PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri de  constanta buzea   ACOLO UNDE CRED CA ESTI Acolo unde cred că eşti Nici trenurile nu străbat Acolo ca de sticlă par Pădurile de brad brumat. Tot mai departe simţi şi taci Adăugat la rest mereu Şi nu mai pot înainta Decât pierzându-mă şi eu. Cum ninge alb, e orice drum Şi alb respiră-ntregul timp Nici nu te-aş recunoaşte-acum Desperecheat şi fără nimb. Mi-e milă şi să-mi amintesc Dar nici să uit nu mă îndur Câtă părere-i în destin Câtă greşeală-i împrejur. Cu degete de frig adun Ca sub un şal înzăpezind Sufletul nostru încă bun Mişcarea lui către argint. Cum ninge, nu s-ar mai opri Şi fi-vor brazii îngrădiţi Acolo unde cred că eşti Printre barbari meteoriţi. În fiecare an aştept Să ningă, să te pot vedea Dacă priveşti, dacă asculţi Dacă mai înţelegi ceva. AFARA E VARA SE-NTAMPLA SA SIMTI Mă cere, mă naşte Şi-n viaţă mă lasă Colina – această genune frumoasă. Nu ştiu ce se întâmplă, petreceri de taină, Tămâia din brazi o sorb frunzele pale, Asupra mea vine cu mâinile tale O umbră străină în vechea ta haină. Afară e vară – se-ntâmplă să simţi Cu sângele rece, Cu frigul în dinţi. Ca fructele-ciorchine stau pietrele-n val. Hotarnic e murmurul care le vine din morţii închişi în ulcioare pe deal. Cu cât mă despart de putere, de zile, Câştigul se strânge-n pupile, Închide tu ochii Şi trece-mi în somn Cu dor, răstignitul meu domn. INTRANSIGENTA Singurătate fără voci, Stârv al perechii, vorbitor, Cum şezi cu îngerul la masă, E harul lui să nu-l poţi ţine Decât cu sufletul în spaima Că te ucide lin, cu dor, Că în pieirea ta fricoasă Nu e nici rău, nu e nici bine. Împresurându-l cu incendii, Ai crede că s-ar sufoca Şi-ar năvăli asupra ta Cu degetele să te stingă. Ars, îngerul rămâne palid Şi degerat în faţa ta, Te-acoperă milos cu dreapta, Te chinuie cu mâna stângă. Şi ca o ramură cu păsări Îţi duce sorţii fără zi Şi ţi-l întoarce cu lumină Ţinându-şi capul coborât. Nepărăsit stârv al perechii, Tot două umbre vor muri, Sfinţite însă-n răstignire Pe gheara crucii de la gât. MIGALE plouă ca-n visul unui însetat în adăpost e cald mă-ntind pe pat pun mâinile sub cap şi închid pleoapa ah de mi-ar fi vreodată atât de dulce groapa m-aş mai gândi la tine c-un infinit refren ce sună în ureche cum ploaia cum un tren la desfrunziri la restul acestui anotimp aş fi un zar nesigur ce se roteşte-n schimb un bulgăre din care firesc aş contempla aceeaşi obsedantă şi neatinsă stea ce dor îmi e de tine acum în acest ceas când firea mea vorbeşte în plus şi tace-n glas deodată sunt întreagă pe-o lume de migale ce blândă pradă jindui să fiu privirii tale FACUTUL MEU, CUVANTUL făcutul meu Cuvântul paşte-n munte imagini verzi sub norii toamnei grei ai mai văzut mai ţii tu minte unde şed liniştiţi ca-n lacrimi ochii mei timpul secat vorbeşte şi răspunde din tine cineva fără să vrei trecându-mi dreapta lină peste frunte cu mâna stângă sufletul mi-l iei în câte-un nor străin ne vom ascunde ca desfrunzit mesteacăn lângă tei LIMITA CONTEMPLAND oriunde cad respir pupila fumegă în pielea palmei fragil sărut atroce nevoia de a-l repeta pierderea lui înecarea odată cu el în carnea palidă istovitoare cu gura în pernă şi dinţii strânşi simt limita limita contemplând sufletul în trup ca-ntr-o rană goală LEAC PENTRU INGERI sunt tristă dar de tine niciodată fug animale speriate de minuni la care nu mai ştim a ne gândi săraci în zile cine ştie trecem ninşi de puterea sfintelor petreceri a nu fi a te naşte a iubi îmbracă-mă în alb în alb ascunde-te şi tu ce-mi dai să-ţi dau această mână dreaptă ce-mi dai să nu mor azi să mai rezist leac pentru îngeri cântecul meu trist PLECARE seară pe câmp caut decât o plecare nimeni nu vede locul întreg s-a mişcat merg fără gând trupul stă fără păcat cine mă vede dar cine mă vede tresare tuse de fum pietre în jurul fântânii vrăbii puind oul lor roşu pătat dacă mai pot apropiată de sat vreau să vă văd şoareci cu apă ai lunii LEAGAN copil suit în alungit conturul flăcării comorii de ce nu te-aş fi dăruit unor mirări ale culorii în săli florale şi umbroase tu chemi acele stări la care mortal de greu e de ajuns sufletul cărţilor miroase ca florile de mucegai şi câte-o trăsătură zboară albind de-un praf imaginar la ruptă oră şi amară când cu surâsul semănai al îngerilor din altar când pentru moarte mă decid în liniştea-ţi voi face semn prin care ochii îşi închid pleopele de untdelemn să pari a nu mă fi văzut te legăn lin şi te îndemn şi eu la rândul meu părând a contempla acelaşi gând FIGURI DE FLORI aşa cum stai inspiri singurătate adaogi clipei semnul firii tale un frig frumos clădeşti cu turnuri în care pe-ntuneric să te rogi asupra mesei triste cu plante-ngrămădite şi ceasornic nu ţi-ai deschide ochi de ţi-aş aprinde o lumânare albă-n faţa ta nici când în sfeşnicul de-argint aş pune lumina doar parfumul te-ar mişca pe scări cobor să-nchid pentru mult timp grădini şi fiare revenind îţi voi aduce reci figuri de flori CITERA uscat e câmpul împrejurul meu cu greieri prinşi de febra toamnei şi care-mbătrânind cântă deasupra oului lor negru cântă în gol şi umplu golul lumii cu sfântul dor de izolare înstrăinându-se de mine atâta cât să nu mă doară tare mă-nnebuneşte setea lor sunt mulţi mai singuri şi e lună nouă presimt venind un rece stol de flori ca o părere de ameninţare că morţii trec prin murmurul lor liberi li se dă câte o clipă de-nviere şi-atunci absorb smeriţi puţină rouă dublând a greierilor sete-asurzitoare IOANA ce pură îmi apare gura ta supus stă roşul ca un palid vin cum sub un strai de cristalin avea un ghimpe planta fără de venin cum somnul pentru vise e făcut sângele tău păstrează urme sfinte din gândurile mele din trecut de care nu-mi voi mai aduce-aminte NEBUNIE DE RECOMPENSA începe toamna dulcele meu somn putem spera în sănătate în esenţe şi în iedera de retragere simt vinul în surâsul tău ca o întoarcere la înţelepciune toamna-i o nebunie de recompensă e ca şi când ai arbora un aer cald cum ai rămâne trist în faţa unei făpturi ce ţi-este necesară începe toamna scump îi sună paşii pe treptele anume rezonante eşti un mister vorbeşti în ritm memoria înregistrează difuz răsuni ca un castel cu bolţi cu ce te-aş ferici dacă ţi-aş spune că te iubesc nimic nu ţi-aş adăuga deşi PLANETARIU văd lente corăbii pe valuri cu gânduri de pace trecând aceste văratece ţinuturi spre iernile altui pământ văd păsări aproape de lună o scară de zbor spre planete aripi de băieţi delirante demonic penajul de fete văd vinele lor de susţinere şi corzile vocii jucând văd cum se-trerupe-nţeleptul instinct într-un mediu mai blând văd zeii dorind să petreacă în jocuri enormul se strânge pe când şi măruntul se vede mai jos într-o rază de sânge aproape că ştiu ce anume depinde în spaţiu de timp memoria mea e albită de varul căzut din olimp EXIL că înţelegi că nu în faţa toamnei nu mă lipsesc de gesturi şi de chip nu te mai pot lăsa eliberează-mi cerul în care stai dar şi pământul sunt stele tinere acolo apărute cât timp cu disperare te-am iubit sunt flori ce nu te vor înfiora şi nici nu vor să te străbată-n creştere e dreptul lor să-mi fie bucurie fii exilatul lumii mele-ntregi îndepărtează-te şi nu te răzbuna UMBROS cât te iubesc martori mi-s îngerii al căror cric îl asculţi culcă-te trist lângă mine eliberează-te simplu plângi îngândurat ca o plantă roagă-te fără cuvinte simţi o teroare nu mai adormi nu ţii minte fără să vreau te distrug trec prin cenuşă pleoapele tale soarele intră umbros în ochii orbi în casa melcului cerul rămas suferă singur absenţa stelelor din scorpion LIMAN departe departe pe unde vor fi cavaleri senini pe cai negri tu cauţi liman străin într-o stranie stare inelul meu pal fantomă rotundă falanga se rupe în aer rămâne tu cauţi un timp pe care eu nu pot să-l nasc deşi sunt cu tine trufia se clatină-n scări argintul vorbeşte o limbă a mării pierdut înţeles al morţilor duble călare din gând degeaba fac larmă lăstunii intrăm în ţinutul de piatră profund ca-ntr-un text TU treaptă de ceară cruce-ntre cer şi pământ timp astupat într-un cui clipe de purpură varsă sufletul tău nisipos roiuri de fân între noi drum stâlp de fum stranie muzică-n zale vistierie de greieri raclă de zimţi de rănire copil dă-mi ochi de somn poartă-mă-n gând stinge-mă pe tine prin tine te cer întoarsă în divinitate facă-se voia mea PATA eu în plecare nu mai cred cum nu te opri rămâi au fost doi cai şi tigri doi trifoi în patru-npăturit păcatul supt în rădăcini se cuminţeşte-n crengi tămâi ce am gândit acoperim cu solzi cu fulgi de stalacmit vezi mâna mea şi-n mâna mea sunt nervii timpului livid iluzie şi goliciune de frig fierbinte şi de ghimpi dar e un pas sub linii verzi păduri de muşchi pocnind de spori ulii în aer se destind destinul prinde pata lor APA DE USCACIUNE miroase-a frunze duhul tău doamne fără de corp se-nfundă sorbul vremii ascunse în vinul orb toamnă-i în vie cerul coboară singur te simt mut sub povară de poezie pol de argint în zale plânse în rugăciune prin tine sunt teamă de apă de uscăciune şi de cuvânt fân alunecă-n nesemănare singur divin panta ca piatra taina secată grauri ca grindina vin ILUZIA vino în urmă fii plin de urmare precum orga respiră în coral ca să-mi fie frică şi să uit şterge colina fii ceaţa şi muzica ei opreşte-te când mă opresc în urmă venind dă-mi iluzia că viaţa ta e mai lungă între noi nu e loc nouă nu ne e dată durerea îmi stă pe suflet să spun cerul o să apună cândva stea cu stea cuvintele nu cuvintele nu COPIL cu degetele pline de ghimpi cu solzi şi polen pe obraji te caut străbat un ţinut foşnitor cu stoguri de iarbă pe loc şi turme am buzele arse de vânt şi părul meu dulce miroase a somn te simt liniştită răcoare prin tine visez să mă uit lună gri sunt greierii pe umerii mei crengi libere umbre sorb cer sunt tristă mi-e bine gândind cum se duc spirale de nori către nordul cu păsări va fi când va fi un extaz solemnă m-aşez de pe-acum în genunchi ELOGIU luminos eşti albul ochilor tăi albul laptelui maria varniţă abur tocire floarea-reginei polul memorie ningere ne regăsim în lentoare stele fixe nori ai lunii noiembrie nisip în gură groaza de-a nu sângera sub fierăstrău în cariere intrând în castel prin crenel sufletul meu izbucni ca o lavă astenic scorpion pe pagina albă ascet în ramuri de sidef alb printre icoane cu ochii închişi îţi sărut genunchiul acoperit LIED te-aş ţine în loc ţi-aş spune blând că dinolo de ceasul care aproape-i dus tu n-ai scăpare şi nu mai torn nimic nicicând or să răsară pe cristal reflexe de păduri în soare nebun în turn un frâu de cal în cupă omul care moare nu te-ntrista copil măreţ aceasta n-are să se-ntâmple desfă-ţi surâsul între tâmple cum fata gulerul său creţ s-apară sânul vorbăreţ desfă-ţi surâsul în splendoare căci dincolo de ceasul care nici nu s-a întrupat tu treci cu cal cu tot ca printr-o plasă străin de gând şi de cuvânt de flăcări fumurii şi reci un duh în setea luminoasă a unei duble lungi săgeţi te-aş ţine-n loc ţi-aş spune blând NINGE LIN PAMANTUL părul mi-era roşu când trecuse vara părul meu de aur greu nelegănat ţintuit de brumă prăfuit de ceaţă ninge lin pământul unde l-am culcat taie-l cu lumina gheţii de pe lacuri trestia vibrează limpede visându-l steaua cere firul lung să se coboare ochii urmărindu-l până la pământul stau cu mâinile legate arcuite în creştet nu mă pot întoarce să văd cum vii părul s-ar desface fabulos şi oarbă prinsă în cascadă să-l adun n-aş şti strânge-n pumni zăpadă şi grămezi de bulgări aruncând în părul pe care-abia-l ţin se va face unul o agrafă să-mi elibereze mâinile de chin GREIER ce greier frumos se apleacă şi cade în aerul cald concentric cu murmurul lui el nu se loveşte de nimeni şi praful se îndepărtează lăsând un disc pur şi albastru pe forma acelui murmur n-ai cum să te-alini de ce spune decât ascultând molipsindu-ţi secretele coarde vocale de jertfa de a spune şi tu supus de supusul albastrul pe care în gând îl chemi greier şi el îţi răspunde gândind cuc lin vălurit şi al nopţii FOCUL s-a-ntunecat de ploaie mai devreme dune de aer vântul a făcut în toată casa numai tu eşti viu ce flăcări lungi adevărate hamuri de piele galbenă şi încătărămată în care herghelii se pustiesc. tu spui imagini le asmuţi galopul un tropot surd le-ar trebui şi-un cârlionţ de fum între copite dacă n-ai fi nici umbra ta n-aş fi urc mâinile în dreptul tău şi cresc pe muri de cretă umbrele mişcării le zăbrelesc de noi cât mai departe şi de-ai închide ochii s-ar surpa aceste blânde umbre-ale mişcării DE MARGINE De margine, de sine-s îngânată Deasupra trebuie că sunt copaci Te las să spui cuvinte, ori să taci Şi libertatea asta te îmbată. De margine, de sine-s îngânată Vecin cu stuful, ram năştea din ram. În fân mirositor mă linişteam De parcă aş mai fi fost aici odată. Şi-aş vrea să înţeleg, cum altădată, Flori înecate, flori care înoată. CUIB Şi cine vine singur către sine Cu-ntreaga lumii-nsingurare vine Îndurerarea lui trăieşte oarbă Vederea lui nimic nu ţine minte Frunze şi ramuri nu se fac desime Nepricepută-i gura lui de iarbă Dând păsării preţ de adâncime. Şi cine vine singur, singur pleacă Vederea lui nimic nu ţine minte Nici pasărea ce i s-a plâns săracă De viaţa ei sălbatec de cuminte De moartea ei din cuibul de pe cracă. RARISTE SI PINI Atât de rar ne este dată starea De calm curat, când ninge şi-mprejur e O rarişte de pini, ori o pădure Ca fumul ne-nconjoară şi ca marea. Când printre trunchiuri ţapii trec să-şi mute Puii şi mângâiatele lor ciute Încremenind de teamă când se-aude Umbra mişcându-şi marginile ude. Când mult iubindu-te aş vrea prosteşte Să te îndemn, să-ţi poruncesc: priveşte! Acum, nu mai târziu, şi nu pe fugă! Când mult iubindu-te, răspund în rugă, Trădez rănită starea noastră rară De blând vânat adulmecat de fiară. DEAL ROTUND Răsare ca o lună, şi apune Sufletul meu, nici tânăr, nici cărunt Atât de rar mă-ndur să cred că sunt Ceva mă-ngândură, ca o genune. În ceasuri rele şi în ceasuri bune Aş întreba, mi-ar place să răspund, Dar mă petrec senin în amănunt Lăsând mişcarea lumii să-şi răsune. Abia pricep, în urmă, ce se spune Despre luminile care ascund Fântâni prea-pline şi fântâni-lacune. Dar peste capul meu e-un deal rotund Şi-i paşte turma pacea din păşune Cu-al ei sărat murmur de dinţi mărunt. COCON DE VIE Se va trezi în prima zi cu soare Primăvăratecul cocon de vie Petrecerea-i va fi cu apă vie Va fi beţia lui înfloritoare. Într-un impuls rănit de poezie Îi va sări pământul la picioare Mireasma lui, de rugi şi sălcioare În liniştea ce va părea pustie. Dar viaţa ta de miere nemuritoare Cu aurul plutind ca o stafie Sub coastele a două mari ulcioare Te va feri de gândul care ŞTIE? Dacă se sparg, vei spune că te doare, Dacă le cruţi n-ai nici o bucurie. EROU DE ZINC AL UNEI TRISTE FARSE O, fluture deschis pe-o mână moale Erou de zinc al unei triste farse, Firul din însetarea ta se toarse Mai crezi în calme clipe muzicale? Iubind în drum lumina lumii tale Fluierând de praful aripilor arse. Roua şi mierea arşiţa le stoarse Din clătinate turnuri vegetale. Mai crezi şi-acum când vinele sunt goale În aripile tale inegale? Nepăsător la deal şi trist la vale Acelaşi timp se duse şi se-ntoarse Şi murdări şi părăsi, şi sparse Acel mister fragil al minţii tale. APRILIE În aplecare, tâmplă după tâmplă Ochii albaştri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. Frazele, visul, sufletele numa Ca de potop salvate simt că sunt. Se face zi de mugure mărunt Adăpostit în mintea mea de-acuma. Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă Mai mult decât stătuse la-nceput. Vine mereu o pasăre şi gustă Rănind vicleană timpul meu trecut, Şi-n mare taină puiul de lăcustă Ciopleşte la vioara lui de lut. COCOSI DE MUNTE Visul secund a fost să fim departe, Din când în când să ne vedem mai răi, Să-mi fie milă de arginţii tăi, Să mă priveşti ca pe-o senină moarte. Visul secund… Pe urmă nu mai numeri, Uităm uimiţi mereu acelaşi timp. Când am fost îngeri somnoroşi sub nimb, Şi lin purtam alţi îngeri trişti pe umeri. Am mai putea să credem în poveşti, Dar nici un duh n-a dovedit că este. Dorind să fii, abia că nu mai eşti. Şi cum să porţi nepedepsit aceste Iubiri care se sparg ca nişte ceşti Când bat cocoşii orelor pe creste? INTOARCE LIN PERECHEA TA DE CAI Întoarce lin perechea ta de cai, Cu sceptru verde luna mai Plin de polen si dulce ca un nai Cu grâu alunecând înalt în pai. Sub înlemnitul ramurilor strai Iluzia că poţi un timp să stai Ca-n poarta unui nestatornic rai Primit în dar, la rândul tău îl dai. Strălucitori şi negri, şi bălai Cresc trandafiri alăturea de scai Cu gemeni ghimpi urmându-de-n alai. Îi cruţi, îi laşi să-şi semene în grai Măcelul lor, de mult gânditu-l-ai Venind încet să-i seceri şi să-i tai. IN LOCUL UNDE NE VOM FI RETRAS Sunt ostenită când te simt aproape De grija ta m-aş lepăda un ceas Un greier mare nopţilor dă glas Mărunte flori visează să-l îngroape. Neliniştită viaţa mea încape În umbra fără ghimpi de la popas. Ce vom avea din ce ne-a mai rămas? Nici un cuvânt nespus să nu ne scape. În voia lor vei crede că te las Şi vor fi nori ca-n preajma unor ape În locul unde ne vom fi retras. Sufletul tău se sparge ca un vas La care vin prea multe să se adape Sălbăticiuni şi vite de pripas. NERVI Cuvinte, cuvinte şi-o pasăre lină în minte. De suflet, de suflet, că este, tu adu-mi aminte. Nădejde, nădejde, chiar dacă pădurile-s vineţi. Iubire, iubire, când viaţa, când moartea revine-ţi. Cum mine, cu mine, o şansă ce nu se revarsă. Cu tine, cu tine, lumină de ceară nearsă. De fosfor, de fosfor, de nervi răzvrătiţi ne e boala. Şi totuşi, şi totuşi, tot nouă ni-e dată sfiala. ARBORII Arborii, ieri Pluteau sfiiţi Şi erau reci. Cum să le ceri Să le promiţi Că-i înţelegi? Penet de argint Şindrile vechi Pe-acoperişe. Sufletul tău Nemaisperând Să-şi vină-n fire. Păreri de rău Seamănă-n gând Dezamăgire. NAIVUL RASPLATIND PE CEL CE MINTE Aceleaşi drumuri şi aceleaşi ţinte Aceiaşi porumbei pe-un blid de linte Naivul răsplătind pe cel ce minte. Mi-e dor de tihnă şi de lucruri sfinte De-o lacrimă întreagă şi fierbinte De umilinţă şi de rugăminte Către duioase mume-morminte. Dar duc povara câtorva cuvinte Mi le atârn de gât cerând în minte Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. IUBIRE E timpul să te treci în viaţa umbrei Unde sunt strânse cete de cuvinte Unde un dor de tine te cuprinde Tu poţi însingura coline sfinte Şi nu poţi fi trecută cu vederea Caldă ca lâna, palidă ca mierea Acestei linişti preţul nu i-l cere Zidită fie gura care minte Răzbunătoarea, simpla mea putere! E timpul să primeşti culori promise De plopii, de păianjenii din vise, Şi de tristeţi în sine compromise. NUCA VERDE Stăm împăcaţi rănindu-ne de toate Şi serile vin parcă mai devreme Te însoţesc numai pe jumătate Pierdută jumătate în poeme. Ţesându-ne covoare şi macate Păienjeniş asupra unor steme Ne-nchipuim că suntem întâmplate Vieţi de care nimeni nu se teme. Prea sus ne ţine steaua nepătate Privirile ce-ar vrea să se întreme Cu picături de nucă verde, poate, Din nucii care cresc între blesteme. PLANS DE PATIMIRE Abia când vânătorii cu alice Cât meiul copt şi scuturat din spice Ne vor vâna candorile şi nouă, Abia când or să care fără bice Ochii, precum trăpaşii, plâns de rouă Şi plâns de pătimire, cum se zice, Abia atunci când starea noastră nouă, Atât de pură-ncât o să se strice De cât noroi se face-n jur când plouă, Abia când focul o să se ridice, Va fi să vezi şi tu ce moarte ouă Sorbiră timpul dându-ni-l în două Grămezi de scrum pălite şi pitice. ZAPADA Şi doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb Îţi mai aduci aminte? Când eşti copil curg streşini Trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireşi Fructe cu gust de apă, răni ale altui timp. Nevindecate răni în vis se zbat, Ca praznicele-n oglindă, tot în oglindă guşti, Vedenii necrezute, ca golul unei puşti Care-a ucis zăpada şi ea a sângerat. Cum să te fac să-ţi pară rău de tine, Să calci un drum de adevăr în sine-ţi, Să n-ai de dus aceste pleoape vineţi Privind fluid prin ochii încă tineri! Ce să-ţi aduc aminte? Ce e? Ce-a fost atunci? Să-ţi mai aduci aminte e-un mod scăzut în fire, Iei fructele cu totul, cu creanga lor subţire, Le-aşezi în vase goale ca-n nişte cuiburi lungi. Să mă gândesc ce să-ţi arăt când vii, Fotografii cu multă lume gri, O casă care s-ar înzăpezi. CA O GRESEALA-N CARE-AM STAT Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe şes, Toată lumina prinde rugină, frunzele ies Să se-nfăşoare pe răsuflare şi pe vedere Într-o cădere de culoare fără putere. Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat, Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat. Cum suntem azi, am fost şi ieri, alţii, tot alţii, Marea ne uită, uită-ne munţii, înalţii. Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină, Frunzele aduc înspre pământ urme de vină. Totuşi ce preţ necugetat se pregăteşte Pentru livezi şi pentru vii, pentru nădejde. Pentru un cer încă senin, pentru schimbare, Pentru toţi sâmburii care devin lacre de soare? TUNETE CU MELANCOLII Poezii – uşoare astenii de zi Noaptea insomnia ca o plantă-mi trece Peste gât tunele cu melancolii. Poezii ca tot atâtea steaguri, Pure, inutile aripi care Nu mai pot purta un suflet mare. În copilărie, născătoare, Şi, târziu, mâncaţi şi arşi de vii, Lor le cerem îndurare. RAVNA Nu-ţi face din melancolii Decât senine poezii, Melancolii fără destin, Spre care vii, din care vin, Cu vieţile suind în preţ, Al lumii trist şi vag dispreţ. Aştept, amână până când Simţi răstignire în cuvânt, Nici sfântul nu va mai fi sfânt Şi raiul va râvni pământ. CE PIERZI LIPSIND Tăcerea mea e ca o ţară moartă Dar nici nu cred că alta e mai sfântă De ce ţi-aş ţine-nchisă gura, cântă, Vânează dacă vrei aceeaşi soartă. Dar apără-te chiar când nu te doare, Ca talpa moale calcă peste forme. Ar fi păcat să strici lumini enorme. Vederea lumii-i împietrită sare. Încet şi iubitor de lună rece, Ca melcul în grădină vei petrece. Ce pierzi lipsind? Ce capeţi dacă spui Nimicul tău, urechilor statui? ACOLO UNDE CRED CA ESTI Acolo unde cred că eşti Nici trenurile nu străbat Acolo ca de sticlă par Pădurile de brad brumat. Tot mai departe simţi şi taci Adăugat la rest mereu Şi nu mai pot înainta Decât pierzându-mă şi eu. Cum ninge alb, e orice drum Şi alb respiră-ntregul timp Nici nu te-aş recunoaşte-acum Desperecheat şi fără nimb. Mi-e milă şi să-mi amintesc Dar nici să uit nu mă îndur Câtă părere-i în destin Câtă greşeală-i împrejur. Cu degete de frig adun Ca sub un şal înzăpezind Sufletul nostru încă bun Mişcarea lui către argint. Cum ninge, nu s-ar mai opri Şi fi-vor brazii îngrădiţi Acolo unde cred că eşti Printre barbari meteoriţi. În fiecare an aştept Să ningă, să te pot vedea Dacă priveşti, dacă asculţi Dacă mai înţelegi ceva. INTRANSIGENTA Singurătate fără voci, Stârv al perechii, vorbitor, Cum şezi cu îngerul la masă, E harul lui să nu-l poţi ţine Decât cu sufletul în spaima Că te ucide lin, cu dor, Că în pieirea ta fricoasă Nu e nici rău, nu e nici bine. Împresurându-l cu incendii, Ai crede că s-ar sufoca Şi-ar năvăli asupra ta Cu degetele să te stingă. Ars, îngerul rămâne palid Şi degerat în faţa ta, Te-acoperă milos cu dreapta, Te chinuie cu mâna stângă. Şi ca o ramură cu păsări Îţi duce sorţii fără zi Şi ţi-l întoarce cu lumină Ţinându-şi capul coborât. Nepărăsit stârv al perechii, Tot două umbre vor muri, Sfinţite însă-n răstignire Pe gheara crucii de la gât. CEARA De-aş fi lăsată să mă molipsesc De-o zi bolnavă, de un poem al tău! Toamna contemplă gândul meu lumesc Plin de otravă şi de rău. De ce-l mai sun! El tot n-o să ne doară. Răbdarea-i ca o rană care-aşteaptă. Cuvântul bun şi mirosind a ceară Se va-nchega arzându-ţi mâna dreaptă. Mai alb decât paloarea care trece Şi amintirile-ntre noi le strânge, Purtăm la gât acelaşi şarpe rece Îmbolnăvit de dor de sânge. TARM Vino la mare Lasă-te lunii Care de vid e Fii ca de sare Peste păunii Nopţii lichide Oarbă-n culoare-i Limbii minunii Ce ne divide. Ţărmuri pustii Şi poezii Te ţin în sine Stau mărturii Coralii vii Raiuri marine Va fi să vii Ori să nu vii Tot un senin e. PSALM Şi mi se pare iar În urma mea eşti tu Veghindu-mi gura care spune Nu. Împinsă simt că sunt Din loc în loc De semnul tău de apă Nenoroc. Aceste şiruri scrise-s Turn de calm Sunt nori de ploi închise Psalm. Dar ca să se asculte Sufletul redă-mi Nesperiat de multe Vămi. De vorbe ne vom teme Că ne-ngroapă. Dă somn de la o vreme Vărsatul semn de apă. TRIPTIC I Norocul tău în resemnare, Că nu te naşti de două ori. Paloarea umbrei migratoare Spuneai că vine de la mori. Odihna ta, în versul strâns Ca moartea ocrotind pe crişti În ochii părăsiţi de plâns Şi de părerea că exişti. II Se va-ntâmpla târziu un foc Pe care apele-l vor stinge-n Neliniştea acestui loc, Şi vom pluti printre funingeni, Şi nici atunci nu ne vom pierde, Străini cum ne-am născut, şi orbi, Vom sta închişi în iarna verde Cu nervii asurziţi de corbi. III Printre răniţi suferitori Vânaţi de vrednicii lor sorţi, Te uiţi la clipe ca la nori Şi ca la duhul celor morţi. În cerul lacrimei răsfrânt Crezi ca soldatul fără za. Dacă te plângi că eşti pământ, Ţie pământ ţi se va da. SENIN Acest păcat înmărmurind în glumă Destinul meu de aur şi de spumă Cu braţe verzi de iarbă mă înhumă. Cum m-aş mai naşte singura mea mumă, Dar vine un senin şi mă sugrumă, Şi vine de la câmp miros de clăi. În contemplare dealurile-s văi Care, cum ne despart, ne şi adună Şi pe pământ au loc şi buni şi răi. Ciudat, aceste stări, ce harnic sună În vocea mea, în carnea mea nebună, Da vine un senin şi mă sugrumă. Cum m-aş mai naşte singura mea mumă! COLINA Şi moartea ta ce blând răni Răgazul meu până la moarte! Însinguraţi şi plumburii Ne-am îngropat în câte-o carte. Cu-aceste şiruri fără vină Care te-alungă dintre vii Te voi privi de pe colină Fără să vrei, fără să ştii. Şi vei avea, tu, mâna stângă Întinsă, mirosind a fân, Va şti să murmure, să plângă Poemul tău fără stăpân. Ca printre plopi vei vrea să treci Şi ca-ntr-un spasm vei vrea să scrii Simţindu-mi degetele reci Întinse către tine, vii. JUDELE DE LUT Adevăratul suflet tu vrei să mi-l omori Când viaţa mi-este plină de mori, de flori, de nori. Nu ţi se face milă ca un păstor de-un deal? Dacă-l găseşti, al tău e, răneşte-mi-l şi ia-l. Dar preţul lipsei sale de pe pământ, îţi spun, Va fi să fii departe de numele tău bun, Vor sta-n răscruci cântarul şi judele de lut, Vei fi întors în vremea când nu erai născut, Vei vrea să şezi în visul înmiresmat al mumii, Şi-ţi va duhni pământul de murdăria lumii. NIMENI Dacă îmi ceri Să nu te mint De-aici înainte Pui făclieri cu foc de-argint să mă-nveşmânte? Arzi tu pe rug, Ceară topită, Vin vinovat, Mereu să fug Şi de ispită Şi de păcat? Cum aş mai spune Mare amară Vrei să mă ierţi? Luna apune Ca să răsară Între coperţi. Câţi vor să fie Prinţi în palate Pure de sare, Văd poezie Şi nestemate Simt sub picioare. Robi ai candorii Trec ei călare Ritmic pe rime. Râd trecătorii, Ori mi se pare, Nimeni de nime. PLUTE Filozofând în timpul lumii spart, Oglinda mea de dincolo e luna Pe care-aş vrea şi n-aş vrea s-o împart, Bolnava mea de inimă, nebuna. Şi tu te uiţi în sus, strivit sub gard, Sub scări de evadare din minciuna Acestui dor cu mimă de bastard Tăcând în răzbunare şi într-una. Acelaşi vis uscat, de sticlă, port, Cum şi tu porţi, dorind să se păstreze Vina de-a vieţui aproape mort Trupul jertfit zadarnicei asceze, Iubirea pângărită de avort, Riscul fricos râzând în paranteze Şi un destin de barcă fără port Şi de cetate fără metereze. Calm putrezind în raclele cereşti, Surpat în valuri galbene de ură, Mi se părea că ştii să adânceşti Harul tău harnic de lumină pură. Mâncat de viu, ori amânat, pluteşti, Pe toţi acelaşi vid profund i-ndură, Ca monstrul mării adorat de peşti Nepăsători sub tulburea lui gură. DOR DE PLOAIE plângi cu fruntea-n perna albă unde părul meu demult a crescut încet şi singur din nesomn şi din oftat plângi în vise plângi în crucea păsărilor călătoare plângi în zborul lor de toamnă scuturat în mare bate vântul roşu-a ploaie vine vara nu te-mpacă doarme fluierul pe masă-nlăcrimat de dor de stea plângi în vise şi se mută sufletul în lemnul dulce mâna aspră îl usucă buza arsă-l bea plângi încet cu fruntea-n pernă zborul păsărilor scade spre pământ spre somn te-aduce stinsă ultima bătaie numai părul plin de zborul păsărilor disperate a ieşit cu mine-afară lung de dor de ploaie ROUA PLURAL 1 marginea umblă pe lângă fluviu ca mama pe lângă fiu slava să fie a celui ce mie îmi lasă marginea 2 citeşte şi nu te speria că nu-nţelegi de la-nceput citeşte şi a doua oară şi-a unsprezecea oară stăruind şi vei simţi cum leagănul se mişcă în foşnetul unor azururi şi stăruind te vei simţi citind stând între omoplaţii unui înger cuvintele ce n-au fost încă scrise 3 o teamă o sfială ceva ce nu vrea de la sine să treacă un înţeles un semn că dumnezeu te părăseşte din iubire un semn în care trebuie să suferi un înţeles cu sâmburele tare eşti singura lui ploaie plângi rugându-te vei îndemna să chemi vei învăţa să chemi vei învăţa să ierţi să intri vei învăţa să fii primit cu daruri 4 că nu mi-e dor de nimeni că toţi cu mine sunt că nicăieri părerile şi că aici e neîncăpător că mama trece printre crengături că toate într-acolo sunt pornite că mi se-ntoarce tot ce dau că omul află dar nu merită să ştie 5 calme păsări pliscuri prin care alunecă sufletul sine din sine venind zgripţori albi poartă cu faţă de valuri cu cheia în braţe victima înaintează cu umerii în seninătate chipul morţii inspiră încredere taină acoperită de flori văd plutirea aud prăpastia 6 plină de sfinţenie creanga înmugurind tot aşa vreascul rupându-se fără durere în căuşul mâinii cărbunii peste cenuşă 7 numele vine de foarte departe însoţit de îngerul de la botez el ni-l alege nimeni de pe pământ n-ar face-o mai bine 8 a sta pe margini şi a privi nu înseamnă a sta degeaba ci a înţelege fluviul liniştit curgând la vale plin de înotători şi înecaţi seninătatea lui calmează nevinovat e fluviul spui şi te arunci în valuri 9 pe celălalt mal unii ajung cu barca alţii înoată repede repede eu niciodată nu fac astfel eu nu mă grăbesc pentru că vis minunat visez pentru că nu pot altfel să fiu eu înconjur fluviul pas punând lângă pas de la vărsare către izvor şi înapoi spre vărsare 10 piatră neridicată ecoul ei în prăpastie nu se va auzi o macină soarele ploi lin şi cu milă şi neauzit o fac prund în izvorul ce calcă prăpastia cu paşnic pas departe tot mai departe dacă există un capăt lin şi cu milă şi neauzit îl vor găsi împreună TARAM DEVASTAT Ce stare de înec, ce devastat tărâm, Câtă pomană într-o milă dreaptă, Când numai cu privirea coborâm Vulcanul, ori fântâna fără treaptă. Ce devastat tărâm spălat cu mir Şi cu cenuşă, doar să mă petreci Înseninat, pe braţe tot mai reci, Ca un altar, ca un delir. Ce stare de înec sub-gol-înaltul, Gândindu-te cât somn spre mine vine, Gândindu-te la noi ca la ruine, Urmându-ne în vis unul pe altul. INFASURAT IN ARIPI DE MERCUR Oricât trecuse sufletul de pur, De dor de moarte se îmbolnăvi. Înfăşurat în aripi de mercur Surâzător, cuvântu-l umili. Dar, fără suflet nu avem contur, Suntem săraci fără melancolii. Sufletul meu, visez să te îndur Umbrit în setea lumii pământii. Ca să te-ascult, ar trebui să fur, Şi, undeva, să mint ar trebui. Cu milă răzvrătită vrei să jur Că mă voi naşte spre a te iubi, Fiind păcat de tot acel murmur Promis, retras de sorţi şi de stafii. LEAGAN Când toate vocile sunt sfinte, Ca fără gură, fără simţ, Şi spiritul un cal cu prinţ, Urmând neliniştii rănite De dinainte de păcat, Crengi cresc cum vinele de sânge În fătul încă nemişcat. Fratele meu din întuneric, Prădaţi de-am fi de-aceeaşi zi! Urmând neliniştii rănite, Cuvintele ne vor gândi. Zvârliţi în astenia largă, În lume suferi-vom mult Deşertăciunea minţii noastre, Tu să vorbeşti, eu să ascult. Urmând neliniştii rănite Eu cred în leagănul rămas, Unde tu vii ca să te chinui, Perechea mea fără de glas. Ce lume răpitoare, totuşi, Câţi iambi de aur ţi-am trimis! Cât somn respiră poezia Din leşurile care-au scris! APE CU PLUTE Tainele iară sunt desfăcute. De-aş fi rămas! Seară de seară ape cu plute Fără popas. Întru ispită, întru virtute, Sufletul prinţ e. Nepricepute încă şi mute, Ouă, seminţe. Ele se-agită, fără să fie, Ca într-un cleşte. Milă plătită cu poezie Şi deznădejde. Nu pot pricepe cine le cheamă, Şi pentru cine. Sterpe coline, ură şi teamă, Chin şi ruşine. Dar fac vârtejul recunoştinţei Către vreo stea. Taină – prilejul sterpei seminţe De-a se-ngropa. CURAJUL MEU S-A INNEGRIT A fost odată, şi mai e, în amintiri adânci O cameră-n subsol ca într-un ghem de mucegai. Curajul meu s-a înnegrit pe zidul camerei acelei Curajul meu s-a înnegrit ca într-o peşteră muzeu. Stăteai într-un fotoliu vechi, mult aplecat scriind poeme Pe care le citeai candid unei femei care-mpletea. Ea nu făcea atunci decât să se supună fără spasm Unui destin insuportabil. În numele acelei doamne ce-a murit, vorbesc încet, În numele acelei doamne, curajul meu s-a înnegrit. PACATUL TRUFIEI Agită pomii păsări mari Şi via sângele divin. Până la mine este mult, Până la moarte mai puţin. Din toamnă-n tomnă mă ridic, Şi parcă nu mai ştiu să vin. Până la mine este mult, Până la moarte mai puţin. Aceste vorbe de cules Le simt dorinţe, le spun chin, Iubirea mea se împlini Atât de dreaptă în destin. De ce nu sunt, cum ar părea, Nefericită în declin! Până la mine este mult Până la moarte mai puţin. SI TEII Şi teii sfârşi-vor curând. Timp de popas. Deschisă e poarta, de vânt, Spre ce a rămas. Senină, rece, avarie, Viaţa-ntr-adins. Răbdare în vas, Pe gresia roasă de oră. Cu ochii pe ceas, Neliniştea mea îl adoră. Secetă ameninţată cu apă, Cu nori împrejur. Somn rănit de pleoapă, Hipnotic azur. Mă chinui născând reversul, Nu fii. Seninu-i ca psalmul, ca versul, Tăiat pe tipsii. Dar poţi tu să nu te asameni Mie, târziu! Pustiul din oameni Nu-ncape în nici un pustiu. MAR DE LUT Nu spune vorbe de prisos, Că mi-este frig, că mă întrem. Cerul veni mai jos noros, Fiind noroc, părând blestem. Fără să vrei înaintezi Cu tălpile adânci grămezi De frunze care putrezesc, Pe care vara nu le vezi. Căzute lin, ori rupte, fac Un vegetal efort, durut Abia acum, când moarte zac, Pe străzi de nerecunoscut. Şi plouă pe acoperiş, Şi sună tablele de fier În scrisul, negrul rămuriş Încrezător până mai ieri. De cîte ori, ca un vecin Care se uită peste zid Copilărindu-se puţin. Tu pari în iederă livid. De câte ori – fantastic dar – O amânare în sărut, Când toamna îmi întinde iar Mărinimosul măr de lut. Te voi chema, şi vei veni, Şi-am să lipsesc, şi dinadins Din toamnă-n toamnă tot mai gri, Din toamnă-n toamnă tot mai stins, Iubindu-te fără soroc, Pastelul meu ţi-l împrumut, Să simţi cât ţine acest joc De fascinaţie limbut. Şi va mai fi un drum de mers Pe care toamna îl măsori Şi veghe va lovi invers Amestecată printre nori. Auzi cum râdem lângă plâns, Mă-ntrem când ploile prefac Lumina verii ce s-a stins Într-un inel peste copac. CASA MARII Zile mari de vară Ţărmul prelungeşte Cortul lor de-atâtea ori senin. Pe nisip, amară Umbra unui peşte zburător – Iluzie de chin. Valuri vin, şi nouri Ies din casa mării Amintind corăbii care-au fost. Una cu nisipul, Noi gândim profilul lent imaginat Şi fără rost. Răsăritul, pârgul răcoros Ridică soarelui Din ce în ce mai mic. Bărcile par fixe-n ancore de piatră, Duse prea departe În nimic. Câteodată pacea E atât de dulce, Câteodată în amiezi aştept Să apară vântul Ca un om albastru, Transparent, cu mâinile pe piept. Dar se înmulţeşte Şerpuind în scurte tresăriri Căldura de nisip. Bronz de coif, De platoşă, de scuturi, Ne înstrăinează vechiul chip. Plajele sunt linse, Animalul mării Parc-ar fi rănit şi muritor, Se jeleşte, vine Până-n preajma noastră, Lăcrămează, cere ajutor. Zile mari de vară Seri în nemişcare Pierd pe drum un timp de împrumut. Nopţile sunt parcă O surpare neagră De lumină arsă în trecut. INCHIS IN LUMEA CELOR MARI Copil să fii, să te gândeşti închis în lumea celor mari. Copil să fii, sfios să treci Şi să asculţi cuvinte. Să bată vântul pentru toţi, Dar pentru tine el să-nsemne altceva, Să simţi că eşti nemuritor. Să fii curat şi să te-ascunzi De vina celorlalţi, De nori să-ţi fie milă, Şi de schimbarea lor De care nu sunt vinovaţi. DISCURS O, de-ai putea primi un munte-ntreg Venind la tine din statornicie, Şi-n neputinţa de a-l înţelege, Să te destrami retras în poezie, Strălucitoarea lui străinătate În mintea ta de om trăit la şes, Nu te răneşte când te invadează, Răul ce-l simţi e-un rău ales. Din toate câte stau la el în poală, Tu vei vedea doar liniile lui, Cum n-ai curajul să-l atingi suindu-l, Numai cu aerul curat rămâi, Numai cu umbra care te cuprinde, Cu starea că ţi-e dor să te supui. VIETUIREA DIN GAND Fericită în fâneţe cu trifoi, Mila mea o soarbe lâna oilor păscând. Retrase sub cer, singurătăţile-n doi Se apără, se aştern la pământ. Coline, aer, coline, turme cunosc, Respir în tină putrezitul lor mosc. Acolo pare să fie minunea, şi taina, Şi plânsul Cel fără umilinţă, din dor izvorât. Ca un vis ce ne cheamă întrânsul Ar fi vieţuirea din gând. Dar ce ne dat e străin, E o rătăcitoare avere, Ca un blestem fără şir. Şi cum să te duc cu mine, Cărei mume te-aş cere, Ea să răspundă cu fragede buze de mir? Şi iarăşi cred despre un loc anume Prin care trec, Din care n-aş mai pleca – Aici m-am născut, Aici aş dori să mă-nhume Mâinile tale în sprijin pe crucea mea. CAII IN COSMARELE CU MLASTINI Pe fruntea cailor să plângem, Pe botul lor care miroase A lapte şi a muşchi de umbră, Să ne gândim asupra lor. În grajduri vraişte Cine ştie cât de bătrâne şi de joase, Ne revenim, din amintire Dintr-un leşin istovitor. Să facem cailor sălbatici O sărbătoare cu verdeaţă, Dar cum am mai putea speranţa s-o întreţinem, că mai vin? Cu ce le-am sugruma dispreţul Trăirii lor din altă viaţă? Dorului nostru ar răspunde Cu ochi de sfânt jelind senin. Prăsilă roşie şi albă Prăsilă murgă, un ţintat, O iapă strălucind la soare De câtă linişte-o îngână, Şi mânji necercetaţi de spaimă, Nechezul lor transfigurat Când simţi un şipot de fântână Cu neagră cumpănă-ntr-o rână. Nouă ne-ar fi cu mult mai bine Şi lor le-ar fi ca un adaos, Un ritm păstrat, care să cruţe, Al cântecelor descântate. Ce linişte se zămisleşte Ca în biserici în pronaos! E mintea noastră mai săracă, E mistica singurătate. Ce preţ plătim pentru risipa Ce o făcum în întuneric, Când, istovind, dumnezeirea Şi lor şi nouă ne dădea Ora de somn, ora de vise Curgând din domul lumii sferic, Trecu naivă şi scurtată De coama care se zbătea. Să ne-ngropăm în părul altor Făpturi nedumerita jale, Să fim miloşi certând iertare Legendei lor ce nu s-a scris, Cai în coşmare cu mlaştini, Şi voci de cai cu limbă moale, Cai transparenţi, strigoi de groapă Din om în om, din vis în vis. TU DUCI O VIATA CA DE LOTUS Tu nu-mi dori mai multă jale, Tu, ce nu-ngădui s-o cunoască Întâi palorii feţei tale. Tu duci o viaţă ca de lotus Îngrămădit în firea apei, Ferit adânc de vreo iscoadă, Lipsit de temerile pleoapei, Ar trebui să bată vântul Cu tronul lui întreg de moarte, Ca tu să retragi, simţindu-l, Un pas de tine mai departe, Gustând a locului otravă C-un simţ subţire prins în ceară, Îmbogăţindu-te cu arma De care el o să şi moară. VORONET Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi Un albastru migrând înflorit peste noi. Ne întoarcem cu dor unde-am fost şi-am iubit Pe pământul umbrit al bătrânul schit. Ca un cric rătăcit, ca un veac subţiat Suntem muţi când vorbim despre ce ni s-a dat. Noi mereu căutăm un albastru de preţ Ce-ntr-un veac este cer şi-n alt veac Voroneţ. Pe pământu-ncuibat cu sămânţă de somn, Cresc copaci rămuroşi, pirostrii pentru Domn. Dar aceşti vechi pereţi spun într-una ceva, Ca şi cum ar boci, ca şi cum ar cânta. Poate-albastrul la care fiii noştri revin, Este limba română tradusă-n senin, Poate carii stelari noaptea turlele rod, Poate-altaru-i un pod, poate-albastru-i un cod. O, aceşti vechi pereţi spun într-una ceva, Ca şi cum ar boci, ca şi cum ar cânta. Dacă noi am putea căuta mai adânc, Să simţim ce spun ei, să vedem de ce plâng. UN PLOP Să ai un plop în care să te sui, Un turn al păsărilor fără pui, Tăcut ori vesel, după cum rămâi Lumina frunzei care naşte-ntâi. Un plop despărţitor de miazăzi, Şi daca-l ai, să-l ai definitiv, În umbra firii lui clădit să fii, Precum un dor în care stai captiv. Precum un dor în care stai captiv, Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie, Printre statui de calcar, viu naiv Crescut în unghiul tău de nostalgie. Să le petreci pe toate câte sânt, Să le aştepţi pe cele care vin, Ca un veşmânt strălucitor de vânt, Ca un vecin al cerului senin, Târziu, când nu-ţi mai pasă de culori, Să ai un plop din care să cobori. SI POEZIA E UN SOMN Şi poezia e un somn Din care nu te mai trezeşti Cu ochii largi deschişi sub mări, Visând la spaimele lumeşti, Cu perle pleoapele plângând Sărate buzele albeşti, Nefericit, înspăimântat Printre comori piratereşti, Păreri de rău că nu-nţelegi Mişcarea gurilor de peşti, În calmul monştrilor sorbit, Măcar astfel să te fereşti, Fără să fii de tot primit, Nici înecat, nici viu nu eşti, Să poţi trânti o poartă grea, Să tragi perdele la fereşti, Şi poezia e un somn Din care nu te mai trezeşti. SI DUPA TINE RAMANE O CALE DE MERS Către singurătăţi, printre oameni, peste cetăţi Ochii lor sterpi încuind ca o rimă un vers, Caldele ziduri, fântânile, lor le arăţi? Ele există oricum. Orizonturi au şters. Ei, fără tine, în faţă, sunt mişcătoare dăţi, Şi după tine rămâne o cale de mers. AFARA E VARA, SE-NTAMPLA SA SIMTI Mă cere, mă naşte Şi-n viaţă mă lasă Colina – această genune frumoasă. Nu ştiu ce se întâmplă, petreceri de taină, Tămâia din brazi o sorb frunzele pale, Asupra mea vine cu mâinile tale O umbră străină în vechea ta haină. Afară e vară – se-ntâmplă să simţi Cu sângele rece, Cu frigul în dinţi. Ca fructele-ciorchine stau pietrele-n val. Hotarnic e murmurul care le vine din morţii închişi în ulcioare pe deal. Cu cât mă despart de putere, de zile, Câştigul se strânge-n pupile, Închide tu ochii Şi trece-mi în somn Cu dor, răstignitul meu domn. LUMINA LUMII IN LUMINA LUNII Nu râd pentru că nu ştiu să mă joc. Deruta noastră o îngână unii. De propriul glas sunt umiliţi păunii. Mai bine tac decât să-i mai provoc. Să fim absenţi cum se prefac nebunii, S-avem în viaţă şi acest noroc. Aş vrea să nu ne chinuie deloc Lumina lumii în lumina lunii. Aş vrea să-i fac iubirii noastre loc Pe-o stea sub care au vorbit străbunii. Cer păstrător al vocilor, adu-ni-i, Să ne îngheţe şi să ne dea foc! Aş vrea să nu ne temem de mijloc, Iluzia să ţină loc minunii, Să fii uimit, că nu vreau să mă rog Lumina lumii în lumina lunii. EFEMERIDE MEREU Măcar de-ar fi etern modul senin, Starea de bine a celui ce nu vrea să ştie. Simt sărăcia locului de unde vin. Livada e–un pământ fără lupte, Pom lângă pom asupra capului meu. Fraged, putrede, rupte, Crengile nasc efemeride mereu. MOSTENESC GRABA Port cu uimire fruntea mea palidă, Moştenesc graba cuiva, În palmele mele sunt zugrăvite icoane. Pietrele ridicate de tine şi aruncate Au venit lin şi mi s-au predat Sunt un om fără zâmbet Şi pun cu migală aceste cuvinte asupra Tuturor celorlalte cuvinte, În acest ceas de cutremur şi de singurătate Când numărul lumii se mişcă recuperat. PASARI De-ar fi să vezi că vântul Şi apele se-nchid nepăsătoare Asupra lucrurilor înecate! Priveşte ce dezastre se întâmplă Când mica lume în care trăim o-mpart şi alţii, înaintea noastră! Şi nu-nţeleg ce vină am. Că sânt? Că s-a-ntâmplat să fim aceleaşi păsări Cu-aceleaşi pene lungi până-n pământ? DE RAUL SI DE BINELE RAMAS Să nu uităm acest interior, Pătratul de pădure al ferestrei În fumul lunii alungit uşor. Eu voi cădea din somn ca dintr-un vas Şi voi simţi, ca peştele, că mor De răul şi de binele rămas. MASTI DE SFIALA Când vine clipa de cumpănă, Înainte de a coborî Acolo unde curg fragmentar Iubirile neîmplinite, Frica de necunoscut, Micile laşităţi, eroare în sine A satisfacţiei, Unde puţinul bine Care-ar fi putut să fie sus, Despică o gură de colos Şi urlă Unde răul de care ne temem Face măşti ridicole de sfială Şi când frica de moarte s-a şters în sfârşit, cel mai greu este sufletul celui fericit. CA UMBRA NU-I, SUNT DOAR LUMINI SI RAMURI Până-n pământ, tristeţea mea te-nhami La frunze, la căderea lor de-o vară. Trezite sunt de gândul c-au să moară, Că umbră nu-i, sunt doar lumini şi ramuri. Pustii, frumoase învelesc o groapă. Se-nchide ochiul meu şi le ignoră. Cenuşa leagă strâns ora de oră, Oprind migrarea turmelor de apă. Cum toamna, torturându-mi lumea verde Ca pe o minte-adânc neştiutoare, Ar căpăta şi tot atunci ar pierde Naive taine, îngeri de răbdare, Cu disperare sângele-şi deschide, Şi frunza pare că se sinucide E INFLORITA LINTITA PE BALTA Aştept un deal tihnit păscut de vite, Din cornul lor să cadă flori pălite, Un praf încet şi urmă de copite, Grânele dulci aproape pârguite Aştept cu ochii-nchişi căruţe goale Să treacă hurducându-se la vale, Copil în zdruncin, fete fără poale, În gârla verde cai să de ţesale. Fântâni zăcute, negre de bătrâne, Salcâmi săraţi cu setea unui spâne, Privirea mea le-ngroapă laolaltă. E înflorită lintiţa pe baltă. Mai sunt copil. Copil de-aş mai rămâne! Aştept şi-mi pun pe piept ţărână caldă. SA REZISTAM UMBRITI DE=ACEEASI CARTE Mişcat să fie aerul ca-n moară, Grămezi de fructe, toamna mea cu tine, S-avem în faţa ochilor coline Să fiu bolnavă şi să nu mă doară. Roua în roiuri cadă peste stepe, Mirosul ierbii să trezească sete, Să se adune cai de-un an în cete Oprind în mers căruţele cu iepe. Aceloraşi tristeţi să ţinem parte, Să nu ne-ndure dulcea lumii moarte De sufletul meu rupt în două soarte. Să rezistăm umbriţi de-aceeaşi carte Când a nu fi, şi a fi mereu departe, Acelaşi chip le este dat să poarte. VORBESTE-MA GRESITILOR DE BINE Vorbeşte-mă greşiţilor de bine. În propriul suflet cad ca într-o groapă. Când stau culcată-n iarbă lângă apă, Ca de un mort se teme ea de mine. O turmă albă visurile-mi paşte, Şi noaptea pare peste tot egală. Te-ncredinţez cu-această filă goală Că nici pământul nu mă mai cunoaşte. Când dorul e ai lung decât o moarte, Halucinez primejdioase ringuri, Trădează sinea, nu putem fi singuri. Un zid de ochi disting până departe. E fără saţ, sălbatec de frumoasă Priveliştea ce vine către casă. CU OCHI DE SOMN AS RECITI O CARTE Când dintre toamne da-m-or la o parte În anotimpul de cucernicie Ascetizând în alb ca o stafie, Cu ochi de somn aş reciti o carte . Nici nu mai simt cât suntem de departe. Trăiesc în pace asonanţa, rima. A fi a doua, a rămâne prima, Ridicolul meu frig amână moarte. Atât mai ştie sufletul, umilul, Cu artă-n gesturi, dar şi fără artă, Nervilor rupţi le recunoaşte stilul. Din tot rămâne-va cenuşă caldă Pe care lebezi tainice o poartă Dintr-o lumină-a lumii în cealaltă. CAT POT MAI STERG FEREASTRA DE CENUSA Astenice sunt vocile, riscante. Noi nu mai ştim să ne uimim de viaţă. Aveam odată un profil de greaţă, O viaţă cu impulsiuni muzicante. Să fim amari când nu ne vede nimeni, Şi să fim veseli când ieşim pe uşă. Cât pot mai şterg fereasta de cenuşă, Cât poţi, respiră-ne, întunecime. Iubind să spunem tainice cuvinte Sângele nostru disperat amestec, Să râdem ca şi când el nu ne minte, Şi aruncând tot binele-nainte, În nebunia clipelor aceste, Să fim în firea lumii care ESTE. LA FEL DE LIN CA MAINILE PRIN MANECI Tu vei dori să fiu îndepărtată, Misterul meu să te înnebunească, Închisă-n limba mea neomenească Fiind ce nu poţi fi tu niciodată. Tu vei dori să te aştept cu mască Şi vei dori prin mine să aluneci La fel de lin ca mâinile prin mâneci, Când eu foşnesc şi ele să foşnească. Şi vei dori, şi eu voi fi în stare Să mă predau restriştilor finale Cu umilinţă şi cu nepăsare. Tu vei dori atât de multă jale, În răutatea ta strălucitoare, Încât voi fi ca de zăpadă moale. OGLINDA MEA FIIND, DE CE NU-MI SEMENI? Dispreţul e harul deznădejdii, Nestinsă contemplarea dintre gemeni. Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni? Tu, care harnic îmi prezici primejdii? Părem că suntem fiii unor steme La care nimeni nu se mai gândeşte Sângele cui, pierdut, ne osândeşte Să fim în cimitire de poeme? Nu ne-a fost dat curat aceleaşi simţ şi Neputrezita inimă de ceară Ca în virtutea ei să fim ca sfinţii. Păscuţi de trup, desăvârşit să pară, Acest păcat destăinuirăm minţii, Că, neputându-l stinge, ne omoară O RANA MAI MARE Pe vârfuri cu liniştea pururei azi Vin noapte de noapte convoaie de brazi. Ce spune această mişcare de timp? De ce cu nimic nu se poate s-o schimb? Mă-ncumet să stărui cu vocea mea stearpă, Mă-ncumet, vegheată de mâna cu harpă, Mă-ncumet zbătându-mi eternele plete Sub steaua la care suiră ca pete Nori-demoni, nori-îngeri, cu alţi nori în mână, Sfidând infinitul din care se-amână. Mai vine şi palidă, agonizând Durerea că lebăda n-are cuvânt, Otravă mai vine, în zări contemplate De ochii închişi peste singurătate. Oh, Doamne, ce blândă e clipa în care Mă vindeci de rana-mi cu-o rană mai mare. COLINE Cu clasic dor vin la coline, Acolo unde nu sunt ruine, Unde se-ngână umbra cu sine. Mă duc sperând, n-am plecat încă, Mă sfârşeşte o moară adâncă, E ca o boală partea mea stângă, E ca piatra ce se mănâncă Numai de vânt şi de nimica, Numai de starea soră cu frica. Înmormântată acolo plânge Seaca mea fire, ană subţire, Sfântă ca iarba unde mă-nchin. Nu sunt de vină că nu mai vin. CAND CU SURASUL SEMANAI În săli florale şi umbroase, Tu chemi acele stări la care Mortal de greu e de ajuns. Sufletul cărţilor miroase Albind de-un praf imaginar La ruptă oră şi amară Când cu surâsul semănai Al îngerilor din altar. Când pentru moarte mă decid Fac liniştilor tale semn Prin care ochii îşi închid Pleoapele de untdelemn, Să pari a nu fi văzut, Şi eu, la rândul meu, părând A contempla acelaşi gând. CINA Mâna dă gust acestei triste cine Sărând felii de pâine pământii Suntem adânc mâncaţi de oboseală. Somnul pe care-l fac e semnul Cu care spaimele ţi le descânt Semnul de moştenire, gâtuindu-ţi Al monştrilor gât negru de pământ. Tu crede-mă, oricâtă piatră arsă Te-ar chinui, priveliştea ce-mi dai E mai cumplită ca o răstignire Ce nu mai speră pentru oameni rai. Mi se întâmplă să veghez veşmântul În umbra cărui alt trup voi vieţui. Tu crede-mă atât cât poţi, acum când A nu iubi sortit e a iubi. De vorbe ca de zdrenţe m-am scârbit Şi, părăsind această încăpere, Ea va dispare pentru totdeauna. LEAC PENTRU INGERI Sunt tristă, dar de tine niciodată. Fug animalele speriate de minuni La care nu mai ştim să ne gândim, Miercuri şi marţi, vineri şi luni. Săraci în zile, cine ştie, trecem Legaţi la gât de lungi copilării Ninşi de puterea sfintelor petreceri A nu fi, a te naşte, a iubi. Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist? Leac pentru îngeri, cântecul meu trist. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE