PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri de  dimitrie bolintineanu   O FATA TANARA PE PATUL MORTII Ca robul ce cântă amar în robie, Cu lanţul de braţe, un aer duios, Ca râul ce geme de rea vijelie, Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros. Un crin se usucă şi-n laturi s-abate Când ziua e rece şi cerul în nori, Când soarele-l arde, când vântul îl bate, Când grindina cade torente pe flori; Aşa făr' de veste pe zilele mele O soartă amară amar a bătut, Şi astfel ca crinul de viscole rele, Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut. Abia-n primăvară cu zilele mele Plăpândă ca roua abia am ajuns, Atuncea când cântă prin flori filomele, O crudă durere adânc m-a pătruns. Amară e moartea când omul e june, Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin, Când paserea cântă, când florile spune Că viaţa e dulce şi n-are suspin! Să moară bătrânul ce fruntea înclină, Ce plânge trecutul de ani obosit; Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină, Să moară tot omul cu suflet zdrobit! Iar eu ca o floare ce naşte când plouă Creşteam, pe cunună să am dezmierdări, Şi mie amorul cu buze de rouă Cu inimă dulce îmi da sărutări. Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge, Suflată de vânturi aici pe pământ, Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge Şi anii mei tineri apun în mormânt! FATA POPII De–aş fi paşă sau vizir, N-aş avea sileaf de fir, Nici seraiul de granit Cu pridvorul aurit; Nici bogate caicele, Nici eunuci privighetori, Nici harem cu cadânele, Nici grădini cu scumpe flori; Dar mă jur pe prooroc, Să mor fără de noroc, Aş veni la voi aici, Cu o ceată de voinici, Şi-aş fura, făr` de păcat, Fata popii din Galaţi, Cu păr negru şi bogat, Cu ochi dulci şi lăcrimaţi ! LUI ALECSANDRI Tu, din a cărui liră s-exală-etern şi lin Un cânt suav şi dulce ca fumul după crin; Tu, ce când laşi pe harpă-ţi o mână fugătoare, Tragi graţiile-n horă şi joacă râzătoare; Tu, ce încânţi cu farmec prin cântul tău plăcut, Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut? Am auzit că lira lăsând-o la o parte, În cârmuirea ţării ai fi luând tu parte; Că părăsind eterul cu stele semănat, În pulberea arhivei tu capul ai plecat, Urmând mulţimii lumii ce crede din vechime Că fără post nu este în viaţă nici un bine! N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar, Decât să pui pe cale al patriei greu car, La tine la moşie, prin văi desfătătoare, S-arăţi a ta putere pe cerbi şi căprioare? Şi dacă nu eşti meşter la arma de vânat, Să prinzi cu undişoara puicuţele din sat? Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie... De-aceea către ţelu-ţi nainte să te-avânţi. Decât să fii ministru, mai bine e să cânţi. Un cântec ce exprimă o-naltă cugetare Plăteşte-o lege nouă ce trece în uitare. Ce-ţi pasă dacă unii într-altfel se gândesc În cercul de-ntuneric în care se găsesc! Ia zborul tău în secoli cu muzele uşoare Şi de ţărân-arhivei te şterge pe picioare. Ia lira ta de aur de roze semănată, Ia-ţi fluierul d-ivoriu şi cântă înc-o dată; Îmbată-ne de fumul suavei poezii, Pe când ambiţioşii visează la domnii! Nu este nici un bine a fi în lume mare: Înaltul arbor cade l-a vântului suflare; În vârful naltei stânce ce-şi pierde fruntea-n nori Nu nasc mai niciodată suave, mândre flori. MIREASA MORMANTULUI Fost-a când în noapte aurora luce, Când se luptă omul cu adâncu-i chin, Pe atunci când somnul, mincinos şi dulce, Curmă-al său suspin. Ea era tăcută, tristă florioară! Fruntea-i visătoare dulce se-nclina, În aurul cosiţei mâna-i albioară Distractă juca. Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbeşte, Ascunzându-şi ochii plini d-amor ceresc, Tânăra mea viaţă cursul îşi opreşte, Pentru totdauna eu te părăsesc. Şi uitarea tristă mâine o să vie Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormânt, Dorul ce m-apasă nimenea nu-l ştie Pe acest pământ. Rara-i frumuseţe arde de splendoare. Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzând. Ochii plini de moarte şi de lăcrimioare Se-nălţau la ceruri amoros şi blând. Când se curmă ruga, dulcea ei cătare Se-nturna spre mine plină de amor. Peste ochii-i geana cade cu-ntristare Consumată-n dor. MARIOARA legendă istorică - "Dragul dulce-al vieţei mele La oaste s-a dus, Şi de-atuncea soare, stele, Toate au apus! Mâna mea l-a lui plecare Calu-i a-nfrânat. Şi-ntr-o dulce sărutare Inima mi-a dat." Astfel cântă Mărioara Dup-al ei iubit, Şi pe faţă-i lăcrimioara Dulce a-nflorit. Însă iată că soseşte Mândrul ei amor Şi în noaptea ce domneşte Spune al său dor. - "În câmpia sângeroasă Fraţii mi-am lăsat Şi la tine-a mea frumoasă, Iată c-am zburat. Căci, vezi tu, o, dulce nume, Înger ce iubesc! Fără tine-n astă lume Nu pot să trăiesc." - "Ce zici tu, o, neferice, Mândrul meu iubit! Aşadar eu nu-ţi voi zice: Bine ai venit! Dar de nu poţi fără mine În lume-a trăi, La bătaie eu cu tine, Haide, voi veni!" Amândoi pe cai s-aruncă Şi prin noapte zbor, Şi trecând prin verdea luncă Cântă cu amor: - "Dacă nu poţi fără mine În lume-a trăi, Pentru ţară, eu cu tine Dulce voi muri." FATA DE LA COZIA legendă istorică Trâmbiţa răsună sus pe coasta verde; Armia lui Ţepeş printre brazi se pierde. - "Iată! strig vitejii, mândrul căpitan Ce-a ucis cu mâna-i paşa musulman!" Domnul îl sărută şi cu bucurie: - "Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soţie? Dacă vrei avere, da-ţi-voi cât vei vrea; Dacă vrei soţie, da-ţi-voi fata mea!" - "Doamne! nu voi aur, nici onori deşarte: N-am venit în lupte sa-mi trag aşa parte; Plângerile ţării braţul mi-a-narmat; Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat. Iar de este vorba să-mi dai soţioară, Află că eu însumi sunt o fetişoară!" La aceste vorbe junele frumos Coiful îşi aruncă, păru-i cade-undos. Toată adunarea vede cu răpire O fetiţă dulce ca o fericire. Domnul se răpeste de mândreţea ei. - "Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?" - " Doamne, zise fata, vrei să fiu soţie Unui din ostaşii care-mi place mie? Toţi sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc; Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc." Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare Şi cu o vorbire dulce rugătoare: - "Fii a mea domniţă şi îţi jur pe cer Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!" La aceste vorbe tânăra fecioară Rumenind la faţă ca o rozişoară: - "Dacă vei iubirea-mi să o dobândeşti, Pentru ţară, doamne, să mori, să trăieşti!" DOMNUL MAVROGHENI legendă istorică Domnul Mavrogheni pleacă cu oştire Şi, chemând boierii, zice cu mărire: - "Astăzi este timpul să vă războiţi Şi prin dalbe lupte să vă nemuriţi. Cela ce roşeşte a trăi-n robie, Către-o mândra moarte să-mi urmeze mie!" L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au râs! Şi cu ironie domnului au zis: - "Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!" Nobilă mânie sufletu-i străbate, Dar frângându-şi dorul iară le-a vorbit: - "Ce? în ţara unde viaţa a domnit Astăzi nu mai este nici un suflet mare Ce să bată încă de neatârnare, Pe câmpia unde numărau pe flori În trecut vitejii ageri luptători? Nu mai e scăpare pentru ăst pământ! Inimile voastre sunt un trist mormânt, Unde nici o floare nu mai înfloreşte, Unde nici o rază nu mai străluceşte! Să-mi aducă caii ăstor mari boieri, Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri! Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire, Numai lor se cade cinste şi mărire." Astfel zice domnul trist şi abătut. Însă din mulţime iată au părut Căpitani de frunte, plini de vitejie, De amorul ţării şi mărinimie. - "În aceste locuri, deşi suferim, Însă pentru ţară mergem să murim!" Ei plecară-ndată să se războiască; La Tismana bate armia nemţească. CUPA LUI STEFAN legendă istorică Într-o monastire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. Misail prezidă ast banchet voios Şi în timpul mesei zice dureros: - "Ştefan după moarte lăsă moştenire Arcul său şi cupa l-astă monastire. Cu Cantemireştii leşii au venit Şi prădând locaşul, arcul au răpit; Însă nu răpiră cupa minunată! Ea trăieşte încă, de mirare!... Iată!" El arată cupa... Toţi s-au minunat. Ea era săpată dintr-un matostat. Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă. Fiecine-nchină pentru o frumoasă. Când la cel din urmă rândul a venit, Misail ia cupa şi-astfel a vorbit: - "Unde este timpul cel de vitejie? Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie? A căzut Moldova, căci orice români Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni. Ei îmbracă manta de înţelepciune; Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune. Dar înţelepciunea fără-a cuteza, E ca cutezarea fără-a cugeta. Când vedem sfioasă patria română, Ne-aducem aminte vorba cea bătrână: Cel ce e mai aproape de mormântul său La ideea morţii tremură mai rău! Ştefan nu mai este... Însă o să vie Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie: Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu, Viitorul este al lui Dumnezeu! Însă până să vie lanţul să ne rupă, Nu va mai bea nimeni din această cupă; Când un suflet mare se va arăta, Hârburile cupei le va aduna." Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei... Nimeni n-a strâns încă hârburile ei. APA BARSEI Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină, Peste patru taberi, varsă luna plină. Turcii şi tătarii somnului se dau; Ungurii, la mese, grijile-nşelau. Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare Lopătarii varsă tânăra cântare. Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn Rar răsfaţă geana unui mare domn. Grijile, în horă, turbure se duce Încotro lumina mai splendidă luce. Către astea, cântul păsării prin flori Spune că se varsă fragedele zori. Domnul către ceruri-nalţă rugăciune, Apoi dă semnalul, trompeta răsună. Lupta se începe, cetele tătare Pasă înainte, strigă cu turbare. Turcii le sprijină; turcii şi tătari Se îndes, s-amestec... Sprinteni armăsari Nechează, spumează... Armele răsună; Tremură pământul... Muntele detună, Soarele păleşte... Apele roşesc... Păsările-n aer zborul lor opresc. Omul se îmbată d-omenescul sânge... Muma către sânu-i copilaşul strânge. Ungurii rezistă furiei cei vii, Dar cum în suflarea negrei vijelii Arborii rezistă, câteva minute, Apoi îşi sfărâmă crăcile bătute, Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor, Cu puterea dalbă sufletelor lor. Da-necaţi d-a noastră crâncenă putere, Iată că se pleacă, bărbăţia piere. Dar atunci începe cruda măcelare. Furia scăpată, urlă cu turbare. Caii calcă în sânge până la copiţi, Calcă şi sfărâmă morţii şi răniţi. Strigăte, trufaşe, celui ce învinge, Se confund cu plânsul celui ce se stinge, Astfel cum bacanta, l-al plăcerii loc, Vine despletită şi cu ochii-n foc, Şi cu voluptate, şi nesăturată, De plăceri sălbateci şi de vin se-mbată. Secheli s-abate. Zilele-i se curmă, Patru mii de nobili în mormânt îl urmă. MOARTEA LUI MIHAI VITEAYUL Pe câmpia turzii, pe un verde plai, Tabără oştirea marelui Mihai. Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte: Fericirea tarii inima-i răpeşte. Are-o presimtire ca l-a turburat Si pe mâna-i mindra capul a plecat. In desert speranta inima-i rasfata; Lacrimile uda ginditoarea-i fata. Inaintea celor ce il ocolea, Cu o manta d-aur el se ascundea. Catre capitanii ce il incungioara: -- "Dragii mei! Iertati-mi asta lacrimioara! E o slabiciune de care rosesc Toti citi au un suflet tare, barbatesc. Insa sunt minute când natura cere De la cel mai tare partea-i de durere... Astazi poci să numar mai la noua ani De când noi ne batem cu atiti dusmani. Este-adevarat, am făcut, în lume, Neamul acesta cel mai mare nume. Insa ce-i marirea fără de folos? Ceea ce-i în noapte focul mincinos! Singura marirea nu-i destulatoare, Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare. Cite mii de inimi moartea n-a-nghetat? Si în cite case dorul n-a intrat? Tara este-n lacrimi si se pustieste. Floarea tinerimei cimpul invaleste. Si în raza slavii unde stralucim, Vaz, pe nesimtite noi ne mistuim! Astazi lupta noastra orice lupta curma; Ea va fi lovirea cea mai de pe urma. Astazi este timpul ca să ispravim. Sau romani ne perdem, sau romani traim!" Astfel le vorbeste... Dar doi soli sosira. Doi trimisi ai Bastei. Capii toti iesira. --- "Basta va trimite? Spuneti ce doreste! Basta, iarasi Basta!... nu mai ispraveste!" -- "Ce doreste? zice unul din calai, Basta porunceste la vasalii sai!" -- "Să pornesti indata banda ta în tara!" Ii raspunse celalalt cu o vorb-amara. -- "Mergeti, zise domnul, l-al vostru stapin! Spuneti-i ca nu e inca un roman Care să dea arma pin-a nu se bate! De-i barbat, aice vie a combate!" -- "Este timp!.." sopteste un ucigator. Celalalt trage iute palosul usor Si c-o lovitura repede si tare Il implanta-n sinul eroului mare. Capitanii iute sar, mi-l inconjor, Dar Mihai le zice: "Fratilor, eu mor... Spuneti doamnei mele să nu se mihneasca Si-n iubirea tarei fiii mei să-i creasca. Când vor fi în virsta, să le spuie ea Ca nu voi razbuna pentru moartea mea; Numai pentru tara si neatirnare Sinul lor să simta sinta razbunare! Iara voi, tovarasi, mie îmi jurati Niciodata mâna cu strein să dati!" La aceste vorbe cade-ntr-al sau sânge. Toat-a lui ostire cu durere-l plânge. Apele pe cale stau si se opresc; Paserile-n aer triste ciripesc. Moartea cu-a ei mâna fata lui atinge; Inima-i ingheata, vorba i se stinge. Iar viata-i mindra zboara catre nori, Ca mirosul dulce unei stinse flori. MAMA LUI STEFAN CEL MARE Pe o stâncă neagra, intr-un vechi castel, Unde cura-n vale un râu mititel, Plinge si suspina tinara domnita Dulce si suava ca o garofita, Cãci în batalie sotul ei dorit A plecat cu oastea si n-a mai venit. Ochii sai albastri ard în lacrimele Cum lucesc în roua doua viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sin; Rozele si crinii pe fata-i se-ngin. Insa doamna soacra lângã ea vegheaza Si cu dulci cuvinte o imbarbateasza. Un orologiu suna noaptea jumatate, In castel în poarta oare cine bate? -- Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit; Eu, si de la oaste, mã întorc ranit. Soarta noastra fuse cruda asta data: Mica mea ostire fuge sfarimata. Dar deschideti poarta... Turcii mã-ncongior... Vintul sufla rece... ranele mã dor! Tinara domnita la fereastra sare. -- Ce faci tu copila? zice doamna mare. Apoi ea la poarta atunci a iesit Si-n tacerea noptii astfel a vorbit: -- Ce spui tu, streine? Stefan e departe; Bratul sau prin taberi mii de morti imparte, Eu sunt a sã muma; el e fiul meu; De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu! Insa daca cerul, vrind sã-ngreuieze Anii vietii mele si sã mã-ntristeze, Nobilul sau suflet astfel l-a schimbat, Daca tu esti Stefan cu adevarat, Apoi tu aice fãrã biruinta Nu poti ca sã intri cu a mea vointa. Du-te la ostire! pentru tara mori! Si-ti va fi mormintul coronat cu flori! Stefan se intoarce si din cornu-i suna, Oastea lui zdrobita de prin vai aduna. Lupta iar incepe... dusmanii zdrobiti Cad ca niste spice, de securi loviti. APRODUL PURICE S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran. Când s-abate calul marelui Ştefan, Purice-i oferă calul său îndată. Domnul nu ajunge scara ridicată. - „Doamne! Moviliţă mă voi face eu, Ca să poţi să-ncaleci după gâtul meu! Zice şi se pleacă. Ştefan, fără muncă, Prin mijlocu-acesta pe fugar s-aruncă. - „Purice, sărace! De voi câştiga, În movilă-naltă eu te voi schimba. Omul este mare, nu prin al său nume, Naştere, avere, ci prin fapte bune; Faptele sunt nobili, nu ţărâna sa Ce deopotrivă viermii-o vor mânca. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şi acum, Movilă, aidi a ne lupta! Căci urmaşii noştri nu ne-or semăna! Mulţi români chiar astăzi la străini aleargă Şi prin ei aşteaptă ţara ca să meargă. Şi cum vrei ca viaţa la ei a afla, Când tu nu o afli în inima ta! Cel străin nu-ţi face niciodată bine Fără să câştige drepturi peste tine. Nu zic c-o să piară neamul românesc; Dar sunt timpi în care popolii slăbesc; Cum sunt ani în care pomul ce rodeşte Nu dă nici o roadă, deşi înfloreşte. Popolii se pleacă când mai-marii lor În descurajare cu inima mor!... Când sunt robi ei înşişi l-a lor slăbiciune, Cum vor face liber un popor în lume? Popolul acela este ca sfârşit, Este cel din urmă: e la robi robit. Căci întotdauna un popor se face Mare ori nemernic, celor mari cum place. Şi să ştii, aproade, că vor trece ani Până să mai vie Dragoşi şi Ştefani!“ Zice, pleacă, învinge. Hroiot se umilă. Purice aprodul s-a făcut Movilă. CONRAD. CANTUL AL III-LEA. EGIPTUL Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut? Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut; În care sub cununa-i se-nalţă palmierul Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul Aşa ca o columnă de marmur minunat Ce sprijină un templu cu aur înstelat? În care dulcea Ibis de zefiri legănată, În silvele de cactus suspină amorată, În care zea Isis c-un graţios surâs În tristele deşerte crea un oasis; Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare Cu nici o altă ţară? Loc curios în care Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii Contrastă cu evrea cu ochii azurii, Şi palida arabă, cu fruntea visătoare, Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare? Pământ ce fecondează în fiecare lună, Şi nici un timp n-abate splendida sa cunună! În care frunza cade sub soarele de foc, Şi alta vine-ndată de ţine al său loc. Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă; Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă Pământul ce rodeşte şi apele din Nil Îneacă în tot anul acest fecund argil. Acolo noi vom merge... dar vasul fugător Pe brazdele perfide alunecă uşor. Conrad! veghezi tu oare, priveşti aceste maluri Din care filistenii domneau aceste valuri? Regina africană cu faţa de eben, Spre răsărit se duce purtând un diadem De stele fără număr, când geme-n depărtate O surdă vijelie... fluierături bizare, Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător! Ai crede că toţi monştrii marini s-adun în hor Şi ţipă-n limbi diverse, pe tonul întristării, Voind să ducă vasul în smârcurile mării. Pilotu-abia mai şade la cârmă: e legat; Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge; Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge. Şi vasul se rădică, se lasă în abim, Şi iară se înalţă! Un strigăt, un suspin S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul Se crapă, te înghite. Se îndoieşte vântul, Şi valul îi răspunde prin mugetu-i duios... E cântecul funebru... Un strigăt fioros Al celui ce comandă s-aude-n vijelie, Spăimântător; e geniul uman ce tot învie, Ce dă direcţiune, ce apără, prevede. Speranţa e busola, e harta; el o vede, O cercetează, ştie de este de temut. Foc! foc în cală! strigă şi totul s-a pierdut! Atuncea comandantul răcneşte cu tărie, Şi vocea-i se aude tunând în vijelie. Toţi câţi mai au putere comanda lui urmez. Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez. Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală Prin flacări şi prin fumul ce flacăra exală. Vâslaşii îl urmează; el tot a-mbărbătat, Iar pompele jucară şi vasul a scăpat. Dar zorile se varsă. Conrad pe pod priveşte Acest spectacol magic, strein, ce îl răpeşte; Aceste mii de valuri, ca cete de geanţi, Ce joc cu vasul, şi-unii îl trec la ceilalţi, Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu Ce vrea pe eleminte să puie jugul său. Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată. Şi se zări o coastă: sprânceană depărtată. ................................ Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins? Aici a fost cetatea heroului ne-nvins, Cu patru mii palate, o mie de grădine, Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline. Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu: Abia în suvenire, de ele se mai ştiu. Acolo fu necropol, morminte strălucite, Palate elegante de preoţi locuite, Cu verzi grădini de arbori şi cu parteri de flori, Mărite monumente, de marmur cu colori. Azi locul e ruină şi malul cu-ntristare Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare. Lumina dimineţii se varsă în eter. Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier, Traversă sânu-acestor sălbatice deşerte Şi fluieru-i exală fantastice concerte. Ai fi crezut un şarpe, bălaur iritat, Ce trece prin deşerte şi şuieră turbat. La Nil el se opreşte şi râu-aici apare În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare! Zeu adorat în templul de la Nilopolis. Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis, Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde: În fiecare vară verşi palidele-ţi unde, Pe-această vale lată dând apă şi pământ, Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt. Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale, Când civilizaţiunea aici şi-ar face cale, Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător Nu ar sorbi şi viaţa, şi fructu muncii lor! Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră, O, martor al durerii acelor ce pieriră, Ca să păstreze lanţul ce de atâţia ani Le dete moştenire un crud zeu la tirani? Dar unde sunt tiranii şi sclavii? Au murit! Da; au murit aceia, dar alţii au răsărit, Ce vor pieri ca dânşii, lăsând pe alţii-n urmă Să facă, unii domnii, şi alţii marea turmă Precum ursita-i naşte, făcând misterios, Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos. ................................ Pe muntele Libii răsare plina lună Şi varsă-un râu de raze pe valea lată, brună. Un ocean de glorii pluteşte pe ruini. Prin umbre şi prin raze, răpeşte pe streini. Oh! câte suvenire nu se deştept aice! Acolo e statua lui Sesostris ferice. Mai dincolo e templul superbii zei Hathor. Mai colo sunt coloşii, cu marea formă-a lor. Colo se văd pilonii, columne, obelisci Parcă se mişcă, umblă, sau se adun aici. Şoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase, Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase. Măreţile tablouri parcă se animez, Se mişcă; regi, regine pe vale însmăltez. Maiestuoase umbre! Voi vieţuiţi în lume, Vă răsfrângeţi pe secoli cu ale voastre nume, Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri, În umbra ce-nveleşte atâtea suveniri. Mişcarea se produce de umbrele respinse De raze; şoapta naşte din vânturile stinse Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos. Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine. Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine. Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit? Cu vechea-i strălucire el însuşi a pierit. Dispare-o naţiune ca orice vieţuieşte. Tot are-un timp, tot naşte, produce,-mbătrâneşte, Şi apoi vine moarte, şi totul e pierdut! Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut, Deci mai putem a naşte: am fost, putem fi încă. Om laş, îmi spune mie, p-a vieţii crudă stâncă, Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găseşti, Încât să n-ai putere, curagi să părăseşti O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare Pe care rătăcirea-ţi le face mai amare, Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc Cum p-un deşert de moarte miragele plutesc Şi fac mai crudă setea ce sânul tău încinge Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge. Regreţi aici în viaţă plăpândele cununi De glorii, câştigate prin prostituţiuni, Prin sânge, prin trădare? Regreţi tu calomnia Ce lângă poarta vieţii, a-ţi vesteji junia, Credinţa şi onoarea, te-aşteaptă să soseşti? Regreţi să laşi o lume în care pătimeşti? Ce te despreţuieşte, ce-ţi farămă junia, Şi inima, onoarea, amorul, poezia? Ce-ţi schimbă ziua-n noapte şi dulcele-n venin? Ce-ţi fură partea vieţii la soarele divin? Merită plâns această amară comedie Ce se numeşte viaţă? Vis, fantasmagorie, În care se succedă atâtea ficţiuni, Fantasme, spectruri, umbre, numite naţiuni, În care ele luptă s-apuce-un loc la soare, S-apuce-un loc la viaţă, şi-abia venite, moare! În care adevărul, dreptatea, nu au loc Decât pe cei făţarnici să serve ca mijloc, În care interesul împarte pe dreptate Şi meritul se-nclină la mediocritate. Născut aici în lume, o, zeu dezmoştenit, Ursita-ţi e-mplinită de cum ai suferit. Ce îţi rămâne încă să faci aici în lume? Să laşi măreţe urme? Să laşi un mândru nume? Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii? Şi apoi, în grămada de naţii ce compune Al lor mormânt de doliu şi de destrucţiune, Ruină infinită, spăimântător mormânt, Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ! O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare, Nu eşti sătul tu încă d-a ta prostituare În lutul ce te leagă şi-opreşte al tău zbor? Ast lut supus la patimi, pământ degrădător, Ce poftele usucă, ce uzul ofileşte, Ce dorul îl consumă, tiranul îl robeşte? Văzut-aţi voi deşertul părând, când luna plină Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină? Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk. Flori, arbori nu răsare şi toate se usuc. Ea este încadrată de stânci cu creşti bizare Şi munţi cu scorbori triste în plină dărâmare. Pe vale şi pe măguri pluteşte-un văl de dor. Nu mişcă, nu şopteşte nimica trăitor. Când blonda dimineaţă revarsă dulci lumini Din genele-i de aur pe vechile ruini, Conrad lasă mormântul în care el dormise Şi la Karnak se duce, făcând frumoase vise. Dar colo este sala cea mare din palat. Amantul lunii pare pe caru-i aurat Şi varsă oceane de raze pe ruină. O sută de columne gigantici o sprijină. Să stăm puţin aicea! O, mare Sesostris, Aici din belle-arte făcuşi un paradis, Aici ţi-a fost palatul. Dar cine poate spune Tot ce aici încântă, răpeşte şi supune? Ce a putut să fie acest locaş divin, În timpul tinereţii când orice-aici privim, Acuma, în ruine, acum în întristare, Atâta farmec încă şi frumuseţe are? El ne vorbeşte încă de strălucirea ta; Dar popolul acela ce fruntea prosterna La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit, Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit! Alţi popoli, vai! urmară acelor mari popoare De uriaşi! Şiroaie de barbari trecătoare, Ce pier pe toată ziua şi nu produc nimic. Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic Aceste monuminte prea mari descuragează, Prin comparaţiune, pe ei îi micşorează. Vedeţi această sală ce timpul a lovit? Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit. Locaşu-ambiţiunii, palatul cugetării, Al patimii, puterii şi-adesea al trădării; Aici se prosternară atâtea frunţi regeşti, Aici se umiliră puterile lumeşti, În cruda aşteptare ca să se umilească, La rândul ei, în urmă, mândria ta regească! De te plângi tu, oare, sărmane muritor, Când jugu umileşte în lume p-un popor? Ursita ta în lume, formând a ta fiinţă, Lăsat-a pentru tine decât, vai umilinţă! Mai însemnaţi buchetul măreţ, desfătător De templuri şi palate rămase la Luksor! O, mare Amenofis! Aici trăieşti tu încă. Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă! Acolo un pilone gigantic întâlneşti Pe două mari masife, prin care-apoi zăreşti O poartă c-o cornişă, ce artele amintă; Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă. Mulţime de tablouri faţada-mpodobesc. Înuntru pe o sută columne strălucesc Mulţime de legende cu simţuri graţioase. Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase. El intră într-o sală, p-o stană de granit Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit: Julia şi Claricia în admiraţiune, Tablou divin ce limba refuză de a spune. Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori Că frumuseţea dulce e două dulci surori! Că dulcea fericire, c-un spirit şi c-un nume, Îşi are-n cer o formă şi ceilaltă-n lume. Pe domele măreţe aţintă ochii lor În admiraţiune, extaz desfătător, Şi razele de soare, răsfrânte de ruine, Formează p-a lor frunte un cadru de lumine. ................................ Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba, În vasul ce acuma cu râul cobora, Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie. El prezintă Julii atunci o poezie, În care al său suflet trecuse cu-al său dor, O plângere amară, un cânt sfâşiitor, Unit cu-o melodie suavă, prefumată, D-amor şi de speranţă, de graţie curată. El exprima aspectul acestui vast mormânt Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ, Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară A suferinţii coardă, vibrare crudă, -amară, Şi toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau, La razele Julii ferice dispăreau. A ei figură dulce plutea ca o minune Pe toate-aceste locuri de dezolaţiune; Ea le făcea frumoase, eden încântător, Le-mprumut juneţe, surâderi, vise, amor, Prefume, frăgezime, magie şi răcoare, Şi le făcea dorite, frumoase, răpitoare. Julia se ghiceşte în aste dulci cântări, Aici ea se prevede ca cerul peste mări. Ea vede aicea toate aceste flori divine, Născute, înflorite sub razele-i senine Din graţiile sale, cereşti şi dulci plăceri, Surâde ca o roză în vânt de primăveri. ................................ Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă. El împleteşte perla înbălsămării nopţi Cu florile dorminde sub turburile şopţi. În vale cură Nilul: gemândele lui valuri Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri, Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut, Lumină ce denunţă misterul neştiut Al apelor în noapte. Acele două june Femei se plimb răpite şi par prin umbre brune: Ca nişte raze d-aur, suave-iluziuni, Ce tot răpesc, încântă ca nişte dulci minciuni. Dar zorile desfăşur ghirlanda de purpură, A undii suprafaţă ferice ele-aură; Şi raze rătăcite pe Nilul lat plutesc Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc. Pământul se-ncunună d-o faţă mai senină, Precum o diademă de diamant lumină Pe fruntea frumuseţii, pe câmpul înflorit, O pulbere de rouă pe flori a strălucit. Şi purpura corolii din roza prefumată Prin plânsul dimineţii apare mai curată, Şi cerul se-nlumină şi stelele albesc; Julia şi Claricia cu flori se-mpodobesc, La raze şi la zefiri lăsând să le răsfeţe Plutindele cosiţe ce-neacă ale lor feţe. Conrad le urmăreşte în fantazia lor. Admiră acele jocuri; se-mbată de amor. Iar ele fac ghirlande de flori şi încunună Ca nimfele antice cosiţa lor cea jună Cum perla îşi răsfrânge pe cadru-i aurit Frumoasele ei ape, al ei chip fericit, Răsfrânge-a sa albeţe ce-ngână-un trandafir, D-o frumuseţe rară, spre coama sa de fir. Această frumuseţe, icoană credincioasă A inimii, denunţă o inimă frumoasă Ce se varsă ca roua arzândii primăveri. Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri, Acel prefum de câmpuri; că simţi o răsfăţare De raze de la soare ce-aduce desfătare, Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros, Pe faţa întristată a vieţii-aicea jos; Că-auzi concerte mistici, cereşti, îmbătătoare, De paseri amoroase, sub flori desfătătoare. Şi sufletul atuncea părând întinerit, Sub farmecul de viaţă ce tot a înverzit, Se-mbată şi deliră d-amoare fără nume, Delicioasă, pură, necunoscută-n lume. Dar cine să descrie trăsurile ce are O inimă? Ea este întocmai ca o mare Schimbându-şi a sa faţă: seninul liniştit, Şi soarele, şi luna, şi vântu-mbălsămit, Şi cerul, norul, fundul şi aspra vijelie O schimbă-n tot minutul! Aşa o bucurie Precum şi o durere pe inimi oglindind, Le dau a lor coloare de fier sau de argint. Cât a cătat să fie mari oamenii odată A căror fapte-n lume atât de mari s-arată! Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau, Ei, ce o nouă viaţă, murind, îşi mai creau? Aceste mari palate abia mai las trăsură. Momiile regale cu timpul dispărură. În pulbere se schimbă tot ce a fost aici; Tot ce-a produs ştiinţa şi artele antici; Dar cel puţin trăiră acele mândre nume De fondatori şi astăzi răsună încă-n lume. Şi vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut Va rechema mărirea anticului trecut. Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune. Tu, ce n-ai conştiinţă de civilizaţiune. Tu, care n-ai în viaţă nimica de dorit, Tu, ce-n nefericire te afli fericit! Să zicem un adio oraşului mai nou Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou! O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume, Pe timpul său te pierde, şi peste al tău nume Aruncă umilinţa sub care te înclini. Acolo fu mormântul acestii dulci regini, Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne Din urmele acestii zburdalnice ţărâne. Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind, Şi statul şi mormântul ce înălţai trăind? Uiţi că erai femeie şi te-ntroduci în noapte La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de şoapte, De valuri, şi medită Egiptu-a subjuga. Un om al tău atuncea la Cezar s-arată. Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur, Zicând că el ascunde un preţios tezaur. Pachetul se desface, Cezar la el cătând, Văzu pe Cleopatra din stofe apărând. Ce frumuseţi, ce graţii, ce voluptăţi streine Tu prezintaşi lui Cezar, ce se-nchină la tine, Primind el, vingătorul superbului Pompeu, El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău! ................................ INTOARCEREA LUI MIHAI De la lungi războaie, Mihai cu mărire Intră-n capitală cu a lui oştire. El se urcă-n tronu-i mândru ocolit. Cei ce au puterea astfel i-au vorbit: - "Doamne! Focul arde în această ţară. Încă ieri cu ură mulţi se răsculară. Dar răzvrătitorii s-au întemniţat Şi prin zelul nostru ţara a scăpat." - "Voi zdrobi răscoala ce ţara uraşte; Dar voi sparge încă pricina ce-o naşte: Dacă astă ţară umblă-a se scula, Este semn că n-aveţi simpatia sa. Lui Rodolf voi scris-aţi că e răzvrătire, Că ai noştri cată cu a lui unire. Dacă cel ce-o cere e răsculător, Ţara mea, eu însumi sunt răzvrătitor... Am învins păgânii, i-am gonit afară; Dar a lor sămânţă o găsesc în ţară. Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci De inima ţării, apoi a-l lovi. Neputând acuma tronul să lovească, Ea îi urcă scara ca să îl mânjească. Tronului nu-i pasă de loviri străine Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine. Planta nu se teme de cei ce-o jignesc, Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ş-o veştejesc. De aş şti că sceptrul se robeşte vouă Şi oricui să fie, eu l-aş rupe-n două! Jugul celor barbari oare l-am spart eu, Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu? Prinşii fie liberi! Au cuvântu-mi dat. Voi intraţi în noaptea d-unde v-am luat!" MIHNEA SI BABA I Când lampa se stinge la negrul mormânt Atinsă de aripi, suflată de vânt; Când buha se plânge prin triste suspine; Când răii fac planuri cum au a reţine În barbare lanţuri popolul gemând; Când demoni şi spaime pe munţi se adună De urlă la stele, la nori şi la lună, Într-una din peşteri, în munte râpos, Un om oarecare intră curagios. II În peşterea Carpaţilor O oară şi mai bine Vezi templul pacinaţilor Ce cade în ruine. Aci se fac misterele De babe blestemate, Ce scot la morţi arterele Şi hârcele uscate. Aci se fierb şi oasele În vase aurite, Aci s-adun frumoasele Când nu mai sunt dorite. O flacără misterică Dă palidă lumină; Iar stâlpii în biserică Păreau că se înclină. Şi liliecii nopţilor Ce au aicea locul, Ascunşi în hârca morţilor, Umblau să stingă focul. O babă, ce oroarele Uscaseră în lume, Tot răscolea vulvoarele, Şoptind încet un nume. III S-aude un zgomot de paşi pe aproape, Cum calcă strigoiul când va să dezgroape O tânără fată... Colo... Ascultaţi! Să fie Satana cu ochii de focuri? - Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri, Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!... Ea zice, şi-n umbră un om se arată Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată, Teribil ca locul în care intra. - Bătrână, el zice, îţi fă datoria! Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia, Din colţuri în colţuri grozav răsuna. BĂTRÂNA Ascultă-mă, Doamne, aveam în oştime Un fiu oarecare vestit în mulţime Prin luptele sale; era fiul meu; Plăcut ca seninul, frumos ca o floare Şi pentru aceasta mai stam eu subt soare. Era pentru mine al meu Dumnezeu, Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare. Să-l fac între oameni ferice şi mare, Am dat al meu suflet la negrul tartar. Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare! Vei sângele mumei, tu vei răzbunare, Loveşte! Na sânul, tirane barbar! Căci viaţa îmi este acum blestemată. O! cum nu pot oare să sorb astă dată Şi zilele tele, şi sângele tău! Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare Opri orice mână a da răzbunare. Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său. Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă, Într-una din hârce un sânge ea varsă, Şi dându-l lui Mihnea, îi zice: - Să bei! E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare, E cald şi e tânăr, cum vei tu, barbare; Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei. IV Toţi morţii din mormânturi, Cu ghearăle-ncleştate, Ca frunzele uscate Ce zbor când suflă vânturi, Spre Mihnea alerga; Iar vârcolacii serii, Ce chiar din lună pişcă Când frunzele se mişcă În timpul primăverii, Ţipând, acum zbura. Şoimanele ce umblă Ca vijelii turbate, Coloase deşirate Cu forma ca o turlă, Din munţi în văi călca. V Un glas în mulţime teribil gemu Şi ceata infernă îndată tăcu. VI BLESTEMUL Oriunde vei merge, să calci, o, tirane, Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi, Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi. Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă Şi apă, tirane, să nu poţi să bei, Să simţi totdauna asupră-ţi o stâncă, Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei. Să nu se cunoască ce bine vei face! Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa, Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta! Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti! Şi vorba ta nimeni să nu o asculte, Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti! VII Aşa vorbi bătrâna Şi Mihnea tremură. Iar Naiba, ce fântâna O soarbe într-o clipă Şi tot de sete ţipă, La dreapta lui zbură. El are cap de taur Şi gheară de strigoi, Şi coada-i de balaur, Şi geme cu turbare Când baba tristă pare; Iar coada-i stă vulvoi. Iar nagodele-urâte Ca un mistreţ la cap, Cu lungi şi strâmbe râte Cu care de pe stâncă Râm marea cea adâncă Şi lumea nu le-ncap; Şi şease legioane De diavoli blestemaţi Treceau ca turbioane De flacări infernale, Călări toţi pe cavale Cu perii vulvoiaţi. Şi mii de mii de spaime Veneau din iad râzând Pe Mihnea să defaime, Căci astfel baba are Mijloc de răzbunare Pe mort nesupărând. VIII Mihnea încalecă, calul său tropotă, Fuge ca vântul; Sună pădurile, fâşie frunzele, Geme pământul; Fug legioanele, zbor cu cavalele Luna dispare; Cerul se-ntunecă, munţii se cleatenă, Mihnea tresare. Fulgerul scânteie, tunetul bubuie, Calul său cade; Demonii râseră; o, ce de hohote! Mihnea jos sare. Însă el repede iară încalecă, Fuge mai tare; Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie În apărare. Aripi fantastice simte pe umere, Însă el fuge; Pare că-l sfâşie guri însetabile, Hainele-i suge; Baba p-o cavală iute ca fulgerul Trece-nainte, Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie Pe osăminte; Barba îi tremură, dinţii se cleatină, Muge ca taur; Geme ca tunetul, bate cavalele Ca un balaur. IX O, ce de hohote! Râseră demonii, Iadul tot râse! Însă pe creştetul munţilor, zorile Zilei venise. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE