PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
ivan(continuare) de  mircea eliade   — La domnişoara Laura, clătină din cap, zîmbind Zamfira. Să n-aveţi grijă, domnule elev, că dacă ajungem noi înaintea dumneavoastră, acolo mergem întîi. Şi-i spuneam că veniţi curînd, curînd, şi veniţi cu galoane de sublocotenent. — Să nu-i spuneţi asta, îl întrerupse Darie, să nu-i spuneţi de galoane. Să-i spuneţi ce v-am rugat eu, adăugă. Se simţi deodată sleit de puteri şi-şi privi braţul rănit. I se părea mereu că sîngerează, şi uneori i se părea că hemoragia începuse demult, că era, sub tunică, leoarcă de sînge, şi tot aştepta să vadă şiroaie de sînge scurgîndu-se, calde, pe pămînt. — Dacă n-o să ţineţi tot minte, reluă tîrziu, aproape în şoaptă, să-i spuneţi măcar esenţialul. Că deşi ne-am cunoscut numai trei ani, ne-am cunoscut de totdeauna, şi am fost fericiţi, de la începutul lumii, şi tot aşa vom fi pînă ce se va stinge ultima stea din ultima galaxie. Ţineţi bine minte ce vă spun eu acum, că lucrul acesta e cel mai important: să-i spuneţi că teiul pe care-l ştim noi, la Iaşi, teiul acela ne-a fost de-ajuns. Noaptea dintîi, cînd ne-am oprit acolo, a rămas cu noi şi va rămîne aşa, noaptea noastră, pînă la sfîrşitul lumii. Teiul nu-şi va scutura niciodată florile. Nu şi le mai poate scutura. E al nostru, şi tot ce-i al nostru nu-i în timp, n-are durată... — Spunem, domnule elev, îl linişti Zamfira udînd batista şi ştergîndu-l încet, cu mare grijă, pe buze, pe faţă, pe frunte. Dar acum să vă odihniţi, că au început să se aprindă stelele şi curînd după miezul nopţii trebuie s-o pornim din nou... Erau, ca de obicei, ascunşi în porumbişte, cu pulberea amăruie, mirosind a fum, deasupra lor, vorbind în şoaptă şi îndrăznind să ridice glasul numai cînd îi asurzea larma greierilor. — Este extraordinar cum au rezistat, atîtea zile, interveni din nou Laura. Şi este de neînchipuit cum au izbutit să se strecoare printre trupele ruseşti, cum au reuşit să găsească apă, şi chiar rachiu, ca să-i spele rana, şi au avut întotdeauna de mîncare... — Porumb uscat, rădăcini, cîţiva pesmeţi, o întrerupse Darie zîmbind. In a cincea zi, o bucată de ciocolată, pe care a găsit-o Iliescu în buzunarul unui soldat german, mort. Treceau convoaie de prizonieri pe şosea, şi erau mulţi răniţi, cădeau şi rămîneau pe marginea şoselei, pînă se îndura Dumnezeu sau vreo santinelă din convoiul următor şi nu se mai chinuiau. Iliescu învăţase acum unde să caute şi cum să găsească lucrurile folositoare: apă, pesmeţi, chibrituri, tutun. Numai pîine nu găsea. — Cum de nu s-au rătăcit ? exclama Laura. Cum de-au izbutit, atîtea zile, să nu se întîlnească faţă în faţă cu oamenii din sat ? Căci începuse culesul porumbului. — Am avut desigur noroc, continuă Darie. Dar Zamfim avea instinct de jivină sălbatecă, parcă simţea de departe apropierea omului şi ne ascundeam pe loc. Am stat ascunşi o oră întreagă, într-o claie cu fîn, şi auzeam cum lucrează femeile la cîteva sute de metri în preajma noastră... Dar ce mă tortura mai mult era accidentul meu. Nu ştiu cum au reuşit si mă transporte atîtea nopţi, cînd pe carabine, cînd într-o manta rusească. Nu-mi mai amintesc. Probabil că leşinam, sau eram atît de secătuit, încît nu-mi mai dădeam seama de nimic. Dar mă gîndeam la Ivan, la discuţia noastră, care mă impresionase atît. Unde i-a fost binecuvîntarea ? Că pe el l-au purtat mai puţin de un ceas, iar pe mine, după norocul pe care ni-l adusese binecuvîntarea lui Ivan, mă purtau noapte după noapte. Mi-aduc aminte că m-am întrebat o dată dacă nu cumva Ivan a dorit accidentul, numai ca să mă poată întîlni şi să-mi spună tot ce avea de spus. Dar ce erau de vină Iliescu şi Zamfira în toată controversa asta filozofică ?... — N-a fost filozofie, domnule elev, şopti Zamfira. Ceasul rău... — Iar au început să se adune corbii, spuse tîrziu Iliescu. Ce semn o mai fi şi ăsta ? Darie privi, cu mîna streaşină la ochi, căci cerul era încins şi lumina difuză îl orbea. — Sînt avioane, spuse. — Sînt şi avioane, dar zboară sus, foarte sus, adăugă Zamfira. Corbii sînt pe-aici, pe-aproape... Darie căzu pe gînduri şi zîmbi. — In fond, asta facem şi noi. Ne ţinem după ei, după ai noştri, dar de departe, tot mai de departe... La cîte zeci de kilometri credeţi că se află acum frontul ? Căci de cîteva zile nu se mai aud nici brandurile, nici artileria noastră... —Dacă se dezlănţuie curînd contraatacul german, făcu Iliescu, ne pomenim cu frontul peste noi într-o zi, două. — Nous sommes foutus ! şuieră printre dinţi Darie. Foutus pour l'eternite! Incercă să adoarmă din nou, dar arşiţa i se părea mai înăbuşitoare ca altădată, şi oricum ar fi încercat să se aşeze între porumbi, braţul rănit zvîcnea, parcă tot mai plin de sînge, şi auzea sîngele zvîcnind în tîmple, bătîndu-i să se spargă în urechi. Ceilalţi adormiseră, cu batista pe faţă, cu mîna pe carabină, dar se trezeau pe rînd, la răstimpuri scurte, şi-l cercetau cu privirile, cîteva clipe. Tîrziu, după apusul soarelui, Darie îşi dădu seama de ce nu poate dormi. Se aflau în aceeaşi porumbişte în care intraseră cu multe zile înainte, nu-şi mai putea aminti cu cîte; se aflau la cîteva sute de metri, sau poate mai puţin, de locul unde fusese îngropat Ivan. Recunoscuse porumbiştea în zori, cînd se tupilaseră istoviţi, suflînd greu, înaintînd cu teamă printre porumbi. O recunoscuse, dar era prea extenuat ca să mai vorbească. In noaptea aceea încercase pentru întîia oară să meargă, sprijinindu-se într-un fel de baston rupt dintr-un băţ de cort, gros şi solid, pe care-l găsise Iliescu. Umblase anevoie, călcînd cu frică, pe marginea şoselei, ajutat la răstimpuri de unul din ei şi odihnindu-se la fiecare cinci, zece minute. In aproape cinci ceasuri de mers, nu făcuseră nici zece kilometri, dar tot făcuseră mai mult decît în celelalte nopţi, cînd îl purtaseră ei. — Ne-am întors de unde am plecat, şopti cît putu mai încet, ca să nu-l trezească. Ne-am întors lîngă Ivan. Aproape că-i venea să rîdă, atît de absurdă i se păru deodată aventura lor. Dacă ar fi fost sigur că nu-i trezeşte, s-ar fi furişat printre porumbi şi i-ar fi aşteptat acolo, pe groapa lui Ivan. — In fond, n-are nici o importanţă, şopti din nou. Nimic n-are importanţă. Nous sommes foutus ! Din toate punctele de vedere. Ştiam asta de la început. Tot ce s-a întîmpl după 8 noiembrie... Altă dată, într-o seară, tot în porumbişte — dar cînd? — tresărise auzindu-l pe Zamfira întrebînd: — Ce s-a întîmplat după 8 noiembrie domnule elev ? — Tot felul de lucruri, începuse el zîmbind. Lucruri cari m-au făcut şi m-au desfăcut, şi m-au făcut din nou... — Dar recunoaşte că n-ai îndrăznit să le vorbeşti de mină. Le-ai vorbit de Laura lui Petrarca, şi mă întreb ce-au înţeIes ei din acea lungă şi laborioasă fenomenologie a Muzei mai ales că aveai febră. Nu că n-ar fi putut înţelege, dar că i-ar fi putut interesa pe ei o romanţă de la începutul Renaşterii italiene ? Dacă le-ai fi vorbit de mine, de Iaşi, de strada Toamnei numărul 11, ar fi fost altfel. I-ar fi interesat, pentru că, foarte probabil, asta era şi povestea lor... — O luăm din loc, domnule elev, şopti Zamfira. Se ridică anevoie, ajutat de Iliescu, dar deşi se simţea mai obosit ca de obicei, porni hotărît, aproape nerăbdător. La un pas înaintea lui, Zamfira îi înlesnea trecerea printre porumbi. Pentru întîia oară cerul nu mai era acoperit de stele, şi totuşi nu se ghiceau norii, ci numai o boare fumurii plutind foarte sus. Şi pentru întîia oară nu se mai auzeau greierii. La răstimpuri, foile de porumb tresăreau cu un sunet surd, metalic, ca atinse de o adiere pe care ei n-o simţeau. — Nu pe-acolo, domnule elev, făcu Zamfira văzîndu-l că se îndreaptă hotărît, grăbind pasul, către un luminiş între lanurile de porumb, străjuit de doi arbori singuratici, pe-acolo ieşim în drumul de căruţă pe care am venit azi-di-mineaţă. — Asta voiam şi eu să vă arăt, spuse Darie fără să se oprească. Să vă arăt că ne-am întors acolo de unde am plecat, acum zece, douăsprezece zile, cînd o fi fost asta. Uite, la cîţiva metri mai sus, pe stînga, în dreptul pomului, acolo i-aţi săpat voi groapa. Groapa lui Ivan, adăugă simţind că Zamfira îi prinde braţul sănătos ca să-l oprească. — Nu e asta groapa, domnule elev, şopti el. Ivan odihneşte la mulţi kilometri în spatele nostru, spre răsărit. Cel puţin la patruzeci de kilometri... — Şi, totuşi, acolo v-am văzut săpînd, reluă Darie. Veniţi cu mine, să v-o arăt, că nu e departe. După cîţiva metri, se opriră toţi. Groapa nu era adîncă. Parcă cei care o săpaseră şi-ar fi dat seama că era prea mare şi renunţaseră s-o termine. Sau poate nu mai avuseseră timp. — Asta nu e groapa, domnule elev, vorbi tîrziu Zamfira, în şoaptă. Asta a fost săpată pentru altceva. Pentru ce, nu-mi pot da seama. Dar nu vedeţi, e mai lungă de trei metri, şi acolo, alături, este încă una la fel, dar s-ar zice că nu e dreaptă, parcă ar coti, parcă s-ar desface în cruce. Şi poate mai sînt şi altele, mai departe, dar nu le vedem de aici. — S-o luăm din loc, şopti Iliescu, după ce mai cercetă o dată cerul. Să nu ne apuce ploaia. N-a început să bureze decît după ce-au ajuns în şosea, şi au traversat-o ca să nu-i ajungă din urmă camioanele ruseşti. Umblau la vreo două sute de metri, pe un drum îngust, paralel cu şoseaua. —Dacă se înteţeşte ploaia, şopti Iliescu la o haltă, avem noroc că găsim mai uşor apă. Dar dacă plouă cîteva zile în şir, cresc apele, se umflă fluviul şi o să fie mai greu la trecere. Ploua mărunt, lin, fără grabă, şi Darie înainta tot mai greu, încleştîndu-şi dinţii ca să nu geamă. Zamfira umbla alături de el, Iliescu la vreo douăzeci de metri înainte. Tîrziu, aproape de 3, le făcu semn să rămînă pe loc. Se întoarse repe aproape alergînd. — Intrăm în sat, şopti. Trebuie să traversăm din nou şoseaua şi să încercăm pe dincolo, arătă întinzînd braţul. Darie îşi îngăduia acum să sufle greu, dar îşi stăpînea furie geamătul. —Ne apropiem cu băgare de seamă de şosea, continuă Iliescu, şi stăm la pîndă. E o cotitură în spatele nostru, şi cînd ne vine, între două camioane, traversăm şoseaua în fugă. Ei o iau înainte, adăugă depărtîndu-se. Aşteptau, îngenuncheaţi sub ploaie, la cîţiva metri de şosea, ascunşi sub bălării, pipernicite. Camioanele treceau, parcă tot mai rar, cu farurile stinse. După vreo zece minute, Iliescu se ridică brusc şi, plecat din şale, începu să alerge. Il văzură cum se pierde în întuneric. — Să fiţi gata, domnule elev, şopti Zamfira, că acum e rîndul dumneavoastră. Să lăsăm să treacă şi camionul ăsta.l Acum! şopti el din nou cîteva clipe în urmă. Acum! Săriţi domnule elev!... Cu efort, gemînd de durere, Darie se înălţă brusc şi pornii cît putu mai repede, spre şosea. Ţinea strîns în pumn bastonul, gata să se spijine de va fi nevoie, dar foarte curînd îşi dădu seama că poate alerga şi, dîndu-i drumul din mînă, porni la goană peste cîmpie. Zărise de departe fluviul şi ar fi continuat să alerge dacă nu s-ar fi auzit strigat de locotenent. Se opri, întoarse capul şi dădu cu ochii de el. — Am ajuns, domnule locotenent, îi spuse apropiindu-se. Am ajuns la timp. Dar unde e podul ? întrebă. Locotenentul zîmbi şi întinse braţul. Fluviul curgea lin maiestuos, tăcut, la cîteva sute de metri în faţa lor. Nu i se zărea celalalt mal, căci ploaia continua să cadă măruntă, ţesînd parcă o perdea de negură, pe care lumina incertă, palidă, în care se ghiceau deja zorile, nu izbutea s-o străpungă. Din spatele lor, apăreau necontenit grupuri risipite, şovăiau cîteva clipe, apoi coborau spre mal, unde se alcătuiseră deja convoaie, aşteptînd parcă semnalul de plecare. — Dar unde e podul ? întrebă din nou Darie. Nu se vede nimic... Locotenentul ridică din umeri. —Uită-te mai bine, Darie. Sînt fel de fel de poduri pe lume. Acesta de-aici, din faţa dumitale, duce la noi acasă. — Acasă, repetă Darie. Duce la noi acasă. Şi după ce ajungem acasă, ce se întîmplă cu noi, domnule locotenent ? V-am mai întrebat o dată, şi nu mi-aţi răspuns. Ce se întîmplă după ce ajungem acasă ? Ar fi îngrozitor să nu ne putem odihni niciodată... Cobora alături de locotenent, şi cînd ajunse foarte aproape, îşi dădu seama că mulţimea aceea tăcută, ale cărei convorbiri le auzea totuşi, convoaiele acelea care i se păruseră că aşteaptă semnalul de plecare se mişcau deja, înaintau, şi încă destul de repede, pe deasupra fluviului, ca şi cum ar fi trecut pe un pod nevăzut. Ajunsese acum chiar pe marginea fluviului. — Vii şi dumneata, Darie ? îl întrebă locotenentul. Apoi se îndreptă către un grup care-i aştepta, neîncercînd să-şi ascundă nerăbdarea, deşi îi priveau pe amîndoi cu căldură, aproape cu fervoare, zîmbindu-le. Cei dintîi începuseră să treacă, şi atunci parcă soarele răsări din toate părţile, căci lumina îl orbi, şi văzu podul pe care ceilalţi înaintau din ce în ce mai repede, pod crescut parcă chiar din lumina aceea de aur care-l orbise, şi tot în acea clipă îl asurzi o explozie sonoră, nefiresc alcătuită, parcă din sunete de gigantice clopote de cristal, şi talgere de alamă, şi flaute, şi ţiuit de greieri. Simţi mîna Laurei pe frunte, se auzi strigat, dar nu deschise ochii. — Nu mă trezi, Laura, şopti. Mai lasă-mă să-i văd. Să-i văd trecînd podul... —Nu e domnişoara Laura, domnule elev. Sîntem noi, Iliescu şi Zamfira, din plutonul dumneavoastră. —Vasăzică, e adevărat ? întrebă Darie fără să deschidă ochii. De data aceasta e adevărat?... — E adevărat, domnule elev, şopti Zamfira cu voce sugrumată de emoţie. Ce să-i spunem domnişoarei Laura ? — Să-i spuneţi să nu-i fie frică. Că toate sînt aşa cum trebuie să fie, şi e frumos. Să-i spuneţi că e foarte frumos. E o lumină mare. E ca în strada Toamnei... Se ridică brusc şi, fără să-i privească, porni din nou, repede, aproape alergînd. Nu mai era lumina de aur de la pod, şi nici fluviul nu părea atît de aproape. Il zărea, îl ghicea mai mult, departe, în faţa lui, spre apus. Dar alerga cu o bucurie uitată, copilăroasă, simţindu-se copleşit de o beatitudine totală, fără nume, fără înţeles. Şi atunci îşi aminti: Nu i-am binecuvîntat... Se opri, aproape cu părere de rău. Auzea cum i se bate inima din ce în ce mai puternic. Mai privi o dată către fluviu şi i se păru că începe să se topească încet în negură. Şovăi cîtva timp, apoi întoarse hotărît spatele şi se îndreptă încercînd să grăbească pasul, către lanul de porumb unde se ascunseseră — dar cînd? cînd? în ce viaţă?... Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE