|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
proza (1) |
|
|
de
mircea eliade |
|
|
|
Cuprins
DESPRE PRIETENIE
LA TIGANCI
PROZA FANTASTICA
ANNO DOMINI
GANDIRE MINORA SI GANDITORI PARAZITI
DE CE FACI FILOZOFIE?
MAITREYI
INTOARCEREA DIN RAI
MAITREYI
***
Daca uiti te ratacesti. [...] Ceea ce indienii numesc maya, termen pe care l-as putea traduce prin irealitatea imediata. Ati inteles la ce fac aluzie: la intamplari, la evenimente, la intalniri fortuite, la ceea ce, aparent, ar putea sa nu aiba nici o semnificatie. Zic aparent. Dar daca aparenta asta e numai o cursa pe care ne-o intinde maya, vrajitoarea cosmica, materia in devenire? [...] Ni se intampla, fiecaruia din noi, fel de fel de intamplari, dar din nefericire, le uitam. Iar cand nu le uitam, nu stim sa le recunoastem.
***
Nu prea ma prapadesc dupa simboluri. Or fi avand si simbolurile rosturile lor in economia spiritului, dar simbolismul, ca si limbajul, te mentine intr-un univers abstract. Or, toata problema este: cum sa evadam din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul in el insusi e important, ci obiectul concret in care el se manifesta. [...] Pe mine ma intereseaza in primul rand lumea aceasta, pentru ca numai aici sunt camuflate misterele si, ca atare, numai aici, intr-o existenta incarnata, avem oarecare sanse sa ni le revelam.
***
Dar viata nu se implineste prin uitarea suferintei, ci prin zilnica transformare a mahnirii in intelegere, a cruzimii in tandrete si a amaraciunii in dulceata. Nu cred ca nu ai aceasta putere pentru ca tu esti plina de imaginatie, care e tot una cu forta de a crea. Nu te vei lasa la cheremul imprejurarilor. Iti vei crea propriul destin[
] totusi iti cer sa duci lupta cu tine insati. Fie ca gloria ta sa fie superioara destinului tau.
***
"Fericirea nu se afla in evenimente ori in obiecte din afara mintii noastre. Ea poate fi influentata de elemente exterioare numai daca suntem pregatiti in sinea noastra pentru fericire. Daca m-as simti tot timpul chinuita de remuscari, daca ranile mi-ar fi tot timpul rascolite de calomniile palavragiilor de rand si de intepaturile blamului social, as putea eu fi fericita numai pentru ca ma aflu in bratele lui Mircea? Cu neputinta. Nu trupul poate crea fericirea, mintea este eternul izvor al bucuriei. Stiu bine ca sufletul meu nu va fi niciodata in stare sa se bucure, ranindu-i pe ceilalti.
***
Aș vrea să mărturisesc de la început și răspicat că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărășia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat și fascinant în viata ei. Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi, dacă în Jurnalul meu din acest timp se găsesc notate o seamă din cuvintele și întâmplările ei, dacă, mai ales, mă tulbura și mă neliniștea, acesta se datora straniului și neînțelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei. Este adevărat că spre fata aceasta mă simțeam atras. Nu știu ce farmec și ce chemare aveau până și pașii ei. Dar aș minți dacă n-aș spune că întreaga mea viață din Bhowanipore - nu numai fata - mi se părea miraculoasă și ireală. Intrasem atât de repede și fără rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînțeles și dubios, încât mă deșteptam câteodată din acest vis indian, mă întorceam cu gândul la viața mea, la viata noastră, și-mi venea să zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mă interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen și începusem aproape să-mi schimb chiar și lecturile. Încetul cu încetul, interesul pentru fizica matematică a scăzut, am început să citesc romane și politică, apoi tot mai multă istorie.
S-a întâmplat însă altceva. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăț bengaleza, mi-ar da ea lecții. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintâi săptămână, un manual simplu pentru conversație bengaleză, din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să prind înțelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi când era chemată sau când se supăra. Învățasem astfel că ghiacè înseamnă 'vin acum'; iar ki vishan! - pe care îl auzeam în orice discuție - un fel de exclamație și mirare, ceva cam 'ce extraordinar!'. Manualul meu nu prea m-a învățat mult și, când Maitreyi mi-a propus să luăm lecții împreună, am primit. În schimb, eu trebuia să-i dau lecții de franceză. [...]
Ne-am așezat amândoi la masă, eu destul de departe de ea, și Maitreyi și-a început lecțiile. Am înțeles îndată că nu voi putea învăța bengaleza decât singur. Îmi explica atât de frumos și mă privea atât de aproape, încât o ascultam fără să rețin nimic. Spuneam numai din când în când: 'da!'..."
DE CE FACI FILOZOFIE?
(Scrisori catre un provincial)
Din ultima d-tale scrisoare am sa te rog sa-mi ingadui sa citez aceste rinduri: Mi-a placut intotdeauna sa compar pe filosof cu acel om care, pus in fata unui catel, sa se joace, il tine inert pe genunchi, intrebindu-se: prin ce minune, oare, am ajuns eu fata in fata cu acest catel? oare simturile nu ma inseala? Si chiar daca simturile nu m-ar insela, tare as vrea sa stiu descendenta .acestui catel, as vrea sa stiu daca si el are suflet ca si mine, daca e rau sau e blind, daca are crize de constiinta, daca cunoaste liberul arbitru. Prins deodata in aceasta fascinanta problematica, omul lasa catelul jos si incepe sa mediteze. Mai-nainte nu stiu. Poate catelul a ajuns ciine, si a plecat de linga el fara ca omul meu sa bage de seama
S-a intimplat ca, chiar in ziua in care am citit si savurat aceasta scrisoare a d-tale, sa ma intilnesc pe strada cu unul dintre prietenii mei, filosof. I-am spus asa, lntr-o doara: Ginditorii s-au trudit pina acum sa inteleaga lumea dintr-un alt punct de vedere decit cel al cunoasterii imediate. Au creat o problematica a existentei si apoi si-au petrecut timpul in rezolvarea ei. De ce nu se accepta lumea ca fiind de la sine inteleasa, si apoi sa se treaca mai departe, s-o intregeasca prin gindire? De ce au cautat ei sensul gindirii numai in reluarea si reactualizarea dialectica a Creatiei, cind gindirea putea conduce si la alte lucruri? (de pilda, la coincidenta cu creatia, la creatie propriu-zisa, la o colaborare eficienta cu viata).
Prietenul meu m-a avertizat ca asemenea intrebari si le-a mai pus si Häberlin, care accepta si el lumea ca fiind de la sine inteleasa (Selbstverstdndlichkeit). Vezi dara, ca mai ai de citit inainte de a te incumeta sa renegi filosofia. Un raspuns insa, la intrebarile d-tale, pe care eu le rezumasem cum m-am priceput mai bine - nu mi-a dat. Cu atit mai putin ma voi incumeta sa ti-l dau eu. Daca iti scriu scrisoarea aceasta, o fac numai pentru ca indoielile d-tale mi-au iscodit citeva reflectii care, poate, te vor interesa.
Nu stiu cum iti pui d-ta problema, dar pentru mine intreaga drama a filosofiei se rezuma in acest conflict: pe de o parte setea, setea aceea aproape organica a gindirli de a da seama de tot, de a inlantui totul printr-un singur principiu consistent, a cosmiza intelegerea noastra (adica de a gasi axa in jurul careia toate se vor armoniza in sufletul nostru, dupa cum totul se armonizeaza in Cosmos in jurul udei axe ideale) - iar pe de alta parte, sentimentul mortii, intuitia aceea terifianta ca alergam spre moarte, ca sintem deja morti in fiecare clipa, ca moartea e o experienta nediferentiata in tot timpul vietii, dar ca se poate transforma oricind in experienta finala absoluta. Oricum ai privi filosofia, ea se reduce la una din aceste atitudini (general omenesti, de altfel), sau la amindoua deodata, in continua si ursita agonie.
Ti s-ar parea ca instinctul fundamental al oricarei filosofii - ceea ce am numit mai sus setea datatoare de seama, dorinta de a te armoniza cu totul din jurul tau, de a nu mai trai inert, dezacordat, ci a te patrunde de acelasi ritm caie strabate totul - ti s-ar parea ca dorinta aceasta de acordare prin intelegere conduce la o eterna viata si ramine etern vie. Totusi nu este asa. Orice filosof trebuie sa moara; nu ca individ, in carne, ci ca gindire, in intelegere. In clipa cind e perfect armonizat cu totul, in clipa cind intelegerea lui e definitiva (pentru el, fireste), cind gindirea lui a ajuns sistem - atunci se inchide vietii, i se rup radacinile, moare. Tragedia poate este destul de impresionanta: sa cauti o viata intreaga sa te armonizezi cu viata din jurul tau, intelegind-o, iar cind ai biruit munca aceasta de Sisif sa mori. E un destin, ancorarea aceasta suprema a tuturor filosofiilor in moarte. Caci este o adevarata moarte sa intelegi totul, sa poti integra totul intr-un sistem inchis, sa poti incadra in sistemul tau, chiar ceea ce nu se poate incadra nicaieri, numindu-le ireductibil, irational, elan vital si mai stiu eu cum. Cind chiar aceste elemente insurgente, care se refuza intelegerii, sint arbitrare de intelegere si distribuite fiecare la locul sau - nu e aceasta moarte, sistem, filosofie?
Impacarea aceasta suprema, intrarea aceasta eroica sub piatra mormintului, este fara indoiala frumoasa; desi sistemele - la care au ajuns alti ginditori sint bune si valabile numai pentru ei, reprezinta formula armonizarii lor proprii, cosmizarii lumii lor interioare, si nu ajuta intru nimic pe cei care vin in urma, si care vor fi nevoiti sa ia totul de la capat, daca vor intr-adevar sa faca filosofie, iai nu carti de filosofie.
Dar daca mori mai inainte? Daca mori pe drum, ca un ciine? Nu se poate sa nu fi simtit d-ta, cel putin in anumite ceasuri, alergarea aceasta catre rnoarte; intrarea aceasta sigura si vie si imediata, si inpronunciabila in neant.
Daca intuitia aceasta de fiecare clipa a mortii se preface brusc in experienta definitiva? Vezi d-ta, filosofia poate fi, cum se spune, o pregatire pentru moarte si o consolare pentru viata; dar numai atunci cind stii ca iti traiesti viata toata. Altminteri , cind mori astazi sau peste un an, filosofia este numai un avertisment. Caci sta in destinele gindirii sa intelegi un lucru numai cind ai trecut peste el, si sa armonizezi viata numai cind ai pierdut-o.
Atunci, de ce faci filosofie? M-am intrebat adesea daca filosofia nu este o atitudine care trebuie depasita, daca nu cumva am avea si alta menire in afara de aceea de a armoniza lucruri pe care le incurcam noi la inceput, cu intrebarile noastre fara raspuns si cu problematica noastra inutila. M-am intrebat daca acest sacrificiu al spiritului nu a fost prea mult repetat in rasa si cultura neastra europeana, si daca nu e timpul sa pornim mai departe. Unde, nu stiu - pentru ca nimeni n-a incercat, inca, sa treaca pester obsesia intelegerii vietii ca sa colaboreze cu ea; nimeni din Europa.
Nu stiu de cind s-a statornicit superstitia aceasta a dinamismului gindirii europene, a activismului ei. Mi se pare, dimpotriva, ca gindirea filosofica europeana - indreptindu-si toate eforturile catre intelegerea vietii, catre moartea insului in acel suprem épanouissement al spiritului - e o gindire statica, as spune chiar contemplative. Ancorarea in moarte a tuturor filosofiilor europene - desi majoritatea sint inconstiente de acest itinerariu - e un lucru care ar trebui sa dea de gindit. De ce nu vede nimeiii ca singurele metafizici ale vietii sint cele asiatice? De ce vorbeste toata lumea despre pesimismul oriental, despre dorinta de extinctie a buddhismului, despre asasinarea vietii in filosofiile asiatice? Pentru simplul motiv ca nimeni nu le cunoaste, si repeta toti doua-trei adjective culese la intimplare in niste carti funeste ale stiintei europene. Ar fi interesant de scris istoria acestei mitologii, create de europeni pentru foarte multe motive. As incerca s-o scriu intr-o zi, daca n-as sti ca e inutila. Caci nimeni nu va putea intelege ca adevarata viata depaseste viata prinsa in ins, limitata de iubirea lui, paralizata de intelegerea lui. Exist anumite vieti personale atit de acute si de trepidante - incit iti evoca magnific moartea. Nicaieri nu vad moartea mai precis decit in viata arzind intr-un cerc inchis. Pina acum, noi europenii, nu am creat decit asemenea cercuri de viata, formidabile, e drept - dar numai cercuri. Si atunci cind ni se spune despre alta viata, care rupe cercurile, care trece peste ins - raspundem comozi: extinctie.
Iubite prietene, nu mai pot da de firul acestei scrisori; caci ti-am scris-o din inima, fara sa ma controlez, si acum cind trebuie sa o inchei, inteleg ca nu ti-am spus mai nimic din cele ce erau in mintea mea sa-ti spun. E vorba aici despre filosofie si despre moarte, cind eu voiam sa-ti vorbesc despre altceva: despre miini si gesturi. Nu zimbi; ai observat miinile oamenilor, miinile prietenilor d-tale, cum nu-si gasesc astimpar, si creeaza neincetat spatiul in jurul lor, si-l palpeaza, si se zbat, si se afirma, miini de om, cu forme totdeauna noi? Sint zile cind observ aceste lucruri fara sa ascult ce mi se vorbeste. Si nu ma pot opri sa nu compar viata miinilor unui om cu insusi destinul filosofiei europene; intotdeauna afirmindu-se, intotdeauna creind forme noi, dar intotdeauna limitindu-se. Am vazut un singur om in viata mea caruia nu-i observam miinile. Nu m-am inselat: acel om, cel mai mare pe care il are veacul nostru, era un adevarat ginditor, unul la care gindirea a pornit mai departe, peste problematici si peste enigme.
Invata sa privesti mainile, prietene: Europa toata vorbeste in jocul lor.
GANDIRE MINORA SI GANDITORI PARAZITI
(Scrisori catre un provincial)
Cunosc, aici, tineri universitari si eruditi amatori care nu pot gindi decit in marginea cartilor franceze. Din acele carti franceze de placuta lectura, care nu cuprind nici proza poetica, nici filosofie, nici eseu; ci o fericita emulsie de ginduri, senzatii si confesiuni. Carti pe care tinerii nostri le mediteaza, le compileaza in discutiile sau seductiile lor, le extrag in caiete si le folosese la confectionarea articolelor critice. Carti merituoase de altfel, desi sint scrise de barbati fara temeinica munca filosofica; ai care se socotesc ginditori, pentru ca obisnuiesc sa reflecteze capricios in marginea aventurilor vietii contemporane.
Eseul insusi este un gen inferior, o forma hibrida. Menit izbinzii - in toate sensurile - din pricina feminizarii ai democratizarii culturii. Inferior prin concesiile facute de autor - chiar de un Valery - publicului. Inferior prin structura literara a frazei, care irnpiedica surprinderea gindirii elaborate filosofic. Inferior prin eliminarea vocabularului tehnic, a acelor expresii care intr-o constiinta nutrita filosofic - aduc notiuni inaccesibile cititorilor amatori.
Inferioritatea eseului nu-i clatina nici valorile proprii atit de mult slavite in ultimii ani - nici popularitatea. Literatura e de asemenea un gen inferior. Si intretine totusi spiritualitatea intr-un imens numar de constiinte. Daca eseul e vrednic de citit si controlat la un Emerson, Unamuno, Valery, Kierkegaard - a caror personalitate se exprima perfect, organic, necesar printr-un asemenea gen - apoi e jenant si insuportabil sub condeiul anumitor creere de minora capacitate iar aceste creere minore coplesesc astazi publicistica straina si indigena. Procedeul eseului" astfel conceput e simplu. Se alege orice subiect: Cervantes, moda, pacifismul, ultimul concert etc. Se insiruiesc adevaruri banale pregatite sub forma de paradoxe. Se citeaza un nume ilustru linga un debutant obscur. Acesta din urma e insotit, de obicei, de un compliment monden: deliciosul X...", savurosul autor al
", picantul dandy din
" etc. Urmeaza comentarii fara rost, pe care eforturi evidente nu le fac personale. Asemenea ,,eseuri sint lipsite, de obicei, de concluzii. Stim: eseurile trebuie scrise degajat. Un da sau nu, raspicat spuse, incheind o fraza nuda, ar risipi tot farmecul.
O incercare critica asupra unei opere poate fi inteleasa fie ca o reelaborare a ideilor autorului - fara nici cea mai neinsemnata intentie de a valorifica si premia anumite idei dupa un criteriu propriu - ; fie ca o atitudine personala hotarit afirrnata in fata operei. Ginditorii minori se multumesc sa comenteze anumite valori si sa le deformeze, insinuind astfel o interpretare personala, izvorind dintr-o viziune personala. Fara curajul angajarilor riscante, nu deformeaza niciodata prea mult miezul cartii sau pozitia autorului. Se furiseaza cu cite o gindire umila in umbra scandalului lui Gide, a polemicii valeriene, a mortii lui Rilke. Gindire in care nu e greu sa descoperi un Renan frunzarit, un Pascal nemistuit, un Goethe invatat in ultima biografie-roman, un Gourneont.
Dumneata vei spune: gazetarie. Nu, gazetarul autentic in permanenta experienta sociala si politica, imbogatit de revelatii psihologice - nu compileaza cartile eseistilor francezi. Nu are nici timp nici nevoie. Si apoi, insesi sufletele difera. Gazetarul e om de curaj: afirma sau infirma. Intr-un articol de minora gindire a unui publicist parazit - nu-l recunosti nici pe el, nici autorul discutat; ci recunosti multi. Alexandrinism fara eruditie. Diletantism fara mobilitate interioara. Feminism cerebral fara resurse sentimentale.
Nu gazetarie - care inseamna cronica, asadar roman, istorie, politica. Ci gazetarie cu pretentii de intelectualitate, gazetarie filosofica impestritata de citate si celebritati pariziene. Nu are cel putin nici meritul popularizarilor; pentru ca exista stilul, acea obsesie a debutantilor de a nu scrie niciodatd dupa cum le cere creerul si spiritul limbii.
Gazetgrie inutila, care inunda revistele literare - mai ales cele indigene - si da iluzia unei vieti spirituala active. Gazetarie plicticoasa - ea tot ce nu e original, proaspat, esential. Intrucit poate sa-mi foloseasca lectura cutarui june care imi vorbeste despre suflet mestecind pe Rivière - care la rindul sau a mestecat citiva maestri - si adaugind reminiscente dintr-un Dostoievski cunoscut à travers Gide sau Suarès?
Domnii acestia - care contribuie cu atita rivna la inscaunarea mediocritatii fresandate in spiritualitatea noastra nu pot medita asupra mortii decit cu Rilke (in traducere franceza fireste: cineva, inselat de titlul traducerii, imi pomenea odata prezumtios, de Geschichten vom guten Gott), asupra amorului cu Stendhal, Marand sau Stern, asupra virilitatii cu Montherland sau London, asupra pluralitatii constiintei cu Pirandello sau Bergson inteles de Thibaudet. Daca le trebuie o pilda, o cautgl in France. Daca vor o comparatie romantica pentru o presupusa critica a romantismului - inunda pagina cu Lamartine, ca si cum romantismul celorlalte literaturi nu ar fi vrednic de pomenit, iar romantismul eminescian de-a dreptul compromitator.. .
Ma aflu acum la o raspintie cu ispititoare drumuri. Dar nu trebuie sa uit ca iti scriu mai ales asupra parazitismului cerebral pe care il toleram toti cu feciorelnica timiditate. Problema cretinizarii prin exces de sensibilitate si mentalitate pariziana, e numai in treacat atinsa. Va trece inca mult timp pina ce domnii vor intelete ca - oricit ne-am trudi - vom fi intotdeauna [legati] de frantuzi si ca fecundarea cu elemente aproximative, mai precis mondene, ale unei singure culturi, ne poate fi fatala. Dar iata-ne prea departe. . .
A spune ca prefer gindirea autentica in locul cindirii forfecate in tomuri franceze... E mai mult: prefer sincera meserie de talmaci - care, cu modesta si trainica munca, popularizeaza in raccourçi diverse esente spirituale - celei de a corobora steril intre rafturile unei librarii sau deasupra unei Biblii provizoriu deschise la Eclesiast. Sint necesari ginditorii si cei ce se ridica impotriva-le pe anumite pozitii spirituale.
Parazitii sunt cei mai instructivi. Ei tradeaza un tip intelectual exaltat in mediocritate - sentimentala, morala, cerebrala si o faza dureroasa a unei culturi. Profilaxia se iveste de la sine.
ANNO DOMINI
(Profetism Romanesc)
Nu voi scrie asupra acelui consumat an 1927. Pentru un tinar, bilanturile sint umiliri. Ce ne mai leaga acum de tot sirul zilelor si noptilor scurse in acelasi ritm meschin, cu aceleasi nelinisti mediocre, cu aceleasi dureri si aceleasi desfatari? Ce s-a petrecut vrednic de tinut in seama pentru noi, tinerii; nu ne mai multumim cu studii adunate in volume cu eroism de gazeta, cu romancieri filosofind asupra tristetilor necesare? De ce sa comentam mignonele evenimente culturale, o carte, o polemica, un nume nou? Nu le putem privi decit eu dispretuitoare blindete.
In acel an 1927 nici un tinar n-a naruit definitiv faima unui batrin. In acel an 1927 nici un tinar n-a daruit tarii cea dintli bijuterie din comorile sufletului nou. Am zbenguit cu totii - sa o recunoastem - pe marginea aceleiasi prapastii, cu aceleasi gesturi mostenite, cu aceleasi strigtite imprumutate. Nimeni dintre noi n-a avut nebunescul curaj de a se avinta deasupra intunericului. Nimeni dintre noi nu si-a riscat creerul in vreuna din acele tainice experiente de pe urma careia ar fi putut smulge un autentic diamant pentru lesteaua noastra cultura.
Am fost toti mediocrii, ingimfati de o jalnica veselie. Nu trebuie sa ne inselam singuri alaturindu-ne in inchipuire parintilor si fratilor nostri la aceeasi virsta. Nu trebuie sa ne judecam decit la lumina datoriilor si posibilitatilor noastre. Nu trebuie sa pastram in fata ochilor decit drumul nostru. Ce ne pasa de toti netrebnicii juni ai generatiilor, de toti chefliii si ginsacii imbobociti la Paris, de toate haimanalele culturale - cind simtim ca mediocritatea ne-a coplesit si pe noi, ca slabiciunile ne-au impiedicat sa ajungem eroi, ca am indurat si noi tristetea sau entuziasmul unei tari intregi, in loc sa pastram necontenit acelasi suflet aspru si mindru?
Asadar - nu avem de ce sa privim inapoi. Nu trebuie sa privim niciodata inapoi. Ce putem gasi?
Articole, recenzii, carti? Dar noi am inteles ca toate acestea nu pretuiesc dacit oglindind flacarile sufletelor. Iar sufletele se schimba, flecarile se ascut si pilpiie in jurul altor ziduri. Teancurile noastre de articole, cartile noastre nu sint decit schelete, fara nici o pretuire pentru noi.
Ce ne pasa de acel 1927 atit de putin eroic, atit de putin propriu-zis nou, atit de putin tragic?
1928! Iata anul nostru, iata tarina ce asteapta saminta sufletului nostru, iata sfinta matrica in care vor rodi nazuintele, dorurile, elanurile cetelor noastre. As vrea ca fiecare tinar sa-si spuna: anul ca vine mi-a fost deruit de Dumnezeu pentru a-mi implini menirile! As vrea ca fiacare sa gindeasca, in fiecare dimineata: odata cu acest an, poate voi odihni si eu, pentru vecie. Ce las in urma mea? Ce dovada a acelei connstiinte create din initiativa proprie, cu atitea suferinte si atitea renuntari, a acelei constiinte spirituale, organizate, coerente care singura e nemuritoare?
Noi nu stim nimic despre acest an 1928. Dar il voim al nostru. Sintem datori sa gindim, calm si ferm: e ultimul an si e anul scadentei! Trebuie sa ne adunam intr-o singura raza, sa ajungem stapini pe clabucii duhului, sa lucram ca niste bestii la opera noastra, la constiinta noastra. Vom descoperi fiacare disciplina acelui ascetism purificator, launei Brahmacharyya mai putin aspra ca a inteleptilor indieni, dar tot atit de virila, de organizata, de rezistenta. Trebuie sa intelegem cu totii ca nimic nu se poate crea fara dureri, fara cumplite renuntari, fara sobra seriozitate. Parintii si fratii nostri s-au temut de seriozitate
Vietuieste acum vreun tinar care sa le invidieze soarta?
Hotariti-va si meditati asupra singurei opere pe care sintem datori s-o cream: constiinta, personalitatea. Opera ce nu se implineste cu zimbete, cu nostalgii, cu literatura, cu filosofie de five of clock, cu misticism feminizat. Opera cu nesfirsit purgatoriu de patimi mediocre. Cristal luminat in pestera de izvoare repezi, de piraiele culese din experiente.
Personalitatea se lumineaza in sufletele celor bogati in ciocniri, in nelinisti, in sinteze precipitate si mereu depasite. Iata care trebuie sa fie gindul nostru in acest ultim an pe care il mai avem de trait: sa cautam experientele, sa le intesificam, sa le desciplinam in asa fel incit nici un strop sa nu se piarda. Sa fim mereu noi si totul sa fie al nostru.
Anno Domini! Anul sfirsirii depline, al intilnirii cu acel judecator priceput in cintarirea constiintelor. Nu va dezgusta golurile launtrice, sufletul cirpit cu ultimale carti de la Nouvelle Revue Française sau Insel Verlg? ) Nu intelegeti ca trebuie sa ne coborim toti in galeriile noastre subterane, ca trebuie sa muncim cum parintii nostri niciodata n-au muncit, ca sa ne transfiguram, sa ajungem oameni si sa facem din aceasta tara a noastra un pamint al oamenilor, un pamint in care sfintul sa nu fie socotit nebun, iar dreptul sa nu fie scuipat ca un nating. Nu intelegeti ca acest ultim an trebuie sa-l inchinam aerisirii oraselor noastre, al secarii baltilor moldo-valahe, ca trebuie sa rasuflam si noi vazduh proaspat incai in ceasul mortii? Si, mai ales, nu intelegeti ca toate acestea nu trebuie sa, ramina vorbe vorbite, ca la inaintsii nostri?
Nu va repugna acelasi retorism cultural pe care il frunzarim, abatuti, in revistele de acum doudzeci de ani? Sa sfirsim odata pentru totdeauna cu declamatiile sufletelor lacramind in fata tricolorului! Pieptul nu le mai poate inghiti rasuflarea, ochii nu le mai pot rabda gesturile, urechile nu le mai pot culege tinguirile sau entuziasmul. Sa-i urâm!
Oboseala celorlalti nu ne vatama. Pastram frescheta celor douazeci de ani oricit noroi ne-ar stropi; oricita mediocritate ne-ar inabusi, oricite infringeri ne-ar coplesi. Ua singur gind: e ultimul an, anul crearilor, al revizuirilor, al scadentei.
O singura tinta: constiinta si rostul ei in purificarea de miasme. O singura arma: aspra neintrerupta munca de saisprezece ceasuri pe zi. La sfirsitul toamnei, aproape de moarte, vom fi altii si alta va fi tara...
Cred ca nici un tinar nu va socoti aceste pagini simple sfaturi ocazionale. Eu le vreau prilej de reculegere si prim pas in acest din urma an.
... Da, ultim an in adevaratul inteles al cuvintului. De ce sa ne ascundem? Nu stim cu totii ca vietuim o viata de bucurii si nadejdi minate? Nu asteptam cu totii scinteia care va aprinde pirjolul de acum zece ani deasupra dragului nostru pamint romanesc? Vom parasi atunci cartile, si dragostele, si visurile noastre. Si poate multi vom muri, nestiuti de nimeni, si nimeni nu ne va plinga, si urmasii nostri ne vor uita cu privirile inlantuite de alte orizonturi.
Ei, Doamne! nu trebuie sa ne intristam de aceasta moarte a noastra timpurie si nedreapta. Nu ne facem decit o umila datorie asa cum si-o faceau mosii nostri, si de la implinirea ei nu trebuie sa ne abata nici un gind rau, nici chiar constiinta ca sintem o jertfa inutila.
Dar cei care se vor intoarce? Vor mai putea ei sa-si lege viata dinainte? Se vor incalzi cu vechile valori, cu vechile, carti? Iata ceea ce nu trebuie sa uitam, calauziti de tragica soarta a fratlilor nostri mai mari, cu sufletele schilodite de razboi, cu viata rupta la mijloc, naufragiati fara rost in mijlocul unei lumi pe care ei o cred a lor si care le e, de fapt, inspaimintator de straina.
Chemarea i-a surprins pe pozitii provizorii, cautind inca, experimentind dezordonat si la voia intimplarii fara tel spiritual si fara orientare.
Aceasta nu se va tntimpla cu noi. Peste o personalitate crivatul nu trece. Oricite vom fi osinditi sa induram - vom ramine tot atit de oteliti daca purtam cu noi o constiinta inchegata, o personalitate.
Sintem datori sa precipitam experientele, sa atitam conflictele, sa atingem efectiv cadrele din care nu ne va putea smulge nimeni. Sintem datori sa vietuim o intensa viata spirituala, consumanta, neodihnita, fara rezerve integrata. lar aceasta nu se implineste decit cu infinite si continue renuntari.
...Ati inteles acum de ce acest an 1928 trebuie sa fie Anno Domini?
PROZA FANTASTICA
Tanarul se lasa condus fara sa priveasca intotdeauna in jurul lui. Uneori se trezea ca se gandeste la aceeasi fabuloasa ecuatie pe care, de atatea luni, nu izbutea s-o rezolve. - Fii atent, Dayan! se auzi strigat, ca daca te ratacesti in somn, iti vor trebui multi ani ca sa gasesti iesirea... - Nu dormeam si nu mi-e somn, raspunse Orobete, rosind. Ma gandeam la a cincea teorema. Daca as intelege-o as intalege ce mi se intampla acum. - Ai sa intalegi si fara ajutorul teoremei. Dar trebuie sa ne grabim. Inaintau, i se paru, din ce in ce mai repede, traversand o suita de incaperi slab luminate ale caror contururi nu le putea distinge. Curand au patruns intr-un salon cu mobile de o neobisnuita eleganta, cu tapiterii si oglinzi venetiene. S-au oprit amandoi in fata unei ferestre inalte si mari, cat jumatate din perete. - Mira ahora! exclama batranul. Priveste acum! Soarele! In cateva clipe va apune deasupra lacului
- Apune soarele! Sopti Orobete brusc emotionat. Si parca ar fi si n-ar fi acelasi soare de la noi, adauga. - Asa arata prin partile acestea, la sfarsitul lui Octombrie. N-as avea nevoie de o masina de calculat ca sa aflu a cata oara privesc apusul soarelui. Legenda ar spune: de o mie noua sute si mai bine de ani. Deci, fa socoteala. Dar, in realitate, e mult mai mult, mult mai mult... Ii lua mana si-l trase usor spre una din usi, pe jumatate intredeschisa. - De ce-ti spun toate astea tocmai dumitale, care te lupti cu 'viclenia Timpului', cu List der Zeit, ca sa parodiezi expresia lui Hegel, List der Vernuft, faimoasa 'viclenie a Ratiunii'? priveste usa aceasta intredeschisa. N-o sa intram, pentru ca incaperea de alaturi nu se afla in drumul nostru. Dar de la ferestrele ei, nu se vede niciodata apusul soarelui. Si tocmai acest amanunt, in aparenta atat de banal - ca de acolo nu se poate vedea niciodate apusul soarelui - a constituit multa vreme o mare taina. Intalegi ce vreau sa spun prin acest cuvant: 'taina'. O tragedie incheiata printr-o crima, dar atat de misterioasa, atat de iscuisit camuflata, incat nimeni n-a putut banui nimic... - Ca intr-o povestire fantastica scrisa de un poet genial, sopti Orobete. Mi-ar place s-o ascult... - Si mie mi-ar place s-o mai povestesc o data, spuse batranul apucandu-i. Dar in ritmul in care mergem noi acum, mi-ar trebui cateva zile. S-o lasam asa cum a ramas pentru toti cei din vremea aceea: o intamplare absolut inexplicabila... Mergeau mai repede ca niciodata pana acum, si dupa catva timp simti ca oboseste si, fara sa vrea, incetini pasul. - Stiu ce tot voiai sa ma intrebi de cand ne-am reintalnit, incepu batranul oprindu-se. Voiai sa ma intrebi daca este adevarat... Si nu prea stiu cum sa-ti raspund. In alte timpuri Dayan, cand oamenii iubeau legendele si, fara sa-si dea seama, prin simplul fapt ca le ascultau cu gravitate si incantare, descifrau multe taine ale Lumii - desi ei nici nu banuiau cat de mult invatau si descopereau ascultand sau povestind fabule si legende... - in alte timpuri, zic, se credea despre mine ca sunt Ahasverus, Jidovul ratacitor. Si intr-adevar, cata vreme oamenii luau in serios povestea mea, asta eram, Jidovul ratacitor. Nu ma explic, nu ma justific. Dar daca am ramas atata vreme printre voi, faptul acesta are un intales; un inteles profund si teribil. Iar cand veti fi judecati toti din aceste parti ale lumii, fie ca ati fost crestini, evrei sau sceptici si necredinciosi, veti fi judecati prin ce ati inteles din povestea mea...
LA TIGANCI
(fragment)
Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeași încăpere, și totuși recunoștea, așezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-și putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atingând tavanul, s-ar fi confundat cu pereții, dacă, pe alocuri, nu s-ar fi întins, prin unghiuri ascuțite, până la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite cu perdele, deschizându-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor și curios picate, sau acoperite cu șaluri și broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundându-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus prin felul lor cum erau așezate, alcovuri de diferite forme și mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-și oprească doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov ca să înțeleagă că era o iluzie, că de fapt ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate care-și împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. În clipa când își dădu seama de iluzie, Gavrilescu simți că odaia începe să se învârtească în jurul lui și-și duse din nou mâna la frunte.
- Ce Dumnezeu mi-ați făcut? repetă el.
- Nu m-ai ghicit, șopti fata cu zâmbet întristat. Și totuși ți-am făcut semn cu ochiul că nu eu sunt țiganca. Eu sunt grecoaica.
- Grecia! exclamă Gavrilescu, ridicându-se brusc în picioare. Grecia eternă!
Parcă oboseala i-ar fi pierit ca prin farmec. Își auzea bătăile inimii accelerându-i-se, o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.
- Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât la asta, să facem împreună o călătorie în Grecia.
- Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubești...
- Aveam douăzeci de ani și ea nu împlinise încă optsprezece. Era frumoasă. Eram amândoi frumoși, adăugă.
În acea clipă își dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat: avea pantaloni largi, asemenea șalvarilor, și o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască"
DESPRE PRIETENIE
Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic
celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic"
celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce asteapta de la tine sa ascunzi.
Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce
asteapta altul de la tine sa spui.
Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si
inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu
esti nici sincer, esti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fatza de care nu putem fi "sinceri".
Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate
se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.
Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare.
De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.
In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea
ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.
Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica,de a se compromite.
Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport,s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general,
ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel.
Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti.
Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.
Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: "Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!". Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea?
Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia.
M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.
O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic.
Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu
corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin.
Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el.
Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai
mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.
INTOARCEREA DIN RAI
" - Ei, spune-mi atunci daca ne-am impacat...
- Dar nici...
Nu avu timp sa completeze gandul. Buzele Unei il surprinsera, ii inrosisera gura, se oprira nesatioase, sugand, muscand. De atatea zile nu se mai imbratisasera. Au simtit amandoi ca altceva ii stapaneste de acum; nici bucuria ei ca se stie atat de decisiv iubita, nici furia lui de pana atunci, nici macar predarea aceea in fata intamplarilor, nimic din toate acestea nu mai conta. Un tremur, un alt sange, o alta nastere. Cand o stranse in brate, kimonoul i se desfacu, si din tot acel trup gol, cald, pe care camasa transparenta il facu si ma exasperant - se degaja o chemare nerusinat de sincera, un parfum de carne si de sex, aproape o magie sexuala. O ridica victorios, innebunit, caci dorinta nu mai avea nimic de apetit, acum, ci era insasi foamea lui de contopire, de plutire in carne, de ruperea insului, a demonului din el. Sa patrunda dincolo, in sex, in trup, in viata. Sa-si sfarame pielea carnii lui care il departeaza de carnea celeilalte. Ce furie, ce manios paroxism, sa simti oasele tale, inca ale tale, alaturi de oasele din adancul vietii celuilalt. Cealalta, Una, Ghighi, Lucky, o femeie, oricare femeie, ce importa? cine le mai tine seama? cine mai stie care sunt, cine sunt? De acum, sunt una singura, carnea, inflorirea ei sexuala, si mai ales sexul, comoara aceea de beatitudini, plutirea aceea neinchipuita in carnea altuia, in miezul lui viu si ucigator. O dezbraca hipnotizat, ca intr-un vis, ii descopera intai umerii, apoi sanii, pe care ii mangaie fara sa-i mai simta, apoi pantecele, sexul, genunchii. Una ramane goala, palida. Fa ce vrei cu mine, destrama-ma, topeste-ma, prafuieste-ma. Dorinta nu mai are obiect, simturile s-au pulverizat ca intr-o plasa vie, cosmica, isi simte membrele ca niste arcuri ce nu mai sunt ale ei, si cer toate aceeasi rupere, aceeasi delasare suprema. Voluptatea e atat de mare, incat o sufoca, simte un nesfarsit gol in piept, undeva sub sani, un gol care o slabeste cumplit, parca i-ar suge tot sangele.
Pavel se dezbraca gatuit, cu gesturi largi, parasite. O inspaimantatoare fantana de bucurii si presimtiri galgaie in trup, o bogata adormire se asterne peste orice gand, orice amintire. Piatra ei de sange...Ce frumos, ce clar, ce nesfarsit de adevarat e sexul ei, floarea ei. Toate cuvintele i se par bune, toate gesturile i se par caste. Daca ar putea, s-ar opri in fata trupului acestuia rasturnat, cu dunga bine stiuta spre ovalul pantecelui, si s-ar ruga, ar adora, nu sexul, nu femeia care il poarta nevinovata, ci taina aceasta a plutirii intregi, miracolul acesta al regasirii, al unirii cu sine, impacarea intr-o bucurie repede uitata. Nimic nu ramane, nimic decat intregirea sau amintirea intregirii. Sa te recapeti, abandonandu-te, sa cresti pierzandu-te. Cate mii de perechi s-au unit pana astazi de la inceputul lumii, ca sa-mi fie dat mie norocul de a trai intreg ceasul acesta?...
Dar nici un gand nu se articula. Ero o prezenta, o comuniune. Parfumul carnii ei poarta aceeasi binecunoscuta asteptare. Sanii au impietrit, coapsele incep sa tremure, parca linia lor ar incerca sa ajunga altceva decat simplu contur, sa transceada spatiul si sa curga, sa devina, sa ajunga muzica. Pavel priveste imbatat, fara lumini, fara memorie, trupul acesta de miracol. Unirea lor e o pierdere lina, zbatuta, lunga, de-a dreptul in vis... "
|
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
Biography
One of the greatest Romanian writers, Mircea Eliade was also a great cultural personality. His works, starching out over six decades, consists of short stories, novels, plays, memoirs, works of mythology, folklore, ethnology, sociology, anthropology, studies of history of religions. In spite of this diversity, all of Mircea Eliade's works are based on or have something to do with his theory of the camouflaging of the sacred in the profane. The influence of his thought, through his works and through thirty years as director of History of Religions department at Chicago University, is considerable. Mircea Eliade was the Sewell L. Avery Distinguished Service Professor of the History of Religions at the University of Chicago where he remained and taught until his death on April 22 in the year 1986. Eliade was a student in philosophy at the Faculty of Letters and Philosophy from Bucharest. In October he graduates the University of Bucharest with a paper on Campanella. In 1933 Mircea Eliade gets his PhD in philosophy with The Compared History of the Yoga Techniques. In 1945 he moves to paris and in 1948 he starts his collaboration with the magazine Critique, under the command of Georges Bataille. In 1957 he moves to Chicago as a professor of history of religions at the University of Chicago and in 1966 he becomes a member of The American Academy of Arts and Sciences.
Bibliography
1924, Romanul adolescentului miop. (Novel of the Nearsighted Adolescent). Published in serial form in the periodicals Cuvântul, Viața Literară, and Universul Literar. Published in French: Ladolescent miop. Paris: Acte Sud, 1992. RR pp.48-73.
1927, "Itinerariu spiritual" (Spiritual Itinerary) Cuvântul (Sept.-Nov. 1927). RR pp.245-270.
1928, Gaudeamus. Revista de istorie si teorie literara. RR pp.56, 198-201.
1928, "Apolgia virilității" (Apology for Virility.) In Gândirea 8 (1928):8-9. RR pp.216-223.
1930, Isabel și apele diavolului (Isabel and the devils waters). Editura Natională Ciornei, Bucuresti. RR pp.414-436.
1932, Într-o Mânăstire din Himalaya, (In a Himalayan Monastery) Editura Cartea Româneasca, București.
1932, Întoarcerea din rai (Return from Paradise). Written in late 1932 and published in 1934, Editura Națională Ciornei, București. The first part of a projected trilogy with Huliganii (the Hooligans) and Viața Nouă (New Life). RR pp.677-707, 1035-1040.
1933, Maitreyi. Editura Cultura Natională, Bucuresti.
1934, Lumina ce se stinge (The Failing Light), Editura Cartea Românească, Bucuresti. RR pp.436-460.
1934, Șantier (Work in progress), Editura Cugetarea, Bucuresti, 1935. RR pp.752-755.
1935, Huliganii (The Hooligans), Editura Natională Ciornei, Bucuresti. RR pp.1007-1035.
1935, Domnișoara Christina (Miss Christina) Mademoiselle Christina. Paris: LHerne 1978. (French introduction by Eliade, 1978.). RR pp.1045-1052. In Mystic Stories: The Sacred and Profane. Tr. Ana Cartianu, edited by Kurt Treptow. Classics of Romanian Literature Series, Vol. II. Boulder: East European Monographs, 1992.
1936, Șarpele (The Serpent). Editura Natională Ciornei, Bucuresti, 1937. Andronic et le Serpente. Paris: LHerne 1979. (Introduction by Sorin Alexandresco). RR pp.1057-1073.
1937, "Aventura" (An Adventure) and "Intâlnire" (An Encounter). Both published in the back of the original edition of Șarpele. RR pp.1041-1042.
1938, Nuntă în cer (Marriage in Heaven). RR pp.1160-1178.
1939, Iphigenia. Play, Valle Hermosa, Argentina: Editura Cartea Pribegnei,
1951. Bucuresti: 1974. RR pp.1178-1185.
1940, Nopți la Serampore (Nights at Serampore). Translated by William Ames Coates, in Two Strange Tales. Boston and London: Shambala, 1986. RR pp.1185-1193.
1940, Secretul doctorului Honigberger (The Secret of Dr. Honigberger). Translated by William Ames Coates, in Two Strange Tales. Boston and London: Shambala, 1986.
1943, "Oameni și pietre" ("Men and Stones") Play. RR pp.1193-1199.
1945, "Un om mare" ("A Great Man"). Translated by Eric Tappe. In Fantastic Tales. London: Dillons, 1969. RR pp.1199-1203.
1946, "Fratele risipitor" (The Prodigal Brother) Luceafarul, 2, 1949, pp. 162-70.)
1951, "1241" (A Play in One Act) in Caiete de dor, 4 (1951): 10-14. Republished in Revista de istorie și teorie literară XXXIV (April-September, 1986): 2-3.
1952, "Douăsprezece mii de capete de vită" ("Twelve Thousand Head of Cattle"). Translated by Eric Tappe. In Fantastic Tales. London: Dillons, 1969.
1954, Noaptea de Sânziene (The Forbidden Forest), Ioan Cuza, Paris,
1971. Translated by M. L. Ricketts and Mary Park Stevenson. Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1978.
1955, "Fata căpitanului" (The Captains Daughter). Published in La Țigănci și alte povestiri, Bucuresti: Editura pentru Literatură, 1969.
1955, "Adio" ("Goodbye") in La Țigănci și alte povestiri, translated by M. L. Ricketts in Imagination and Meaning. The Scholarly and Literary Works of Mircea Eliade, edited by Norman Girardot and M. L. Ricketts. New York: The Seabury Press, 1982.
1960, La Țigănci ("With the Gypsy Girls"). Translated by William Ames Coates. In Tales of the Sacred and Supernatural. Philadelphia: Westminster Press, 1981.
1963, "O fotografie veche de 14 ani" ("A Fourteen Year Old Photograph"). First published in Nuvele, Madrid; Colectia Destin, 1963. Translated by M. Ricketts. The Louisberg College Journal, vol. VIII (1974): 3-15.
1963, Ivan in Nuvele, Madrid, Colectia Destin: 1963.
1963, "Podul" (The Bridge), in La Țigănci și alte povestiri, Bucuresti.
1963, "Ghichitor in pietre." ("The Man Who Could Read Stones") in Nuvele, Madrid, Colectia Destin: 1963. Translated by Mac Linscott Ricketts in Changing Religious Worlds: The Meaning and End of Mircea Eliade, ed. Bryan Rennie. Albany, NY: 2000.
1964, "Într-o cazarmă" (In a Barracks) in Destin (Madrid), 13-14 (1964): 84-92.
1967, Pe Strada Mântuleasa (The Old Man and The Bureaucrats). Translated by Mary Park Stevenson. Notre Dame and London: University of Notre Dame Press, 1979.
1968, În curte la Dionis (In Dionysus Courta collection of short stories), Editura Cartea Românească, Bucuresti.
1970, "Coloana nesfârșită" ("The Endless Column"), Editura Minerva, 1996.
1971, "Uniforme de general" (Generals Uniforms), in În curte la Dionis (In Dionysus Courta collection of short stories), Caietele inorogului IV, Paris, 1977.
1974, "Incognito la Buchenwalt" (Incognito at Buchenwalt), in În curte la Dionis, Caietele inorogului IV, Paris, 1977.
1975, "Pelerina" ("The Cape"), in Nuvele inedite, Editura Rum-Irina, Bucuresti, 1991. Translated from the Romanian by Mac Linscott Ricketts in Youth without Youth. Columbus: Ohio State University Press, 1988.
1976, "Les Trois Grâces," in În curte la Dionis, Caietele inorogului IV, Paris, 1977. Translated by Mac Linscott Ricketts. In Tales of the Sacred and Supernatural. Philadelphia: Westminster Press, 1981.
1976, "Tinerețe fară de tinerețe" ("Youth Without Youth.") Translated by Mac Linscott Ricketts in Youth without Youth. Columbus: Ohio State University Press, 1988.
1979, "Nouăsprezece Trandafiri" ("Nineteen Roses.") Translated by Mac Linscott Ricketts in Youth without Youth. Columbus: Ohio State University Press, 1988.
1979 "Dayan" in Nuvele inedite, Editura Rum-Irina, Bucuresti, 1991.
1982, "La umbra unui crin" ("In the Shadow of a Lily") in Nuvele inedite, Editura Rum-Irina, Bucuresti, 1991.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|