PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
VERSURI de  GRIGORE ALEXANDRESCU   ASTEPTAREA Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte, Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? Foarte puţine omul în viaţa lui are! Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare... Nu e nimic; o frunză în vale a căzut. Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere; Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere; Vântul, umbra mă-nşeală, când cred a o vedea. Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia câteodată întunecul 2 pătrunde, Şi norii înainte-i se pun ca o perdea. Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire, Poate că stăpânită de-asemenea simţire Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor, Chiar în acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domneşte ca aerul în lume: Cu ce drept omul singur să fie simţitor? Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite, Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, Singur amorul este izvorul fericit, Ce fără încetare m-adapă cu uitare, Ca undele vestite fântânii de mirare Prin care morţii uită că-n lume au trăit. Zile nepreţuite ale copilăriei, Tovarăşi ai vieţii şi fii ai bucuriei! De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc, Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune, La un loc adunate, cu voi să se-mpreune, Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc! M-aş duce unde zboară atâtea rândunele, Când viscolul începe, când vin vremile rele; Pe pasur’le verdeţii ca ele m-aş ivi. Din loc în loc aş trece în climele străine, Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine, Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi. Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea, Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea, Ca râul fără nume, aş trece neştiut. Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte: Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut! Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate Un drum fără primejdii, cărări nesemănate De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Din frunza-ntunecată a pădurii vecine, Se întinde o umbră... cineva parcă vine... Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti? Dar nu, văd o fiinţă... spre mine-naintează... Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează: Un străin pe aicea sfială ar avea. Ea păşeşte, ia seama... o aud că şopteşte. Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte! Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea. PRIETESUGUL SI AMORUL Zici c-ai vrea prieteneşte Să iubeşti, să fii iubită; Zici c-amorul te-ngrozeşte, Că e patimă cumplită; Zici că este trecătoare Flacăra-i cea arzătoare! Şi ce nu e trecător? După vara cea bogată Vine iarna-ntărâtată, Bate vânt îngrozitor. Trandafirul din grădină, Înflorit de dimineaţă, Zace veşted pe tulpină, După ziua de viaţă. Dar căci iarna şi durerea Sunt condiţia vieţii, Trebuie să las plăcerea, Bunurile tinereţii? Căci zâmbirea-ţi graţioasă Vremea o să ţi-o răpească, Trebuie, cât eşti frumoasă, Nimeni să nu te iubească? Aşa cum miroşi o floare, Care trece, care moare, Care mâine n-o găseşti? Primăvara,-a ei zâmbire, De ce-nvie-a ta simţire, Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? O, ascultă-mă, dorită, Scumpă, dragă Emilie! O zi bună, fericită, E o parte din vecie. Vezi, plăcerile uşoare, Împrejurul tău unite, Dănţuiesc fără-ncetare, De amor povăţuite: Te-mpresor cu mulţumire, Fiecare ţi se-nchină, Şi amorul cu mâhnire Te priveşte şi suspină. Dă-le, dă-le ascultare; Pentru tine adunate, Sub colore de mirare, Vor şti lumea să-ţi arate. Până n-ajungi timpul rece, Bucură-te de natură: Apoi când vremea va trece Peste-a inimii căldură, Când din hora încântată, Ce viaţa ta cuprinde, Cu o faţă întristată, Graţiile s-ar desprinde Când odată şi-or lua 1 zborul Tinereţe, bucurie, De-i pofti atunci amorul, L-om numi o nebunie: Îţi voi fi prieten, frate, Îţi voi fi orice îţi place, Şi de lume şi de toate Împreună ne-om desface. INCA O ZI Încă o zi cu tine, o zi de fericire, În dulcile extazuri ce simt, când te privesc: Încă un ceas... un zâmbet... Adânca mea iubire Izvoarele nădejdii mai mult nu o hrănesc. Şi soarele mai palid din zi în zi îmi pare, Şi coardele vieţii în pieptu-mi obosit Se rup! nici tinereţea, nici scumpa-ţi sărutare Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit. Întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă, Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut: Din ceaţa veşniciei, stea blândă, luminoasă, Te văz lucind departe, departe în trecut: Şi tot ce e-n natrură, obiecte şi fiinţe, Pan-rama 1 de umbre, se-ntunec, se strecor; Iluzia mă lasă: ... şi artă şi silinţe Sunt stăvile zadarnici l-al sufletului zbor? Aş vrea numai, blând înger, ca numele-mi să fie Scump, drag inimii tale, ades să-l repetezi, Precum un dulce sunet, precum o melodie În inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi. Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată, Căci alt decât iubirea-ţi ea nu avu mai sfânt, Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată, Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pământ. Eu ştiu că la povara-mi şi tu ai luat parte, Eu ştiu că-n suferinţa-mi şi tu ai suferit, C-aceeaşi ne-a fost calea: a unuia în moarte S-a săvârşit; ce strică? n-am vrut a fi iubit? N-a fost această ţinta, sfârşitul pentru care Gândirea-mi fără preget în munci am frământat? Nu dobândesc răsplata dorită cu-nfocare? Nu e acesta rodul ce eu am semănat? Apoi dac-al tău suflet l-am bănuit vreodată, Dacă nemulţumirea-mi adesea te-a mâhnit, E vremea de iertare: ...vecia nempăcată Mă cheamă... cerul iartă acelor ce-au iubit. De ce să plâng viaţa? în trista-i prelungire Ar fi văzut ea poate amoru-ţi apuind: Minciuna, calomnia dau tainică izbire, Lumina, adevărul în inimi înnegrind. Dar când ia însăşi moartea a noastră apărare, Când neagra ei pecete pe groapă s-a-nsemnat, Ca martor de credinţă, chezaş de neuitare, Păstrează suvenirul acelui depărtat. Valea răsunătoare, a râului murmură, Veşteda toamnei frunză ce flutură în vânt, Palida lunii rază, puternica natură Îţi vor şopti adesea cuvinte din mormânt. TE MAI VAZUI O DATA Te mai văzui o dată, fiinţă de iubire, O înger ce slăvesc! Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zâmbire, Cu suflet, cu viaţa sunt gata să plătesc. În valurile-acelea de lume încântată, În care ne-am găsit, În vesele cadrile, în sala luminată, Stam singur şi mâhnit. Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite, Tot era în zadar; Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite De-al patimii amar. Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea, Şi mă gândeam la vremea care în veci n-apune În pomenirea mea. Atunci intraşi! Deodată, de pe a mea vedere Se ridică un nor: Te presimţii; îmi spuse a ta apropiere Un aer de amor. Zambila primăverii aşa ea ne împarte Desfătător miros, Aşa dulcele-i suflet se simte de departe, În aer răcoros. Şi inimile noastre, şi ochii se-ntâlniră; Simţii ce pătimeşti; Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră Puterile cereşti! Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare, Sub vălul ce sălta; Te privii în tăcere; cunoscuşi a mea stare, Văzuşi puterea ta. Dar cum se strecurară delirul, fericirea! Ce iute au trecut! Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea Un semn, şi te-am pierdut! Multe rele de-atuncea am suferit, iubită! Multe am pătimit! Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită, Din zboru-i s-a oprit. Viitorul în ochii-mi îşi pierde nălucirea, Toate mă obosesc; Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea, Tu făceai să trăiesc. Roua buzelor tale sufletul răcoreşte, Dă viaţă şi plăceri: Sub umedele-ţi gene e un foc ce topeşte Tot felul de dureri. Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească Lumea ş-ale ei bunuri, şi orice aş avea? Pustiul unui suflet ştiu ele să-mplinească? Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea? Pot să întoarcă vremea şi ceasurile sfinte Care sunt al tau dar, Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte Pe-al inimii-ţi altar? UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară, De pe muche de pe stâncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă... printre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirii: un mormânt se dezveleşte, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte... Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc. Ascultaţi!... marea fantomă face semn... dă o poruncă... Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez... Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă, Transilvania-l aude, ungurii se înarmez. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Şi puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute, Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit? Este el, cum îl arată sabia lui şi armura 1, Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura 2, Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân? Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit. Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă: Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi; Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat: Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare, De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat. În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit, Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit! Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite. În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc. Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte. Şi ai lui sângeraţi dafini 3 naţiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topeşte Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt; Peste unde şi-n tărie întunericul domneşte; Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt. Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc; Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate, Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. INIMA MEA E TRISTA Inima-mi e-ntristată, Şi-n lacrimi înecată, La fericiri trecute gîndeşte în zadar! Plăcere, mulţumire, Viaţă, fericire, Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar. Acele dulci suspinuri Cum se schimbară-n chinuri, Şi bucuria noastră în otrăvit venin! Cât rău după-atât bine! Aşa furtuna vine, Când soarele zâmbeşte, când cerul e senin. Adio! N-am cuvinte Să-ţi arăt tot ce simte, În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu, E o durere mare, Şi suferinţi, pe care A le simţi pot numai; a le descri mi-e greu. A! cât de mult amară Viaţa o să-mi pară! Minuturile veacuri o să le socotesc. A oricărei zi rază, Noi lacrimi o să vază, Când pe străine ţărmuri străin o sa trăiesc! Spune-mi însă, iubită, Când inima-ţi lipsită De-un credincios prieten cu el nu va mai fi, Vei putea uita toate Plăcerile gustate? Simţirea se va stinge, şi nu-l vei mai dori? Astă lege obştească Se cade să-ngrozească Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit? În ce loc, pe ce cale, Călcând pasur’le tale, Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Durerea cea mai mare Nu poate să omoare: Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor! A! de-i mai ţinea minte Atâtea jurăminte, Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Când seara tu vei merge Pe câmpuri, a culege Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta, Dacă din întîmplare Vei nimeri o floare, Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita, Atunci, atunci gândeşte De mine că-ţi vorbeşte: Asta-mi este nădejdea şi de-asta mai trăiesc: Eu tot cred că e-n fire Acea compătimire, Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc. FERICIREA O vedeţi colo, colo în vale, Unde natura vesel zâmbeşte, Unde păstorul zilele sale În paza turmei le mărgineşte? Inimă simplă, nevinovată, Orice dorinţă lesne-mplinită. La câmp simţirea e-adevărată, La câmp viaţa e fericită: La câmp, nădejdea zice, veniţi, În fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo, în palat mare, Înconjurată de bogăţie Vedeţi ce cinste, ce drepturi are, Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie? Relele-i fapte se schimb în bune, Orice dorinţă are-mplinirea, Numai mărirea toate supune, Numa-n palaturi e fericirea. Măriri, nădejdea zice, goniţi, În fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo, colo-n războaie, De steagul slavei falnic umbrită? Ochii sunt groaznici, plini de văpaie, De morţi, de sângiuri stă ocolită; Apără dreptul, legea, credinţa, Şi răsplătirea-i e nemurire. A! ce plăcută e biruinţa! Ce fericire e la oştire! Nădejdea zice: războinici fiţi, De fericire dacă doriţi. O vedeţi colo, colo pe mare, Cum îşi încrede soarta la vânturi, Cum se preumblă fără-ncetare, Şi ce departe e de pământuri? Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nouă, creşte simţirea Măsoară-adâncul, lăţimea toată: Numai pe mare e fericirea. Nădejdea zice: pe mări trăiţi, În fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo,-n ţara grecească, Azil al slavei ş-al libertăţii, Fantoma mândră, urieşească, Unde-a scris Solon cartea dreptaţii? Frumoasa climă, ceruri senine, Care însufla-n veci bucuria! În aste locuri cît e de bine! Ce fericire e în Grecia! Nadejdea,-acolo, zice, trăiţi, În fericire de vreţi să fiţi. O vedeţi colo, colo departe, În noru-acela ce se zăreşte? A ! zice omul care la moarte, Albit de zile, mâhnit soseşte: Ca voi odată aveam greşeală, Dar al meu sânge astăzi e rece, Astăzi nadejdea nu mai mă-nşeală: Veţi vedea singuri norul cum trece! Pân-atunci însă, mergeţi, goniţi, Norul acela unde-o1 zăriţi. Imitaţie RUGACIUNEA Al totului părinte,Tu a cărui voinţă, La lumi ne-nfiinţate ai dăruit fiinţă Stăpâne creator ! Putere fără margini, izvor de veşnicie, Al cărui sânt nume pământul nu îl ştie, Nici omul muritor ! Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale, Fă ca întodeauna pe a virtuţii cale Să mergem nestrămutat. Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte, Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte Să poci fi neschimbat. Mândria-n fericire să nu mă stăpânească, Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească, Dreptatea să o ştiu. Conştiinţa să-mi fiecereasca ta povaţă, Cum trebuie să fiu. Fă să doresc de obşte al omeniri bine Să mă cunosc pe însumi, şi p-altul decât tine Să nu am Dumnezeu. La oameni adevărul să-l spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală Să nu îmi răzbun eu. Si fă ca todeauna al meu suflet să vază Lumina aşteptată, a nemuririi rază, Dincolo de mormânt, Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte, Gonit p-acest pământ. Stiu că lumea noastră, între globur’le multe, Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute După un vecnic plan, Nimica înainte-Ti nu poate să se crează, C-aşa de putin este, ş-atâta însemnează Un val în Ocean Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncreinţare, Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare Deopotrivă eşti, Că la a Ta dreptate nu este părtinire, Că îngrijeşti de toate,că fără osebire S-asupra mea priveşti. Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul, Infloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul, Eşti viaţa ce ne-ai dat. Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune La tronu-Ti ne-ncetat. Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie Comoară de nădejde, de dulce bucurie, Izvor de fericiri; El singur să-mi stea faţă în acele minute, Când planuri viitoare şi amăgiri trecute Se şterg ca năluciri. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE