PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
SARMANUL DIONIS(continuare) de  MIHAI EMINESCU   El se scutură oarecum din somn. Soarele se înalţa ca un glob de aur arzător pe un cer adânc albastru; grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu ploaie, florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zadarnice lacrimi. În casa de peste drum perdelele albe erau încă lăsate, prin aleile grădinei ei vişinii şi cireşii înfloriţi, salcâmii cu miros dulce tăinuiau cărările risipite într-o viorie şi melancolică umbră. Fusese vis visul lui cel atât de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească ? — Perdeaua de vis-a-vis se dete puţin într-o parte şi prin faldurii ei albi apăru un blond cap de copilă. Râdea . — Maria ! şopti el cu inima strînsă. Părul ei cel blond şi împletit în cozi cădea pe spate ; o roză de purpură la tâmplă , gura micuţă ca o vişină coaptă şi faţa albă şi roşă ca mărul domnesc. După ce rîsese — cine ştie de ce ? — ea lăsă perdeua să recadă . Dară inima lui se contrase cu violenţă , căci el înţelese sensul, dar şi neputinţa realizărei viselor lui. Acuma ştia că iubeşte. ,,La ce mi-a mai trebuit şi asta? gândi el cu sufletul plin de lacrimi." Nu e destulă mizeria în care am trăit — cel puţin o mizerie fără de dorinţe . Şi prima mea dorinţă şi poate ultima — nerealizabilă ! Trăsura cea fină şi amară dimprejurul gurei lui se adânci vădit. Sufletul lui se cu tremura la gândirea că nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranţa ? el n-o putea avea. O simţire pe care n-o cunoscuse niciodată era ea să se nască cu amorul ? Ea se reivi , surâse . De astă dată trase perdelele sus şi sta cu-o garofă în mânuţa ei albă şi privea pare-că pe gânduri în potirul de purpură al florii . — Nepreţuita ! şopti el uitându-se la ea. Ah ! ea trebuie să fie bună, de ce surâdea , de ce ? şi tocmai în fereastră? Oare ea nu-l vedea? Dar dacă-l vedea, dacă aceste zâmbiri aveau o intenţiune ... mică, cochetă, însă totuşi? — Redispăru . Am să-i scriu, s-o rog... s-o rog să nu surâdă , să nu-mi împle sufletul de-o vană, dureroasă iluziune . Asta... nu-mi va refuza ea. E atât de bună; voi ruga-o să fie rea. Cu-o dureroasă, nemaisimţită voluptate el îi scrise : Stea, Sărac de bunuri, frumuseţe şi spirit, inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie , de soare 2 noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţei, privesc atât de adânc , atît de ferice de adânc în noaptea sufletului meu, cât te visez veghind şi, de dorm, la imaginea luminei lor sunt deştept. Poţi oare gâci simţirea cu care am scris, înger? ... O nu ! În viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte ! închipueşte-ţi că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea n-ar rămâne nimic decât o lungă, întrupată desperare. Tu nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor în care te 3 mişti tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută 'n mizerie, în apăsare , în neputinţă de a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găsesc marginile în puterile celui ce le ave, când o asemenea inimă şi-ar ridica aspiraţiunile până la tine, şi le-ar ridica fără voinţă, luptând spre a le năduşi , neputând să le reziste, ce-ar simţi un asemenea om? Întristare? Asta nu-i _________________ 1. CL : Rupt 2. CL : soarte 3. CL : le întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă. Desperarea ucide, această simţire munceşte. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este - o nemărginire de dureri, şi nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e tâmpă 1 — o asemenea simţire este iadul. Mario! poţi tu să-ţi închipuieşti un asemenea chin fără să plângi — de milă, nu — de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte; de venin să fie un suflet, sunt dureri care trebuie să-l îndulcească , şi nu e durere mai mare decât a mea. De ce sunt eu în lume, când tu ai fost menită să fii? De ce-au căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb de-aş fi fost, de cât amar scăpam ! De n-aş fi fost de fel, scăpam de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. — Floare! cum surâzi în grădina zilelor tale, fără să ştii că o inimă se rupe; stea! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii că un suflet moare. Şi, în neştiinţa ta, eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cât eşti de frumoasă şi cu cât eşti, cu atâta mai nefericit sunt , şi cu cât sunt , cu atâta mai frumoasă eşti! — N-am avut speranţe, puţin mi-a păsat; n-am avut dorinţe, nici una 'n lume, puţin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una care să-mi cuprindă toată viaţa mea, şi aceea nerealizabilă, tu! — Oricât de mare ar fi mila ta, până acolo nu se poate coborî. Nu-mi zâmbi ! Zâmbetul tău m-ar împle de speranţe vane. A mă iubi nu-ţi este permis , despreţueşte-mă ! te rog! Poate dispreţul tău m-ar omorâ şi moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. Sărut urma pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, despreţueşte-mă ! Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut - o în lume. Mario!... aşa-i că astfel te cheamă! nu se poate să te cheme altfel. .. tu! ... nu-ţi pot zice altfel... Adio! Adio! Şi, cu toate că scrisese , totuşi o speranţă de-o dureroasă dulceaţă, deşartă dar singură, îi ameţea sufletul lui. El îşi închipuia că ea va putea fi a lui. Ea ! toată lumea era cuprinsă în acest cuvânt . Când gândea cum i-ar lua capul ei de aur în mâni şi i-ar topi ochii cu sărutările lui, când gândea că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de braţul lui, că ar putea să-i prindă mânuţa ei albă, să se uite la transparentele-i degete oare întregi, îi venea să nebunească . Ce-i viaţa ? El simţea că o oară lângă ea ar plăti mai mult decât toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor. Şi cum i-ar vorbi el ! Cîte numiri ar inventa el, care de care mai îndrăgite , mai fără de înţeles, mai nepomenite , pentru un surâs de pe buzele ei, un surâs în trecere, umbra unei fericitoare cugetări; câtă gratitudine pentru-o privire; câtă recunoştinţă pentru că ar lăsa un moment degeţălele ei dulci în mânile lui, şi el simţea pare-că le trage la inima lui, să le facă a simţi desele şi nemăsuratele-i bătăi, ... ar plânge şi ar râde de fericire, ca un copil, ar nebuni în urmă şi vecinic ar visa aceea oară fără de seamăn. De unde această simţire nemăsurată , de unde această irezistibilă nebunie ? El nu-şi simţea capul, nu-şi simţea inima, toate se învârteau împrejuru-i într-o lumină trandafirie, părea că nu vede decât perdele albe şi de după fiecare se ivea, zâmbind cu o speriată şi copilărească şireţie, capul ei. Înamorat în ea ? Asta ar fi fost puţin. Nu în ea, în fiece gândire a ei, în fiece pas, în fiece zâmbet , un înmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost şi-ar fi uitat universul, spre a căuta un altul în ochii ei albaştri ; de-ar fi găsit, nu se ştie, . .. căutarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea ! De l-ar fi desprăţuit , ar fi iubit despreţul ei; o idee de ură a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cât ar fi trăit. ,,Ah ! zâmbi el c-un fel de dureroasă beţie, de-aş putea s-o sărut, o dată ! pare-că n-aş mai voi nimic în lume.. . ori să-i dezmierd mânile , ori să-i despletesc părul, ori să-i sărut umerii! Îngerul meu !" El trimisese scrisoarea. Sta în fereastră neliniştit, pare-că aştepta sentinţa de moarte, nu ştia ce să gândească , nici gândea ceva, era un amestec fără şir de icoane turburi, îmbătătoare. Ah ! el ceruse dispreţ şi spera amor. ___________________ 1. D . Murăraşu propune să, citim aici timp şi invocă textul autograf al scrisorii lui Dionis (2255, 295v ), dar acolo tempă nu poate fi interpretat ca tâmpu , deci timp măcar pentru, că, [Scrisoarea lui Dionis] este redactată cu o ortografie care nu are -u / u - mut după consoane [vezi ad locum ) Ea se ivi în fereastră. El se retrase după perde, ca s-o observe . Ochii lui se uscau de ardoare şi sclipeau cu o bolnavă dorinţă; ea se ivi frumoasă ochii ei cei mari şi adânci erau plini de lacrimi, şi se uită înaintea ei, în mâinile unite şi lăsate în jos ţiind scrisoarea şi în faţă cu-o espresie indecisă , înecată de dorinţa de-a plânge ca un copil vinovat. El se arătă în fereastră, şi ochii ei painjiniţi de lacrimi se îndreptară spre el... adânci , miloşi, plutitori. . . Ea boţi scrisoarea cu mâna , o duse la inimă... şi .. . o durere ascuţită, crudă îi pătrunse inima lui; părea că i se rupe viaţa, i se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea. . . ş-apoi nimic.. . nimic. El căzuse cât era de lung pe podeaua camerei lui. Copila fugi speriată din fereastră. …………………………………………………………………………………………………………………… — Ce scrisoare ţii tu în mână , Mario ? Şi cum arăţi tu ? Ce ţi-e ? zise un bătrân prietenos , care se ivi tocmai atunci în fereastră, ridicând cu mâna lui cea fină bărbia cea rotundă a fetei. Ea cercă a surâde , dar atît de dureros şi atît de îngrijit.. . — Arată !.. . El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mâni . . . se uită pe ea, şi faţa lui se adânci din ce în ce. Ajunse la semnătură . — De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuieşte omul acesta ? Lacrimile o inundară şi ea se aruncă suspinând la gâtul tătâne-său . — Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul.. .în casa cea pustie de peste drum.. . l-am văzut căzând ca mort pe podele. .. cine ştie dacă n-a şi murit. Aleargă, tată, . . poate încă nu-i prea târziu . — Cum arăta el? întreabă bătrânul , preocupat cum se vede de-o cugetare complicată . — O ! e frumos ! zise ea repede... ş-apoi îşi muşcă zâmbind buzele. Se mai ivi încă un om pleşuv şi cu ochelari, cu care bătrânul vorbi repede şi încet, arătându-i scrisoarea. Pleşuvul clătină din căpăţână . Ei coborâră iute scările şi într-o clipă fură la casa de peste drum. Deşi erau amândoi bătrâni , ei se grăbise astfel încât aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. Ei deschiseră uşa. Dionis era lungit la pământ , părul în dezordine , ochii închişi cu vehemenţă . Pleşuvul îl ridică încet de la pământ şi-i dezgoli pieptul. — Cât pe ce era să i se rumpă o vână a inimei, zise el încet. Pare foarte sensibil . O bucurie mare l-ar omorâ . Nici trebuie să-l trezim măcar... Îl voi cloroforma , ca din leşin să treacă într-un somn adânc . În vreme ce doctorul (veţi fi ghicit că pleşuvul nostru biped era doctor ) vorbea cu sine însuşi, da din cap, ridica sprâncenele şi-şi urnise ochelarii pe frunte, tatăl Mariei fixa portretul din părete. Explicarea în două cuvinte : Persoana juridică care se afla acum pe mâna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moşteniri . Dovezi erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejurări care nu ne interesează , legate însă de originea până acum obscură a lui Dionis. Destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. El însuşi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini şi lăsat asupra pieptului, paloarea cea liniştită şi marmorie a feţei contrasta cu părul în dezordine . O mână era strâns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo ; cealaltă spânzura pe marginea patului în jos. O manta neagră îl acoperea, prin creţii căreia transpăreau delicatele şi corectele lui forme. Tatăl Mariei se aplecă asupra lui şi-l privi cu plăcere, cu intenţie . — Aha ! gândi doctorul cu şireţie. …………………………………………………………………………………………………………………… O negură deasă, cenuşie şi sclipitoare... apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopţii, cu nouri încreţiţi , cu aerul cald... şi iarăşi, iarăşi oraşul vechi cu stradele strâmte , cu casele închircite, cu streşinele mucigăite în lună, şi Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca cîte o dungă prin întunericul lor... el intră în casa lui deplin conştiu despre îndelungatele lui vise. — Şi mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericită pe care Ruben o credea cu neputinţă în capul unui om. — Umbra lui dormea pe pat. El ceti în cartea lui Zoroastru... ea se sculă încet... cu ochii închişi. . . se subţie.. se lipi de părete şi se aşeză ironică, fantastică, lungă, în dreptul lui. Dan se simţea bolnav, abătut, strivit sub greutatea cugetărilor lui. Afară de aceea un fulger i trecuse drept prin inimă în vremea căderei lui. El simţea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat şi s' acoperi cu rasa. . . Pe dinaintea lui treceau fiinţe ciudate pe care nu le văzuse niciodată. Ah ! gândi el — în curând voi muri, aste 's deja umbre de pe ceea lume." Numai umbra lui proprie stătea dreaptă în părete, parcă surâdea şi — ciudat ! — avea ochi albaştri . ,,Dracul să te ia, gândi el, şi umbra mea îşi bate joc de mine acuma". Uşa se deschise şi intră maestrul Ruben. — Ce pustia, maistre, de când ai lăsat să-ţi crească perciuni şi de când porţi caftan jidovesc ? —- Vai de mine domnule, de mult ! — de când mă ţin minte, zise Ruben netezindu-şi barba. Dar m-ai văzut altfel vrodată lângă Curtea veche ? — Lângă Curtea veche. . . e Riven.. . vânzătorul de cărţi, iar nu d-ta, maistre Ruben. Ruben se uită lung la el. D-tale nu ţi-e bine, Domnule, zise el serios. — Eu mor, maistre Ruben... Uite-te în masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi în părete, scrise de câtă vreme am fost în lună. Evreul se uită lung la bolnav şi clătină din cap. — Umbra ceea a d-tale e un portret care 'ţi seamănă, zise el. — Maistre Ruben, te-ai prostit rău de când nu ne-am mai văzut, zise tânărul zâmbind , ori eu am devenit o fiinţă superioară magistrului meu. . . se poate şi asta. Evreul s-apropie de scrinul ce i-l însămnase bolnavul, îi deschise săltarul şi dădu într-adevăr de nişte legături de hârtii galbene şi veştezite, legate cu fire de aţă albastră... el le scoase, se uită la ele, apoi le puse pe masă. — In momentul acesta intrară doi oameni în chilia lui pe cari Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul, celălalt vorbea cu Ruben. Ruben îi arătă hârtiile ... omul se uită iute prin ele. . . fără îndoială, zise el pentru sine. ,,De când îl cunoşti ?" adaose întorcându - se cătră evreu. — De mult. El cumpără de la mine cărţi. În genere cele mai vechi şi tot de - acele pe cari nu le mai putem vinde nimărui în lume. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor bătrâni a căror clironomi apoi mi le vindea pe un preţ de nimica, ca hârtie numai. Şi-n asemenea cărţi el răscolea c-un fel de patimă şi-mi cumpăra cele mai obscure şi mai fără de 'nţeles . Acuma asemenea aveam câteva vechituri de astea şi venisem să i le arăt, el mi le-ar fi cumpărat desigur... acum însă... l-am găsit în starea 'n care-l vezi. Ş-apoi nici nu-mi mai zice : jupâne Riven, ci maistre Ruben ! D-zeu ştie cum s-or fi scrântit toate celea în capul bietului om. Bolnavul auzea toate acestea şi nu ştia ce înţeles să li dea. ,,Sunt nebuni oamenii aceştia, gândi el, şi maistrul Ruben şi-a ieşit cu desăvârşire din minţi... nu-l mai cunosc. Aha ! gândi el în urmă, eu am murit şi Ruben a venit cu medicii să-mi vândă corpul. Are drept… prin schimbările prin care am trecut, corpul meu trebuie să fi devenit fenomenal... Dar oare 's doctori aceşti doi ?... Îmi pare că samănă cu Satana amândoi ... Ori e un om, despărţit în două arătări bătrâne cu cari 'şi petrece şiretul Ruben pe conta mea... o jumătate cu păr şi una pleşuvă. Cea pleşuvă îmi pipăie pulsul şi cea cu păr se uită la umbra mea, spânzurată de un cui în părete. Uite ! acuma o desprinde din părete şi-o dă lui Ruben în mână . Bravo ! Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sunt meşteri în desprinsul umbrelor din părete, şi ist Pleşuv are să mă ia pe mine... căci cum văd joacă pe doctorul în momentul acesta. . . Bravo ! bravo !" El bătea din palme râzând . Ruben îi luă umbra şi hârtiile de pe masă şi ieşi din casă, închizând cu zgomot uşa după sine... ,,Te-ai dus, evreule... te-ai dus şi m-ai vândut chinuitorului de suflete", murmură el c-o resignaţie dureroasă, recăzând cu capul în perini. Are friguri. . . e în deliriu, zise serios pleşuvul. E noapte. . . O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, şi Dionis lungit în patu-i tremură în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare şi cu capul greu. I se pare că s-a trezit din nişte vise lungi, obscure, fără de înţeles şi el priveşte, fără de 'ncredere în realitate, la împrejurimea lui. Portretul părintelui său lipseşte din părete, cărţile cele vechi asemenea. . . casa e aceeaşi, însă mobile nouă şi elegante , covoare pe jos, numai patul e acelaş. Ciudat, gândi el, din minune în minune. . . eu nu mai ştiu ce se 'ntîmplă cu mine. — Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui şi sub această smălţuire diafană mobilele şi covoarele străluceau somnoros şi mat; un orologiu zângăneşte încet şi subţire în părete şi prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate întâmplările abia trecute. Şi toate îi păreau vise; mintea lui îi părea împrospătată , rece, clară faţă cu mintea care-o avuse înainte. Din jurul lui dispăruse lumea cea semiobscură a tinereţii lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac liniştit şi limpede ca lacrima. El singur nu-şi putea esplica această limpezime a minţii îşi închise ochii. Deodată simţi cumcă pe marginea patului său şedea 1 cineva .. . îi şedea pe picioare. Apoi simţi o mână dulce şi mică pe frunte. El deschise ochii pe jumătate. Văzu un băiat cu faţa ovală , palidă, cam slăbită, părul de aur acoperit de o pălărie de catifea neagră cu margini largi, îmbrăcat c-o bluză de catifea care cuprindea, strâns de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingaş din lume. Ochii lui Dionis pe jumătate 'nchişi nu trădau că el veghează. Il privi în întreg, de la capul inundat în aur pân-la botinele micuţe ce stecleau radioase pe covorul înflorit. ,,Ah ! gândi el, şi inima se cutremură în el, este Maria !" Da, odorul! 2 ea era. Vorbea singură ... fetele vorbesc adesea singure... El simţi aerul îndulcindu-se sub şoptirile ei. — Am fugit de - acasă deghizată ... tot mă amânau , ba azi, ba mâni ... dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el... auzi periculos ? Eu nu sunt periculoasă ! zise ea răstită ! — Dar dacă s-ar trezi... atunci, o, atunci. .. Dormi! dormi! şopti ea aplecându-şi gura pe fruntea lui. . . El simţi o rouă 3 umedă curgându-i în păr... Dar în momentul acela el îi înlănţuise gâtul . . . ea, speriată, vru să se retragă, dar braţul lui o ţinea cu tărie culcată astfel pe pieptu-i. . . El se sculă. — Lasă-mă ! zise ea roşie ca purpura . Dar el o cuprinsese , îi mângâia fruntea ei albă de-i dete pălăria jos şi-i lăsă să izvorască pe umeri în jos valurile de păr blond... apoi îi luă amândouă mânuţele în mânele lui. . . ea nu mai rezista. . . se uita le ele, îi săruta degetele. . ea nu mai rezista. . . Mario, mă iubeşti tu? ?Dar dacă nu m-ar chema Maria ? zise ea sub inspiraţia unei fulgerătoare maliţii . ?Cum dar? — Da ! da ! Maria, zise ea cu glăscior argintos, dar taci, nu ţi-e iertat să vorbeşti. . . nu ţi-e iertat... Nu te scula, căci asemenea nu ţi-e iertat... Ea-l împinse în perini. . . El voia să vorbească, dar îşi simţi gura astupată de sărutări. . El îşi închise ochii şi simţea că inima i se sparge în piept... apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcină, care râdea c-un fel de copilăroasă nebunie de zâmbetul lui, de surprinderea şi spaima ei proprie. . . de tot, tot. . . Adesea în nopţi lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, când de bună voia lor trăieu esilaţi la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumei, Maria intra deodată în salonul încălzit şi luminat numai de razele roşii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea când se văzură pentru întâia oară în apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeaşi pălărie cu margini largi pe părul ei blond şi picioruşele cele mai mici din lume în botine bărbăteşti . Şi ea s' - apropia de el. Mânuţele-i albe şi transparente ca ceara contrastau cu mânicele moi şi negre şi astfel se primblau de braţ prin semiîntunericul călduros al salei; din când în când îşi plecau gură pe gură, din când în când stăteau înaintea unei oglinzi, cu capetele răzimate unul de altul, şi râdeau . Era un contrast plăcut : faţa lui trasă şi fină din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate, ci rămăsese încă într-o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurei, lângă fizionomia _________________ 1. CL : şede vezi Traian Costa în LR , XVIII , 1969, nr . 6, p, 569), cu care însă nu suntem de acord pentru şede, căci asemenea formă nu apare, la Eminescu şi în CL, decât pentru infinitiv 2. CL: Dar odorul ! 3. CL : roză. (scris : rosă ) ; aceeaşi eroare apare în textul din CL (1871, nr . 8, 15 iunie, p. 136) al poeziei Noaptea, la versul 19 : ,,Pân' eşti clară ca o rosă , pân' eşti dulce ca o floare", cf . 2259, 34r : ,,Pân' eşti clară ca o rouă" (versiunea autografă care precedă nemijlocit textul trimis spre tipărire la CL) ovală, rătunzită şi albă a ei. . . chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala . Două vorbe concluzive . Cine este omul adevărat al acestor întâmplări , Dan ori Dionis ? Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întâmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau ; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieţii lui sufleteşti în realitate : Ruben e Riven; umbra din părete, care joacă un rol atît de mare, e portretul cu ochii albaştri ; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în mână , mulţi vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându-le la simple vise a unei imaginaţii bolnave. Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regisor a cărui esistenţă n-o putem esplica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi ? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator , dar acelaşi număr mărginit pentru regisor . Nu sunt aceiaşi actori 1, deşi piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. — Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce demult nu mai este ? Nu ezităm de-a cita câteva pasage dintr-o epistolă a lui Théophile Gautier 2 care colorează oarecum ideea aceasta : ,,Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi în felul acesta se simt ca esilaţi în oraşul lor, străini lângă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă ... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă esistenţa lor cea adevărată. . . îmi pare c-am trăit odată în Orient şi, când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte . Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat". 3. _________________________ 1 . în PL 1964, p. 348 se propune, după I. Scurtu (1908), lecţiunea actorii, deoarece ,,în grafia din epocă, poate să reprezinte atît forma articulată , cât şi forma nearticulară a substantivului " 2. CL : Théophile Gautier ; 3. textul francez al pasajului din Gautier tradus parţial aici este transcris de Eminescu în 2258, 261r Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE