PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
VERSURI SI PROZA de  DIMITRIE ANGHEL   INTR-UN AMURG DE TOAMNA Ca un gând rău noaptea se târăşte şi o mâhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O umbră umedă şi verde, ca răsărită din adâncul unei mlaştini, topeşte formele şi în toată mâhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă şi el, ca o flacără ce stă să se stângă… Aşa trebuie să fi fost la începutul lumilor, pe atunci când regnul vegetal stăpânea pământul. Arbori şi plante uriaşe, ierburi ori flori monstruoase, în aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi strevăzut ca în fundul unui vis, sau ca o natură zămislită şi căzută în adâncul unei ape. Şi cum nu se auzea un cântec pe atunci, ori un tril sfios de pasăre, cum nu bătea un fluture din aripi şi nici pas nu suna ca să trezească ecouri, astfel e şi în colţul acesta de natură, unde ne găsim amândoi după o dulce zi de dragoste… Singurele puncte de senin sunt ochii tăi; dar nu ştiu cum, prin ce misterioasă ambianţă cu cele ce ne împresoară, s-au îndepărtat şi s-au făcut străini, de parcă nu mai sunt ochii ce i-am sărutat cu câteva clipe mai înainte. Mâna ta e rece şi inertă, ca şi când tot sângele s-ar fi retras din ea, şi parcă negurile verzi, ce s-au ridicat, au pus ca un zid fragil şi diafan între noi. O exaltaţie puternică de foi moarte s-a trezit în aer, şi câteva lacrimi de ploaie, căzând din ram în ram, au prins să sune. Tu ţi-ai retras mâna şi ai pus un spaţiu între noi doi, şi gestul acesta l-ai făcut cu atâta energie, încât am înţeles că era o luptă şi în tine, o voinţă de a te recăpăta, de-a afirma că eşti singură în faţa naturii. Şi-atunci, privind trist la tine şi împrejurul meu, am văzut ca într-un fulger, că în toată lumea aceea ce ne înconjura, în toată frăţia aceea aparentă de ierburi şi de ramuri ce se amestecă, în toate trupurile acelea vii, în cari urcă şi stăruie ceva, e o tendinţă numai; aceea egoistă, de a fi singur şi de a lupta pe socoteala sa pentru a-şi apăra fiinţa. Frunzarele făcute valuri când bate vântul, masa aceea verde care mişcă, freamătă, se despleteşte şi se îndoaie, părând că e un singur trup ce se împotriveşte contra furiei destructive a morţii, e o părere numai, şi fiecare creangă ori foaie, pentru ea luptă căutându-şi partea de soare. Şi-acum, când moartea era pe aproape, în nemişcarea asta, rigiditatea fiecărui fir de iarbă, înţepenirea dreaptă a fiecărui arbore, lupta îndărătnică a fiecărei flori, vădeau şi mai bine aceasta. Fiecare părea că vrea să amâie un sfârşit, să prevină o agonie. Fiecare părea că vrea să lupte dârz contra toamnei, nepăsător de soarta celui de alături. Şi cu câteva zile înainte, când soarele ardea peste toată lumea aceasta, creangă cu creangă de înfrăţea, foaie lângă foaie se alătura, floare lângă floare îşi pleca obrazul şi din mişcarea aceasta porneau un murmur dulce, vroind parcă să întregească o simfonie, să arate ce strâns sunt legate între ele şi sunt de mult odrasla aceluiaşi pământ. Şi când gândeam acestea, tu dreaptă te-ai ridicat de lângă mine şi, fără un cuvânt, fără un gest, rigidă aproape, ai pornit pe cărăruia pe care ne întorceam de obicei aproape îmbrăţişaţi, spre casă. O foaie galbenă s-a desprins dintr-un înalt de creangă, a plutit ca un fluture obosit şi a căzut pe urma ta. Şi un cuvânt n-am îndrăznit să îngân nici eu, înţelegând că strigătul meu ar fi înfiorat şi mai mult tăcerea. Şi te-am lăsat să pleci, urmând instinctiv pilda ce mi-o dădea natura împrejmuitoare. Am respectat simţirea ta, aşteptând raza prietenoasă de soare, ca va da un alt aspect naturii. Şi rămânând în singurătatea aceea, am lăsat să crească noaptea. Şi noaptea mai verde, mai tristă, mai spectrală, a crescut, învăluindu-mă ca o apă şi nemaiavând alături căldura mânii tale, nici picăturile de senin ce sunt ochii tăi, m-am lăsat şi eu gândurilor triste. Am înţeles că suntem singuri, că ori ce-am face şi oricât de puternic ne-am uni gurile când poruncesc simţurile, că oricât ne-am încleşta braţele şi am căuta să ne facem numai un trup, suntem tot singuri, oricând şi pretutindeni singuri. Şi între acestea, printre crengile unui brad, luminile orăşelului îndepărtat au clipit una după alta ca nişte stele licăritoare, au tremurat, până ce întregul brad s-a aprins ca un uriaş pom de crăciun, care m-a făcut să sper că vor mai veni zile dulci şi că albastrul ochilor, care m-a făcut să sufăr în seara aceea de toamnă întunecată, se va limpezi şi va răsfrânge în el altfel natura şi gândurile ei ascunse. CURCUBEUL Ce schimbatoare e la munte Lumina, cat ai scapara, Un curcubeu a-ntins o punte Din casa mea pan’ la a ta. Si-un gand, un gand nebun imi vine! - Asa-s poetii uneori – Sa ma avant pana la tine Pe puntea asta de culori. Cu fruntea de lumini brazdata Sa urc tariile ceresti Si, cand nici nu te-astepti, deodata Sa-ti bat cu degetu-n feresti ... Dar cand sa urc, frumoasa punte S-a daramat, - s-acuma norii Au tras perdeaua catre munte: Nebuni sunt, Doamne, visatorii ! PASTEL Ce zarva e in lumea porumbilor in zori, Si cate bucurie in jurul casei voastre: Priveste, vin paunii cu crestele albastre Si cozile invoalte ca un ghiveci de flori. Si-n urma lor, curate si lucii ca zapada, Pasind pe cararuia cu albe romanite, Coboar-acum alaiul de mandre paunite, Ca de-atat alb, deodata s-a-nveselit ograda. Si s-a trezit magarul zbierand duios la soare, Voind sa spuna parca ce vede si-ntelege; Dar trist isi pleca fruntea ca Midas, vechiul rege, Vazand albasta-i umbra culcata la picioare. IMN Împărecheri ciudate de slove...o, cuvinte ! Ce farmec se deşteaptă cînd vă rosteşte gura... De n-aţi fi fost voi oare, atunci cu ce veşminte S-ar fi-mbrăcat pe lume şi dragostea şi ura ? Ce-ar fi făcut un suflet cu tot ce-adună-ntr-însul, Şi oare braţul volnic, şi buza ce sărută, Şi ochii, luminoşii, ce au cu dînşii plînsul, Ar fi putut să spuie ce tace-o gură mută ? Cuvinte, juvaere...voi singurele-amante Ce mi-aţi păstrat credinţă, din ce adînci nevoi Aţi răsărit, ca-n urmă, ca nişte diamante, Din val în val s-ajungeţi curate pîn la noi ? Subt bolta cărei peşteri aţi răsunat voi oare, Ca după vremuri strînse, vers după vers, cu greu, În ganga unei strofe pe veci nemuritoare, Să răsunaţi prin gura şi harfa lui Orfeu ? Cuvinte, juvaere, ecouri depărtate Al altor suferinţe şi bucurii - cuvinte, Cu voi trăiesc trecutul şi clipa care bate, Şi viaţa care-ncepe dincolo de morminte. IN GRADINA Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri blînde... Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor plămînde ! Rîd în grămadă ; flori de nalbă şi albe flori de mărgărint, De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint. Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia : Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia Seninului de zare stînsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară Trăiesc mîhnirile şi plînge norocul zilelor de vară. Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă : Parcă-mi arunc-o floare roşă o mînă albă de fantasmă, Ş-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger şi se stînge... De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sînge. Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina-n foi de mărgărint, Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale... Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii: Nascut in localitatea Cornesti, jud. Iasi. Poet simbolist minor un indrgostit de flori si peisajele marine. A debutat in 1903 cu o traducere a poeziilor lui Paul Verlaine. A publicat două volume de versuri : În grădină ( 1903 ) şi Fantezii (1909). Împreună cu St. O. Iosif a scris, sub pseudonimul A. Mirea , Caleidoscopul lui A. Mirea în două volume, între 1908 - 1909. Sub acelaşi pseudonim au apărut poeme dramatice ( Legenda funigeilor , Cometa ), proză ( Cireşul lui Lucullus). A tradus din Goethe, Lenau, Heine, Ibsen. Are o tentativa de sinucidere din cauza geloziei pentru sotia sa Natalia Negru (vezi si St.O. Iosif) 1872 Pe data de 16 iulie se naste Dimitrie Anghel, in satul Cornesti, la 8 km de Iasi 1879 - 1883 Urmeaza Scoala primara la Institutul particular al lui Caracas, apoi la Institutul Pedagogic condus de Alexandru Lambrior 1891 In luna octombrie debuteaza in Contemporanul, VII, nr 10, cu poeziile Planset de greieri si Zana codrilor de brad, pe care insa nu le-a inclus in volumele lui de poezii 1898 Publica traduceri din folclorul spaniol si italian, in Adevarul de joi si in Pagini literare 1900 In luna aprilie, se intalneste la Paris cu St O Iosif, cu care se imprieteneste 1902 Petrece vara impreuna cu St O Iosif si alti scriitori la mosia din Dumbraveni a lui Leon Ghica. 1905 In luna februarie apare volumul In gradina 1907 Rascoala va gasi ecou in poeziile 1907 si Scrisoare deschisa a unui melc publicate de Anghel si Iosif in Caleidoscopul lui A. Mirea 1909 Apare al doilea volum de poezii Fantazii 1911 Pe 29 ianuarie, pe cand se afla la Paris, ii arde locuinta din Calea Victoriei, unde era si sediul Societatii scriitorilor romani. In acel incendiu a pierdut intreaga avere, iar la intoarcerea in tara este internat intr-o clinica de boli nervoase. 1912 - 1913 Semneaza in Flacara sub pseudonimul Ola Canta, admirabile versuri si proza, scrise in colaborare cu Leon Feraru 1913 Intre martie si octombrie publica ultimele poezii in Flacara : Gherghina, Cantecul greierului, Balul pomilor si Puterea amintirii 1914 Moare si este inmormantat la cimitirul Eternitatea din Iasi                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE