PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri de  ana blandiana   ABIA INCEPUSEM SA SIMT Abia începusem să simt Că undeva-n rarul văzduh Zăpada se va opri deodată, Abia începusem să ştiu Că nu mai poţi să te ascunzi De ochii mei avizi să vadă, Abia zăream cum se depune O linie limpede pe creştet, Tremurătoare-n păr şi moale Pe genele-ţi clipite-abia, Abia-ndrăzneam să cred că ai tăi sunt Umerii desenaţi în aer Cu fără de sfârşit zăpadă Şi-a tale-aripile trădate De nemaicontenita nea. Aş fi putut să te ating, Dar mi-era teamă să nu scutur De pe făptura-ţi nevăzută Conturul nesperat de clar, Aş fi putut să te învăţ Pe dinafară pentru clipa Când, înteţindu-se ninsoarea, Vei dispărea cu spaimă iar... FARA TINE Fără tine mi-e frig N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci. Câinele negru Cu burta întinsă duios pe zăpadă Se scoală şi se îndepărtează Privindu-mă în ochi, Refuzând să-şi spună numele. Începe să fulguie. Mă ustură pielea Pe locul de unde te-ai rupt. Şi mi-e frig, Când simt cum cade moale, Odată cu zăpada, Această rugăciune către nimeni. ADORM, ADORMI Adorm, adormi, Cum stăm cu ochii-nchişi Părem întinşi alături Doi tineri morţi egali. Auzi ce somnoros foşneşte soarele Prin ierbi uscate, Cerul e moale şi lasă pe degete Un fel de polen. Peste feţele noastre se mută Umbrele cârdurilor de păsări, Mirosul strugurilor ne pătrunde. Adormi, Nu te speria, Pletele noastre vecine Răsfirate în iarbă Au început să prindă rădăcini, În curând frunzele ne vor înveli În auriul omăt. Niciodată n-am semănat mai mult, Aripile ţi s-au afundat în ţărână Şi nu se mai văd. IARNA STELELE Iarna stelele Sunt atât de departe, Că nu poţi să le vezi Prin singurătate. Iarna mările Sunt atât de străine, Că nici cursul izvoarelor Nu li se cuvine. Iarna morţii Sunt atât de reci, Că îngheaţă pământul Emisferei de veci. STEA ADUSA DE VANT De la început ai fost adusă de vânt Ca o sămânţă. Am şi glumit: "Cine-a mai văzut Stea adusă de vânt?" Dar mai târziu, Când mi te-ai aşezat pe frunte Şi-ai început să-ncolţeşti Am înţeles că eşti o sămânţă. Lacomă, înfiptă sălbatec în creier, Cu raze aspre închipuind rădăcini, Eşti o sămânţă. Ce păcat Că planta pe care, Lumină din lumină, o naşti Nu se poate vedea Decât după ce Mă voi fi întunecat. BIOGRAFIA VERII Vara începe Din stratul de cepe Şi se arată Printre salată. Creşte uşurel Printre pătrunjel. Apare în lume Dintre legume. Stă apoi închisă Într-o caisă, E prinsă-n mreajă Într-o cireaşă, Piersicile-n sine O ascund mai bine, E dulce şi bună În orişice prună, Şi-i o-ntreagă vară În orişice pară. Ştie să se suie Chiar şi-ntr-o gutuie, Şi e-ntr-adevăr În orişice măr. Dacă vrei ţi-o scutur Dintr-un bob de strugur, Dacă vrei ţi-o-aduc Pe-o frunză de nuc. Toamna rea când vine, Îşi ascunde bine Dulcele ei trup Într-un cantalup, Inima ei vie În ciorchini din vie. Frigul nu o-nfrânge, Iarna nu o ninge, Căci e, bunăoară, La noi în cămară. Clipoceşte prin Butoiul cu vin, Şi poate să-ncapă-n Funia de ceapă, Nu moare de tot Nici chiar în compot, Ba, rămâne-n viaţă Chiar şi în dulceaţă. APROBAREA Într-o zi m-am gândit ce-ar fi Să încerc să-l conving Pe bunul meu amic, Pisoiul Arpagic, Să se lase transformat într-o floare. Nu aveam o pretenţie prea mare: Voiam doar să-i crescă pe loc, În vârful fiecărei urechi, câte-un boboc Şi, dac-ar fi avut un pic de bunăvoinţă, Să-i atârne şi un buchet din codiţă. Arpagic mi-a răspuns, Cam de sus, Că, dacă nu-l doare acest ornament, Lui îi este indiferent. Ei, acum se punea întrebarea Ce să fac cu aprobarea. Mai întâi l-am aşezat pe pământ Şi i-am îngropat lăbuţele pe rând, Apoi am greblat stratul în jur Ca să nu aibă nici un cusur, Şi pe deasupra am presărat Îngrăşământ cu superfosfat. Apoi, cum era şi firesc, Am început să-l stropesc. Din păcate, când l-am făcut leoarcă, Arpagic n-a mai vrut să ştie de joacă Şi, scuturându-şi lăbuţele de noroi, Şi-a luat cuvântu-napoi. Măcar o zi de-ar fi stat neclintit, Sunt sigură c-ar fi înflorit! O FURNICA POETA În timp ce scriu Pe tocul meu Se urcă o furnică. Ştie şi ştiu Că n-are de ce Să-i fie frică. Nici s-o alung, Nici s-o omor, Nu-mi stă în fire. O singură nenorocire: Fără s-o observ, din greşeală, S-o moi cu peniţa în cerneală Şi să devină singura furnică albastră De pe planeta noastră. Ba, dacă bea din cerneală un pic, Nu se mai poate face nimic: Devine singura furnică poetă De pe planetă. Şi atunci, trebuie să facă cerere Şi reclamaţie Să fie primită (de greiere!) În uniunea de creaţie. PIETŔ Durere limpede, moartea m-a-ntors În braţele tale supus, aproape copil. Tu nu ştii dacă trebuie să mulţumeşti Sau să plângi Pentru fericirea aceasta, Mamă. Trupul meu, dezghiocat din taină, Este numai al tău. Dulci lacrimile tale îmi picură pe umăr Şi mi se strâng cuminţi lângă claviculă. Ce bine e! Neînţelesele peregrinări şi cuvintele, Ucenicii de care eşti mândră şi care te sperie, Tatăl, bănuitul, nerostitul, veghind, Toate-s în urmă. Liniştită de suferinţă-nţeleasă Mă ţii în braţe Şi pe furiş : Mă legeni uşor. Leagănă-mă, mamă. Trei zile numai sunt lăsat să m-odihnesc În moarte şi în poala ta. Va veni apoi învierea Şi din nou nu-ţi va mai fi dat să-nţelegi. Trei zile numai, Dar până atunci Mi-e atât de bine În poala ta coborât de pe cruce, Încât, de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimânt, Lin mi-aş întoarce gura Spre sânul tău, sugând. CADERE S-au stins profeţii în pustie Şi îngeri cu aripile-atârnând Sunt duşi încolonaţi Şi strânşi în pieţe. Vor fi judecaţi în curând. Vor fi întrebaţi: ce păcat Le-a alungat făpturile din ceruri? Ce vină? Ce trădare? Ce greşeală? Ei, cu o ultimă iubire, Ne vor privi înceţoşaţi de somn Şi n-or găsi drăceasca îndrăzneală De-a mărturisi că îngerii cad Nu din păcat, nu din păcat, Ci din oboseală. CONTRATIMP Mă uit în trecut şi nu înţeleg Urmele paşilor mei. Privesc îngheţata zăpadă Prin care picioarele mele desculţe, Îmi amintesc, s-au rănit, Dar urmele lor închipuie semne În alfabetul unei limbi dispărute. Ieri ce voiam să spun Şi mâine cum voi mai citi Durerea mersului de-acum, Când clipele obeze Par ani şi anii epoci Nehotărâte şi fără sfârşit? Nici un răspuns nu se naşte Decât când nimeni nu mai are Nevoie de el Şi întrebarea care-l aştepta A murit. NEHOTARARE Fiecare trăim două, trei sau chiar patru vieţi deodată, Ne naştem, Doamne, atât de tineri, încât Din miile de vieţi posibile Nu ni se poate pretinde Să ştim alege doar una. Animalele unei vieţi vânează animalele celorlalte, Peştii vieţii mai mari înghit peştii vieţii mai mici, Crengile arborilor îşi sunt duşmane şi se usucă-n hotare, Soarele vieţii a patra întunecă Soarele-al treilea, soarele-al doilea, Soarele prim. Contrare, vieţile se anulează una pe alta - Şi, nehotărâţi încă, şi nematuri, murim. TOTUL SIMPLU O, dac-aş fi o lumânare numai, Să mă consum treptat De la un capăt spre altul, Simplu, ca-n aritmeticile Copiilor... Capul întâi - ce fericire! - Mi-ar dispărea, Lumea ar spune: "Ce fără cap este fata aceasta!", Eu aş fi uitat totul Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg. Inima apoi mi s-ar topi, Şi n-aş mai iubi, Şi n-aş mai urî, Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge, Şi lumea ar spune: "Ce fără inimă este fata aceasta!" Şi aşa mai departe. Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă, Şi nici o patimă, Şi sângele meu purtător de corăbii S-ar spulbera, Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi, Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi, Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva. În ultima linişte, Balta de ceară S-ar răci, pedepsită anume Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care Lumina ei le-a adus în lume... PSALM (I) Iată, cocorii trădează, copacii renunţă, Înţelepciunea se-ntinde, Prevăzătorul meu tată. Vei fi mulţumit? Iată, vorbă cu vorbă Să nu vorbesc am fost învăţată. Dar, Doamne, îmi făgăduieşti Că în tăcerea aceasta Îmi vei păstra nemoarte cuvintele, Că păsările vor mai şti să se întoarcă Şi frunzele vor mai găsi Crengile de pe care căzură, Că totul va mai putea să învie Atunci când vei fi destul de puternic Să-ţi spun - Înlocuieşte-mi tristeţea prin ură? CONDITIE Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere. DORINTA ...Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale Prin care, trecând, lumina să scoată Foşnet de frunză uscată; Şi miroase-n odaie A creioane ascuţite prelung Şi-a hârtie neîncepută; Din gânduri, din dragoste Sau numai din somn trezindu-mă Bucuroasă, buimacă, Să trag pe mine o haină, Să ies năucită în stradă Cu picioarele goale-n pantofi Şi să întreb fericită: Ştiţi cumva în ce an suntem? BATRANI, SIHASTRII Îmbătrâniţi sihaştrii în păduri, Blana de lup li s-a lipit de trup, Părul le ţese ochii, Le astupă urechile Şi-n bărbile-ncâlcite albinele-şi fac stup. Ei nu-şi aduc aminte de ce-au venit aici Şi nu mai ştiu de mult cuvântul Pe care trebuiau să-l strige lumii. Din când în când, în chip de vultur, Li se trimite semn de voia cerească, Dar bătrânii se joacă împletind în penele păsării flori Şi Dumnezeu mâniat nu înţelege Că ei au uitat să urască. IUBIRE Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ţi cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Şi păsările de mine se apropie Plecând. Pietrele se-mperechează sub ochii mei Şi nasc; Ce-aş mai putea să-ţi cer, Neiertătoare stăpână? Peste preacurata zăpadă Oricum pentru mine Oasele serafice ale mestecenilor Or să rămână... CANTEC Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ţi-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul lin. Fulgeră-mi pe frunte mie. Astă-noapte zarea-n iarbă Încerca să se sfâşie. Lasă, toamnă-n aer păsări, Paşii mei alungă-mi-i. Dimineaţa bolta scurse Urlete de ciocârlii. Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi Fructele şi lasă Urşii neadormiţi, berzele neduse, Ora luminoasă. Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai Plânge-n soare fum. Înserează-mă pe mine, Mă-nserez oricum. REQUIEM Neînţeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi, Definitiv întinerit prin plecare, Câte secunde în viaţa mea m-am gândit La bărbatul cu numele Gheorghe, Copilul cu numele tată? Credea că munţilor dintr-un moment în altul Picioare ca păianjenilor le vor creşte Şi vor umbla după credinţa sa; Credea că-n piept, sub gratii moi de os, Purtăm cu toţii colonii de păsări Care aşteaptă clipa fericită Când ne vom hotărî să ne zdrobim; Credea că viaţa, ca seminţele-ngropată, Naşte în anii următori păduri... Nu bateţi din aripi, voi, cete îngereşti, Nu rostiţi adevăruri sub pleoapele lui. Fiţi cuminţi, îngeri mici, lăsaţi-l să doarmă. Fiţi buni, îngeri mari, lăsaţi-l să creadă. Nu-i spuneţi nimic, nu-l tulburaţi Pe naivul meu tată, Pe tragicul Gheorghe. NUMAI IUBIREA Numai iubirea dintre părinţi şi copii E sămânţă. Iubitul meu, eşti fiul meu, De-aici răsare totul. Ce nu se poate distruge Alunecă între părinţi şi copii. Nu-ţi stinge auzul Cu legile lumii acesteia, Întreg universul atârnă În firul de sânge care ne leagă pe noi Ca o taină curată. Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte, Sărută-mă pe gură, tată. CALATORIE Umblu prin mine Ca printr-un oraş străin În care nu cunosc pe nimeni. Seara mi-e teamă pe străzi Şi-n după-amieze ploioase Mi-e frig şi urât. Nici o dorinţă de-a călători, Când şi numai trecerea drumului E aventură, Nici o amintire din alte vieţi Întrebării "De ce-am fost adusă aici?"... NORDUL Nu trişăm din ticăloşie, Ci din nepricepere. Aburiţi, nu mai ştim Cine suntem şi cum. În urmă, un şir de părinţi necunoscuţi, În faţă, un şir de fii necunoscuţi. Ce ştim? Pe cine cunoaştem? Ne mişcăm nesiguri: Facem un pas, apoi încă unul, Şi altul, şi-n cele din urmă pornim Privind nostalgic în direcţia opusă... Dacă ni s-ar răspunde cel puţin la o-ntrebare: Unde e nordul? Pe frunte părul ne tremură uşor În vântul produs De trecerea timpului. DE BUNA VOIE Am început cu puţin, nici măcar vină, Un gest nefăcut, un zâmbet muşcat, Şi ce hecatombe de dragi cadavre acum - De bună voie, de bună voie, de bună voie, Interzis, pedepsit, suprimat. De mult a dispărut orice solidaritate cu mine A copacilor Şi semnul izvorului care mă prevenea Când era otrăvit. Să mai aştept, când păsările-nvaţă să zboare De teamă să nu-mi fie-n preajmă, Să nu le ucid? Când şerpii se ascund în pământ, Viermii în mere, Şi iarba-mprejur nu mai îndrăzneşte S-adăpostească frunzele-apuse ? Când, îngrozit, universul contemplă în mine O cuminţenie pe care nu mi-o dăduse? OCHIUL INCHIS Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii de teamă să nu zdrobesc între pleoape lumea, să n-o aud sfărmându-se cu zgomot ca o alună între dinţi. Cât timp voi mai putea fura din somn? Cât timp o voi mai ţine-n viaţă? Privesc cu disperare şi mi-e câineşte milă de universul fără apărare ce va pieri în ochiul meu închis. HOTARUL Caut începutul răului Cum căutam în copilărie marginile ploii. Alergam din toate puterile să găsesc Locul în care Să mă aşez pe pământ să contemplu De-o parte ploaia, de-o parte neploaia. Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte De a-i descoperi hotarele Şi reîncepea înainte De-a şti până unde-i seninul. Degeaba am crescut. Din toate puterile Alerg şi acum să găsesc locul unde Să mă aşez pe pământ să contemplu Linia care desparte răul de bine. Dar întotdeauna răul încetează-nainte De a-i descoperi hotarul Şi reîncepe-nainte De-a şti până unde e binele. Eu caut începutul răului Pe acest pământ Înnorat şi-nsorit Rând pe rând. LEGATURI Totul este eu însămi. Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene, Ajutaţi-mă să găsesc un animal Care să nu geamă cu glasul meu. Pe unde calc pământul se despică Şi morţii care poartă chipul meu Îi văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi De ce atâtea legături cu lumea, Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi Şi toată-această nebunească-asemănare? Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine. VOI STITI CEVA Voi ştiţi ceva şi mie nu-mi spuneţi, Voi ştiţi desigur ceva, Altfel cum aţi trăi, Cum aţi fi trăit atâtea decenii, Părinţii mei, Şi voi, bătrâni ai lumii? Scuzaţi-mă că vă opresc pe stradă, Domnule octogenar, Nu mi-aţi putea destăinui Şi mie taina grozavă? Îngenunchez în tulbure lavă La picioarele voastre, bătrâni: Spuneţi-mi taina... Stele reci cu labe fără soţ vă mângâie Şi voi nu muriţi. UMILINTA Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci şi patru de ore. Pot doar spune: Iartă-mă pentru durata zilei; Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi, Pot doar să te rog să mă ierţi pentru viermi, pentru fluturi; Iartă-mă că florile se fac fructe, şi fructele sâmburi, Şi sâmburii pomi; Iartă-mă că izvoarele se fac fluvii, Şi fluviile mări, şi mările oceane; Iartă-mă că iubirile se fac nou-născuţi, Şi nou-născuţii singurătăţi, şi singurătăţile iubiri... Nimic, nimic nu pot să împiedic, Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă, Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu. Eu pot doar spune - Iartă-mă. NEALEGERE Adusă la marea judecată Care se termină prin trimiterea pe pământ, Eu, găsită nevinovată, Am primit dreptul Să mă aleg pe mine. Dar nu bărbat, şi nu femeie, Şi nici un animal n-am vrut să fiu, Şi nici o pasăre, şi nici o plantă. Se-aud secundele căzând Din marele drept de-a alege Se-aud lovindu-se de piatră: Nu, nu, nu, nu. Zadarnic adusă la judecată, Zadarnic nevinovată. AM CRESCUT Am crescut? Suntem oameni maturi? Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare... Dragi şi ridicole, departe sunt zilele Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi. Am devenit puternici scăldându-ne-n derută Precum în apa Stixului Ahil, Dar de călcâiul vulnerabil încă Atârnă soarta universului întreg. E totul grav. Şi înţelegem totul. De-acum va trece timpul neschimbat. Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa Înţeleptei spaime de moarte. DIN AUSTER SI DIN NAIVITATE Precum Racine, prea tânăr am plecat Din auster şi din naivitate, Prea tânăr lunga mantă cenuşie Zâmbind mi-am azvârlit-o în trecut. Aproape gol rămas în văzul lumii Şi fericit de trupul meu frumos, Printre priviri ca printre spade lungi Eu trec şi-mi zdrenţuiesc aureola. Nu mi-e ruşine, dar ades mi-e frig. Nu-mi pare încă rău, dar duc în visuri Severa poartă neagră-a mănăstirii Şi calda, lunga mantă cenuşie În care învelit, într-o chilie, Şi veşnic în inexistenţa mea, Eu, sterp, neprihănit, să blestem cald Deşertăciunea minunată-a lumii. Dar - simţi? - se despleteşte-n mine timpul Şi tot ce ştiu c-a fost va fi real: M-aşteaptă Fedra, regele şi remuşcarea Că, tânăr, am plecat din Port-Royal. AMAN MEREU Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte, Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra, Dusă cu sila, plângând după ceea ce las, Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului. O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte, atunci Străluminată, cu fruntea aproape statuie, M-aş pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor. O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor, Orice secundă să simt că-mi înapoiază milenii, O, de-aş avea absurda credinţă a dacilor, Cei înşelaţi atât de crunt după moarte... VA VENI O VREME Va veni o vreme Când voi simţi nevoia frunzelor Şi-o să mă vindec cu iarbă, Când, îmbătrânind, o să-mi adaug proteză Cântecul păsărilor, Când o să-mi lipsească pastila de lună În nopţile cu insomnie. Fiţi liniştiţi, va veni o vreme Când nu voi putea trăi fără toate acestea, Când voi fi obligată să recunosc Dreptul la importanţă Întregului univers. Va veni o vreme, Dar acum lăsaţi-mă, pentru Dumnezeu, Lăsaţi-mă numai cu mine. SE FACE NOAPTE Se face noapte în genunchi, Se înserează lângă buze... Pe orice zare cel puţin o stea Şi zările zâmbesc lehuze. Din orice munte cel puţin un şoarec - Toţi munţii lumii au născut cuminţi. O mulţumire generală Peste scrâşnitul meu din dinţi. Să mă-nconjoare alte zări De suferinţă mai cabrate, Să piară munţii neînstare A trece în eternitate. S-apună ochii mei modeşti, Să mi se stingă-n jur păunii, Doar plânsul sterp să nu mi-l rup De marginea perfecţiunii. SCHERZO O să mor brusc, nu peste mult şi frumos, Lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă, Vântul complice m-o prohodi voios Într-o glumeaţă, transparentă reverendă. Şi, amuzată, iarna va râde ningând Peste mormântul meu suplu şi dac, Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând, O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac. Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc, Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii, Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi Cochet, ca borul unei străvechi pălării. Dar când nemurirea mă va chema grijuliu, Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot, Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot. DINTR-UN SAT Fiecare venim dintr-un sat - Unii direct, alţii trecând prin părinţi, Unii direct, purtători de eresuri şi basme, Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând. Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi Pe crengile sângelui depărtate, subţiri, În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând Alcoolul cuvântului extras din acestea. Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc, Vreau satul cu sunetul lacrimei mele, Poteca din holde ştiută din somn Şi reintrarea vorbelor în lucruri. Să intru-n cimitirul cu crucile căzute Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor, Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii Bolborosind cuvinte de patimă în somn. Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar seara Când trec pe bulevarde îmi simt apropiaţi Portarii metafizici lângă intrări de blocuri Precum la porţi, pe laviţi, într-un sat. VULCANII Va fi o vârstă a pământului în care Şi carnea pietrelor se va usca şi va muri. În toamna-aceea a planetei, ca-n oricare Toamnă, pădurile se vor îngălbeni, Dar galbenul va fi definitiv şi lent Ca să decadă înspre gri culoarea, Şi fără îndoială se va slei şi marea, Şi cerul o să fie aproape de ciment. Va fi o spaimă-n lucruri diavolească Sub gheaţa miliardelor de ani Şi ultimele ierburi or să crească În gurile răciţilor vulcani. ELEGIE DE DIMINEATA La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineaţa, V-am văzut apărând cu cenuşa în porţi, Semănând cum se seamănă grâul, cenuşa, Şi n-am mai putut, şi-am strigat: Ce faceţi? Ce faceţi? Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului, Pentru voi am albit toată noaptea: o, dacă Aţi pricepe ce greu e să ningi! Aseară de cum v-aţi culcat am ieşit în văzduh. Era întuneric acolo şi frig. Trebuia Să zbor până-n punctul unic în care Vidul roteşte în jurul lui sorii şi-i stinge Şi eu trebuia să mai pâlpâi o clipă în unghiul acela Ca să mă-ntorc ningând printre voi. Orice fulg l-am gândit, cântărit, încercat, Modelat, lustruit cu privirea, Şi acum cad de somn şi de oboseală am febră. Vă privesc semănând praful focului mort Peste alba mea operă şi zâmbind vă destăinui - Or să vină ninsori mult mai mari după mine Şi tot albul din lume va ninge pe voi, Încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acuma, Or să vină uriaşe ninsori după noi, Şi nu veţi avea destulă cenuşă, Şi copiii de mici învăţa-vor să ningă, Şi-o să-acopere albul slaba voastră tăgadă, Şi intra-va pământul în rotirea de stele Ca un astru arzând de zăpadă. AUTOPASTEL De mulţumirea lumii cu mâhnire Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi, Şi orice gest se-opreşte la pornire, Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi. Oh, nechezatul lor să nu scâncească În râsul lumii prea copilăros, Să nu lucească prea riscanta-mi sanie Alunecând de viaţă mai în jos. Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba, Degeaba peste mine uriaşele ninsori, De mulţumirea lumii cu mâhnire Mă refugiez în urşi îngrozitori. Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd. Când cu mâhnire mulţumirea lumii Din blana ursului o văd. Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii, Şi fotograful lângă urs tot eu. Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc Şi mă fotografiez mereu. SUPRAFATA APEI Piciorul modulat felin sub pânza Strânsă naiv deasupra de genunchi Şi toate acoladele făpturii Legate în sublimul unghi Nu te destramă, nu-ţi mai declanşează Scurt-circuite crâncene în trup, Nu mai visezi în noaptea sanguină Spasmodici paşi de lup. Tu ştii celulă cu celulă totul, Pe dinafară poţi să mă declami, Nu se opreşte mâna ta stăpână Să-mi unduie în jur epitalami. E numai suprafaţa apei. Brusc Ne regăsim alături încă vii. Necunoscutul strâns în noi ni-e hrană Prea multă pentru următoarele vecii. UNDE-I MANDRIA Ce vreau să spun? Ce merită să spun? Ce e destul de dureros să ţip? Ce fel de turnuri să îmbun Să crească pe acest nisip? Ce spune cântecul care-mblânzeşte Şi fiarele? Pot fi Orfeu, Dar ce să-ngaim în faţa lumii? Sunt şi Euridice eu. Cântând încerc să ies din moarte Şi moartea totuşi nu se curmă, Nu cred destul să nu-ntorc ochii Ca să mă văd venind din urmă, Şi-astfel mă pierd. Unde-i mândria Strict necesară de a crede Că orice vorbă-a mea rostită Dezlănţuie în cer planete? De ce această renunţare La fericitul somn comun, Dacă nu pot din cel mai grav Clopot al lumilor să sun? E mult? Pe-o palmă de pământ Toţi munţii-ncălecaţi i-am strâns - Pretind răspuns acestui ţipăt Un hohot omenesc de plâns. TORQUATO TASSO Veni din întuneric spre mine el, poetul, Poetul de spaimă ratat. Era foarte frumos. Ca la razele röntgen I se vedea în trup poezia. Poezia nescrisă de frică. "Sunt nebun" - a rostit. De altfel ştiam Lucrul acesta din prefeţele cărţilor, Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolă De intrare în noi, ca şi cum ar fi spus: "Mă răscumpăr astfel De lipsa-adevărului din poemele mele. E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!" Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici! "Scriam la lumina de autodafeuri - îmi spuse - Simţindu-mi pe trup Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor. Odaia mea avea ochi de călugări ferestre Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări, Şi noaptea păsări uriaşe-n sutane-mi cântau. Tu trebuie să înţelegi..." Şi cu degetu-ntins Îmi arată în trupul meu poezia, Poezia nescrisă... Dar eu am ţipat: Pleacă de-aici! AR TREBUI Ar trebui să ne naştem bătrâni, Să venim înţelepţi, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând, Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei, Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi, Să fim copii la naşterea fiilor noştri. Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi, Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim, Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici, Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu... CROAZIERE Ştiu mările planetei din croaziere, Plecări aproape-adevărate-n lume, Cu valuri uriaşe şi furtuni, Cu peşti nemaivăzuţi şi păsări rare, Cu ierburi de culori necunoscute, Cu ochiul treaz al farului pe urma noastră Patern îngăduindu-ne-aventura Şi libera corabie lung plutind La capătul sforii legate în port. RESTUL PE MASA Am o deprindere monstruoasă aproape - Nu-mi place să fiu datoare nimănui. Doctorului care mă vindecă îi trimit flori, Pentru sănătate garoafe Şi suntem chit. Ospătarului îi las restul pe masă, Celui care îmi face-un cadou îi fac unul mai mare, Celui care-mi surâde-i surâd, Celui care-mi rânjeşte-i surâd. Închei toate socotelile în felul acesta, Rămânând deasupra, Tăind toate punţile Şi, câteodată, Mă cuprinde-o dorinţă nebună Să fiu recunoscătoare cuiva, Să mă târăsc în genunchi mulţumind, Să strig: "Nu sunt vrednică Nici dându-mi viaţa să înapoiez bunătate atâta!" Dar în urma mea totu-i plătit. ECLIPSA Renunţ la milă greu ca la un viciu, Cu milă sunt drogată de copil. Alb înstelată de ridicol plâng Lângă fricos, lângă învins, lângă umil. Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving, Surâzători sub steaua mea sterilă. De gingăşie tot mai mult mă-ntunec Şi pier de umanism şi milă. Înduioşate mâini întind să mângâi Fiare gonind spre mine hămesite, Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut Şi botul care mă ucide. Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni, Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii, Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc La capetele aripilor unghii. ORA SPITALELOR Păstraţi un moment de tăcere Pentru ora spitalelor, Ora în care toate spitalele lumii aşteaptă, Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi, Să poată vedea dacă uşa pentru ei se deschide. În ora aceea spre spitale alunecă dulciuri, Se rostogolesc portocale pe caldarâm într-acolo, Borcane cu gem şi compot, ciocolată - Atâtea metafore pentru dragostea prietenilor. Bolnavilor li s-a interzis consumul de dulciuri Şi se ridică pe jumătate în paturi să vadă Prietenii înşişi intrând, Dar prietenii sunt ocupaţi, Şi chiar de-ar veni, portarul păzeşte intrarea. Bolnavii - e tot ce pot face - aşteaptă, de aceea Păstraţi un moment de tăcere Duminica între două şi patru. CARANTINA Durerea nu e contagioasă, Vă asigur, durerea nu se transmite, Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu Nu produce în mine sfâşietoare atingeri. Durerea nu e contagioasă, durerea Singularizează mai atroce decât zidurile, Nici o carantină nu izolează atât de perfect, E banal ce spun - acesta e argumentul. Doamne, câtă literatură conţinem! Sentimentele - vă amintiţi? - le-am învăţat încă la şcoală. În jurul patului celui ce moare ei plâng, Dar nu se contaminează de moarte nici unul. Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi. Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă. A murit. Vrea cineva să-l urmeze? Numai bocete tradiţionale. Oradea, 16/17 octombrie 1964 INTOLERANTA Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi. Nu deosebesc culorile intermediare. Pentru că se lasă iubită de crabi Mi-e scârbă de mare. Nu trec de hotarul albastru un pas De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc, Ca viermele-n mătase m-am retras Şi puritatea-n jurul meu o torc. Vreau tonuri clare, Vreau cuvinte clare, Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma, Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi, Delimitând perfect de râs sudalma. Vreau tonuri clare Şi culori în stare pură, Vreau să-nţeleg, să simt, să văd, Prefer acestei fericiri ambigue În totul clar îngrozitorul meu prăpăd. Vreau tonuri clare, Vreau să spun "fără-ndoială", Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz, Urăsc tranziţia, mi se pare trivială Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz. Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi? Voi fi ridicolă în continuare? Pentru că se lasă iubită de crabi, Mi-e scârbă de mare. GLUMA Vântul tânăr a furat hainele copacilor Şi aleargă cu ele hohotindu-le peste câmp, Copacii au rămas cu trupurile goale în ploaie, Să schelălăie tragic şi tâmp. Ţepeni şi negri, cu pielea urâtă, Cu virilitatea de mult rătăcită prin zbârcituri Copacii impudici sunt caricatura hilară A îmbătătoarei păduri. Dar sub mângâierea savantă a ploii, Satiri vegetali, copacii cu seva-n uncrop Încep să îşi joace pe şolduri inelele anilor, Zănatici dansând hoola-hop. MANDRIE Cine ar putea să mă jignească? Măduva surâsului mi-e caldă Chiar şi-atunci când îngheţat pe buze Şi-ntărit îmi fac din el unealtă. Bucuria desenează păsări Chiar şi-atunci când plâng în ochii mei. Anii îmi foşnesc în poala rochiei Şi cireşele îmi pun cercei. Aripile buzelor palpită Râsul în văzduh să mi-l ridice - Râsul meu asemeni unor holde Lichefiate auriu în spice. Însă fericirea-i apă gravă, Şi în albia mea copilărească - Epoleţii generaţiei mele Cine-ar îndrăzni să îi jignească? CANTEC DE MINER TANAR Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre, Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci, Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre, Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! - Şi-am revenit din apele albastre, Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici. Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri, Îmi sfâşiară haina potecile ascunse. Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri, Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse; Şi m-am întors din marile păduri, Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze. Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine, Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb, Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp, Şi-am prins să-mping mormanele de timp Spre viitor - şi iată-mă la tine. RECOLTA Cerul începe din creştetul spicelor, De parcă fiecare din ele-ar purta Pe cap un vas mare umplut cu cer fierbinte, Şi vântul, mişcându-le fruntea, Vinul cerului l-ar clătina. Cerul începe din creştetul spicelor, Şi atunci când sub secerătoare Spicele se vor frânge cu duioşie, căzând, Va părea doar că se-apleacă atente să pună Vasul cu cer pe pământ. DESCANTEC DE PLOAIE Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi, Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii. Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie", E urât şi poate nici nu e adevărat, Dar lasă-mă atunci când plouă, Numai atunci când plouă, Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie". Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu Eşti departe plecat şi eu te aştept, Şi tu ştii că te-aştept, Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept Şi totuşi aştept. E-n aer miros de dragoste viu, Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător, Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi, Şi eu te aştept. Doar tu ştii - Iubesc ploile, Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei... INVINGATORI Fusese furtună pe câmp şi anume Să-nvingem furtuna ieşisem cu arcuri pe câmp. Învingători ne-ntorceam fluturând peste lume Cerul senin ca pe-un panaş puţin strâmb. Arcul de vişin petrecut peste umăr şi eu Mi-l legănam fericită în rând cu băieţii, Cu demnitate, în urmă, ca pe-un trofeu, Târam tăcuţi pisica moartă a ceţii... Dar când am intrat în oraş, speriată, Bucuria ni s-a-nchircit în plămâni ca un chist, Şi ne-am înspăimântat privind, deodată, Acel oraş al nostru, trist. Dărâmăturile, cunoscute, murdare de soare, Ne înşfăcau privirile brutal ca-n cleşti - Treceam pe străzi ca pe ciudate maxilare Cu dinţii scoşi şi răni groteşti. Arcul de vişin uitat pe umăr se legăna, Călcam molozul cu ură în rând cu băieţii - Pe dureroase străzi de mahala Târam tăcuţi pisica moartă a ceţii. ITI ADUCI AMINTE PLAJA? Îţi aduci aminte plaja Acoperită cu cioburi amare Pe care Nu puteam merge desculţi? Felul în care Te uitai la mare Şi spuneai că m-asculţi? Îţi aminteşti Pescăruşii isterici Rotindu-se-n dangătul Clopotelor unor nevăzute biserici Cu hramuri de peşti, Felul în care Te îndepărtai alergând Înspre mare Şi-mi strigai că ai nevoie De depărtare Ca să mă priveşti? Ninsoarea Se stingea Amestecată cu păsări În apă, Cu o aproape bucuroasă disperare Priveam Urmele tălpilor tale pe mare Şi marea Se-nchidea ca o pleoapă Peste ochiul în care-aşteptam. IN DIMINEATA DE DUPA MOARTE În dimineaţa de după moarte Va fi răcoare ca în zorii ceţoşi de septembrie, Când din arşiţa lubrică-a verii Mă dezmeticesc în aerul alb, Străină de arborii încâlciţi în lumina lânoasă. Voi fi trezită, ca în septembrie, devreme Şi, ca în septembrie, Destul de singură ca să aud Văzduhul cum picură înspre amiază Pe obrazul gutuilor ud. Şi-mi va fi somn Şi-o să mă rog să mai adorm Încă puţin, Stând nemişcată, Cu ochii închişi şi faţa în pernă, În timp ce liniştea asurzitoare Mă va trezi tot mai plin Ca să încep, Ca pe-o dimineaţă de toamnă, Ziua eternă. DULAP PICTAT Ţine o coasă în mână Şi se apleacă galant Înspre frumoasa-i stăpână Cu părul pudrat şi înalt. Are chilotul bufant, Tricornul cu pene şi până Şi ochii îi sunt de berbant Dar ţine o coasă în mână. Iar gestul extravagant Sensul obscur şi-l amână. El flutură coasa-n neant Dar poartă perucă de lână. Bătrân şi macabru amant Între salon şi ţărână Plăteşte răspunsul riscant Cu ironia peşină: În limba germană, cum ştim, Moartea-i de sex masculin. [România literară, Nr. 34 din 1 septembrie 2004] CAND SUNT VIE Cand sunt vie în vis Am murit pe pămînt Şi sînt moartă dincolo Cînd aicea mai sînt ? Sau e numai un joc Cu un soare şi-o lună Care, sadici, mă-mpart Stăpînind împreună ? Cînd e noapte aici E în somn dimineaţă - Mă întorc fără voie Şi din vis şi din viaţă. PERECHE Şi vom rămîne în eternitate La fel de tineri cum sîntem acum Cînd miezul morţii-n turnul tîmplei bate Plecînd pleoape roşii pe gropi adînci cu scrum ? Vom fi şi-n moarte tot uşor de-nfrînt Şi nu vom înţelege nici atunci Sensul acelui strivitor cuvînt Rotindu-se-n absurdele porunci ? Tot tineri şi frumoşi fără-ncetare, Mereu împleticiţi în lungi priviri, Vom fi jerfiţi mereu pe alte-altare Şi neacasă, veşnic nicăiri ? Apleacă-te pe braţul meu cînd mor. Lasă-te-nvins de legea lor străveche. Nouă ni-e dat, în schimbul tuturor, Norocul de a fi pereche. CAND VOI FI IMBATRANIT Cind voi fi îmbătrînit destul Să nu îmi mai doresc să mor, O să mă sui într-un pătul Cu miros bun, adormitor De grîu încins sub bolţi de stuh, De floarea soarelui uscată, De praf bătrîn şi de văzduh Pe care-l ştiu de altădată. O să mă-ntind printre grămezi, Fără dorinţe, fără gînd Şi nici măcar n-o să visez Perechi de vorbe-alunecînd. În dulcele coşciug de boabe Voi sta zîmbind cu ochii-nchişi Şi o să-mi joace pe pleoape O rază din acoperiş. Uimită fără de pricină Din cînd în cînd o să adorm, Mă va trezi cîte-o albină Cu bîzîitul ei enorm. Curînd miresmele vecine Mă vor topi în sinea lor, Voi fi bătrînă, va fi bine Şi nu-mi voi mai dori să mor. AX Înălţat între bine şi rău, Ascunzând la un capăt zeul, La celălalt antizeul, Să fie numai o falică răzvrătire A celui de-al doilea Împotriva celui dintâi? Sau este o punte La mijlocul căreia, în echilibru nesigur, Deasupra prăpastiei am fost aşezaţi, Între prima şi ultima clipă a lumii Şi depinde numai de noi să schimbăm ceva, Târându-ne un milimetru într-o parte sau alta, În raportul nebunesc al puterii? Sprijinit puternic la un capăt şi la altul, El este axul Pe care nori învolburaţi de nesiguranţă Şi straturi mereu mai adânc săpate de ţărnă Îl rotesc în jurul lui însuşi Ca nişte aripi neînstare să-l smulgă În zbor. LA CULES INGERI ... Din cînd în cînd Un pocnet înfundat Ca la căderea Unui fruct în iarbă. Cum trece timpul! S-au copt şi-au început să cadă Îngerii: S-a făcut toamnă şi-n cer... DEALURI Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în pămînt Ca să se poată bucura şi morţii De carnea voastră rotunjită blînd, Poate un mort stă ca şi mine-acum, Ascultă veşniciile cum cură, Îşi aminteşte vechi vieţi pe rînd Şi contemplîndu-vă murmură: Dealuri, dulci sfere-mpădurite Ascunse jumătate în văzduh Ca să se poată bucura şi viii De nesfîrşit de blîndul vostru duh... DANS IN PLOAIE Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne, Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, Dansului meu i-e vântul ecou. De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele. Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc, Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele. Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe - Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ, Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe! Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul, lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi - Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi! TARA PARINTILOR Părul îmi ajungea până la pământ Şi treizeci de ani Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată Încât nu credeam cu putinţă Să o ating vreodată, Plină de cruzime lunecam Dinspre ţara părinţilor Spre o lume încă neinventată. Lumea nu s-a inventat nici acum, Părul nu mai mi-e atât de lung, Treizeci de ani e numai merinde pe drum, Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung! Dar în ţara părinţilor Se ajunge întotdeauna târziu, Numai când totu-i pustiu, Şi doar în lumina de lună Se mai strâng împreună, Sub tăiaţii castani, Umbre de taţi condamnaţi Şi mame de treizeci de ani Pieptănând Fete cu plete Până-n pământ. PE NEVAZUTE Pe nevăzute, Aşa cum întinzi mâna Să numeri ouăle din cuib, Abia atingându-le Cu emoţie şi spaimă În faţa misterului etanş Dinlăuntru (Ouă pe care pasărea Va refuza să le mai clocească Socotindu-le impure), Pe nevăzute Mâna lui se-ntinde-n somn Şi năruie Cu fiecare vis O mânăstire, În timp ce Pasărea Plutind deasupra apelor Tot mai uşoară, tot mai liberă de balast, Se înalţă cu fiecare cădere Până nu se mai vede. SISTEMATIZARE fragment Visul pietrei visat Intr-n somn de pamant Valurit de-araturi si de ploaie, Dimineata cu tample Ce rodesc vinovat Si batute de vant Se indoaie. FUNINGINE La ce te gandesti cand vezi Un arhanghel murdar de funigine? La poluarea stratosferei, desigur. Si la mai ce? La obiceiul ingerilor De a se vara peste tot. Si la mai ce? La sobele care primavara Incep sa fumege si sa se infunde. Si la mai ce? Oh, daca ma gandesc mai bine, Un arhanghel murdar de funigine Poate fi si un arhanghel care Si-a dat foc Uitand ca nu poate sa arda... ADAPOST Sufletul e ceva in noi Care nu poate exista in afara. De cate ori nu mi s-a intamplat Sa descopar Suflete goale in iarba tragand sa moara... Le luam cu grija in palma, Dar niciodata Nu gaseam destul de repede pe cineva Sa le primeasca in sine, Simteam pausul palmei gol Si-un abur, neatins de frunze, trecea Banuitor prin trupul meu. Sufletul se-adaposteste in noi De dumnezeu? UMILINTA Nu pot impiedica ziua sa aiba douazeci si patru de ore. Pot doar spune: Iarta-ma pentru durata zilei; Nu pot impiedica zborul fluturilor din viermi, Pot doar sa te rog sa ma ierti pentru viermi, pentru fluturi; Iarta-ma ca florile se fac fructe, si fructele samburi, Si samburii pomi; Iarta-ma ca izvoarele se fac fluvii, Si fluviile mari, si marile oceane; Iarta-ma ca iubirile se fac nou-nascuti, Si nou-nascutii singuratati, si singuratatile iubiri... Nimic, nimic nu pot sa impiedic, Toate-si urmeaza destinul si nu ma intreaba, Nici ultimul fir de nisip, nici sangele meu, Eu pot doar spune - Iarta-ma. DEFINITIE Sa fii frunza Si obligata sa te porti Asemenea tuturor frunzelor, Desi intelegi Si chiar poti Cu totul si cu totul Altceva; Fapt din care - Uluitor - Sa nu tragi concluzia Ca esti astfel decat frunzele, Ci ca ele, frunzele, Sunt altfel decat ele insele. Iata o definitie. UMBREI MELE I-E FRICA Umbrei mele i-e frica De umbrele arborilor Mai mult decat Mi-e frica mie de arbori - Arborii nu indraznesc Sa m-atace Dar in spatele meu Se-aude mereu O-ncaierare salbateca De umbre. Umbrei mele i-e frica De umbrele pasarilor Mai mult decat Mi-e frica mie de pasari - Pasarile trec pe deasupra mea Si nu ma ating, Dar umbra mea se chirceste, Se rostogoleste ranita De ciocul lunecat al unei umbre. Umbra mea este lipsita de-aparare, Ea nu are radacini Ca urmele arborilor Si nu stie Ca umbrele pasarilor sa zboare. Ea a fost adusa pe pamant Sa ma urmeze Cu intuneric sangerand, Sa se prefaca in noapte in cele din urma Si eu sa nu stiu de cand Inaintez fara umbra, Cantand. CANDVA ARBORII AVEAU OCHI Candva arborii aveau ochi, Pot sa jur, Stiu sigur Ca vedeam cand eram arbore, Imi amintesc ca ma mirau Ciudatele aripi ale pasarilor Care-mi treceau pe dinainte, Dar daca pasarile banuiau Ochii mei, Asta nu imi mai aduc aminte. Caut zadarnic ochii arborilor acum. Poate nu-i vad Pentru ca arbore nu mai sunt, Sau poate-au coborat pe radacini In pamant, Sau poate, Cine stie, Mi s-a parut numai mie Si arborii sunt orbi dintru-nceput... Dar atunci de ce, Cand trec de ei aproape, Simt cum Ma urmaresc cu privirile, Intr-un fel cunoscut, De ce, cand fosnesc si clipesc Din miile lor de pleoape, Imi vine sa strig - Ce-ati vazut?... DE NE-AM UCIDE UNUL PE ALTUL Daca ne-am ucide unul pe altul Privindu-ne in ochi, In ochii nosti in jurul carora Genele stau ca o coroana de spini Care-ncununa definitiv Orice privire, Daca ne-am ucide, dupa ce ne-am privit Cu dragoste fara de tarm in ochi, Si, cunoscandu-te, ti-as spune: Mori, Mori, dragul meu, Va fi atat de bine. Vei ramane numai cu mine, Tu, cel nascut din cuvant, Vei cunoaste gust de pamant, Vei simti ce frumoase sunt radacinele Impletindu-ti prin ele mainile, Cu neinteleasa bucurie De-a nu mai fi pentru vecie... Si, managaindu-ma, mi-ai spune: Mori, draga mea, Iubita mea cu frunte de octombrie Cuprinsa ca-n icoane De nimb rotund de moarte, Mori, Lasa-ti culorile in flori, Plete lungi cararilor Si ochii luciu marilor, Sa stii De unde sa le iei, Cand vei veni... Dac-am muri deodata impreuna Ucigas fiecare si victima, Salvator si salvat Privindu-ne fara-ncetare-n ochi Mult dupa ce nu vom vedea... POATE CA MA VISEAZA CINEVA Poate ca ma viseaza cineva - De aceea gesturile Imi sunt atat de moi Si de nedeterminate, Cu scopul uitat La jumatatea miscarii, Grotesc, De aceea contururile mi se sterg Secunda cu secunda Si faptele mi se topesc... Si poate cel ce ma viseaza E smuls din cand in cand Din somn, Trezit, Purtat cu sila-n viata lui Adevarata, De aceea ma-ntunec Suspendata uneori Ca de un fir care se topeste de nea, Fara sa stiu Daca va mai adormi vreodata Ca sa mi se mai intample Ceva. SI TOTUSI… Şi totuşi... Cum aş putea să-ncetez Să sufăr de propria-mi lumină, Când ea nu e rază, ci miez, Noroc mai puţin decât vină Şi vină atâta cât crez În binele ce va să vină Pe cel mai înalt meterez Suit înspre noaptea vecină. Şi totuşi, şi totuşi desfid Timpul stingându-se-n mine Ne-nvinsă de rău sau de bine, Doar tot mai ridicolă când Descopar noi ceruri pe rând În burta aceluiaşi chit. Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 INGERII BATRANI Îngeri bătrâni urât mirositori Cu iz stătut în penele jilave, În părul rar, În pielea scămoşată de insule de psoriazis, Hărţi scorojite adânc Ale unor înspăimântătoare tărâmuri necunoscute… Prea trişti pentru bunevestiri, Prea slabi pentru sabia de foc, Se lasă îngropaţi dormitând Ca nişte seminţe pe care le sameni, Cu durerile reumatice la încheieturile aripelor – Tot mai ascunse-n pământ, Tot mai moşnegi, tot mai oameni… Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 ILUZIE De nescos, de nespus Cele două triunghiuri Cu vârful în jos, Cu vârful în sus, Înlănţuite, întrepătrunse, Raze de sex contrar Într-un singur animal Devorându-se pe sine însuşi cu dor. Lumină plăcută zeului incitator Care naşte relităţile rostogolindu-le Rar Rând pe rând; Femeie, bărbat, floare, nor, În limbajul crepuscular, În centrul neantului sfânt Există un zeu care se crede cuvânt. Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 ACASA Era un timp cînd mă simţeam în trupul meu, acasă. Ştiam locul fiecărui lucru - fereastra în care răsărea soarele şi peretele dinspre nord, nu mi-era niciodată urît îmi găseam de dimineaţa pînă seara de lucru, iar dacă plecam undeva abia aşteptam să mă întorc. Acum de-atîta ordine mi-e silă şi de ştiutulpederost mi-e somn, nu mai ţin minte cînd am fost adusă în încăperea prea frumoasă pentru mine. Căutam pe cineva şi i-am rămas în loc? Sau poate a fost o cursă în care-s prinsă încă? Aştept de mult şi nu mai ştiu pe cine... Oh, mi-e atît de frig în casa asta Dac-aş pleca acum ar fi de tot. Din volumul “Ochiul de greier”, 1981 AR TREBUI Ar trebui să ne nastem batrani, Să venim intelepti, Să fim în stare de-a hotari soarta noastra în lume, Să stim din rascrucea primara ce drumuri pornesc Si iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergand, Maturi si puternici s-ajungem la poarta creatiei, Să trecem de ea si-n iubire intrand adolescenti, Să fim copii la nasterea fiilor nostri. Oricum ei ar fi atunci mai batrani decât noi, Ne-ar invata să vorbim, ne-ar legana să dormim, Noi am disparea tot mai mult, devenind tot mai mici, Cat bobul de strugure, cat bobul de mazare, cat bobul de grau... AUD Aud cum păşeşte cineva după mine în lună Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – albăstrele, Un pas greşit – mătrăgună. Aud cum păşeşte cineva după mine în soare Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – turturele, Un pas greşit – cântătoare. Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – ghilimele, Un pas greşit – poezie. BALADA Pe cine-am ucis Ca sa-l punem la temelia Casei noastre? Daca-mi raspunzi pe nimeni Nu ramâne decât sa acceptam Ca ne-am ucis unul pe altul Sau fiecare ceva din el însusi. Pentru ca totul sa poata dura - Si dureaza! - Era necesara o jertfa. Dar stim, oare, ce am ucis Si cum am fi fost neucigasi, Dar singuri? BALANTA CU UN SINGUR TALGER Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut. Păduri tropicale crescute printre coloanele Unor temple în care nu m-am închinat, Oceane de frunze În care nu m-am lăsat îngropată, Duşmani pe care nu i-am urât, Săbii pe care am refuzat să le mânui, Cuvinte pe care n-am învăţat să le ţip, Trupuri pe care nu le-am iubit, Fiare pe care nu le-am ucis, Fluvii în care nu m-am înecat, Răsărituri pe care n-am apucat să le văd, Piscuri pe care n-am apucat să le urc, Muzee amenajate în corola unor crini Pe care nu i-am mirosit niciodată! Toate vor avea dreptul să mă acuze. Şi faptele mele, oricât de bune, Nu vor reuşi să menţină un echilibru Oricât de instabil, Pentru că nu între bine şi rău Va fi balanţa din urmă, Ci între a fi fost şi a nu fi fost. Din "Stea de pradă", 1985 CALATORIE Umblu prin mine Ca printr-un oraş străin În care nu cunosc pe nimeni. Seara mi-e teamă pe străzi Şi-n după-amieze ploioase Mi-e frig şi urât. Nici o dorinţă de-a călători, Când şi numai trecerea drumului E aventură, Nici o amintire din alte vieţi Întrebării: “De ce am fost adusă aici?”... Din “A treia taină”, 1969 CAT AS FI VRUT Cât aş fi vrut să fie Totul perfect ca o plantă Pe care doar toamna târzie Are puterea s-o stingă Şi peste care ninsoarea Are norocul să ningă Viaţa cealaltă. Cât aş fi vrut Să nu semănăm nimănui, Frumoşi şi curaţi Să nu ştim lupta niciodată, Să trecem prin lume Străini de minciună, De durere miraţi, Fericiţi de-a ajunge-mpreună În viaţa cealaltă. Cât aş fi vrut Să fim egali totdeauna, Tineri mereu alunecând pe o pantă La capătul căreia umed, adânc Răsfrânge-se luna În viaţa cealaltă. Cât aş fi vrut. N-am pierdut Decât o clipă înaltă, Destulă urii să ne împroaşte Cu moarte, Să ne rostogolească tot mai departe Deolaltă, Singuri şi-atât de bătrâni Că nu ne-am putea recunoaşte, Chiar de ne-am mai întâlni În viaţa cealaltă. Din volumul “Ochiul de greier”, 1981 CONDITIE Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere. CONTRATIMP Mă uit în trecut şi nu înţeleg Urmele paşilor mei. Privesc îngheţata zăpadă Prin care picioarele mele desculţe (Îmi amintesc) s-au rănit, Dar urmele lor închipuie semne În alfabetul unei limbi dispărute. Ieri ce voiam să spun Şi mâine cum voi mai citi Durerea mersului de-acum, Când clipele obeze Par ani şi anii epoci Nehotărâte şi fără sfârşit? Nici un răspuns nu se naşte Decât când nimeni nu mai are Nevoie de el Şi întrebarea care-l aştepta A murit. CORABIA CU POETI Poetii cred ca e o corabie Si se îmbarca. Lasati-ma sa ma urc pe corabia cu poeti Inaintând pe valurile timpului Fara sa-si clatine catargul Si fara sa aiba nevoie sa se miste din loc (Pentru ca timpul se misca In jurul ei tot mai repede). Poetii asteapta, si refuza sa doarma, Refuza sa moara, Ca sa nu piarda clipa din urma Când corabia se va desprinde de tarm - Dar ce e nemurirea daca nu Chiar aceasta corabie de piatra, Asteptând cu încapatânare ceva Ce nu se va întâmpla niciodata? DANGAT DE FRUCTE De ce nu ne-am întoarce în livezi, In linistea-ntrerupta doar de poame, Unde pe mii de ani nainte vezi Rostogolindu-se aceleasi toamne; Si orice grindini ar aduce norii Din tulburate ceruri megiese, Ca-n cele mai de mult istorii Ciresii murmura cirese; Legile basmelor se schimba Adesea printre paradise, In doar de ei stiuta limba Caisii spun mereu caise; Si, ca si cum nimic în lume Nu-i poate face sa dispere, De mii de ani, mereu, anume Merii rostesc aceleasi mere… O, ceas al lumii-n care roade bat Secunde sâmburi, ore dulci cu miez, Ani deveniti alcool, un secol beat De dangatul de fructe din livezi… DELIMITARI Noi, plantele, Nu suntem ferite nici de boli Nici de nebunie (N-ati väzut niciodatä o plantä Pierzându-si mintile si reintrând cu mugurii în pämânt?) Nici de foame, Nici de spaimä, Nici de închisori (N-ati väzut niciodatä o tulpinä Gälbuie, agätatä de gratii?); Singurul lucru de care suntem ferite (Sau poate private) E fuga. DESPRE TARA DIN CARE VENIM Hai să vorbim Despre ţara din care venim. Eu vin din vară, E o patrie fragilă Pe care orice frunză, Căzînd, o poate stinge, Dar cerul e atît de greu de stele C-atîrnă uneori pîn' la pămînt Şi dacă te apropii-auzi cum iarba Gîdilă stelele rîzînd, Şi florile-s atît de multe Că te dor Orbitele uscate ca de soare, Şi sori rotunzi, atîrnă Din fiecare pom; De unde vin eu Nu lipseşte decît moartea, E-atîta fericire C-aproape că ţi-e somn. Din volumul “Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, 1972 DORINTA ... Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale Prin care, trecând, lumina să scoată Foşnet de frunză uscată; Să miroase-n odaie A creioane ascuţite prelung Şi-a hârtie neîncepută; Din gânduri, din dragoste Sau numai din somn trezindu-mă Bucuroasă, buimacă, Să trag pe mine o haină, Să ies năucită în stradă Cu picioarele goale-n pantofi Şi să întreb fericită: Ştiţi cumva în ce an suntem? ELEGIE Bandajează-mi rănile naive, Doamnă frumoasă şi bună, Rănile prin care credinţa mi s-a scurs, Clipă de clipă, o lună. Frunze uşoare ce nu mai urăsc Şi n-or mai iubi niciodată Aşează-mi-le compresă pe frunte, Galbenă doamnă iertată. Leagă-mi urechile cu foşnet de aripi Să uit mecanicul vuiet de zbor Şi pentru a nu mai căuta să-nţeleg Acoperă-mi ochii uşor. Şi lasă ploaia să curgă pe trupul Prin care uimirea a trecut ca un plug, Îngăduie limbilor roşii-ale ierbii Să mă suie pe rug. Îndură-te-apoi şi cheamă ninsoarea Să cadă nebună, să cadă, Labele păsărilor să-mi pună, pioase, Cruci pe zăpadă. Din “A treia taină”, 1969 FERICIRE Mai greu de suportat decât fericirea nu e nimic Sau în orice caz posibilitatea de a avea tootul Pe care în această parte de lume O numim fericire. A fi totul este dimpotrivă O exultantă suferinţă. A fi totul înseamnă a fi îm stare Să suferi în locul tuturor, A încerca să vezi cum e să fii celălalt, să fii altul, Cum e să nu mai fii tu, Cum e să nu mai fii. Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 FIECARE MISCARE Fiecare mişcare a mea Se vede În mai multe oglinzi deodată. Fiecare privire a mea Se întâlneşte cu sine De mai multe ori, Până Uit care Este cea adevărată Şi cine Mă-ngână. Stăpână, Mi-e frică de somn Şi ruşine A fi. Pentru mine Orice răsărit are Un număr necunoscut de sori Şi-o singură Adormitoare Zi. Din volumul “Poezii”, 1974 GENEALOGIE Sîntem visaţi de cineva Visat la rîndul său De altul Care e visul unui vis Anume. Cuprinşi de somn Visăm şi noi o lume Sălbatec zvârcolită-n somn Visînd, Verigă fragedă sîtem În şirul fără început Ce nu se va sfîrşi nicicînd, Deşi, Ar fi destul Un singur ţipăt Puternic doar cît să poată trezi Pe jumătate Primul domn De somn, Pe cel care doarme La temelia lumilor Visate. GLUMA (II) Plouă soare peste mine Şi mă udă cu lumină. Eu în joc stropesc cu soare Coala zărilor, velină. Ce-am făcut?! Cum o s-ascund Pata galbenă, arsura? Peste tenta de lumină, Peste zări mă dau de-a dura. Nu se duce. Ce să fac? Sufletu-l mototolesc Şi-l fac cârpă ca să şterg Soarele copilăresc. Cârpa sufletului însă Toată-i îmbibată-n soare, Şterg mereu şi-n zări lumina E din ce în ce mai mare. Zarea aş putea so-nghit Şi ar fi ascunsă bine, Dar mi-ar lumina tot trupul Şi-ar putea ghici oricine. Ei, şi dacă ar rămâne Înc-un soare, ce ar fi? N-o să plângă – nu-i aşa? – Nimeni dintre noi, copii. HOHOTUL În fiecare hohot Un zeu se dezvăluie Umflându-şi faldurile Hainei lui largi în văzduh. Sunt atâtea feluri de zei Pe pământ Încât nu vom prididi niciodată Să plângem sau să râdem destul Pentru a-i scoate din ascunzători. De râs sau de plâns, Nici nu contează: Important e hohotul. HOTARUL Caut începutul răului Cum căutam în copilărie marginile ploii. Alergam din toate puterile să găsesc Locul în care Să mă aşez pe pământ să contemplu De-o parte ploaia, de-o parte neploaia. Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte De a-i descoperi hotarul Şi reîncepea înainte De-a şti până unde-i seninul. Degeaba am crescut. Din toate puterile Alerg şi acum să găsesc locul unde Să mă aşez pe pământ să contemplu Linia care desparte răul de bine. Dar întotdeauna răul încetează-nainte De a-i descoperi hotarul Şi reîncepe-nainte De-a şti până unde e binele. Eu caut începutul răului Înnorat şi-nsorit Pe acest pământ Rând pe rând. IN ABSENTA SUNETELOR Tu, Doamne, care ne laşi să alegem Între atâtea simţuri Prin care lumea ne împiedică Să fim atenţi la noi înşine, Ai încercat să mă ajuţi. În absenţa sunetelor Văzduhul devine compact, O piatră moale prin care se vede Din când în când O pasăre vâslind Ca şi cum şi-ar pipăi Drumul cu-aripa Între pereţii capitonaţi Ai universului. Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 INTALNIRE Nu te speria. Va fi atât de simplu totul Că nici nu vei înţelege Decât mult mai târziu. Vei aştepta la început Şi numai când Vei începe să crezi Că nu te mai iubesc Îţi va fi greu, Dar atunci voi pune Un fir de iarbă să crească În colţul ştiut al grădinii, Să ajungă la tine Şi să-ţi şoptească: Nu vă speriaţi, Ea este bine Şi vă aşteaptă La celălalt capăt al meu. INTRE LUMI Trec dintr-o viaţă într-alta Mângâind uşor Coama leului somn De la intrare, S-a obişnuit cu mine Cu veşnica mea dispariţie în zori, Cu veşnicele mele întoarceri Crepusculare. Înfrântă, uneori Nu mai reuşesc să ajung până la el. Atunci se scoală, Îmi prinde capul în dinţi Cu duioşie Şi mă târăşte încetinel. Alteori Nu mai ştiu să mă întorc din vis. Atunci porneşte după mine În labirint, Îmi dă de ştire Răcnind Că mă va salva, Să aştept nemişcată În amintire, Să mă găsească Şi să mă aducă În împărăţia sa. O, minunata lui împărăţie, Ţară subţire, Fraged hotar De oră Între două lumi care se devoră Smulgându-se una alteia Fără oprire. Din volumul “Poezii”, 1974 IUBIRE Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ţi cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Şi păsările de mine se apropie Plecând. Pietrele se-mperechează sub ochii mei Şi nasc; Ce-aş mai putea să-ţi cer, Neiertătoare stăpână? Peste preacurata zăpadă Oricum pentru mine Oasele serafice ale mestecenilor Or să rămână... Din “A treia taină”, 1969 LASA-MI, TOAMNA, POMII VERZI Lasă-mi,toamnă,pomii verzi Uite,ochii mei ti-i dau Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau Lasă-mi,toamnă,cerul lin. Fulgeră-mi pe frunte mie Astă-noapte zarea-n iarbă Incerca să se sfâşie Lasă, toamnă-n aer păsări Paşii mei alunga-mi-i Dimineaţa bolta scurse Urlete de ciocârlii Lasă-mi, toamnă, ziua,nu mai Plânge-n soare fum Inserează-mă pe mine, Mă-nserez oricum LINIA Doamne, ce risipă! Cum aruncam cu secundele, cu minutele Cu orele, cu zilele, cu anii! Trecătorii se îngrămădeau să le prindă din aer Nu le venea să creadă Prietenii încercau să mă oprească Duşmanii spuneau: Are ea vreun motiv, vreun câştig Nu e nimeni atât de nebun… Dar eu eram Eu continuam să risipesc ştergând Linia ce desparte Sublimul de ridicol Lăsându-se să se verse unul într-altul Cum fierea se varsă uneori în sânge… Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 MAMA Mama, intaiul meu mormant, Bezna fierbinte, Cu-atata nerabdare prosteasca parasita, In timp ce fiecare bulgar Al taranei sale Se impotrivea plecarii fără rost. Imi vei ierta vreodata invierea, Grabita inviere ce mă rupea de tine Pentru ca, din lumina în lumina, Să mă apropie de-o alta moarte? E tot mai frig, Strainatatea mă patrunde Pe cum mă urc se sterge drumul inapoi. E-atata departare pan' la tine, Ca s-ar putea-nalta biserici Să mijloceasca rugile-ntre noi. MI-E SOMN Mi-e somn aşa cum li-e somn Fructelor toamna, Mi-e somn şi mi-e bine Sînt bună, sînt caldă, Îmi zumzăie albine În gînd, Capul mi se va prăvăli pe umăr În curînd, Aşa cum orice fruct Ajunge o dată să cadă Şi începe să putrezească Pe partea dinspre pămînt. Adorm Şi capul îmi putrezeşte De visuri, Alcooluri dulci Se distilează blînd, La rîndul lui un înger-vierme adoarme Şi-ncepe să viseze Putrezind. Din volumul “Poezii”, 1974 MOTIV Ar trebui sa ma întreb daca-i iubesc Si, mai ales, de ce… Masti transpirate Incercând sa transforme Umilinta în ura, Degete groase, înclestate, Irigate cu harnicie de un sânge Negru de rosu: Atâta violenta si atâta durere, O forta a bolii Pe care sanatatea n-a avut-o nicicând. Pentru ei nu înseamna, desigur In locul lor. Dar nici nu exclude Aceasta înspaimântatoare posibilitate, Când iubirea este o forma de culpa Si culpa nu are In afara iubirii Motiv. NIMIC NU E INTAMPLARE Nimic nu e întâmplare: Nici zvâcnetu-n trup, Nici fructul pe ram, Când totul ma doare Ca mierea pe stup Ca sarea pe mare Si totul e pus sa omoare Copilul care eram. O TARA E FACUTA SI DIN PASARI O ţară e făcută şi din păsări, Din V-urile mari căzând spre sud Rănite, alungate de frig Şi de trădare, Venind înapoi Umilite de dor, Lunecând pe toboganul cerului Recunoscătoare Streaşinei că nu s-a mutat De pe vechiul pridvor. O ţară e făcută şi din păsări, Cum o biserică e făcută Şi din viaţa de apoi. Din volumul "Somnul din somn", 1974 OBOSEALA Ce morţi cuminţi avem! Nu izbucnesc prin vulcani, Nu se clintesc de sub zidurile Întemeiate de ei. Se lasa închişi în statui Cu gesturi cioplite de alţii, Se lasă-nhămaţi în drapele Pe drumuri necunoscute, Se lasă araţi şi putrezesc conştiincios Să hrănească pămîntul. Ce morţi cuminţi avem, Şi obosiţi. Din “A treia taină”, 1969 OCHIUL INCHIS Nu îndrăznesc să închid o clipă ochii de teamă să nu zdrobesc între ploape lumea, să n-o aud sfărmîndu-se cu zgomot ca o alună între dinţi. Cît timp voi mai putea fura din somn? Cît timp o voi mai ţine-n viaţă? Privesc cu disperare şi mi-e cîineşte milă de universul fără apărare ce va pieri în ochiul meu închis. Din “A treia taină”, 1969 OH, RAZAND Oh, râzând şi plângând şi plângând şi plângând Ne ivim, ne-ntâlnim ne-nmulţim ne-amintim Până unde fixat şi fixat până când Liber e sfântul marele mim. Pân’ la ultimul pas de la ţipătul prim Totu-i prestabilit şi în cer şi-n pământ Dar nimeni nu poate şti când izbucnim Brusc râzând şî plângând şi plângând şi plângând. Ce supunere geamănă cu acelaşi abim Şi pisicile-ascultă au şi câinii cuvânt Ne salvăm ne cunoaştem ne-nălţăm ne numim Doar râzând şi plângând şi plângând. Din “A treia taină”, 1969 OP Timpul scrie pe trupul meu versuri Atât de complicate încât Aproape de necitit, Îşi notează pe pielea mea ideile Fără să mă întrebe. Literele lungi, răsucite, superbe Mi le încolăceşte de gât, Îmi mâzgăleşte în jurul ochilor, În jurul buzelor, raze subţiri, Le îngroaşă. Apoi, ca la sfârşitul unui op, Se iscăleşte pe fruntea mea încă rotundă. Fără să mărturisească În ce scop Trimite prin mine Aceste mesaje Şi cine Va trebui să mă citească Şi să îi răspundă. Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003 ORAS ORIENTAL Oraş oriental de cîmpie Cu seva prelinsă pe străzi Cu soarele fără ruşine sorbindu-şi sordidele prăzi. Oraş lichefiat, rîu fierbinte, Şi crîncene-arome urcînd Spre cerul de fructe în care Se strică ultimul gînd. Din volumul “Somnul din somn”, 1977 PARINTII Părinţii fac totul oricând pentru noi – Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei, Rămân apoi cu discreţie în urmă, Nu ne deranjează de obicei. Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi, Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi, Vinovaţi pentru timpul pierdut Ne privesc în tăcere cuminţi. Apoi, îşi mută privirea în stea, Când raza-nglodată de cer se subţie Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă Să ni se aşeze în pământ, temelie. PIETA Mai dormi, mai dormi atât de greul Somn al semintei în pamânt, Ca sa încolteasca-n primavara Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE