FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
versuri (3)
de  lucian blaga
 
AMINTIRE


Unde esti astazi nu stiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastra.
Alunec in amintire, e-asa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pamant
privirile tale erau albastre si-nalte de tot.
Zvon legendar se ridica din brazi.
Ochi atotintelegator era iezerul sfant.
In mine se mai vorbeste si astazi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui sa tai iarba,
ar trebui sa tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tagaduirei pe umar
in cea din urma tristete ma-ncing.


AMURG DE TOAMNA


Din virf de munti amurgul sufla
cu buze rosii
în spuza unor nori
si-atita
jaraticul ascuns
sub valul lor subtire de cenusa.

O raza
ce vine goana din apus
si-aduna aripile si se lasa tremurind
pe-o frunza:
dar prea e grea povara -
si frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
si mai adânc,
să nu-l ajunga nici o raza de lumina:
s-ar prabusi.

E toamna.

BIOGRAFIE


Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi si isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperisele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiasi vetre
fac schimb de taine cu strămosii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
povestile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea si luna.
Ziua trăiesc împrăstiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat si mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.


BUNATATE TOAMNA


Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum.
O minune e câteodată boala.
Pătrunse de duh,
fetele-si lungesc ceara,
dar nimeni nu mai caută vindecare.

Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările.
Toamna toti oamenii încap laolaltă.
Iar noi cei altădat-atât de răi
azi suntem buni, parcă am trece fără viată
prin aurore subpământesti.

Portile pământului s-au deschis.
Dati-vă mânile pentru sfârsit:
îngeri au cântat toată noaptea,
prin păduri au cântat toată noaptea
că bunătatea e moarte.


CALUGARUL BATRAN IMI SOPTESTE DIN PRAG


Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pan-apune soarele?

Vreau sa-mi dau sufletul
deodata cu serpii striviti in zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvarcolit si eu in pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit si eu in soare ca ei?

Viata mea a fost tot ce vrei,
cateodata fiara,
cateodata floare,
cateodata clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, si golul mormantului
imi suna in urechi ca o talanga de lut.
Astept in prag racoarea sfarsitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia tarana un pumn
si mi-o presara pe cap in loc de apa si vin.
Boteaza-ma cu pamant.

Umbra lumii imi trece peste inima.


CANELE DIN POMPEI


Văzui în Pompei acel câne roman.
Așa ni-l voiră zeițele sorții -
mulaj conservat în materia morții,
să nu-l putrezească nici ploaie, nici an.

Ieșise să scape de norul din ușă,
de noaptea căzută din munte cu foc.
Dar cânele, scurt răsucindu-se-n loc,
se stinse rânjind și mușcând din cenușă.

Te văd Dumnezeule - plumb, scrum și nor -
odată venind peste mine prin ușă,
din muntele cerului, cutropitor.

Scăpa-voi doar în poartă. Apoi
mușca-voi, în Tine, a lumii cenușă.
Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi.

CANTEC PENTRU ANUL 2000

Vulturul ce roteste sus
va fi atunci de mult apus.

Langã Sibiu, langã Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi si atunci.

Mai aminti-mã-va un trecãtor
vreunui strãin, sub ceasul lor?

Nu cred sã mã vesteascã cineva
caci basmul ar incepe-asa:

Pe-aici umbla si el si se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

1943

CÂNTECUL SOMNULUI

Plăcut e somnul lângă o apă ce curge,
lângă apa ce vede totul, dar amintiri nu are.
Plăcut e somnul în care
uiți de tine ca de-un cuvânt.
Somnul e umbra pe care
viitorul nostru mormânt
peste noi o aruncă, în spațiul mut.
Plăcut e somnul, plăcut.


CATRE CITITORI


Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi.
Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta
si asteptati să vorbesc. -- De unde să-ncep?
Credeti-mă, credeti-mă,
despre orisice poti să vorbesti cât vrei:
despre soarta si despre sarpele binelui,
despre arhanghelii cari ara cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care crestem,
despre ura si cadere, tristete si rastigniri
si inainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
asa de mult să plinga si n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea -- lasati-mă
să umblu mut printre voi,
să va ies în cale cu ochii inchisi.


CATRENELE FETEI FRUMOASE

I
Deoarece soarele nu poate sã apunã
fãr’ de a-si întoarce privirea dupã fecioarele
cetãtii, mã-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fatã frumoasã e
O fereastrã deschisã spre paradis.
Mai verosimil decât adevãrul
e câteodatã un vis.

III
O fatã frumoasã e
lutul ce-si umple tiparele,
desãvârsindu-se pe-o treaptã
unde povestile asteaptã.

IV
Ce umbrã curatã
aruncã-n luminã o fatã!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fãrã de patã.

V
O fatã frumoasã e
a traiului ceriste,
cerul cerului,
podoabã inelului.

VI
Frumsete din frumsete te-ai ivit
întruchipatã fãrã veste,
cum “într-o mie si una de nopti“
povestea naste din poveste.

VII
O fatã frumoasã e
o închipuire ca fumul,
de ale cãrei tãlpi, când umblã,
s-ar atârna tãrna si drumul.

VIII
O fatã frumoasã e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fatã frumoasã e
cum ne-o aratã soarele:
pe cale veche o minune nouã,
curcubeul ce sare din rouã.

X
Tu, fatã frumoasã, vei rãmânea
tãrâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevãratã amintire.


CEAS


Târziu, pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că până la tine-nțelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte-am ieșit.

Crezusem vai cu tărie
că niciodată sfârșit nu va fi.
Ți-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă
flacăra vrei s-o-ntreții.
Ți-am zis alte dăți: vezi tu jeraticul, truda în vatră?
Din fumul albastru ce iese
mereu cerul se țese.

Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale
cu capul în mâni,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale
de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ți este ușor
în cetatea cu punțile trase.
Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase
nimeni să-l bea,
toarnă cenușă-n ulcior.

CRESC AMINTIRILE


Intr-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgariat
staruitor
in scoarta unui arbor – numele –
cu slove mici, stangace si subtiri.
Azi am vazut din intamplare
cum slovele-au crescut din cale-afara – uriase.
Asa iti tai tu copilo numele
in inima-mi supusa
marunt, marunt, ca un strengar.
Si dupa ani
si ani de zile-l vei gasi
cu slove-adanci si uriase.

CUVINTE CATRE PATRU PRIETENI


Voi sunteți patru, nu mai mulți;
voi cei din urmă prieteni.
E plină Luna sus și e de aur. N-ar fi drept
să n-o privim, când între noi vorbim
despre o slujbă, ce-o aștept.

Viața-ntreagă gânduri am rostit
și cântece am spus,
în ele căutându-mi vrednicia.
Pândește-acum de undeva declinul și aminul.
Primejdii fulgeră din nord, nechez s-aude
de-apocaliptici cai prin nouri sus.
În urmă e tot visul, în față doar destinul.
Mi-e teamă, prieteni, că sfârșitul
n-am să mi-l pot alege singur. S-ar putea
să cad cu fața-n jos
pe un tărâm netrebnic, rușinos.

Voi patru însă, pomenind de alte fapte,
să mă luați de unde voi fi fost căzut,
pe-un drum de seară sau în miez de noapte
în satul meu pe umeri să mă duceți
întins pe Lună ca pe-un scut.


DAR MUNTII-UNDE-S?


Din strasina curat-a vesniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult si sufletul isi zice:

Eu am crescut hranit de taina lumii
si drumul meu il tine soarta-n palme,
nemarginirea sarutatu-m-a pe frunte
si-n pieptu-mi larg
credinta mea o sorb puternica din soare.

Din strasina curat-a vesniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult si sufletul se intreaba:

Dar muntii – unde-s? Muntii,
pe cari sa-i mut din cale cu credinta mea?

Nu-i vad,
ii vreau, ii strig si – nu-s!

DIN CER A VENIT UN CANTEC DE LEBADA


Din cer a venit un cântec de lebada.
Il aud fecioarele ce umbla cu frumuseti desculte
peste muguri. Si pretutindeni îl aud eu si tu.

Calugarii si-au închis rugaciunile
în pivnitele pamântului. Toate-au încetat
murind sub zavor.

Sângeram din mâni, din cuget si din ochi.
In zadar mai cauti în ce-ai vrea sa crezi.
Tarâna e plina de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de calcâie
si prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, si iata cânt:
cui sa ma-nchin, la ce sa ma-nchin ?

Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fara sa stiu mi-am muiat si eu mânile
în apele lor. Si-acuma strig :
O, nu mai sunt vrednic
Sa traiesc printre pomi si printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri salbatice -- omorâti-mi inima !.

DORUL


Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
să te ascult
si clipele să-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea -- vesnicii.


DRUMETIE


Popas în iarbă de neuitat.
C-o sărutare, pe-a vietii măsură,
îmi stingi în gură toate numele
ce din alean ti-am dat.

Pornim pe urmă iar
ca două vârtejuri de vară pe drum.
Ne suntem dar pentru dar
si nu ne mai spunem nicicum.

Ne place să umblăm
ca întrupările fumului,
să încâlcim mătasea pământului
cu tintele drumului.


EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII


Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntalnesc
in calea mea
in flori, in ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugruma vraja nepatrunsului ascuns
in adancimi de intuneric,
dar eu,
cu lumina mea sporesc a lumii taina -
si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare,
mareste si mai tare taina noptii,
asa imbogatesc si eu intunecata zare
cu largi fiori de sfant mister
si tot ce-i nenteles
se schimba-n nentelesuri si mai mari
sub ochii mei -
caci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte.


EVA


Când sarpele intinse Evei marul, îi vorbi
c-un glas ce rasuna
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a intamplat ca-i mai sopti apoi
si ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a soptit anume
cu toate ca asculta si el.
Si eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taina
si-si misca geana parca-ar zice
ca ea stie ceva,
ce noi nu stim,
ce nimenea nu stie,
nici Dumnezeu chiar.


FIORUL


E moarte-atunci la capataiul meu?
In miez de noapte,
cand luna-si revarsa peste mine aiurita ei privire,
cand zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric imi saruta geamul,
simt cateodata un fior
din crestet strabatandu-mi trupul,
intocmai ca si cum maii reci
mi s-ar juca in par cu degete de gheata.

E moarte-atunci la capataiul meu?
Si in lumina lunii
imi numara ea oare firele carunte?


FLORI DE MAC


In frunza de cucuta amara
imi fluier bucuriile-si-o neinteleasa teama
de moarte ma patrunde,
cum va privesc pe malul marii de secara,
flori de mac.

As vrea sa va cuprind,
ca, nu stiu cum, petalele ce le purtati
imi par urzite
din spuma rosie
a unui cald si-nflacarat amurg de vara.

As vrea sa va culeg in brate
feciorelnicul avant,
dar vi-e atat de frageda podoaba,
ca nu-ndraznesc,
o, nici la pieptul gandurilor mele sa va strang.

Si-as vrea sa va strivesc,
ca sunteti rosii, rosii
cum nu au putut sa fie pe pamant
decat aprinsii, mari stropi de sange ce-au cazut
pe stanci
si pe nisip in Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
cand s-a-ngrozit de
moarte.

GHIMPII


Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odata trandafiri salbatici.
Aveau atatia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam ca-s muguri-
si-au să infloreasca.

Te-am intalnit apoi pe tine.
O, cati ghimpi, cati ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi-
credeam c-o să-nfloreasca.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte si zambesc.
Zambesc si hoinaresc prin vai
Zburdalnic în bataia vantului.
Eram copil.

INCHEIERE


Frate, o boală învinsă ti se pare orice carte.
Dar cel ce ti-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia aceasta închid portile si trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ti lumânarea si-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ti-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ti sufletul către perete
si lacrima către apus.


IUBIRE

Iubesti - când ulciorul de-aramã
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnã,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubesti - când suavã icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrãmatã ca-n rana
strãvechiului verde copac.

Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti sã culegi printre umbre
bãlaiul surâs al comorii.

Iubesti - când simtiri se desteaptã
cã-n lume doar inima este,
cã-n drumuri la capãt te-asteaptã
nu moartea, ci altã poveste.

Iubesti - când întreaga fãpturã,
cu schimbul, odihnã, furtunã
îti este-n aceeasi mãsurã
si lavã pãtrunsã de lunã.

LA CUMPANA APELOR

Tu esti în varã, eu sunt în varã. În varã pornitã
cãtre sfârsit, pe muche-amândoi la cumpãna apelor.
Cu gând ducãus - mângâi pãrul pãmântului.
Ne-aplecãm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveste în jos! Priveste-ndelung, dar sã nu vorbim.
S-ar putea întâmpla sã ne tremure glasul.
Din poarta-nãltimei si pânã-n vale
îmbãtrâneste, ah, cât de repede, apa. Si ceasul.

E mult înapoi? Atâta e si de-acum înainte
cu toate cã mult mai putin o sã parã.
Ne-ascundem - stins arzând - dupã nãluca de varã.
Ne-nchidem inima dupã nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboarã ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luãm iarãsi drumul
spre tãrna si valea trãdate-nmiit
pentr-un cer chemãtor si necucerit.


LA MARE


Vite rosii,
vite verzi sugruma casele-n lastari salbatici
si vanjosi-asemenea unor plopi ce-si
strang in brate prada.
Soarele in rasarit-de sange-si spala-n mare
lancile, cu care a ucis in goana noaptea ca pe-o fiara.
Eu
stau pe tarm si-sufletul mi-e dus de-acasa.
S-a pierdut pe-o cararuire-n nesfarsit si nu-si gaseste
drumul inapoi.


LACAS


Semne-ar fi ca locuriesc undeva
la oras, intr-o strada
cu nume de haiduc de balada.
Dar nu salajluiesc la oras,
m-ar blestema paraul si pomul.
Felul meu dezminte zvonul.

S-ar spune ca lacasul imi este
intr-un sat cu streasini de paie,
cu nume de veche poveste.
Dar nu locuiesc
la sat si-n nici o odaie
Locuiesc intr-un cantec de pasare.

LEAGANUL


Eram asa de obosit
si sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile isi deschideau pleoapele
si ochii inrositi de neodihna.

Pierdut - m-am intrebat:
Soare,
cum mai simti nebuna bucurie
de-a rasari?

Si-n dimineata aceea fara somn
cum colindam cu pasi de plumb
intr-un ungher ascuns am dat de-un legan.
Paianjenii-si teseau in el maruntele lor lumi,
iar carii-i macinau tacerea.

L-am privit cu gindul larg deschis.
era leaganul,
in care-o mina-mbatrinita azi de soarta mea
mi-a leganat
intiiul somn si poate-ntiiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipait
incet,
incet,
trecutul ca un orb
si fara sa-nteleg de ce
m-am prabusit
si-n hohote
am inceput sa pling deasupra leaganului meu.

Eram asa de obosit
de primaveri,
de trandafiri,
de tinerete
si de ris.
Aiurind ma cautam in leaganul batrin
cu miinile pe mine insumi
- ca prunc.

M-AM OPRIT LANGA TINE


Am cautat mereu umbra genelor
pe un obraz. Am cautat prin geografia
rasaritenelor si apusenelor
basme. Si n-am gasit-o.

Numai tarziu am gasit-o aci. Aci,
in patria mea, la semintia mea.
M-am oprit langa tine, cand tacerea ta
mi-a spus: “Nu ma atinge!”.

M-am oprit langa tine,
Descoperind ca parul tau, e o flacara
pe care vantul n-o stinge.
Si pe langa minunea cea mai simpla
am stat cum se cuvine.


MARTIE


Din caier incalcit de nouri
toarce vantul
fire lungi de ploaie.
Flusturaici fulgi de nea
s-ar aseza-n noroi
dar cum li-e sila –
se ridica iar
si sboara sa-si gaseasca ciub pe ramuri.
Vant si-i frig
iar mugurii
prea lacomi de lumina
isi zgulesc acum
urechile in guler.


MELANCOLIE


Un vint razlet isi sterge lacrimile reci
pe geamuri. Ploua.
Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata
durerea,
ce-o simt, n-o simt in mine,
in inima,
in piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Si altoita pe fiinta mea imensa lume
cu toamna si seara ei
ma doare ca o rana.
Spre munti trec nori cu ugerele pline.
Si ploua.

MOARTEA LUI PAN


I
Pan Câtre Nimfă

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă si nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îti versi mlădie trupul gol în iarbă.

Si vâna de la tâmple îmi zvâcneste
ca gusa unei lenese sopârle
ce se prăjeste-n soare,
miscarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-as frânge,
miscarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
Zeul Asteaptă

Prin miriste se joacă
soareci si vitei,
iar vitele de vie
tin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o astept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
si-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-asa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
Umbra

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmultesc prin codri mânăstirile,
si-l supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
si foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
Pan Cântă

Sunt singur si sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
si lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îsi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
si câteodată:

Luna.

V
Păianjenul

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o pesteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
si se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân’ la el.
Tovarăsi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micutul îsi tesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Si Pan din fire bun
prindea tântari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îsi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Si-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
si tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncrestinat.

A treia zi si-a-nchis cosciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
si-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.


MUGURII


Un vant de seara
aprins saruta cerul la apus
si-i scoate ruji de sange pe obraji.
Trantit in iarba rup cu dintii-
gandind aiurea-mugurii
unui vlastar primavaratic.

Imi zic: "Din muguri
amari infloresc potire grele de nectar"
si cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.


NOAPTE EXTATICA


Adânc subt batrânele
verzile zodii --
se trag zavoarele,
se-nchid fântânile.

Aseaza-ti în cruce
gândul si mânile.
Stele curgând
ne spala tarânile

O BOALA IN STRUNE


Cântãreti bolnavi
Purtãm fãrã lacrimi

o boalã în strune

si mergem de-a pururi
spre soare-apune.

Ni-e sufletul spadã
de foc stinsã-n teacã.
Ah iarãsi si iarãsi
cuvintele seacã.

Vânt vesnic rãsunã
prin cetini de zadã.
Purces-am în lume
pe punti de baladã.

Strãbatem amurguri
cu crini albi în gurã.
Închidem în noi un
sfârsit sub armurã.

Purtãm fãrã lacrimi
o boalã în strune
si mergem de-a pururi
spre soare-apune.

Rãni ducem - izvoare -
deschise subt hainã.
Sporim nesfârsirea
c-un cântec, c-o tainã.


PAMANT


Pe spate ne-am intins in iarba: tu si eu.
Vazduh topit ca ceara-n arsita de soare
curgea de-a lungul peste miristi ca un rau.
Tacere-apasatoare stapanea pamantul
si-o intrebare mi-a cazut in suflet pana-n fund.

N-avea sa-mi spuna nimic pamantul?
tot pamantu-acesta
neindurator de larg si-ucigator de mut,
nimic ?

Ca sa-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea -neindoielnic si supus-
si pe sub glii ti-am auzit
a inimei bataie zgomotoasa.

Pamantul raspundea.


PARADIS IN DESTRAMARE


Portatul inaripat mai tine intins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
inseteaza dupa adevar,
dar apele din fantani
refuza galetile lor.
Arand fara indemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plang
de greutatea aripelor.
Trece peste sori vecini
porumbelul sfantului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea ingerii goi
zgribulind se culca in fan:
vai mie, vai tie,
paienjeni multi au umplut apa vie.
odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarana va seca povestile
din trupul trist.


PLUGURI


Prietene crescut la oras
fara mila, ca florile in fereastra,
prietene care inca niciodata n-ai vazut
camp si soare jucand subt peri infloriti,
vreau sa te iau de mana,
vino sa-ti arat brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci,
cu ciocuri infipte-n ogor sanatos,
sunt pluguri, pluguri, nenumarate pluguri:
mari paseri negre
ce-au coborat din cer pe pamant.
Ca sa nu le sperii-
trebuie sa te apropii de ele cantand.

Vino-incet.


PSALM


O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
si-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
si fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în tărână, în foc, în văzduh si pe ape.

Între răsăritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tină si rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să stiu ce-astepti de la mine.
Să prind din văzduh sulita veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeti.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o lasi în drum.


SAPA, FRATE, SAPA, SAPA


Sapă, frate, sapă, sapă,
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.

Prinde tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.

Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
și de basmele din fire.

Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele și-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.

Ostenește-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O priveliște de noapte
negrăită te așteaptă.

Zodii sunt și jos subt țară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.

SOMN


Noapte întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă.
Se retrag în pădure si-n pesteri potecile,
gornicul nu mai vorbeste.
Buhe sure s-asază ca urne pe brazi.
În întunericul fără de martori
se linistesc păsări, sânge, tară
si aventuri în cari vesnic recazi.
Dăinuie un suflet în adieri,
fără azi,
fără ieri.
Cu zvonuri surde prin arbori
se ridică veacuri fierbinti.
În somn sângele meu ca un val
se trage din mine
înapoi în părinti.


STALACTITA


Tacerea mi-este duhul -
si-ncremenit cum stau si pasnic
ca un ascet de piatra,
imi pare
ca sunt o stalactita intr-o grota uriasa,
in care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin - picuri de lumina
si stropi de pace - cad necontenit
din cer
si impietresc - in mine.


STELELOR


C-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinti
în mine
ma-nchin luminii voastre, stelelor
si flacari de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n niste candele de jertfa.
Fiori ce vin din tara voastra îmi saruta
cu buze reci de gheata trupul.
si-nmarmurit va-ntreb:
spre care lumi va duceti si spre ce abisuri ?
Pribeag cum sunt,
ma simt azi cel mai singuratic suflet,
si strabatut de-avânt alerg, dar nu stiu -- unde.
Un singur rând mi-e raza si putere :
o, stelelor nici voi n-aveti
în drumul vostru nici o tinta,
dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea


STRIGAT IN PUSTIE


Cu chiotele-ti de lumina
si cu-adancul ochilor de mare,
cu urmele in lut ce ti le lasa
nenumaratele fecioare
cutremurate-n clipa asta
de-un dor
pe minunatul tau pamant,
te chem:
vino, Lume,
vin'.
Adie-mi in urechile ganguritul de izvoare,
la cari in miez de noapte
nevazuti de nimeni strugurii
desprinsi de vite ti s-aduna
sa-si umpla boabele de must,
si-apoi-cu darnicia ta de moarte
vino,
Lume,
vin'.
Si racoreste-mi
fruntea-nfierbantata
ca nisipul dogorat
pe care calca-ncet, incet
prin pustie un profet.


STROFE DE-A LUNGUL ANILOR

Când prin oras calci lin pe strãzi
sãmânta ulmilor, si-n mers
în adevãruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muschiul de pãdure mult
ne-alinã-n varã verde dor
si glasul picurat ti-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bãtaia vântului
mlãdie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pãmântului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsã si prisos
ne bucurãm de câte sânt
si cântã pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îti ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazãnoapte pânã-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinãrind, alãturea,
noi mânã-n mânã ne gãsim
cu ochii la aceeasi stea -
mai e nevoie de destin?


SUFLETE, PRUND DE PACATE


Suflete, prund de pacate,
esti nimic si esti de toate.
Roata stelelor e-n tine
si-o lume de jivine.
Esti nimic si esti de toate:
aer pasari, calatoare,
fum si vatra, vremi trecute
si pamanturi viitoare.
Drumul tau nu e-n afara,
caile-s in tine insuti.
Iata cerul tau se naste
ca o lacrima din plansu-ti.


SUFLETUL SATULUI


Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.


TAGADUIRI


Arbori cu crengi tagaduitor aplecate
fac scoarta în jurul unui launtric suspin.
Pe toate potecile zilei
cu surâs tomnatic
Cristosi înalti pe cruci de arin.

Grele din înaltime cad ciocârlii
ca lacrimi sunatoare ale dumnezeirei peste ogor.
Pe drumuri pornit
iscodesc semnele
întregului rotund departat:
pretutindeni e o tristete. E o negare. E un sfârsit.

Pe urmele mele coapte
moartea îsi pune sarutul galben
si nici un cântec nu mai îndeamna
sa fiu înca o data.
Fac un pas si soptesc spre miazanoapte:
Frate, traieste tu, daca vrei.
Mai fac un pas si soptesc spre miazazi:
Frate, traieste tu daca vrei.
Din sângele meu nu mai e nimeni chemat
Sa-si ia începutul trairilor
nu, nu mai e nimeni chemat.

Pe caile vremii se duc si vin
cu pas adânc ca de soarta
albe fecioare si negre fecioare:
îndemnuri ceresti
sa fim înca o data,
sa fim înca de o mie de ori
sa fim, sa fim !
Dar eu umblu lânga ape cântatoare
si cu fata-ngropata în palme-- ma apar:
eu nu ! Amin.


TAMAIE SI FUGI


Lumini scapate din cuptor se zbat intre pereti.
Si trupul moale ca de in curat
si parul ti l-ai uns peste-o cadelnita-n tamaie,
fir de fir,
ca sa mirosi la fel c-un patrafir.

Prin sat trec sanii grele de taceri.
Cu genele ghicesc poteca sarutarilor de ieri.

Fulgi moi si grasi imi troienesc
in pace lumea ca de scrum,
si fulgi de-arama azvarliti din cer
par clopoteii atarnati
de gatul pasilor de cai pe drum.

Ciobanii intarziati pe uliti simt
ca cei cari s-au culcat
au clipe de tamaie si de in
curat.

Curat.

VARA


La orizont-departe-fulgere fara glas
zvacnesc din cand in cand
ca niste lungi picioare de paianjen-smulse
din trupul care le purta.

Dogoare.

Pamantu-ntreg e numai lan de grau
si cantec de lacuste.

In soare spicele isi tin la san grauntele
ca niste prunci ce sug.
Iar timpul isi intinde lenes clipele
si atipeste intre flori de mac.
La ureche-I taraie un greier.

VEI PLANGE MULT ORI VEI ZAMBI?


Eu
nu ma caiesc
c-am adunat in suflet si noroi -
dar ma gandesc la tine.

Cu gheare de lumina
o dimineata-ti va ucide-odata visul
ca sufletul mi-asa curat
cum gandul tau il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plange mult atunci ori vei ierta?
Vei plange mult ori vei zambi
de razele acelei dimineti,
in care eu ti-oi zice fara urma de cainta:
"Nu stii ca numa-n lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi?"

VESNICUL


Nedumirit il cauti si dibuind in intuneric
i-adulmeci urma-n tine ori in slava lumii,
avantul il presimte-n zilele de maine
si-n noptile, ce-au fost, gaseste-l resignarea.
Un val de nepatruns ascunde vesnicul in bezna.
nu-l vede nimeni, nimeni –
si totusi afla-l fiecare,
asa cum eu iti aflu buzele pe intuneric,
iubita mea, in miez de noapte, cand soptim
in taina vorbe mari despre-ntelesul vietii.

LACRIMILE


Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii – si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul-
si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
„Stapane, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta inpaienjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
ca sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici nori.
caci vezi - lumina lor ma doare ”.

Si-atuncia Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete – lacrimile.

TARA


Pe dealuri se-naltă solare
podgorii albastre si sonde.
Râuri spre alte semintii
duc slava bucatelor blonde.

Tara si-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc - minutare în vesnicul ceas -
peste câmp si oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul si-n râsetul anului
Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE