|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
proza (1) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
AROGANTA RUGACIUNII
fragment
(Doamne, da-mi taria sa nu ma rog niciodata, cruta-ma de nebunia oricarei adoratii, departeaza de mine ispita unei iubiri ce m-ar darui tie pe veci. Fie ca vidul sa se întinda între inima mea si cer! Nu-mi doresc defel pustiurile populate cu prezenta ta, nici noptile tiranizate de lumina ta si nici Siberiile topite sub soarele tau. Mai singur decât tine, îmi vreau mâinile curate, spre deosebire de ale tale care s-au mânjit pe veci plamadind lutul si amestecându-se în treburile lumii. Nu cer stupidei tale atotputernicii decât respectul cuvenit singuratatii si chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; si ma tem de nebunia care m-ar îndemna sa le ascult. Daruieste-mi miracolul recules de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut s-o înduri si care te-a stârnit sa faci o spartura în neant ca sa deschizi aici acest bâlci al timpurilor si sa ma osândesti astfel la univers, - la umilinta si la rusinea de a fi.)
A NU MAI PUTEA TRAI
"Sunt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita isi pierd orice farmec si orice seductie. Daca totusi traiesti, aceasta se datoreaza capacitatii de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea incordare infinita. Creatia este o salvare temporara din ghearele mortii.
Simt cum trebuie sa plesnesc din cauza a tot ce-mi ofera viata si perspectiva mortii. Simt ca mor de singuratate, de iubire, de disperare, de ura si de tot ce lumea asta imi poate oferi. Este ca si cum in orice traire m-as umfla ca un balon mai mare decat rezistenta lui. In cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire inspre nimic. Te dilati interior, cresti pana la nebunie ,pana unde nu mai exista nici o granita, la margine de lumina, unde aceasta este furata de noapte de acel preaplin ca intr-un vartej bestial esti aruncat de-a dreptul in nimic. Viata dezvolta plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce suntem noi in fata vartejului interior care ne consuma pana la absurd? Simt cum trosneste viata in mine de prea multa intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poti stapani, care te poate arunca si pe tine in aer iremediabil. La marginile vietii ai senzatia ca nu mai esti stapan pe viata din tine, ca subiectivitatea este o iluzie si ca in tine se agita forte de care nu ai nici o raspundere, a caror evolutie n-are nici o legatura cu o centrare personala, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte?M ori din cauza a tot ce exista si a tot ce nu exista. Fiecare traire este in acest caz, un salt in neant. Cand tot ce ti-a oferit viata ai trait pana la paroxism, pana la suprema incordare, ai ajuns la acea stare in care nu mai poti trai nimc fiindca nu mai ai ce. Chiar daca n-ai strabatut in toate directiile acestei trairi este suficient sa le fi dus la limita pe principalele. Si cand simti ca mori de singuratate, de disperare sau de iubire, celelalte implinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul ca nu mai poti trai dupa astfel de vartejuri rezulta si din faptul unei consumari pe un plan interior. Flacarile vieii ard intr-un cuptor inchis de unde caldura nu poate iesi. Oamenii care traiesc pe un plan exterior sunt salvati de la inceput; dar au ei ce salva, cand nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interioritatii si al trairii te duce in regiunea unde primejdia este absoluta, deoarece existenta care isi actualizeaza in traire radacinile ei cu o constiinta incordata, nu poate decat sa se nege pe ea insasi. Viata a rezistat la mari tensiuni. N-au avut toti misticii dupa marile extaze sentimentul ca nu mai pot continua sa traiasca? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singuratatea, disperarea sau moartea?"
MARTURISIRI SI ANATEME
A-i supune aceluiasi tratament pe poet si pe gânditor mi se pare o greseala de gust. Sunt domenii de care filozofii n-ar trebui sa se apropie. Sa dezarticulezi un poem la fel cum dezarticulezi un sistem e un delict, ba chiar un sacrilegiu.
Lucru ciudat, poetii exulta când nu pricep ce se însira despre ei. Jargonul îi maguleste si le da iluzia unui progres. Aceasta slabiciune îi coboara la acelasi nivel cu glosatorii lor.
*
Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comporta semnificatia întru câtva sinistra pe care i-o atribuim noi. El se confunda cu o experienta-limita a luminii sau, daca vreti, cu o stare de vesnica absenta luminoasa, de vis radios: e fiinta care si-a depasit toate atributele, sau mai curând o nonfiinta în chipul cel mai înalt pozitiva si care raspândeste o fericire fara materie, fara substrat, fara nici un reazem în vreuna din lumi.
*
Singuratatea ma împlineste într-atât, ca pâna si cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare.
*
Filozofia hindusa urmareste eliberarea; a grecilor, cu exceptia lui Pyrrhon, a lui Epicur si a câtorva inclasificabili, este deceptionata: nu cauta decât adevarul.
*
Nirvana a fost comparata cu o oglinda ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglinda, asadar, vesnic pura, vesnic nefolosita.
*
Cristos l-a numit pe Satan: «Printul limii acesteia»; Sfântul Pavel, vrând sa-i întareasca spusa, avea sa puna punctul pe i: «dumnezeu al acestei lumi».
Când asemenea autoritati în materie îi spun pe nume celui care ne cârmuieste, mai avem oare voie sa facem pe dezmostenitii?
*
Omul e liber, dar nu si în adâncul fiintei sale. La suprafata, el face ceea ce vrea; în straturile sale nestiute, «vointa» este o vorba lipsita de sens.
*
Kant a trebuit sa astepte anii din urma ai batrânetii pentru a vedea partile întunecate ale existentei si a semnala esecul «oricarei teodicei rationale»
...Altii, mai norocosi, si-au dat seama de asta mai înainte chiar de a începe sa filozofeze.
*
Sunt distinct de toate senzatiile mele. Nu reusesc sa pricep cum se întâmpla asta. Nu reusesc sa pricep nici macar «cine» le încearca. Si de altfel, cine-i acest «eu», din cele trei propozitii?
*
Tocmai am citit o biografie. Ideea ca toate personajele evocate nu mai exista decât în aceasta carte mi s-a parut atât de insuportabila, încât a trebuit sa ma întind în pat ca sa nu lesin.
*
«Sunt un las, nu pot îndura suferinta de a fi fericit.»
Ca sa deslusesc pe cineva, ca sa-l cunosc cu adevarat, îmi e destul sa vad cum reactioneaza la aceasta marturisire a lui Keats. Daca nu întelege pe data, e de prisos sa mai continui.
*
Omul fiind un animal bolnavicios, orice cuvânt sau gest al lui are valoare de «simptom».
*
«Sunt uluit ca un om atât de remarcabil a putut sa moara», i-am scris vaduvei unui filozof. Nu mi-am dat seama de stupiditatea scrisorii mele decât dupa ce-o expediasem. Sa-i trimit alta însemna sa risc o noua gafa. În materie de condoleante, tot ce nu e cliseu frizeaza necuviinta ori absurdul.
*
Cea mai buna metoda sa scapi de un dusman e sa-l vorbesti de bine, peste tot. Se va gasi cineva sa i-o spuna, iar el n-o sa mai aiba forta de a-ti face rau: îi vei fi sfarâmat resortul launtric... O sa-si continue razboiul contra ta, dar fara vlaga si fara consecventa, caci va fi încetat sa te urasca. Iata-l înfrânt, fara macar sa-si banuiasca înfrângerea.
*
Cunoastem cazul lui Claudel: «Sunt de partea oricarui Jupiter, contra tuturor Prometeilor.»
Chiar daca ti-ai pierdut orice iluzii în privinta revoltei, asemenea enormitate îl trezeste pe teroristul atipit în tine.
*
Nu le porti pica celor pe care i-ai insultat; din contra, esti dispus sa le recunosti toate meritele imaginabile. Aceasta generozitate, din pacate, n-ai s-o regasesti niciodata la cel insultat.
*
Kandinski sustine ca galbenul este culoarea vietii.
...Întelegem acum de ce culoarea asta e atât de suparatoare pentru ochi.
*
Când trebuie sa iei o hotarâre capitala, lucrul cel mai primejdios e sa-i ceri altuia sfatul, caci, cu exceptia câtorva rataciti, nu-i nimeni sa-ti vrea cu sinceritate binele.
*
A inventa cuvinte noi ar fi, dupa Doamna de Staël, «simptomul cel mai sigur al sterilitatii ideilor». Remarca pare si mai justa acum decât era la începutul veacului trecut. Înca din 1649, Vaugelas decretase: «Nu-i este nimanui îngaduit sa fabrice cuvinte noi, nici macar suveranului.»
Ar trebui ca filozofii, mai mult decât scriitorii, sa mediteze la aceasta interdictie înainte chiar de a începe sa gândeasca!
*
Înveti mai multe într-o singura noapte alba decât într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomageala e mult mai instructiva decât siesta.
*
Azi dimineata, dupa ce am auzit un astronom vorbind despre «miliarde de sori», am renuntat sa-mi mai fac toaleta: la ce bun sa te mai speli?
*
Orice ins care a trecut printr-o încercare îi priveste de sus pe cei carora nu le-a fost dat s-o îndure. Insuportabila infatuare a celor operati...
*
La expozitia Paris-Moscova, cutremurare în fata portretului, pictat de Ilia Repin, al lui Remizov tânar. Când l-am cunoscut, Remizov avea optzeci si sase de ani; locuia într-un apartament aproape gol, râvnit, pentru fiica ei, de portareasa care uneltea sa-l evacueze, sub pretext ca locul e un focar de infectie, un cuib de sobolani. Iata unde ajunsese omul pe care Pasternak îl socotea drept cel mai mare stilist rus. Contrastul dintre batrânul hârbuit, jalnic, uitate de toti si imaginea tânaruilui sralucitor pe are o aveam sub ochi mi-a taiat orice pofta de a mai vizita si restul expozitiei.
*
Cei vechi priveau cu suspiciune reusita nu doar pentru ca se temeau de invidia zeilor, ci si din cauza dezechilibrului inteiror legat de orice succes ca atare. Sa fi înteles aceasta primejdie - ce avantaj asupra noastra!
*
Acei copii pe care nu i-am vrut - de ar sti ce fericire îmi datoreaza!
*
Daca niciodata n-am avut încredere în Freud, de vina este tatal meu: îi povestea mamei visele de peste noapte si îmi strica în felul asta toate diminetile.
*
Ma chinuia o angoasa de care nu stiam cum sa scap. Suna cineva la usa. Deschid. În prag, o doamna mai în vârsta, pe care chiar ca n-o asteptam. Timp de trei ceasuri m-a tocat la cap cu asemenea tâmpenii, încât angoasa mi s-a transformat în furie. Eram salvat.
*
Îi scrisesem câteva rânduri foarte moderate, foarte cumsecade unuia care nu le merita defel. Înainte de a i le trimite, am adaugat câteva aluzii condimentate cu un venin discret. În fine, în chiar momentul când puneam scrisoarea la posta, am simtit ca ma cuprinde furia si, odata cu ea, dispretul pentru pornirea mea nobila, pentru regretabilul meu succes de _distinctie_.
*
Cimitirul Picpus. Un tânar si o cucoana cam trecuta. Paznicul le atrage atentia ca cimitirul e rezervat pentru urmasii celor ghilotinati. Cucoana riposteaza:
«Asa si suntem!»
Ce ton! în definitiv, poate ca spunea adevarul. Însa tonul acela întepat m-a facut sa trec pe data de partea calaului.
*
Deschid ntr-o librarie, Predicile lui Meister Eckhart si citesc ca suferinta îi este insuportabila celui ce sufera pentru sine, dar ca-i este usoara celui ce sufera pentru Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu îi duce povara, chiar daca-i grea cât suferinta lumii întregi.
Nu întâmplator am nimerit peste pasajul acesta, caci prea se potriveste celui ce nu va putea niciodata sa-si treaca povara de pe umerii sai pe ai altuia.
*
Ariditate grandioasa, supranaturala: parca as începe o noua existenta pe o planeta unde cuvântul ar fi necunoscut, într-un univers refractar la limbaj si incapabil de a-si crea vreunul.
*
Nu locuim într-o tara, locuim într-o limba. Patrie asta înseamna si nimic altceva.
*
Dupa ce ai citit într-o lucrare de inspiratie psihanalista ca tânarul Aristotel fusese cu siguranta gelos pe Filip, tatal lui Alexandru, viitorul sau elev, fara sa vrei te gândesti ca un sistem cu pretentie de terapeutica si în care se nascocesc asemenea ipoteze nu poate fi decât suspect, caci inventeaza secrete din placerea de a inventa explicatii si vindecari.
*
Are ceva de sarlatan oricine izbândeste într-un domeniu sau altul.
*
Religiile, ca si ideologiile care le-au mostenit viciile, nu sunt decât cruciade împotriva umorului.
*
Filozofii pe care i-am cunoscut erau, fara exceptie, niste impulsivi.
Meteahna Occidentului, i-a marcat chiar si pe cei ce ar fi trebuit sa fie imuni la ea.
*
Sunt cautat pentru un colocviu în strainatate, caci e nevoie, pare-se, de îndoielile mele.
Scepticul de serviciu al unei lumi care apune.
*
Cutare cartulie evlavioasa sustine ca incapacitatea de a opta e semn ca n-ai fi «luminat de lumina dumnezeiasca».
Cu alte cuvinte, nehotarârea, aceasta obiectivitate absoluta, ar fi o cale a pierzaniei.
*
«Din tot ce a creeat, nimic nu-l scârbeste pe Dumnezeu mai mult decât lumea acasta si, din ziua în care a creat-o, si-a întors fata de la ea, într-atât o uraste.»
Nu stiu cine era misticul musulman care a scris aceste cuvinte, n-am sa stiu niciodata numele acestui prieten.
*
Categoricul avantaj al muribunzilor: sa poata debita banalitati fara a se compromite.
*
Marile fapte nu sunt posibile decât în epocile-n care înca nu bântuie autoironia.
*
De ce oare dupa ce-am savârsit o fapta buna ne vine sa urmam un drapel, indiferent care?
Elanurile noastre generoase implicaun pericol: ne fac sa ne pierdem capul. De nu cumva suntem generosi tocmai pentru ca ni l-am pierdut, generozitatea fiind o forma notorie de ebrietate.
*
De-ar fi cu putinta sa identificam defectul de fabricatie a carui urma o poarta, atât de vizibil, universul!
*
Critica este un contrasens: trebuie sa citesti nu ca sa-l întelegi pe altul, ci pentru ca sa te întelegi pe tine însuti.
*
O tacere abrupta în toiul unei discutii ne readuce brusc la esential: ne dezvaluie ce pret avem de platit pentru a fi scornit cuvântul.
*
Mult trebuie sa fi decazut o senzatie pentru a consimti sa se preschimbe în idee.
*
Orice dorinta naste în mine o contradorinta, astfel încât, orice as face, conteaza doar ceea ce nu am facut.
LACRIMI SI SFINTI
fragmente
Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare, insa, ca lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinti au intrat ele in lume; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant... Toate apuca, pe cai necunoscute noua, in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze.
Nu e posibila o apropiere de sfinti prin cunoastere. Numai cand trezim lacrimile adormite in strafundurile noastre si cunoastem prin ele intelegem cum cineva a putut fi om si nu mai este.
Sfintenia in sine nu e interesanta, ci numai vietile sfintilor; procesul prin care un om renunta la sine si apuca pe caile sfinteniei... Dar procesul prin care cineva devine hagiograf? A merge pe urmele sfintilor... a-ti umezi talpile prin lacrimile lor...
Djelal-eddin-Rumi: "Vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizandu-se, poarta paradisului".
Cu ce ar putea fi atunci comparat un suspin de inger?
Ce-i vom raspunde oarbei care se plange in poezia lui Rilke: "nu mai pot trai asa cu cerul pe mine"? Oare am mangaia-o de i-am spune ca nu mai putem trai cu pamantul sub noi?
Multi sfinti- dar si mai multe sfinte- si-au marturisit dorinta de a-si odihni fruntea pe inima lui Iisus. Tuturora li s-a implinit dorinta. Acum inteleg de ce inima Mantuitorului n-a incetat sa bata in cele doua mii de ani. Doamne! Ti-ai hranit inima din sangele sfintilor si-ai imbracat-o cu sudoarea fruntii lor!
Lumea se creeaza in delir, caci totul, in afara de el este o inchipuire.
...Si atunci cum sa nu te simti legat de Sfanta Tereza, care intr-o zi, dupa ce Iisus i se relevase ca logodnic si ii daduse un inel de ametist, ca simbol al unirii lor divine, alearga in curtea manastirii si incepe a dansa intr-un transport unic, lovind toba, pentru a invita surorile la bucurie si frenezie. In acele clipe si-au luat avantul versurile aeriene si arzatoare ca echivocul divin al extazului:
Vivo sin vivir in mi
Porque tal vida espero
Que muero porque no muero...
La varsta de sase ani citeste vietile martirilor si inima ei gaseste unicul raspuns in strigatul repetat: "Vesnicie, vesnicie!" Atunci s-a hotarat sa de duca la mauri, sa-i converteasca si sa-si riste sigur viata. Dorinta nu si-a putut-o indeplini: inflacararea, insa, i-a crescut si nici astazi nu i s-a stins focul din suflet, din moment ce traim din caldura lui.
Pentru un sarut vinovat de sfanta, as accepta ciuma ca un leagan. Ce Tereza sau Caterina m-ar imbratisa cu tot cerul?
"Daca o singura picatura din ceea ce simt, spune intr-un extaz Sfanta Caterina de Genua, ar cadea in iad, l-ar transforma pe loc in viata de veci".
...Si sufletul meu care asteapta cu infrigurare acea picatura, care, spre a-l atinge, n-ar trebui sa-si schimbe tinta...
Voi ajunge vreodata atat de pur, ca nu ma voi putea oglindi decat in lacrimi de sfinti?
Curios cum pot exista mai multi sfinti in aceeasi vreme. Incerc sa-mi reprezint o intalnire intre ei si nu ma ajuta nici elanul si nici imaginatia. Sfanta Tereza, la varsta de 52 de ani, celebra si admirata, intalnindu-se la Medina del Campo cu Sfantul Ioan al Crucii in varsta de 25 de ani, anonim, dar pasionat! Mistica spaniola este un moment divin al istoriei umane.
Dialogul sfintilor? L-ar putea scrie un Shakespeare cu inima de fecioara sau un Dostoevki exilat intr-o Siberie cereasca. Toata viata voi rataci in preajma sfintilor...
Poate nimeni n-a facut din muzica si din dans cai spre Dumnezeu, mai mult decat Djelal-eddin-Rumi, acest sfant pe care l-au canonizat de mult admiratorii. Intalnirea lui cu Chems-eddin, fantastul intelept, peregrin anonim, original si ciudat, pe cat de incult, este de un farmec straniu. Dupa ce s-au cunoscut, s-au inchis in locuinta lui Djelal-eddin din Konia trei luni de zile, in care timp n-au parasit-o un moment. O certitudine irezistibila ma face sa cred ca s-a spus acolo tot. Pe acele vremuri, oamenii isi gradinareau tainele. Te puteai adresa cand vroiai unui Dumnezeu care iti ingropa suspinele in neantul sau. Nemangaierea noastra este ca nu mai avem cui ne adresa. Am ajuns sa ne spovedim singuratatile muritorilor. Trebuie sa fi fost lumea asta odata in Dumnezeu. Istoria se imparte in doua parti: aceea in care oamenii se simteau atrasi in neantul vibrant al Divinitatii si astazi cand nimicul lumii este deposedat de suflul divin.
Muzica mi-a dat un curaj prea mare fata de Dumnezeu. Iata ce ma instraineaza de misticii orientali...
La judecata de apoi se vor cantari numai lacrimile.
Inima lui Iisus a fost perna crestinilor. Ah! Cum ii inteleg pe acei mistici care doreau a adormi pe ea!... Dar indoielile nu ma pot duce mai departe de umbra inimii Lui! Singurul meu adapost sunt umbrele ceresti.
Nimeni nu intelege sfintenia daca n-a presimtit multa vreme ca simbolul inimii este pentru ea echivalentul lumii. Inima ca univers- e sensul cel mai adanc al sfinteniei. Totul se petrece in inima, iata ce inseamna mistica si sfintenie. Numai ca nu trebuie sa ne gandim la inima oamenilor, ci la aceea a sfintilor.
Sfintenia este o fiziologie transfigurata; poate si mai mult: o fiziologie divina. Tot ce e functie ca miscare spre cer... Una din obsesiile constante ale sfinteniei este sangele. Importanta lui nu deriva numai din viziunea cosmica a inimii, ci si din lupta permanenta pe care o exercita sfintii cu el. Caci daca sfintenia este un triumf asupra sangelui, ea nu-l ridica pe un plan mai putin elevat, dupa ce i-a anulat aderentele terestre. Sangele purificat al lui Iisus este baia si bautura sintilor. Astfel capata un sens profund ultimele cuvinte ale Caterinei de Siena: "O sange, sange!" Ea insa vorbea de meritele sangelui Mantuitorului.
Diferenta dintre mistici si sfinti. Primii raman numai la viziunea interioara; cei din urma o realizeaza practic. Sfintenia trage consecintele misticii; in special pe cele etice. Un sfant este mistic; un mistic poate sa nu fie sfant. Caritatea nu este neaparat un atribut al misticii; fara ea nu putem concepe sfintenia. Mistica si etica, transpuse pe un plan suprauman, dau nastere la fenomenul tulburator al sfinteniei. Misticii se complac intr-o senzualitate cereasca, in voluptati nascute din tangenta lor cu boltile; numai sfintii iau greul altora, suferintele celor necunoscuti si numai ei intervin practic. Fata de misticul pur, sfantul este un om politic. Alaturi de acesta, el este cel mai activ dintre oameni. Ca totusi vietile agitate ale sfintilor nu sunt propriu-zis biografii, explicatia este in faptul ca activitatea lor se desfasoara pe o singura linie; variatii pe acelasi motiv; pasiune absoluta pe o singura dimensiune.
"Misticul este un om care-ti vorbeste de misterul tau pe cand tu taci". (Nu stiu cine a fost marele oriental care a dat aceasta definitie).
La nici o sfanta cultul inimii lui Iisus nu s-a conturat intr-o viziune mai ametitoare ca la Marguerite Alacoque. Dupa ce Iisus i s-a aratat, marturisindu-i expansiunea inimii lui, avantul irezistibil al flacarilor sale invaluitoare si dorinta de a o salva de la ruina printr-o avalansa de gratii, sfanta adauga: "el imi ceru inima mea, pe care il rugai s-a ia, ceea ce si facu, si o puse intr-a sa, in care am vazut-o ca un mic atom ce se consuma in acest cuptor arzator; de unde, scotand-o ca o flacara arzatoare in forma de inima, o repuse in locul de unde o luase".
Iata unde duc consecintele ultime ale inimii: in inima lui Iisus.
Cerul este singura limita pentru delirul inimii. De ce sfintii se opresc numai in cer? Fiindca sfintenia este alt cuvant pentru acel delir.
Ochii nu vad nimic. De aceea o inteleg prea bine pe Caterina Emmerich cand ne spune ca ea vede prin inima! Acesta este vazul sfintilor. Si atunci cum sa nu vada ei mai mult decat noi care inregistram orizontul in perceptii? Ochiul are un camp redus; el vede totdeauna in afara. Dar lumea fiind interioara inimii, introspectia este singurul proces de cunoastere. Campul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Adica tot.
Ochiul poate mari; in inima totul este mare. Si inteleg si pe Mechtilda de Magdeburg, plangandu-se ca nici frumusetea lumii si nici sfintii n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima lui. Nici misticii si nici sfintii n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual...
URGENTA CATASTROFEI
(Din "Sfârtecare" - Editura Humanitas 1995)
Totul pare sa prevesteasca sfârsitul istoriei si, o data cu el, al fiintei, pe seama careia istoria s-a înaltat facând sa iasa fiinta din sinele în care odihnea si asociind-o convulsiilor sale; de aceea istoria reprezinta terenul pe care fiinta s-a macinat si degradat fara încetare.
Acum, când se apropie de capat, e cu neputinta ca istoria sa nu poarte pecetea acestei drame ce trebuia sa se rasfrânga asupra-i înca de la început; si e cu neputinta sa nu purtam si noi pecetea, noi, martorii sfârsitului înfrigurat al piesei, care, s-o recunoastem, nu ne displace, de altminteri. Asemenea, într-aceasta, celor dintâi crestini, avizi de catastrofa. Spre marea lor dezamagire catastrofa n-a avut loc, în ciuda belsugului de proorociri din scrierile vremii. Cu cât sporeau ele mai tare, ca pentru a-l grabi pe Dumnezeu si a-i forta mâna, cu atât acesta din urma, ravasit, nedecis, se încurca mai tare în propriile scrupule. Intrati în deruta, credinciosii au trebuit sa se plece înaintea evidentei: noua venire a Mântuitorului n-avea sa aiba loc, aratarea lui era amânata; la orizont - nici mântuire, nici osânda. În aceste conditii ce altceva le ramânea de facut decât sa astepte, între resemnare si speranta, vremuri mai bune - vremea sfârsitului?
Mai favorizati de soarta decât ei, noi suntem în schimb stapâni ai sfârsitului nostru; el ne sta la îndemâna si nu avem nevoie pentru a-i grabi sosirea de nici un ajutor venit de sus. Greu de crezut ca, asa risipitori cum suntem chiar, nu vom profita de o asemenea sansa nesperata.
Cum am ajuns aici? Ce s-a petrecut oare pentru ca, dupa veacuri de speranta, sa ne aflam în pragul unei realitati pe care doar sarcasmul o face suportabila?
De la Renastere încoace omenirea n-a facut altceva decât sa evite sensul ultim al înaintarii sale, principiul nociv manifestat în ea. Epoca Luminilor îndeosebi avea sa aduca o contributie deloc neglijabila acestei operatiuni de obnubilare. În veacul urmator idolatria Viitorului a venit sa confirme iluziile celui precedent.
Într-o epoca atât de lipsita de iluzii ca a noastra, ea se încapatâneaza sa-si etaleze fagaduielile, chiar daca sunt putini cei ce mai cred în ele. Nu fiindca idolatria în cauza ar fi sfârsita, dar suntem siliti s-o reducem la minim, s-o privim cu dispret - din prudenta, din teama. Caci stim acum ca este compatibila cu atrocitatea, ca duce, chiar, la ea sau, cel putin, ca da nastere tot atât de lesne prosperitatii si ororii. De vreme ce cu fiecare teorie sau descoperire ne înfundam un pic mai mult, ce mai putem avea în comun cu stirpea "luminata", cu maniacii Posibilului? Contemporanii lui Newton s-au mirat ca un spirit de o asemenea forta s-a coborât sa comenteze viziunile Apostolului. Dimpotriva, noua ni s-ar parea de neînteles sa nu fi procedat asa, iar savantul care ar refuza cu dezgust s-o faca si-ar atrage dispretul nostru. De altfel nici n-are nevoie sa staruie asupra revelatiilor în cauza; caci le traieste în felul sau si pregateste o viziune noua despre ele, mai convingatoare si mai eficace decât cea veche, ca una lipsita de fast si poezie ce se afla. Tot lucrând la ea si tot desavârsind-o, îi distinge contururile cu atâta claritate, ca-i vine greu sa mai vorbeasca despre ea. Si cum sfârsitul vremilor i-apare ca un loc comun, straniu e-n ochii lui nu faptul ca poate fi gândit, ci ca întârzie sa se arate. Îsi da toata silinta sa-l duca la împlinire, sa-i grabeasca ivirea: cu ce-i el vinovat ca sfârsitul ezita si îsi amâna aparitia? Nerabdatori în egala masura, am vrea si noi sa vina si sa ne izbaveasca de curiozitatea asta care ne apasa. Îi prevedem venirea mai devreme sau mai târziu, potrivit dispozitiei noastre; dar în acelasi timp, respirând în functie de irespirabil, exultând în tot ce ne înabusa, tinem deja, prin toate gândurile noastre, oricât de luminoase ar fi, de noaptea în care ele se vor cufunda.
Poate ca e aproape ziua când, incapabili sa mai înduram uriasa teama pe care am acumulat-o, ne vom încovoia sub apasatoarea-i povara. Focul din cer va fi de asta data focul NOSTRU, si, pentru a scapa de el, ne vom napusti spre adâncul pamântului, departe de o lume pe care am desfigurat-o si jefuit-o. Si vom salaslui MAI JOS de morti, invidiind tihna si beatitudinea acestor tigve nepasatoare aflate într-un vesnic repaos, acestor schelete domolite si modeste, izbavite în fine de necuviinta sângelui si revendicarile carnii.
Viermuind în bezna, vom avea macar satisfactia de a nu mai trebui sa ne privim în fata, bucuria de a ne pierde chipurile. Expusi acelorasi vitregii si acelorasi primejdii, vom fi la fel cu totii, si totusi mai straini unii de altii decât am fost vreodata.
La ce bun stradania de a ne evita soarta? Am putea, desigur, gasi un sfârsit de rezerva; dar ar trebui ca el sa fie si verosimil si sa aiba oarecari sanse de a se realiza. Omul fiind ceea ce este, se poate oare accepta ca-i e dat sa se stinga în tihna subrezirii, înconjurat de binefacerile batrânetii? Fara îndoiala, el se pleaca deja sub povara mileniilor, dar pare improbabil sa-i fie harazit s-o poarte pâna la capat, pâna la istovirea fortelor. Dimpotriva totul lasa se întrevada ca luxul ramolismentului îi va fi interzis, de n-ar fi decât datorita ritmului sau de viata si înclinarii catre nemasura. Îngâmfat de talentele sale, batjocoreste natura, îi rascoleste încremenirea, stârnind în ea o ravaseala rând pe rând tragica si dezgustatoare, care devine pentru ea de-a dreptul de nesuportat. Dorinta ce-o anima este ca omul sa-si ia valea cât mai curând si, daca ar vrea, el ar putea sa i-o împlineasca neîntârziat.
Ea s-ar descotorosi astfel de acest razvratit, la care pâna si zâmbetul e subversiv, de acest contra-vietuitor pe care e silita sa-l adaposteasca, de acest uzurpator care i-a furat tainele ca s-o aserveasca, s-o dezonoreze. Prin nelegiuirile sale însa, el însusi avea sa cada în robie, sa se ticaloseasca. Depasind, prin cunostintele ca si prin faptele sale, limitele harazite fapturii, el a atentat la izvoarele însesi ale fiintei sale, la fondul sau originar. Cuceririle sale sunt isprava cuiva care a tradat viata si s-a tradat pe sine. De aici aerul de vinovatie, felul confuz de a se purta, de aici remuscarea pe care încearca s-o ascunda prin insolenta si prin agitatie. Se lasa otravit de zgomot ca sa evite, sa escamoteze rechizitoriul pe care i l-ar face negresit pâna si cel mai marunt examen de constiinta.
Creatiunea odihnea într-o sfânta amortire, într-un murmur încântator, neauzit. Zdruncinând-o cu frenezia sa, cu racnetele lui de monstru haituit, omul a facut-o sa devina de nerecunoscut si i-a tulburat tihna pentru totdeauna.
Disparitia tacerii trebuie socotita printre semnele ce prevestesc sfârsitul.
Azi, cetatea cea mare a Babilonului nu mai merita sa piara din cauza nerusinarii sau desfrâului sau, ci din cauza zarvei si a galagiei sale, a scrâsnetelor sale de fier vechi si a încrâncenatilor ce nu se mai satura de ele.
Îndârjita împotriva solitarilor, acesti ultimi martiri, ea-i urmareste, îi tortureaza, le întrerupe în fiece clipa meditatia, li se strecoara ca un virus sonor în cuget, pentru a-i submina si nimici. Iar ei, cuprinsi de exasperare, cum sa nu-si doreasca s-o vada prabusindu-se neîntârziat? Ea otraveste spatiul, pângareste , precum o noua desfrânata, fiinte si privelisti, alungând de pretutindeni puritatea si reculegerea.
Unde sa mergi, unde sa te asezi? Si ce-ai mai putea cauta în larma unei planete babilonizate? Înainte ca ea sa se prefaca în tandari, cei ce au suferit mai mult aici, cei pe care i-a chinuit îsi vor lua în sfârsit revansa: doar ei vor binecuvânta deznodamântul, doar ei se vor bucura de acea stingere momentana a vacarmului, acea scurta si decisiva tacere de dinaintea marilor catastrofe.
Dobândind tot mai multa putere, omul devine tot mai vulnerabil. De temut însa, trebuie sa se teama cel mai tare de clipa în care, creatiunea fiind în întregime nimicita, îsi va sarbatori triumful - apoteoza fatala, izbânda careia nu-i va supravietui. Cel mai probabil este ca va disparea înainte sa-si fi realizat toate ambitiile.
Puterea lui este de pe acum atât de mare, ca te întrebi de ce ar mai vrea sa o sporeasca. Atâta lacomie tradeaza o slabiciune fara de scapare, o decadere magistrala. Plantele si animalele poarta pecetea mântuirii, asa cum omul o poarta pe cea a pierzaniei. Lucru adevarat pentru fiecare dintre noi, pentru întreaga specie, orbita si strivita de stralucirea Incurabilului. Ea se perpetueaza în natiuni - sortite si ele aservirii - prin simplul automatism al devenirii; natiunile toate nefiind în fond decât tot atâtea cai ocolite pe care o apuca istoria ca sa ajunga la instituirea unei tiranii de anvergura, a unui imperiu ce va cuprinde continentele. Se va sfârsi atunci cu granitele si cu spatiile de dincolo de ele ..., deci si cu libertatea, si cu iluziile. În chip semnificativ Cartea Sfârsitului a fost creata într-un moment când oamenii, si chiar zeii, trebuiau sa se plece în fata bunului plac al Romei. Arbitrariul degenerând în teroare, oprimatilor nu le ramânea decât speranta de a fi izbaviti cândva, printr-un eveniment de dimensiune cosmica, pe care au prins sa si-l închipuie în liniile sale generale, ba chiar si în detalii. În imperiul ce va sa vina dezmostenitii vor proceda la fel; genul vizionar, în chip firesc sinistru, le va detrona în ochii lor pe toate celelalte; dar, spre deosebire de crestinii primitivi, ei nu-l vor urî pe noul Nero, sau mai degraba se vor urî în el, îl vor preface într-un ideal detestat, primul dintre damnati, caci nici unul dintre ei nu va avea nerusinarea sa se pretinda ales.
Se va fi terminat cu noul cer si cu noul pamânt, ca si cu îngerul menit sa deschida "fântâna abisului". De altfel, cheia ei nu-i oare chiar la noi? Abisul e în noi si în afara noastra, e presimtirea de ieri, întrebarea de azi si certitudinea de mâine. Întemeierea, ca si dezmembrarea imperiului viitor va avea loc în mijlocul unor tulburari fara asemanare în trecut. În stadiul la care am ajuns, chiar daca am vrea, ne-ar fi cu neputinta sa ne îndreptam si, într-o tresarire de întelepciune sa facem cale-ntoarsa.
Perversitatea noastra e atât de virulenta, încât meditatiile noastre asupra-i, ca si stradaniile de a o depasi, în loc s-o atenueze, o întaresc si o agraveaza. Sortiti disparitiei, reprezentam episodul cel mai spectaculos si mai jalnic din drama creatiunii.
Si fiindca raul ce dormita în celelalte vietuitoare s-a trezit în noi, ne revenea noua sa ne pierdem pentru ca ele sa poata fi izbavite. Virtualitatile de sfâsiere si conflict pe care le adaposteau au devenit actuale si s-au concentrat în noi, eliberarea plantelor si animalelor de elementele funeste ce zaceau amortite în ele facându-se pe seama noastra - act de generozitate, jertfa la care nu am consimtit decât pentru a regreta si a ne înacri. Invidiindu-le inconstienta, temei al izbavirii lor, am vrea sa fim ca ele si, înciudati ca nu ne reuseste, le planuim pieirea, ne straduim sa le stârnim interesul pentru nefericirile noastre ca sa le trecem asupra lor. Cu animalele avem ce-avem, îndeosebi: ce n-am da sa le smulgem din mutenie, sa le convertim la vorbire, sa le supunem abjectiei cuvântului! Farmecul existentei spontane, al existentei ca atare, fiindu-ne oprit, nu putem tolera ca altii sa se bucure de el.
Tradatori ai inocentei, ne înversunam împotriva oricui îi ramâne fidel, împotriva tuturor fiintelor care, indiferente la aventura noastra, se complac în fericita lor toropeala.
Cât despre zei, nu ne-am dezlantuit oare împotriva lor din furia de a vedea ca sunt constienti fara a suferi din pricina asta, în timp ce pentru noi constiinta si naufragiul se confunda? Daca am patruns taina puterii lor, n-am putut-o în schimb afla pe aceea a seninatatii. Razbunarea era inevitabila: cum sa-i ierti ca poseda cunoasterea fara riscul blestemului ce-i este inerent? Si totusi n-am renuntat sa nazuim la fericire odata cu disparitia lor: am cautat-o si o cautam tocmai în ceea ce ne îndeparteaza de ea, în împletirea cunoasterii cu aroganta. Cu cât se apropie aceste doua notiuni, tinzând spre identificare, cu atât se sterg în noi urmele propriilor noastre origini. Îndata ce am decazut din inertia în care ne aflam, în care ne simteam acasa, ne-am cufundat în faptuire, fara putinta de a ne smulge din ea sau de a ne redobândi adevaratul loc sub soare. Iar daca fapta ne-a corupt, la rându-ne am corupt fapta: rodul acestei degradari reciproce fiind acea sfidare a contemplarii care e istoria, sfidare coextensiva evenimentelor si tot atât de lamentabila ca ele. Ceea ce am vazut cu ochiul mintii la Patmos, noi vom vedea aevea într-o zi, vom percepe cu claritate acel soare "negru ca un sac de par", luna ca sângele, stelele cazând precum smochinele, acel soare strângându-se "ca o carte pe care o faci sul". Anxietatea noastra e un ecou la cea a Vizionarului, de care suntem mai aproape decât au fost predecesorii nostri, inclusiv cei care au scris despre el, si îndeosebi autorul Originilor Crestinismului, ce a avut imprudenta sa afirme: "Stim ca sfârsitul lumii nu este atât de aproape cum o credeau iluminatii celui dintâi veac si ca acest sfârsit nu va fi o catastrofa brusca. El va avea loc datorita frigului, peste mii de veacuri ...". Evanghelistul semianalfabet a vazut mai departe decât savantul sau comentator, robit superstitiilor moderne. Nimic de mirare aici: pe masura ce ne întoarcem în timp catre Antichitatea timpurie, întâlnim nelinisti asemanatoare cu ale noastre. Filosofia a avut la începuturile ei, mai mult decât o presimtire, a avut intuitia exacta a sfârsitului, a scadentei devenirii. Heraclit, contemporanul nostru ideal, stia deja ca focul "va judeca" totul; închipuia chiar un foc atotcuprinzator la capatul fiecarei perioade cosmice, un cataclism repetat, corolar al oricarei conceptii ciclice a timpului. Mai putin îndrazneti si mai putin exigenti, noi ne multumim cu un singur sfârsit, caci ne lipseste forta ce ne-ar îngadui sa-nchipuim si sa-nduram mai multe.
Admitem, e adevarat, o pluralitate de civilizatii - tot atâtea lumi care se nasc si mor; dar cine dintre noi ar consimti ca istoria întreaga sa reînceapa la nesfârsit? Cu fiecare eveniment al ei, ce ne apare în chip necesar ireversibil, mai facem un pas catre deznodamântul unic, potrivit unui ritm al progresului a carui schema o adoptam, refuzându-i desigur balivernele.
Înaintam, da, gonim chiar catre un dezastru precis, si nu catre o mirifica desavârsire. Cu cât ne e mai sila de povestile predecesorilor nostri imediati, cu atât ne simtim mai aproape de orfici, care asezau Noaptea la originea lucrurilor, sau de un Empedocle, care atribuia virtuti cosmice Urii. Dar tot cu filosoful din Efes ne potrivim mai bine, cînd ne asigura ca Universul e cârmuit de traznet. Nemaifiind orbiti de Ratiune, descoperim în fine cealalta fata a lumii si bezna ce domneste acolo; iar daca trebuie cu orice pret ca o lumina sa ne abata de la ea, va fi fara îndoiala lumina vreunui fulger definitiv.
O alta trasatura ce ne apropie de presocratici este pasiunea pentru inevitabil, pe care ei, în zorii civilizatiei noastre, au resimtit-o la primul contact cu elementele si fiintele, al caror spectacol îi va fi cufundat, desigur, într-o uluiala îngrozita. La capatul veacurilor noi resimtim în schimb pasiunea aceasta ca singura modalitate de a ne reconcilia cu omul si cu oroarea pe care ne-o provoaca. Resemnati sau vrajiti, îl privim cum goneste catre ceea ce-l neaga, cum se-nfioara de betia nimicirii sale.
Panica - viciul, ratiunea sa de a fi, principiul expansiunii, al prosperitatii sale nesanatoase - s-a înstapânit pe el într-o asemenea masura, îl defineste atât de adânc, ca ar pieri pe loc de i-ar fi luata. Oricât de subtili ar fi fost, primii filosofi nu puteau ghici ca universul moral va pune probleme la fel de insolubile si înspaimântatoare ca universul fizic: în epoca în care "înfloreau" ei, omul nu-si daduse înca masura ... Avantajul pe care-l avem asupra lor este de a sti de ce e-n stare omul, sau, mai exact, de ce suntem în stare noi însine. Caci panica aceasta, deopotriva stimulatoare si devastatoare, o purtam în noi cu totii, ea îsi pune pecetea pe fizionomia noastra, izbucneste în gesturile noastre, ne patrunde în oase si ne aprinde sângele. Zvârcolirile noastre, vizibile sau ascunse, le transmitem planetei; ea se cutremura deja ca si noi, se molipseste de crizele noastre si, în vreme ce-i cuprinsa de convulsii, ne leapada si ne blesteama.
Neîndoielnic, e suparator ca trebuie sa înfruntam faza finala a cursului istoriei în momentul când, lichidându-ne vechile credinte, ne lipsesc disponibilitatile metafizice, rezervele substantiale de absolut. Surprinsi de agonie, deposedati de toate, ne învecinam cu acel cosmar mângâietor resimtit de toti cei care au avut privilegiul sa se afle în inima unui dezastru mai de seama.
Daca alaturi de curajul de a privi lucrurile în fata, l-am avea si pe acela de a ne întrerupe goana, chiar si pentru o clipa, acest ragaz, aceasta pauza la scara mapamondului ar fi de ajuns pentru a ne revela amploarea prabusirii ce ne paste, iar groaza ce ar urma de aici s-ar converti pe data în rugaciune sau în tânguire, într-o convulsie salvatoare.
Dar nu putem sa ne oprim. Iar ideea inevitabilului ne seduce si ne sustine fiindca, oricum ar fi, contine un reziduu metafizic si fiindca reprezinta singura deschidere de care mai dispunem catre un simulacru de absolut, fara de care nimeni nu poate supravietui. Cândva - cine stie? - chiar si acest refugiu ne-ar putea lipsi. Atunci, aflati la apogeul vacuitatii noastre, vom fi haraziti dezonoarei unei epuizari totale, mai rea decât o catastrofa neasteptata, la urma urmei onorabila, si chiar prestigioasa.
Sa fim încrezatori si sa mizam pe catastrofa, mai potrivita firii si gusturilor noastre. Sa mai facem un pas, sa presupunem ca a venit deja, sa o tratam ca pe un fapt împlinit. Dupa toate aparentele cîtiva vor scapa teferi din ea, câtiva norocosi ce vor fi avut sansa sa-i contemple desfasurarea si sa traga învataminte de aici. Prima lor grija va fi cu siguranta sa aboleasca amintirea lumii celei vechi, a tuturor înfaptuirilor ce au discreditat-o si au dus-o la pierzanie. Înversunati împotriva cetatilor, vor voi sa le duca la capat ruina, sa le steraga urmele. Un arbore rahitic va pretui mai mult în ochii lor decât un muzeu sau un templu. Se va sfârsi cu scolile; vor fi în schimb cursuri de uitare si dezvat în care vor fi laudate virtutile neatentiei si desfatarile amneziei. Dezgustul stârnit de privelistea oricarei carti, frivola sau grava, se va întinde la întreaga Cunoastere, despre care se va vorbi cu jena sau cu teama, de parca în joc ar fi o obscenitate sau o boala. A te ocupa cu filosofia, a elabora un sistem, a te atasa de el si a crede în el, va aparea ca o impietate, o provocare si o tradare, ca o complicitate nelegiuita cu trecutul. Uneltele vor fi, toate, detestate si nimeni nu se va gândi sa le utilizeze, sau doar pentru a înlatura resturile lumii prabusite. Fiecare va încerca sa imite vegetalul în detrimentul animalelor, carora li se va reprosa ca evoca prin anumite trasaturi chipul sau ispravile omului; din acelasi motiv, oamenii se vor abtine sa-i reînvie pe zei, si cu atât mai mult pe idoli. Refuzul istoriei va fi atât de radical, încât va fi condamnata în bloc, fara mila, fara exceptie. Si tot asa se vor petrece lucrurile si cu timpul, asimilat unui lapsus sau unei dereglari.
Scapati de delirul faptei, supravietuitorii, întorsi catre monotonie, se vor stradui sa se complaca, sa se afunde în ea, pentru a se feri de chemarile noului. În fiecare dimineata, reculesi, vor murmura discret blesteme împotriva generatiilor anterioare; între ei însa, nici un sentiment suspect sau josnic, nici o ranchiuna ori dorinta de a umili sau a umbri pe cineva, oricine ar fi. Liberi si egali, îl vor aseza totusi mai presus de ei pe acela care, nici în viata si nici în cugetul sau, nu va pastra vreunul din viciile lumii naruite. Îl vor venera toti si nu vor avea liniste pâna ce nu-i vor semana.
Sa terminam însa cu aceste divagatii, caci nu serveste la nimic sa-nchipuim un "episod consolator" - procedeu fastidios al eschatologilor. Nu fiindca n-am avea dreptul sa ne închipuim aceasta noua lume, transfigurata la iesirea din oroare; dar cine ne va spune ca, odata ce-si va fi atins scopul, ea nu va recadea în neajunsurile celei vechi? Si cum sa crezi ca nu se va plictisi de fericire sau ca va scapa de atractia prabusirii, de ispita de a juca si ea un rol?
Plictisul în mijlocul paradisului i-a stârnit celui dintâi stramos al nostru dorinta de abis ce ne-a adus sirul de veacuri al caror capat îl întrezarim acum. Dorinta aceasta, adevarata nostalgie a infernului, va pustii neîndoielnic semintia ce ne va urma, facând din ea demna mostenitoare a metehnelor noastre. Sa renuntam deci la profetii - ipoteze frenetice - , sa nu ne mai lasam amagiti de chipul unui viitor îndepartat si improbabil, sa ne multumim cu certitudinile noastre, cu neîndoielnicele noastre abisuri.
(Traducere din limba franceza de Vlad Russo, dupa lucrarea originala "Ecartelement" - 1979) |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
EMIL CIORAN s-a nascut în 8 aprilie 1911 la Rasinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran - preot în Rasinari - si al Elvirei (Comaniciu) Cioran. Frecventeaza începînd din 1921 Liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, oras în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 si 1932 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti. În ultimul an de facultate publica articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îsi încheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra intuitionismului bergsonian. În acelasi an (1932) se înscrie la doctorat, sperînd sa obtina astfel o bursa în Franta sau Germania. În 1934 îi apare prima carte, Pe culmile disperarii, pentru care i se confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica înca patru carti în tara, înainte de a se stabili definitiv în Franta. Între 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reîntors în tara, ocupa vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Saguna din Brasov. În 1937 pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din Bucuresti, care i se va prelungi pîna în 1944. În 1940 începe sa scrie Îndreptar patimas, ultima sa carte în limba româna, a carei varianta definitiva (ramasa inedita pîna în 1991) va fi încheiata în 1945, an cînd se stabileste definitiv în Franta. Dupa 1945 începe sa scrie în limba franceza, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Précis de décomposition; îi vor urma, pîna în 1987, înca noua, publicate la aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se confera în 1950 pentru „debutul“ francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier).
SCRIERI: Pe culmile disperarii (Bucuresti, 1934; 1990); Cartea amagirilor (Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fata a României (Bucuresti, 1936; 1941; editie revazuta 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937; 1991); Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); Îndreptar patimas (Bucuresti, 1991); Précis de décomposition (Paris, 1949) - Tratat de descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de l’amertume (Paris, 1952) - Silogismele amaraciunii (Bucuresti, 1992); La tentation d’exister (Paris, 1956) - Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) - Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l’inconvénient d’être né (Paris, 1973); Ecartèlement (Paris, 1979); Exercices d’admiration (Paris, 1986); Aveux et anathèmes (Paris, 1987).
Biografie 2
1911 - Emil Cioran se naste la 18 aprilie, la Rasinari, unde tatal sau era preot. Face studiile liceale în Sibiu la Liceul Gheorghe Lazar.
1928 - 1932 - Urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie si Litere din Bucuresti, încheiate cu o teza despre Henry Bergson.
1933 - 1935 - Are o bursa de studii în Germania.
1934 - Primeste premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitati, cu prima s-a carte, Pe culmile disperarii.
1936 - 1937 - Este profesor de filosofie la un liceu din Brasov.
1937 - Obtinand o bursa a statului francez pentru doctorat, care-i va fi prelungita în 1938, se stabileste la Paris.
În România, a colaborat la Gîndirea,Vremea, Floarea de foc, Calendarul, Revista de filosofie, Convorbiri literare, s.a.m.d.
Din 1947, începe sa scrie în limba franceza.
Pentru Précis de décomposition (1949) obtine, în 1950, Premiul Rivarol.
A publicat cinci carti în tara si mai bine de zece în Franta, toate la Gallimard.
1994 - Emile Cioran se stinge din viata. |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|