Maria simți că între cei doi ceva nu e în regulă. Simțise mai demult aversiunea lui Mihai față de toți cei cu care se întîlneau, colegi, prieteni, știa că Mihai nu e în apele lui, dar pusese totul pe seama examenelor. Acum o încerca o teamă ascunsă, nu știa ce să creadă... Îl privi pe Radu cu ochii ei mari, senini, implorîndu-l parcă să nu-i lase singuri.
- Mergem, rosti din nou, sec, Mihai. Am ceva de luat de acasă și apoi ne întoarcem în oraș. Ne vedem...
Ochii Mariei implorau în continuare, dar Radu părea a nu le înțelege mesajul. S-a întors și a pornit spre trotuarul celălalt, pierzîndu-se în mulțime.

A doua zi, Mihai i-a cerut să se mute. Fără nicio explicație. Sec, de parcă prietenia lor de ani de zile n-ar fi existat. Apartamentul era proprietatea mătușii lui Mihai, așa că Radu n-a avut ce zice. N-ar fi zis nimic nici dacă ar fi fost altfel. Simțea dușmănia din glasul fostului său prieten, simțea că totul e gol, fără sens... Mihai i-a dat termen două zile, timp în care avea să stea la un amic, la cămin. Nu voia să mai stea sub același acoperiș. După două zile avea să se întoarcă și nu voia să-l mai găsească în apartament.
Radu n-a mai așteptat să treacă cele două zile. A plecat în aceeași seară, trist și umilit. Nu avea puterea să înțeleagă, nu avea nici dorința să înțeleagă. Se năruiau în el ani de prietenie, de amintiri, de speranțe comune...

Pe Maria a întîlnit-o după vreo lună. Erau toți în febra examenelor, s-a scuzat el, timpul era drămuit, urma licența... Scuze banale, rostite pe un ton care numai convingător nu putea fi. Maria l-a luat deoparte, avea o privire tristă și rușinată, de cîine bătut și alungat.
- Știi că Mihai și-a bătut joc de mine? Atunci, în dupăamiaza în care ne-am întîlnit ultima dată... Ne-am dus la el acasă, zicea că vrea să ia niște cursuri pentru un coleg. Acolo mi-a făcut o scenă cumplită, mi-a declarat că fără mine nu poate trăi, că se omoară dacă nu rămîn cu el... Am vrut să plec imediat, dar parcă înnebunise, a izbucnit în plîns, m-a amenințat că-și taie venele... Am făcut prostia să-i spun că rămîn, sperînd că se va liniști... Apoi s-a purtat ca o fiară. N-a ținut seama de nimic, nici de rugămințile, nici de amenințările mele... Nu m-a lăsat să plec pînă la miezul nopții... Își cerea întruna scuze, mă implora să-l iert, să-i promit că n-am să spun nimănui... A fost oribil... Apoi, după două zile, a început să mă aștepte cu flori, să-mi trimită bilete în care îmi jură dragoste veșnică... Poate n-ar trebui să-ți spun ție toate astea, știu cum s-a purtat cu tine, dar n-am cu cine vorbi... Nici nu mai știu ce să cred despre el... uneori am impresia că mă iubește sincer... Și, ca toate să fie fără nicio noimă, mai sunt și însărcinată...
Radu a ascultat-o în tăcere, de altfel nici n-ar fi avut loc să vorbească. I-a căutat privirile, sub cearcănele acoperite cu greu de fardul bogat. Aceeași ochi albaștri, dar nimic din luminile de altădată. Candelele copilăriei se stinseseră, lăsînd loc unui abis. S-au despărțit promițîndu-și unul altuia să se caute. A aflat după cîtăva vreme că se măritase cu Mihai. Și că, la nici o lună de la căsătorie, pierduse sarcina. Unii spuneau că din cauza bătăilor primite de la soț...

. * * *

- Domnule procuror, am ajuns... Ce faceți, nu coborîți?
- Cobor, Ionică. Unde-i mașina de la criminalistică? Aha, văd...
Ieși cu greutate din mașină. Un comisar se repezi să-l întîmpine.
- Comisar Voicu, domnule procuror. Vă așteptam.
- Radu Damian, răsună vocea stinsă a procurorului. Ce-avem aici?
- La prima vedere, o sinucidere. O femeie s-a aruncat de la etajul patru. Crima e exclusă. Apartamentul era încuiat pe dinăuntru, iar potrivit declarației vecinilor, soțul defunctei este plecat de două zile la București. Se întoarce cu trenul de ora zece, am luat legătura cu el prin telefon... Pe aici, vă rog.
Radu zări un grup de persoane adunate în jurul unui autoturism. Deasupra acestuia, pe pavilion, se ghicea silueta unui trup omenesc, acoperit cu un cearșaf. Auzi ca prin ceață vocea unei femei.
- N-a căzut, domnule polițist, așa cum te-ai aștepta să cadă un om. Plutea, îmbrăcată în alb, asemeni unui înger. Cu fața la cer, cu brațele desfăcute în chip de cruce... Parcă era un fluture mare... Și nici n-a țipat... A plutit pînă a ajuns deasupra mașinii, și atunci s-au auzit geamurile cum se sparg... Nici bufnitura nu s-a auzit... Da’ nici nu avea cum să se audă... Că femeia asta parcă era un abur... Prea a suferit mult...
Glasul femeii se pierdu într-un murmur de voci. Procurorul se apropie de autoturism încercînd parcă să-și învingă o teamă cumplită. Ridică cu infinită grijă colțul cearșafului. Doi ochi albaștri, din care pierise demult orice lumină, aținteau cerul plumburiu...


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Cred ca ar trebui sa te faci ca mai slefuiesti nitel la ele. :)
 
Postat de catre elia david la data de 2007-02-21 11:52:01
         
 
  Elia, la zîmbetul tău nu pot răspunde altfel decît prin zîmbet... :)
Acum, dă-mi voie să fiu sincer: eu postez foarte rar. Dar nu pentru că aș sta să trec cu privirea peste ce cred că ar trebui șlefuit. Ci pentru că aștept ideea care să-mi ocupe, practic, toată mintea. Iar cînd se întîmplă asta, mă apuc de scris. Fără să mai șlefuiesc, fără să revin. Ciorna este text final sau nu e deloc. Nu am răbdare să netezesc asperitățile.
Sunt încîntat că ți-a plăcut. Promit să recidivez, cînva... :)

Andrei, ești binevenit. Acu', poate că remarcabil e prea mult... :) Să rămînem la frumos. :)

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-02-21 11:36:50
         
 
  Urmaresc destinele pe care le redai cu multa grija sensibilitate si acuratete. De cele mai multe ori ma emotionez. Uneori, insa, imi mai permit si cate un zambet - incercand sa-mi imaginez de cate ori ai trecut cu dalta privirii peste corpul imaterial al personajelor tale. Nici o asperitate...:)
Mi-a placut.
 
Postat de catre elia david la data de 2007-02-21 10:17:18
         
 
  Liviu, foarte frumos, remarcabil...

Felicitari...

votez

cu prietenie

petre
 
Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-02-21 01:24:20
         
 
  Andrei, sunt bucuros de prezența ta. Ai multă dreptate în ceea ce privește inserția propriilor gînduri în text. În sensul că o parte din sufletul unui autor se împrimă în scrierile sale.
Îți mulțumesc pentru aprecieri. Nu mă așteptam să găsești ceva devastator în text, dar dacă spui tu...

Tania, de-ACUM, nimic. End of story. Ăsta e destinul. Nu vom ști cine este, sufletește, adevărata victimă... Iar Radu nu mai are ce face. Decît, poate, să regrete.

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-02-20 17:13:48
         
 
  Mi-a placut mult. Te tine incordat, tensiunea fiind construita gradat. Nararea si evolutivul, sensibil imbinate, precum si tranzitiile fine catre propriile ganduri impun respect. Finalul e devastator.
Cu drag,
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2007-02-20 11:04:04
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  SI ? ACUM, abia astept sa vad fata lui Radu care nu a luat nici o atitudine.S-a conformat in rolul de victima coplesit de amintiri.De atatea ori consideram ca e bine sa nu ne bagam.Si nu o facem.Pare o redactare de scena politista, dar sunt inserate in text anumite nuante...de framantare interioara ale eroilor care mi-au placut (foarte).
Centrala a fost asta:
`- Doamne, am ajuns să mă bucur de moartea unui om...
Se simți rușinat pentru o clipă, dar alungă repede gîndul.`
Bine lucrat.
Tania
 
Postat de catre Tania Ramon la data de 2007-02-20 00:16:16
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE