PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
les trois graces (2) de  mircea eliade   — Ce era, o întrebă Zalomit emoţionat. Ce gust avea ? Ce culoare ? — N-avea nici un gust. Părea un fel de apă, cam sălcie. Şi la culoare, tot apă părea. Poate că era apă distilată. Deşi el, doctorul Tătaru, mi-a spus într-o zi: „E apă de fîntînă. Dar — şi a început să rîdă, tăcut, părea fericit—dar e din fîntînă..." Şi a spus un nume, dar nu l-am înţeles bine şi l-am uitat. — La Fontaine de Jouvence ? — Cam aşa ceva. Dar acum nu mai sînt sigură. — O aducea el, sau era acolo, undeva pe masă ? — Nu vă pot spune. Pentru că, atunci cînd îmi lua infirmiera sînge, eu întorceam capul spre perete. Nu puteam privi sîngele, mi se făcea rău... — Spuneţi mai departe, o îndemnă Zalomit. Ce s-a în-tîmplat după aceea, ce mai spunea ? — Da, asta începusem să vă spun. Cum încerca să ne pregătească. Apoi, a venit într-o dimineaţă, şi, deşi încerca să rîdă, am înţeles pe loc că era abătut, era negru în sufletul lui. „Eufrosina, începe el, căci, spunea, ăsta era numele meu adevărat, Eufrosina, este ordin de sus să întrerupem tratamentul. Dar să n-ai nici o grijă. Operaţia şi tot ce-a urmat te-au vindecat. Numai că..." şi am văzut că stă la îndoială, să-mi spună, să nu-mi spună ? Dar pînă la urmă s-a hotă-rît şi mi-a spus, pentru că voia să mă lumineze şi să mă pregătească... Mi-a cerut întîi, cu jurămînt, să păstrez ca o taină tot ce-are să-mi spună. „Ca o taină mare", spunea, aşa cum se cîntă de Crăciun: „Steaua sus răsare, ca o taină mare"... Işi plecă fruntea şi-şi apăsă batista pe ochi. — Spuneţi, şopti Zalomit, spuneţi mai departe. Am fost prieteni buni, din tinereţe, de cînd eram amîndoi la studii în străinătate. — Am jurat. Şi chiar dacă nu mi-ar fi cerut-o el, doctorul Tătaru, eu tot aş fi păstrat-o ca o taină. „Eufrosina, mi-a spus, tratamentul meu e bun, dar l-am întrerupt la jumătate. Adică, ce am început eu a rămas la jumătate. îţi spun asta ca să ştii şi să nu te sperii: voi, cele trei Amazoane, o să trăiţi de acum înainte, ca florile, după soare..." — Nu înţeleg, şopti Zalomit. — Nici eu n-am înţeles multă vreme, n-am înţeles cu adevărat ce voia să spună. Dar cînd m-am întors acasă, s-au minunat toţi, s-au minunat cît păream de tînără. Trecusem, domnule profesor, trecusem de şaizeci de ani, şi arătam cel mult de patruzeci. Trai bun, de prinţesă, le spuneam. în acel an, nu mi-am dat bine seama de ce se întîmplă cu mine. Mai ales că, în apropierea toamnei, lumea se mai obişnuise cu mine, iar toamna, cînd m-am întors la lucru, toamna, şi mai ales iarna arătam tot atît de bătrînă ca şi atunci cînd intrasem în spital... Dar prin luna martie... îmi daţi voie să aprind o ţigare? — Pofteşte, pofteşte... Ii tremurase uşor mîna apropiind chibritul aprins. — Prin martie, am început, cum să vă spun ? am început să mă simt alta. Parcă întinerisem, şi toată lumea era a mea. N-o să mă credeţi, domnule profesor, dar mi se schimbase şi glasul. Cîntam ca o femeie tînără, de se cruceau vecinii. Şi, iar n-o să mă credeţi, dar întineream cu cît treceau lunile şi ne apropiam de vară, întineream şi la trup şi la inimă. Iertaţi-mi expresia, dar cînd m-am privit o dată goală de sus pînă jos, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu arătam mai mult de treizeci şi cinci, patruzeci de ani. Atunci am înţeles ce voia să spună doctorul Tătaru cînd spunea că o să trăim ca florile, după soare. Şi m-a apucat frica. Dacă o să afle oamenii? Mă fac de ruşine, eu, femeie bătrînă, ca şi cum m-aş preface într-una din acelea, ştiţi dumneavoastră, care vor să pară tinere. Am început atunci să mă ascund, să-mi ascund tinereţea, vreau să spun... Mie îmi plăcuse mult basmul Cenuşăresei, cînd îl citeam la şcoală. Dacă ea, o fetişcană de şaptesprezece-nouăsprezece ani, şi-a putut ascunde tinereţea şi frumuseţea, de ce n-am să pot şi eu ? Mă piep-tănam alandala, mă ungeam pe faţă cu un fel de unsoare care părea murdară şi altele. Dar mi-era frică. Şi pentru că am avut ocazia, cu Congresul femeilor, să vin trei zile la Bucureşti, l-am căutat pe doctorul Tătaru... — Spune, spune, şopti emoţionat Zalomit. A fost desigur o surpriză... — După aceea, mi-a părut rău că l-am căutat, căci niciodată nu l-am văzut atît de mîniat... — Mîniat ? o întrerupse Zalomit. Adică, se supărase că veniseşi să-l vezi? — S-a făcut foc! „Eufrosina, mi-a spus, să nu mai încerci să mă vezi, că va fi rău de noi amîndoi. Sînt ordine de sus. Tratamentul a fost interzis, şi dacă se află că ne întîlnim din nou, înfundăm amîndoi puşcăria!" — Poate exagera, spuse Zalomit. — Exagera, ca să mă sperie. Dar părea şi el speriat. Nici n-a vrut să mă asculte. Mi-a repetat ce mi-a spus atunci, la spital, să n-am nici o grijă, căci sînt pe deplin vindecată. — Nu l-a mirat schimbarea ? Vreau să spun, faptul că arătai mult mai tînără ? — N-a avut timp să mă privească bine. Şi apoi, eram în toamnă, nu mai arătam treizeci şi cinci, patruzeci de ani. — Şi, totuşi, mi s-a spus, toate trei aţi venit regulat pentru control la spitalul Brancovici, timp de cinci, şase ani... Femeia zîmbi din nou şi îşi îndreptă visătoare o şuviţă care-i aluneca pe frunte. — Eu pe celelalte două nu le-am mai întîlnit. Dar veneam la control numai iarna, puţin înainte de sărbători, pe la jumătatea lui decembrie... Apoi figura i se întunecă deodată şi, fără să mai ceară voie, aprinse o a treia ţigare. — Dar cu cît treceau anii, cu atît era mai greu. Domnule profesor, să nu rîdeţi de mine, să nu credeţi că sînt nebună, dacă o să auziţi ce-o să auziţi. Mă spovedesc dumneavoastră ca la un duhovnic. Ca să înţelegeţi ce s-a întîmplat... Oftă şi îşi plecă fruntea, ţinîndu-şi privirile într-un colţ de covor. Cu cît treceau anii, cu atît mi-era mai greu să-mi ascund tinereţea. înţelegeţi ce vreau să spun. Eu am fost frumoasă la vremea mea, şi mi-au plăcut bărbaţii. Am avut parte de mai mulţi, şi cu cununie, şi pe de-alături, pe unde se nemerea. Şi cînd se apropia vara, pe la sfîrşitul lui mai, nu mai ştiam ce să fac. Iertaţi-mă că vă spun asta, femeie bătrînă, dar nu mai puteam dormi, nu mai puteam trebălui prin casă sau prin curte, nu mi-era gîndul decît la bărbaţi. Şi atunci îmi luam lumea în cap. Plecam de acasă, spuneam vecinilor că mă duc la vreo rudă, şi mă întorceam după trei, patru săptămîni; alteori, după trei luni, cum se nemerea... Căci acum nu mai aveam servici, şi aveam ceva bani puşi deoparte. Mă opream pe undeva, în vreun Ide ascuns, să-mi schimb rochia, să mă pieptăn, să-mi curăţ faţa de prafuri şi unsori, Şi apoi mă urcam într-un autobuz, luam trenul, făceam cunoştinţe şi, ce să vă spun, de a doua zi ştiam, unde şi cu cine am să mă culc. Doamne iartă-mă, dar n-a fost vina mea. Aşa mă făcuse Dumnezeu, rea de muscă şi frumoasă, cum spunea bărbatul meu de-al doilea, şi de-aceea m-a lăsat şi a fugit în lumea largă... Fuma cu sete, fără să-şi ridice fruntea, cu privirile neclintite în covor. — Aşa s-a întîmplat şi vara trecută. Am rămas două săp-tămîni pe şantierul din Potcoava, dar s-au certat într-o seară vreo cîţiva bărbaţi din cauza mea, pentru că cel la care locuisem aflase... De la ceartă au ajuns la bătaie, unul a scos cuţitul, dar au sărit ceilalţi. Mi-a fost frică şi m-am furişat afară, înainte ca să prindă de veste cineva. Casa unde locuiam era chiar alături. Mi-am luat lucrurile, că nu aveam cine ştie ce, şi am fugit. îşi stinse ţigarea, fără să-şi ridice privirile, şi oftă. — Spune, spune înainte, şopti Zalomit. — Aşa am ajuns la Şeştina. O să spuneţi că sînt nebună adăugă. N-o să mă credeţi. Domnule Profesor, cu o seară mai înainte cunoscusem alt bărbat tînăr şi îi plăcusem mult. Am rămas noaptea aceea la el. Era mecanic, lucra la cabană. Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, mi-a spus unde să ne întîlnim, în pădure, pe la orele douăsprezece, douăsprezece şi jumătate. Ne-am întîlnit şi am rămas amîndoi acolo, în culcuş de iarbă, am rămas aproape două ceasuri. Apoi el s-a întors la lucru, dar eu nu mă înduram să-mi pun rochia şi ce mai trebuia pe mine. Vă aduceţi aminte, era o zi foarte caldă. Umblam despuiată, ca o paparudă nebună, cu părul despletit, cu rochia strînsă mototol în mînă. Cînd, deodată, mă trezesc şi dau cu ochii, doar la cîţiva paşi în faţa mea, dau cu ochii de doctorul Tătaru. Era alb ca varul. „Este adevărat Eufrosina ?" mă întrebă. Pesemne, nu-i venea nici lui să-şi creadă ochilor. „Este adevărat domnule doctor", i-am răspuns privindu-l galeş, căci eram fericită. „Este adevărat că te apropii de şaptezeci de ani ?" m-a întrebat din nou. „I-am împlinit în februarie domnule doctor", i-am răspuns, şi am început să rîd. Rîdeam, cu părul pe umeri, îl priveam în ochi şi, fără să-mi dau seama, mă apropiam tot mai mult de el. Imi luase Dumnezeu minţile. Nu ştiu ce-mi trecea atunci prin cap. Să afle şi el, să se bucure şi el, doctorul Tătaru, căci el făcuse minunea. Rîdeam mereu apropiindu-mă, şi el se trăgea înapoi, speriat, nu-şi dădea nici el seama că ajunsese chiar pe muchia povîrnişului, iar eu nu vedeam, îmi luase Dumnezeu minţile. Şi deodată l-am văzut cum se clătină... şi apoi s-a rostogolit în vale. Am ţipat, dar mi-am pus repede mîna la gură, căci mi s-a părut că aud glas de bărbat, şi m-am furişat cum am putut pînă la culcuş. Am început să plîng. Plîngeam de ruşine. Nu credeam că murise. M-am îmbrăcat şi m-am întors la Dumitru, bărbatul cu care fusesem... El mi-a spus... A urmărit-o cu ochii, prin ninsoare, pînă ce a traversat strada şi s-a pierdut după colţ. „O să vin din nou la vară să vă convingeţi că nu mint..." îşi lipi fruntea de geam, istovit de tristeţe. „Dacă ai să vii, Euphrosyne, n-ai să mă mai găseşti... Curiozitatea mea ştiinţifică nu e nemărginită, iar de teologie, şi de problemele ei, mi-e frică. Am să te prezint Secţiei de Cercetări şi informaţii..." Se depărta absent de fereastră, aprinse lumina şi se aşeză la birou. „Dar acum ştim, adică mai precis, eu ştiu ce s-a întîmplat. N-a fost propriu-zis o sinucidere. Dar atunci ce-a fost ?" Deschise sertarul, căută cartea de vizită şi, după o scurtă ezitare, apucă receptorul. Răspunse o secretară. — Cine îl caută ? Apoi auzindu-i numele, cu un glas uşor speriat: Aşteptaţi un moment! Nu aşteptă mult. Auzi vocea, onctuoasă şi curtenitoare, a unui tînăr. — Domnul profesor Zalomit ? Tovarăşul colonel a plecat acum zece minute. A plecat spre dumneavoastră. Trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Aşeză receptorul cu mare grijă, căci îi tremura mîna, apoi rămase nemişcat, aşteptînd să i se potolească bătăile inimii. Cînd auzi soneria, îşi trecu de cîteva ori mîna prin păr şi, pre-gătindu-şi zîmbetul şi mirarea cuvenită, se duse să deschidă. — Ce coincidenţă! exclamă. — Nu e aşa ? spuse Albini. Şi, îndată ce-şi atîrnă paltonul în cuier, se îndreptă direct spre birou, ridică receptorul şi, mînuind abil lama unui cuţitaş, desprinse cîteva şuruburi. — N-o să mai fie nevoie de aici înainte, spuse. — Vasăzică... începu Zalomit, silindu-se din nou să zîm-bească. — Am recurs la acest detaliu strict tehnologic pentru a vă simplifica misiunea. Convorbirea, mai precis mărturisirea, a fost înregistrată pe bandă. Veţi primi textul dactilografiat într-o zi, două. Dar nu este într-adevăr extraordinar ? Vă aşteptaţi la aşa ceva ? Zalomit îşi trecu de mai multe ori degetele prin păr, enervat că nu-şi poate stăpîni tremuratul mîinii. — Eu mărturisesc cinstit, continuă Albini, nu mă aşteptam... îşi scoase pachetul cu ţigări, apoi dădu cu ochii de scrumiera pe jumătate plină. — Să nu uităm acest detaliu, adăugă. Să-i oferim întotdeauna ţigări, şi ţigări bune... Apoi întoarse brusc capul şi căută privirile lui Zalomit: Sînteţi emoţionat, domnule profesor, şi vă înţeleg foarte bine. La toate ne aşteptam, dar la această încercare de viol, consecinţă a tratamentului... — Nu, nu mă gîndeam la asta, începu Zalomit cu un glas ferm. Mă întrebam dacă a fost sau n-a fost o sinucidere... Aşa cît l-am cunoscut eu pe Aurelian Tătaru, cred că înţeleg ce s-a întîmplat. Nu cred că lui Aurelian i-a fost frică să facă dragoste cu o femeie tînără şi frumoasă, chiar dacă fusese cîndva pacienta lui. S-a speriat şi se făcuse alb ca varul de cum a dat cu ochii de ea. Cred că în acea clipă a înţeles tragedia Euphrosynei: o jumătate de an pe pămînt, şi cealaltă jumătate în Infern... — Ca şi Persephone, îl întrerupse zîmbind Albini. — Dar Euphrosyna nu era zeiţă... înainte de a fi spus vreun cuvînt, Aurelian a înţeles: avea în faţa lui o bachantă tînără, goală şi frumoasă, şi ştia totuşi că cinci, şase luni pe an această bachantă rămîne o femeie trecută de şaptezeci de ani. A înţeles ce infern este, în fond, existenţa ei. Şi, deşi nu era direct răspunzător, pentru că nu el hotărî-se suspendarea tratamentului, totuşi ştia că tragedia Euphrosynei era opera lui... Aproape îmi vine să cred, dacă nu intervenea accidentul, Aurelian Tătaru şi-ar fi pus capăt zilelor. — Exagerezi, îl întrerupse Albini. Doctorul Tătaru era un om de ştiinţă. Ştia, adică, mai exact, credea, spera, că serul pe care-L descoperise va da rezultatele aşteptate. Dar el n-apucase să vadă rezultatul tratamentului. Poate că nu i-a venit nici lui să-şi creadă ochilor... în orice caz, reluă după o pauză, de ce să ne pierdem în ipoteze neverificabile ? Trebuie, mai întîi, să ne felicităm pentru tot ce am aflat azi. E un mare succes. Pe care ţi-l datorăm dumitale. -Mie? — Evident, dumitale. Pentru motive pe care nu le cunoaştem, tovarăşa Euphrosyna te-a ales pe dumneata drept confident, iar nu pe inginerul Hagi Pavel. Avem astăzi, la dispoziţia noastră, singurul exemplar — căci nu mai îndrăznesc să-i spun „persoană" — singurul exemplar care ar putea aduce unele informaţii în legătură cu descoperirea lui Tătaru. Vreau să spun că analizele la care va fi supusă Euphrosyna ne vor comunica indicaţii cît se poate de preţioase. Dar, evident, asta nu e treaba noastră... Probabil că faceţi corecturile la laborator, adăugă. Nu le văd pe masă... — La laborator, repetă absent Zalomit. Ca să verific planşele şi bibliografia şi... — Trei volume deodată, îl întrerupse Albini, trei volume masive. Va fi impresionant! Zalomit îşi simţi din nou cum îi dogoresc obrajii şi încercă să zîmbească. — Cum v-am scris astă-toamnă, vă sînt recunoscător, spuse după ce înghiţi de mai multe ori. — Eu nu am decît un singur merit: am atras atenţia celor în drept. Deci, îţi mulţumesc, tot ce ne-ai comunicat despre Morfologia plantelor lui Goethe... Zalomit izbuti să rîdă, cu un uşor aer de triumf. — Ştiam asta de la început... — Dar nu se ştie ce va urma, continuă Albini. Şi pe noi ne interesează mai ales ce va urma... A propos, adăugă zîmbind, n-a fost vina dumitale dacă, astă-vară, n-ai mai izbutit să dai de părintele Calinic. L-ai căutat zadarnic pe la stîne... Murise săracul, chiar în noaptea aceea, după ce v-aţi despărţit. Murise, de oboseală, sau de bătrîneţe la o margine de drum... — Cercetări şi informaţii, şopti Zalomit tîrziu, reuşise să zîmbească. Şi apoi adăugă cu un glas pe care l-ar fi vrut provocator: A fost un sfînt! — E foarte adevărat. A fost un sfînt. Pentru că n-a spus nimănui cum a fost torturat şi nici de ce-a fost torturat. Aceeaşi lipsă de imaginaţie, de care vorbeam astă-vară, la Poiana-Dornei. Işi închipuiau că au să afle de la el. Dar, în sfîrşit, e inutil să evocăm greşelile trecutului... în orice caz, un lucru e sigur: doctorul Tătara n-a comunicat nimănui, nici prietenilor, nici colegilor, nici părintelui Calinic, secretul formulei. Şi ce mi se pare într-adevăr curios este faptul că nu s-a găsit în hîrtiile lui nici un fel de indicaţie. Şi se ştie totuşi că experienţele preliminare la laboratorul Facultăţii de Medicină au durat cîţiva ani. Probabil că şi-a ars toate însemnările. — Probabil că le-a ars, repetă absent Zalomit. — Deci, cum spuneam, nu avem decît pe Euphrosyna, totuşi ceva. Mai ales că te avem şi pe dumneata. — Pe mine ? întrebă speriat Zalomit. Pe mine ? Albini începu să rîdă, scoţîndu-şi fără grabă pachetul de ţigări şi bricheta din buzunar. — Chiar pe dumneata, profesor doctor Filip Zalomit, autorul a trei masive volume despre flora carpatică. — Ah! da, înţeleg, spuse Zalomit, roşind din nou. — în fond, e vorba de o misiune uşoară şi, într-un anumit fel, chiar plăcută. Să poţi asista, din cînd în cînd, la, cum să spun? la metamorfoza uneia din cele trei Graţii... Zalomit înghiţi de cîteva ori, încercînd zadarnic să-şi regăsească glasul. — Repet, din cînd în cînd, bunăoară, prin martie, şi din nou în wunderschone Monat Mai, şi apoi, în apropierea solstiţiului de vară. — Dar de ce eu ? izbuti să şoptească Zalomit. Eu nu mă pricep în biologia medicală... — Pentru că Euphrosyna te cunoaşte şi are încredere în dumneata. Dacă intervenim brutal, o speriem; îi va fi teamă că o facem responsabilă de accidentul doctorului Tătara. Dar dumneata îi poţi explica despre ce e vorba şi nu-ţi va fi greu s-o convingi că este în interesul ei, şi interesul ştiinţei, mai ales în interesul ştiinţei româneşti, să rămînă de-aici înainte la dispoziţia cercetătorilor... — Are să-i fie greu, începu Zalomit, regăsindu-şi pe neaşteptate glasul. Nu ştiu dacă pot să-mi iau o asemenea răspundere... — O să mai stăm de vorbă mai tîrziu, îl întrerupse din nou Albini. Nu trebuie să te hotărăşti acum... Tăcu şi fuma cîtva timp privindu-l cu o curiozitate pe care nu încerca s-o ascundă. — Nu cred că sînt prea indiscret întrebîndu-te dacă doamna Sidonia Vîlceanu a fost cîtva timp soţia dumitale. Fără să vrea, şi fără să înţeleagă de ce Zalomit izbucni în rîs. — Nu e nici o indiscreţie. Ne-am căsătorit cînd eram amîndoi foarte tineri. Eu încă nu-mi trecusem doctoratul. Şi ne-am despărţit foarte curînd, înainte de sfîrşitul anului... Dar am rămas prieteni. — Am aflat asta, spuse Albini, stingîndu-şi meticulos ţigarea. Ştiu că sînteţi prieteni. De altfel, ne vom întîlni în cî-teva zile, la nunta Isidorei, adăugă. — La 22 decembrie, spuse zîmbind visător Zalomit. în trei zile. — Fericitul mire e un văr de-al meu. Văr, şi foarte bun prieten, deşi e mult mai tînăr ca mine... Dar nu vreau să te reţin, adăugă, ridicîndu-se din fotoliu. Mă bucur însă că, într-un anumit fel, vom face parte din aceeaşi familie. — O familie de cercetători, spuse Zalomit, un mare zîm-bet luminîndu-i faţa. — Foarte adevărat. Emil Butnaru, vărul şi prietenul meu, este un eminent chimist. Apropiindu-se de uşă îl întrebă întorcînd brusc capul. — Dar poezia ? Zalomit îi puse familiar mîna pe umăr şi izbucni în rîs: — Maculatele corole n-a fost de-ajuns ? Mai cunoşti vreun titlu mai profetic decît ăsta: Maculatele corole ? Albini îi întinse mîna zîmbind. — Nu-ţi spun încă sărbători fericite, pentru că ne întîlnim în trei zile, la nuntă... După ce închise uşa, Zalomit izbucni din nou în rîs, de data aceasta rîdea în neştire, ştergîndu-şi la răstimpuri lacrimile, fără să înţeleagă ce se întîmplă cu el, de unde năvălise bucuria aceasta nemaiîntîlnită din tinereţe. „Parcă toată lumea ar fi a mea! exclamă amintindu-şi cuvintele Euphrosynei. Cît este de adevărat! Căci, într-adevăr, toată lumea este a mea!" Se aşeză la birou, potolindu-şi anevoie ultimele zvîcniri ale rîsului, ştergîndu-şi fericit lacrimile. „Aurelian, rosti cu glas tare, ca şi cum l-ar fi avut în faţă, Aurelian, te înţeleg foarte bine, ai avut dreptate. Nu era altă soluţie..." Se ridică brusc, luă scrumiera plină şi se îndreptă spre bucătărie. Dar se răzgîndi, se apropie de fereastră şi o deschise. Cînd se întoarse, îl învioră aerul rece, curat, cu miros de zăpadă. „Ştiau şi ei de Calinic, îşi aminti, încercînd să închidă fereastra. Ştiau şi ei de Calinic... Dar nu înţeleg de ce-a scos microfonul în faţa mea. Poate ca să-mi arate că au toate drepturile şi fac ce vor. într-un anumit fel, avea dreptate. O dată ce-am acceptat serviciile lor... Facem acum parte din aceeaşi familie... Şi scuzele pe care mi le găsea, că trebuie să accept toate acestea pentru a recupera formula pierdută a tratamentului..." îşi aduse brusc aminte de bătrînă şi se înfiora. Aşezîndu-se la birou, îşi dădu seama că tremură. „Am lăsat prea mult fereastra deschisă şi m-a luat cu frig. Dar cum îşi poate închipui Albini că aş mai fi în stare să dau ochii cu ea ?... Din fericire, am trecut de şaizeci de ani şi, mai ales, din fericire există fiola." Zîmbi melancolic, amintindu-şi ritualul cu care, în acea după-amiază de vară, scosese din servietă fiola şi, ridicînd-o cu un gest melodramatic ca s-o privească în zare, recitase din monologul lui Faust: Ich griisse dich, du einzige Phiole... Nimic nu se întîmplase atunci — nici accidentul lui Aurelian Tătaru, nici întîlnirile cu Albini, cu părintele Calinic şi cu Euphrosyna, şi totuşi, precaut, pregăti, în secret, cea mai concentrată soluţie de aconitină pe care o putea obţine în laboratorul lui. Tremura tot mai puternic, ca zgîlţîit de friguri. Deschise cu greutate sertarul şi începu să caute sub plicurile mari, galbene, în care păstra scrisorile importante. După cîtva timp, fu cuprins de o bruscă nelinişte, se ridică în picioare şi începu să scoată plicurile unul cîte unul, zvîrlindu-le la în-tîmplare pe birou. Privi rătăcit fundul sertarului. „Au căutat şi aici, şopti. Şi au găsit-o..." Simţi că i se înmoaie picioarele, şi se aşeză pe scaun, răsuflînd greu. „Nu mai e nimic de făcut, şopti. Cred că nu mai e nimic de făcut", repetă anevoie, parcă istovit de o neînţeleasă oboseală. Se trezi tîrziu şi sări speriat în picioare. Privea turburat în jurul lui, încercînd să înţeleagă unde se află. Euphorbia mol-davica id est impudica; îi tot căuta rima: moldavica...impudica. Dar nu izbutea să se concentreze; îl exaspera lătratul cîinelui. Un cîine mare, negru, care se învîrtea în jurul lui, la cîţiva metri, pe pietriş. „Potaie!" strigă în glumă, încercînd să-L îmblînzească. Atunci dădu cu ochii de tăbliţa de aramă şi citi: Les trois Graces. „Evident, acum înţeleg! şopti fericit. Sînt trei şi totuşi una; acelaşi corp, deşi sînt separate. O perfectă, senină frumuseţe; nu li s-ar fi potrivit nici un alt nume..." Paris, august 1976 Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE