PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri si proza de  ana blandiana   PIETA Mai dormi, mai dormi atât de greul Somn al semintei în pamânt, Ca sa încolteasca-n primavara zeul Cu moartea pre moarte calcând, Mai dormi, visând cum celor din morminte Viata daruindu-le, învii In groaza bucuriei care-aprinde Ochii batrâni ai fostilor copii. Si-atunci când peste iarna vesniciei Te vei trezi în soarele de-apoi Ridica-te din bratele Mariei Si-nvie-ne, Isuse, si pe noi. RESTUL PE MASA Am o deprindere monstruoasă aproape – Nu-mi place să fiu datoare nimănui. Doctorului care mă vindecă îi trimit flori, Pentru sănătate garoafe Şi suntem chit. Ospătarului îi las restul pe masă, Celui care îmi face-un cadou Îi fac unul mai mare, Celui care-mi surâde-i surâd, Celui care-mi rânjeşte-i surâd. Închei toate socotelile în felul acesta, Rămânând deasupra, Tăind toate punţile Şi, câteodată, Mă cuprinde-o dorinţă nebună Să fiu recunoscătoare cuiva, Să mă târăsc în genunchi mulţumind, Să strig: “Nu sunt vrednică Nici dându-mi viaţa să înapoiez bunătate atâta!” Dar în urma mea totu-i plătit. RUGACIUNE Să stau culcată-n zăpadă Cu braţele larg desfăcute, Închipuind o nespus de frumoasă Cruce cuprinsă de somn Dinadins, Pe care doar îngerii ar merita Să se răstignească Pentru păcate făcute În paradis. Alb fără margini Şi linişte neîncepută, Nori destrămaţi în flori Troienindu-mă lin, În timp ce lacrimi fierbinţi Se nasc sub pleoapele-nchise Şi-ngheaţă-nainte de-a curge Din vise. Amin. Din volumul “Poezii”, 1974 SOARE AL INSOMNIEI Soare al insomniei, Alb metal topit, Insuportabil retinei, Străbătând prin pleoapă, Nesomn orbitor, Privire fără nici o speranţă de umbră Ţinându-mă suspendată Sus, deasupra tuturor simţurilor, Deasupra întunericului dulce, Promiscuu, de iad, În cea mai nemiloasă şi indecentă Lumină Din care nu-mi doresc decât Să cad, să cad... Din "Stea de pradă", 1985 SUFLETUL Sufletul e ceva în noi Care nu poate exista în afară. De câte ori nu mi s-a întâmplat Să descopăr Suflete goale în iarbă trăgând să moară... Le luam cu grijă în palmă, Dar niciodată Nu găseam destul de repede pe cineva Să le primească în sine, Simţeam căuşul palmei gol Şi-un abur, neatins de frunze, trecea Bănuitor prin trupul meu. Sufletul se-adăposteşte în noi De Dumnezeu? SUNT CA UN OCHI DE CAL Sunt ca un ochi de cal Acoperit spre lume. Să nu mă-ntrebi Când o s-ajung la tine, Ce arbori şi ce flori Am întâlnit. Eu văd numai drumul Şi din când în când Umbrele norilor Transmiţându-mi mesaje Pe care nu le înţeleg. Din volumul “Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, 1972 TOPIREA LA RECE Decenii întregi asteptînd Întoarcerea cheii în broascà ; Din ce în ce mai ruginità Pîndind-o decenii întregi Fàrà cuvinte, Fàrà destin. Din cînd în cînd Pàrînd cà se miscà putin Si atunci - Oh, împàrtirea pe voci Dupà iluzia miscàrii : Cei càrora li s-a pàrut Cà s-a învîrtit înainte, Cei càrora li s-a pàrut Cà s-a învîrtit înapoi, Cei càrora chiar nemiscarea Li se pare-un atu... Cine si ce ar putea sà opreascà Himera ? Dar, nu, Numai înaintarea ruginii In inima fierului, Topirea la rece, Praful rosu înlocuind Moleculà cu moleculà zàvorul (Si iaràsi corul de semne, Presupuneri, opinii : Intr-un secol, în douà, Într-un mileniu...) Istorie cu încetinitorul. TOTUL SIMPLU O, dacă-aş fi o lumânare numai, Să mă consum treptat De la un capăt spre altul, Simplu, ca-n aritmeticile Copiilor... Capul întâi – ce fericire! – Mi-ar dispărea, Lumea ar spune: “Ce fără cap este fata aceasta!”, Eu aş fi uitat totul Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg. Inima apoi mi s-ar topi, Şi n-aş mai iubi, Şi n-aş mai urî, Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge, Şi lumea ar spune: “Ce fără inimă este fata aceasta!”, Şi aşa mai departe. Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă, Şi nici o patimă, Şi sângele meu purtător de corăbii S-ar spulbera, Şi mi-ar mai rămâne numai genunchii uscaţi, Tremurători cu demnitate sau îngenunchiaţi, Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva. În ultima linişte, Balta de ceară S-ar răci, pedepsită anume Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care Lumina ei le-a adus în lume... TU ESTI SOMNUL Întotdeauna toţi m-au iubit, Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare, Am trecut printre oameni Mereu acoperită de dragoste, Cum trec prin iarbă Acoperită mereu de ninsoare. Legea talionului e fără milă. Iubirea cere iubire Cum sîngele cere sînge, Cînd ninge Şi lascive, ameninţătoare, Funii lungi de argint Scămoşat mă încing. Ninsoare îmi cere şi mie să ning Dar eu trec prin zăpadă dormind, Tu eşti somnul din care Nu vreau să mai ies. Rar cîte o privire mai mare Distrată, uitucă visez, Neaua moale îngheaţă pe mine, Mă strînge Mi-e cald în somn şi bine Şi ştiu că o să mor, Aş fi iertată Dacă m-aş trezi din tine, Dar nu-mi doresc decît, De sub pleoapele închise izvorît, Fîlfîitul acesta uşor. Trec dincolo cuprinsă de zăpadă, Spre inima celui din urmă labirint Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată Care-o să mă găsească vinovată Poate Şi-o să mă pedepsească pentru toate Iubirile pe care le-am netrăit dormind. Din volumul “Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, 1972 UNDE-I MANDRIA? Ce vreau să spun? Ce merită să spun? Ce e destul de dureros să ţip? Ce fel de turnuri să îmbun Să crească pe acest nisip? Ce spune cântecul care-mblânzeşte Şi fiarele? Pot fi Orfeu, Dar ce să-ngaim în faţa lumii? Sunt şi Euridice eu. Cântând încerc să ies din moarte Şi moartea totuşi nu se curmă, Nu cred destul să nu-ntorc ochii Ca să mă văd venind din urmă, Şi-astfel mă pierd. Unde-i mândria Strict necesară de a crede Că orice vorbă-a mea rostită Dezlănţuie în cer planete? De ce această renunţare La fericitul somn comun, Dacă nu pot din cel mai grav Clopot al lumilor să sun? E mult? Pe-o palmă de pământ Toţi munţii-ncălecaţi i-am strâns – Pretind răspuns acestui ţipăt Un hohot omenesc de plâns. ZIAR Duşmani dac-ar fi într-o luptă Dar nu-i decât goană spre vârf – Se-mping laolaltă, se-nfruptă Şi-s vii precum viermii în stârv. Şi ţara e vie la rându-i De cancerul care-o devoră O, Doamne, încearcă să-i mântuui Pe cei oneşti, măcar o oră! Nu te speria, nu sunt mulţi, Încearcă măcar să-i asculţi Dacă nu poţi să-i scapi; Neticăloşi, fiindcă slabi, Copii dizolvaţi în adulţi, Mare-ncâlcită de crabi… Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 ANOTIMP (Autoportret cu palimpsest) Sunt la mare şi din când în când, rar, îmi aduc aminte că sunt la mare. Sunt la mare, stau întinsă pe nisip, soarele arde ca şi cum toamna n-ar fi început, apa e verde şi netedă ca sticla, plopii cuminţi tresar, cu o neoboseală de decenii, pe albastrul acut, străbătut de nori grăbiţi, subţiri. Le văd pe toate, ca un spectator binevoitor, frumos desenate într-un cadru în care uit să mă observ. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare. Sunt la mare, înot prin apa caldă şi clară pe care soarele pune un strat subţire, lucios, ca de ulei, ţărmul se face mai mic şi mai limpede, ca într-un ochean întors, şi eu mă îndepărtez mereu prin uleiul luminii spre păsările albe care se leagănă ca în somn, un somn nu destul de adânc ca să nu-mi simtă apropierea şi să nu se îndepărteze la rându-le, lunecând cu încă o undă. Le urmez ca într-un miraj, cu ochii dincolo de ele, la linia, lunecând şi ea, a orizontului, dar gesturile prin care înaintez nu aparţin acţiunii, ci unei palide, opaline răsfrângeri a ei în oglinzile moi ale visului, primejdiile nu par să aparţină realităţii şi bucuriile se reverberează cataleptic, tot mai subţiri. Ochiul meu mare cuprinde şi păsările, şi pielea lucioasă a apei, şi linia ambiguă a zării, dar pe sine însuşi nu se cuprinde şi se uită într-o irealitate ale cărei raze se pierd în adâncul unui alt orizont, de nespus. Apoi, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare. Sunt la mare şi mă plimb pe alei mărginite de arbuşti fără nume, exotici, de sălcii cabotine etalându-şi durerea despletită până la pământ, de gutui pregătind lampadare pentru amurguri viitoare. Ştiu totul pe de rost şi contemplu totul ca într-o plăcută, indiferentă amintire. Copiii aceştia goi, evoluând prin paradisul însorit al inconştienţei lor, i-am mai văzut; fetele acestea cu linii de plante languroase le ştiu demult; familiile acestea fericite sub povara bagajelor şi legăturilor de rudenie m-au obosit altădată; şi fumul peştilor pe grătar, şi aburii cafelelor pe nisip, şi strigătele fotografilor ambulanţi, şi aripa, albă la margine, a valurilor repetându-se la nesfârşit, toate ajung până la mine ca într-un joc de lumini îngânând imaginea unor fapte revolute, şi numai rar, adormitor de rar, câte o celulă se răscoală şi ţipă "Exist, sunt acum", şi prin breşa revoltei ei prezentul se scurge grăbit, ca nisipul unei clepsidre, orbindu-mă. Atunci, brusc, îmi aduc aminte că sunt la mare. ...Sunt la mare, e toamnă şi - oricât ar părea de greu de admis - e târziu, iar eu mă mişc ca printr-o plasmă strălucitoare a sfârşitului prin acest anotimp căruia, rar, din când în când, îmi aduc aminte că îi aparţin. DESPRE ZAMBET eseu [ ] -Nu te-am vazut niciodata fara zambet - imi spuse intr-o zi un prieten pe un ton in care admiratia avea toate insusirile reprosului. -Mi se pare firesc, i-am raspuns, nici dezbracata nu m-ai vazut niciodata. -Vrei sa spui ca zambetul este pentru tine o haina - se mira el aproape acuzator. -Vreau sa spun ca zambetul poate fi de foarte multe feluri si poate indeplini foarte multe functii- complexitatea unei personalitati putind fi de altfel stabilita si dupa largimea diapazonului de zambete de care dispune - iar una din aceste functii,cea mai neinsemnata,desigur, dar si cea mai curenta, este aceea de a oferi celorlalti o infatisare decenta,indiferent cata suferinta s-ar camufla dincolo de ea. -Dar asta inseamna a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! - striga,revoltat cu adevarat, amicul meu. -Numai in masura in care si a fi civilizat inseamna a fi ipocrit.Bineinteles ca in epoca de piatra totul trebuie sa fi fost mai direct,cel ce suferea isi racnea probabil instinctele la gura pesterii, fara a-si pune probleme de discretie si fara a se gandi la linistea celorlalti.Primitivul era desigur mai "sincer".Numai ca mie racnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate,ci una de vointa si de cultura. -Bine, dar in felul acesta zambesti oricui,dusmanilor ca si prietenilor. -Bineinteles.Am considerat intotdeauna ca a acorda salutul si zambetul celor cu care nu esti de acord, celor de care te despart idei si credinte este o dovada - pe care ti-o dau si tie insuti in primul rand - ca nu vrei sa le bagi la cap, o data cu argumentele,si un glont.De altfel, ti-am spus ca zambetele sunt de foarte multe feluri:a zambi unui dusman poate fi o sfidare,poate fi dovada pe care i-o arunci - cu cat mai elegant,cu atat mai usturator - ca raul pe care ti l-a facut nu te-a atins.Mi s-a parut intotdeauna demn sa nu acuz o lovitura,decat sa ripostez la ea.Am preferat sa nu lovesc, decat sa marturisesc ca am fost lovita. -Cu cat te ascult, cu atat trebuie sa recunosc ,ma convingi si - ca sa fiu sincer pana la capat - ma si sperii putin. -De ce? Singurul fel de zambet pe care l-am dispretuit si nu l-am folosit niciodata a fost zambetul ofensiv,provocator. -Oricum,de acum incolo va trebui sa fiu mult mai atent la descifrarea zambetelor tale... -Nu trebuie sa exagerezi: cele mai multe dintre ele imi sunt adresate mie - cu cat mi-e mai greu,cu atat am nevoie de mai multe argumente pentru a ma convinge ca inca rezist. AUTOPORTRET CU PALIMSEST personale CUM AM DEVENIT POET Aş fi tentată să răspund: născându-mă. Şi sunt convinsă că acesta este, de fapt, şi nu numai în ceea ce mă priveşte, singurul răspuns esenţial al întrebării, îmi dau însă seama că ar fi prea puţin. O să încerc deci să detaliez, să descopăr ce am făcut eu — evident, în afară de a scrie — pentru ea destinul meu să devină unul literar. Trebuie să încep prin a mărturisi că n-am crezut niciodată că aş putea deveni altceva decât scriitor (spun scriitor şi nu poet, deoarece calitatea de scriitor am considerat-o întotdeauna o profesiune, desigur o profesiune extraordinară, miraculoasă întrucâtva, dar totuşi o profesiune, în timp ce aceea de poet mi se pare o stare, o stare de graţie, în care nu te poţi menţine tot timpul, un grad de intensitate al profesiunii de scriitor; nu poţi spune despre tine însuţi "sunt poet", cum nu poţi spune despre tine însuţi, în limitele decenţei, "sunt geniu"). Am început să scriu de foarte devreme, practic de când am început să citesc, şi toţi cei din jurul meu au privit faptul ca pe ceva îmbucurător, dar firesc, ca şi cum ar fi fost fericiţi că şi-au luat o grijă, că s-a lămurit mai din timp ceva ce oricum trebuia să se stabilească în cele din urmă. Tot ce-a urmat a părut că vine de ia sine, pe un drum în care surprizele nu puteau ţine decât de viteza înaintării. Din când în când, părinţii intrau în alertă din cauza timpului exagerat pe-trecut printre cărţi şi se simţeau obligaţi să intervină temperându-mi pasiunea de care erau de fapt mândri: îmi amintesc cum, îmbolnăvindu-mă de scarlatină, doctorul a fost rugat să-mi spună că boala este o urmare a excesului de lectură, încât ani de zile cititul şi scrisul au rămas pentru mine înconjurate de o anume vinovăţie (care le făcea şi mai plăcute) şi de ameninţarea de a mă îmbolnăvi din nou. În general, însă, eram lăsată absolut liberă să citesc cât vreau şi ce vreau, şi copilăria mea s-a desfăşurat în cadrul paradisiac al unui lung şir de încăperi uriaşe în care erau depozitate dealuri de cărţi aparţinând bibliotecilor dezafectate ale episcopiilor române din Oradea. Şcoala, cu şirurile ei derizorii de note bune, nu a fost decât o anexă a interminabilelor delicii ale lecturii, înspăimântată numai că ar putea să-şi epuizeze vreodată obiectul pasiunii. Vorbesc mereu despre citit pentru că scrisul s-a legat întotdeauna de el, pentru că nu a fost — atunci, la începuturile lui, mai ales — decât un frate mai mic al lecturii. Şi chiar dacă a depăşit-o în importanţă cu timpul, cititul nu a încetat până azi să fie pentru mine cel mai important concurent al scrisului: un concurent care are, în plus, imensa calitate de a fi fericit. Am început să scriu din dorinţa de a face, la rândul meu, ceea ce admirasem mai mult — pagina scrisă — şi am scris un timp, cu încântare, în felul tuturor scriitorilor pe care i-am iubit. Aşa cum, în natură, ontogeneza repetă întotdeauna filogeneza (un embrion uman, de exemplu, trecând prin toate speciile înainte de naştere), am trecut prin toate epocile istoriei literare, înainte de a ajunge la mine însămi. Ultima a fost aceea a generaţiei mele, în starea de spirit a căreia se înscrie primul meu volum, volum pe care îl consider aparţinând pre-naşterii mele. Între prima şi cea de a doua carte s-a întâmplat ceva ce avea să producă o adevărată cotitură în destinul meu artistic: moartea, în condiţii tragice şi înainte de a împlini cincizeci de ani, a tatei m-a smuls din euforia generaţiei, punându-mă în faţa unui dezastru care era numai al meu şi a cărui asumare a însemnat pentru mine definitiva ieşire din copilărie. Nici un alt eveniment de atunci încoace nu a mai avut o asemenea pondere în destinul meu ar-tistic şi moral. Spuneam la început că n-am crezut niciodată că aş putea deveni altceva decât scriitor şi că cei din jurul meu au acceptat ca naturală — convingându-mă poate şi pe mine de firescul ei — această situaţie. Statutul neobişnuit, oarecum de excepţie, în care am fost închisă astfel de la o vârstă foarte fragedă, a avut părţile lui rele şi bune, care, în egală măsură, m-au marcat şi mi-au determinat devenirea. La început eram mândră de condiţia mea deosebită de a celorlalţi copii, şi chiar dacă, crescând, pe cât se accentua deosebirea, pe atât mândria mea scădea, a trebuit să ajung la facultate ca să realizez cât de frustrantă este, în planul vieţii, această poziţie ieşită din comun, această atenţie specială care, ca un zid invizibil, te separă, fără a te ascunde, de ceilalţi. Pe cât înaintez în maturitate, urăsc şi mă înspăimântă tot mai mult condiţia (atunci, când este) de monstru sacru a scriitorului, condiţie care, sub pre-textul piedestalului, îl smulge pe scriitor dintre oameni, obligându-l la istovitoare eforturi ca să se sustragă curiozi-tăţii publice şi să poată privi în continuare, atent şi anonim, lumea prin care trece. Atât de precocea descoperire a vocaţiei a avut însă şi partea ei bună: fixându-mi devreme ţelul, m-a împiedicat să rătăcesc în căutarea căii de urmat, iar înălţimea lui mi-a dat o privire gravă şi critică asupra perspectivei. Am crescut cu desăvârşire lipsită da ambiţii (nici măcar literare) pentru că ştiam că pe drumul meu nici un fel de cu-cerire nu mi-ar fi fost de folos, iar literatura nu puteam s-o cuceresc pentru că mă aflam înlăuntrul ei. Toate îndoielile, toate suferinţele, toate nesiguranţele, toate comparaţiile s-au desfăşurat pentru mine în absolut, în su-fletul marii literaturi, iar orgoliul asumării lor se plăteşte atât de scump, încât în afară nu se mai vede decât o mo-destie înrudită cu indiferenţa. Nu ştiu dacă, văzute din exterior, rândurile de mai sus par să aibă — aşa cum simt eu — o legătură cu devenirea mea poetică. Ele explică, în orice caz, însuşirile (calităţile şi defectele, care se confundă cu atâta uşurinţă) mele de scriitor: seriozitatea care poate părea excesivă, lipsa gratuităţii, viziunea cuprinzând într-o aceeaşi aură binele şi frumosul. Nu mi-am permis niciodată să mă joc cu vorbele, pentru că am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome şi diferite, asemenea acelor pereţi de mănăstire medievală pictaţi cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinţi. Pentru că am înţeles devreme că scriitor nu este cel ce scrie, ci acela care se exprimă cu ajutorul scrisului, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală în cadrul căreia obligaţia de a mă exprima determină obligaţia de a exista pentru a fi exprimată. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors. CARTEA SI LUMEA Autoportret cu palimpsest "Lumea exista pentru a se ajunge la o carte" spunea Mallarme, si nu mi-am inchipuit ca poate fi ceva mai radical in materie de suprematie a literei asupra gestului, pina cind am aflat ca sumerienii credeau - cu acea credinta totala care nu se leaga de cauze si concluzii, ci de viata si moarte, cu acea credinta straveche al carei secret nu numai noi, ci si romanii il pierdusera de mult - ca un lucru care nu e scris nu are existenta ontologica, nu exista. Astfel, sumerienii stergeau din celebrele lor liste de regi pe cei rai, negindu-i nu numai pentru viitor, ci si pentru trecut, convinsi ca prin asta, reechilibreaza universul pe care crimele acelora il lipsisera de armonie si de cumpana. Ce fericita si minunata convingere! Ce coplesitoare genealogie a scrisului, pe umerii fragili, si de atitea ori iresponsabili, ai caruia se aseaza, cu gravitate si speranta, universul intreg! Si ce imperativa obligatie ca, daca lumea exista pentru a se ajunge la o carte, cartea, la rindul ei, sa existe pentru a se ajunge la o lume. CORIDOARE DE OGLINZI (Vectorial) Nu cunosc moment mai descumpănitor, mai lipsit de echilibru şi chiar mai greu de suportat decât acela imediat următor terminării unei cărţi. Ceea ce părea să fie o apoteoză, nu e decât un gol, o neaşteptată retezare a peisajului. Munca fără milă, obsesia neîntreruptă, efortul aproape masochist, asceza aproape dureroasă aveau legile lor neiertătoare, dar limpezi, care interziceau singurătatea prin simplul fapt că nu-i mai lăsau spaţiu, care eludau îndoiala prin simplul fapt că nu-i mai lăsau timp. În clipa în care acţiunea legilor încetează, în vidul produs se revarsă tot ceea ce forţa centrifugă a muncii reuşise să ţină la distanţă: spaima şi nesiguranţa, oboseala şi urâtul. Natura are oroare de vid, suportă mai degrabă monştri, încordarea întinsă pe zeci de luni, pe ani întregi ia sfârşit întotdeauna atât de brusc încât mă face să mă clatin. Cred că ceva asemănător trebuie să simtă cei eliberaţi din închisoare în ziua ieşirii, pe care o visaseră fără încetare, pe care nu obosiseră să o spere, dar care, tocmai pentru că fusese amânată mereu, venea pe neaşteptate de fapt, azvârlindu-i brusc într-o lume ale cărei repere nu le mai cunoşteau şi într-o libertate cu care nu ştiau ce să facă. Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi termina, imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final; eu sunt cea care ieri încă mă gândeam cât de plăcută va fi şi cât de sărbătorească ziua de azi; eu sunt cea care azi dimineaţă încă visam cât de fericită va fi, dacă voi termina la prânz, această primă după-amiază liberă; şi tot eu cea care acum mă învârt fără rost prin cameră neştiind ce să fac cu libertatea, cum nu ştiu actorii netalentaţi ce să facă pe scenă cu mâinile. Tot ceea ce se vedea minunat şi interzis de acolo din tensiunea de dinaintea sfârşitului, apare acum, văzut de aproape, îngăduit şi oferit recompensă, searbăd, fără rost. Odată cu interdicţia s-a risipit şi aura timpului pierdut. Fericirea aşteptată continuă să alunece pe poleiul atât de strălucitor al acestei împliniri şi e destul să întorc capul pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. Poţi, deci, s-o visezi cum va fi şi poţi să ţi-o aminteşti cum a fost, dar cine are destulă imaginaţie pentru a o simţi în prezent, acum? De fapt, pentru a câta oară descopăr că fericirea este o noţiune eminamente vectorială? CORIDOARE DE OGLINZI (Axioma) Între poet şi istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante şi reciproce, încât, chiar dacă le-ar fi divergente intenţiile şi idealurile, destinele lor se împletesc implacabil de la începutul până la sfârşitul, mereu proorocit, al lumii. Poetul nu poate scăpa istoriei, aşa cum istoria nu poate scăpa poetului, iar odată această axiomă admisă, ceea ce şi poetul şi istoria trebuie să înţeleagă e că şi unul şi altul - şi cu nimic unul mai mult decât altul - au interesul să se afle într-o relaţie de egalitate. Iată ceva cu adevărat dificil. Este atât de uşor să ne considerăm superiori unii altora şi atât de greu să ne recunoaştem egali! Uneori istoria n-a ţinut seamă de poeţi, alteori poeţii n-au ţinut seama de istorie. Dar şi epocile care nu şi-au lăsat poeţii să se exprime şi poeţii care nu şi-au exprimat epoca au dispărut la fel de firesc în uitare. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii, istoria şi poeţii se văd legaţi la fel de strâns şi de fără scăpare. Fără scăpare şi egal. În procesul istoriei, poeţii au fost puşi şi procurori, şi avocaţi, şi juraţi, şi inculpaţi, şi victime, şi grefieri, dar în nici una dintre aceste calităţi ei nu au încetat să fie martori. În orice punct ar fi fost, de bunăvoie sau cu sila, plasaţi, ei nu trebuiau decât să vadă şi să spună ce-au văzut. Iar dacă martorul putea fi uneori, tragic, influenţat, grefierul nota şi această influenţă. Cât de simplu e totul: Oh, pe cer curg norii, prin pământ lave şi ape, prin tulpini fragile sevele renăscătoare mereu, prin suflete dragostea înălţătoare de slavă înţeleptei, eternei armonii, a universului, dar noi existăm numai în măsura în care îi suntem istoriei martori, istoriei care există numai în măsura în care îi suntem martori noi. FELUL CUM PLOUA Poate să vi se pară ciudat, puteţi să nu mă credeţi, dar atunci când vreau să cunosc cu adevărat un om, îl privesc ca atenţie şi încerc să-mi imaginez felul cum plouă în jurul lui. Există o intuiţie care nu mă înşeală niciodată şi care îmi sugerează mai exact decât cele mai exacte probe ceea ce vreau să ştiu. Sunt oameni în jurul cărora ploaia cade copilăroasă, cu clăbuci şi zarvă nestăpânită, făcând să crească ciupercile şi să scoată coarne boureşti melcii; sunt alţii în jurul cărora ploaia se desenează discret ca o fină haşură, ca un voal subţire care foşneşte mătăsos şi face streşinile să cânte abia auzit; pe unii îi învăluie ca o reţea invulnera-bilă, ca nişte implacabile riduri ale văzduhului, fără zgomot şi fără sfârşit; pe alţii îi împodobeşte cu serpentinele ei colorate, încurcându-i în liniile lungi, pline de haz; unora le atinge obrazul şi li-l face mai frumos, li se agaţă de gene şi străluceşte în picuri instabili; altora li se scurge prin păr şi pe gât murdărindu-i, făcându-i să tremure şi să-şi strângă în jurul gâtului bietul fular, înjosindu-i, urâţindu-i. N-aş putea să explic de ce, poate că totul se datoreşte marii sensibilităţi a ploii, capacităţii ei de a se adapta şi de a reacţiona prompt, dar nimic nu caracterizează mai bine un om decât felul în care ştie să facă ploaia să plouă, în câte nesfârşite game se mişcă sunetele ei, ce culori diferite şi neaşteptate poate să schimbe, în câte forme se lasă mo-delată şi ce sentimente contrare poate să oglindească aceeaşi picătură de ploaie! Câmp de studiu, fantastic instrument de cunoaştere, joc pasionant, călăuză, cheie a tainelor, părul de apă al cerului se împleteşte pentru mine mereu altfel, lăsându-mă să ghicesc în el - aşa cum anticii ghiceau în măruntaiele păsărilor. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE