FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
SCRISORILE(1-5)
de  MIHAI EMINESCU
  SCRISOAREA I


Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri pe care însă le simtim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!
Câte tărmuri înflorite, ce palate, ce cetăti,
Străbătute de-al tău farmec, tie singură-ti arăti!
Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotrivă-i stăpâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-si buclează al său păr,
Altul caută în lume si în vreme adevăr,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii,
Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi infunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscătiv asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagă,
Noapte-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagă;
Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umăr
Asa sprijină el lumea si vecia într-un număr.

Pe când luna străluceste peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput pe când fiintă nu era nici nefiintă,
Pe când totul era lipsă de viată si vointă,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută si nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse si nici ochiu care să o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împăcarea stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se miscă... cel întâi si singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în fâsii,
De atunci răsare lumea, lună, soare si stihii...
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învătati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a vecinciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiintii universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheată si s-azvârl cu toti în spat
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scăpati;
Iar cata petesma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca si frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Căci in sine împacată reîncep eterna pace...

............................................................................

Începând cu talpa însăsi a multimii omenesti
Si suind în susul scării pân' la fruntile crăiesti,
De a vietii lor enigmă îi vedem pe toti munciti,
Făr-a sti să spunem care ar fi mai nenorociti...
Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când altii stând în umbră si cu inima smerită
Nestiuti se pierd în taină ca si spuma nezărită --
Ce-o să-i pese soarte-i oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorul, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viata-ntreagă,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri -- îsi zice-n sine -- al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Si-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o făsie,
Vreo o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viată singur n-o stii pe de rost,
O să-si bată altii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite, asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n două siruri, asezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poti zidi o lume-ntreagă, poti s-o sfarâmi... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te asteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă si mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nări
Si le umflă orisicine în savante adunări
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afară de acestea vor căta vietii tale
Să-i găsească pete multe, răutăti si mici scandale --
Astea toate te-apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele si vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

............................................................................

Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină linistita ei splendoare!
Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortită li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Si ridică mii de umbre după stilul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate,
Si pe toti ce-n astă lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stăpâneste raza ta si geniul mortii
SCRISOAREA II


De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăretele dactile?
Dacă tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am incepe să-ncercăm în lupta dreaptă
A turna in formă nouă limba veche si-nteleaptă?
Acea tainică simtire, care doarme-n a ta harfă
În cuplete de teatru s-o desfaci cape o marfă,
Când cu sete cauti forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? --
Însă tu îmi vei răspunde că e bine că în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbatilor din tară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Si dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. --
Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cărările viertii fiind grele si înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a căror bărbati ei speră
C-ajungând cândva ministri le-a deschide carieră. --
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o besică e de spumă, într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu frătie între doi sau trei amanti.
Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoală,
Unde-nveti numai durere înjosire si spoială;
La aceste academii de stiinti a zânei Vineri
Tot mai des se perindează si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Până când din scoala toată o ruină a rămas.

Vai! Tot mai gândesti la anii, când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci căutând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de HORUM-HARUM
Câstigând cu clipoceală NERVUM RERUM GENERANDUM;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al mintii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvată
Că epocile se-nsiră ca mărgelele pe ată.
Atunci lumea-n căpătână se-nvârtea ca o moriscă
De simteau, ca Galilei, că comedia se miscă. --
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
Si privind păienjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie si sălbatecă Clotildă.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtâirea de condeie dădea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei inisti,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
Când suna, stiam că Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinta,
Si din contră, cea aievea ne părea cu neputiintă.
Azi abia vedem ce stearpă si ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.

Si de-aceea de-azi nainte poti să nu mă întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăretele dactile...
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurintă si cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.


SCRISOAREA III


Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pământ dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta;
Dara ochiu,-nchis afara, inlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dansul preschimbata în fecioara.
Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;
Ochii ei sunt plini de lacrimi de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se infioreaza de atata frumusete,
Apele-ncretesc în tremur straveziile lor fete,
Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scanteind plutea prin aer si pe toate din natura
Si prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte...
Ea, sezand cu el alături, mana fina i-o intinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
- Las' să leg a mea viata de a ta... In bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu să fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.

Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste intr-o clipa ca în veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul il cuprinde
Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde;
Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana -
Umbra arborelui falnic peste tot e stapana.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganandu-se pe rauri,
Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,
Marile Tarmuitoare si cetati langa limanuri,
Toate se intind nainte-i... ca pe-un urias covor,
Vede tara langa tara si popor langa popor -
Ce prin neguri alburie se strevad si se prefac
In ininsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pan'la ramuri nu ajung,
Dar un vant de biruinta se porneste indelung
Si loveste randuri, randuri în frunzisul sunator,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul crestea ca marea tulburata si inalta,
Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,
Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant
Si deasupra Romei noua se inclina la pământ.

Se cutremura sultanul... sedesteapta... si pe cer
Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.
Si priveste trist la casa seihului Edebali;
Dupa gratii de fereastra o copila el zari
Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun;
E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,
Ca pe-o clipa se naltase chiar im rai la Mahomet,
Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,
Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,
An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,
Iara flamura cea verde se inalta an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.
Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid...
Pan-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga
Si în sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamantul la Rovine în campii;
Raspandindu-se în roiuri, intinzand corturile mari...
Numa-n zarea departarii suna codrii de stejari.

Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat.
Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret:
- Ce vrei tu?
- Noi? Buna pace! Si de n-o di cu banat,
Domnul nostru-ar vrea să vaza pe maritul imparat.

La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort
Un batrân atat de simplu, dupa vorba, dupa port.
- Tu esti Mircea?
- Da-mparate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.
- Orice gând ai imparate, si oricum vei fi sosit,
Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!
Despre partea inchinarii insa, doamne, să ne ierti;
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca să ne certi,
Ori vei vrea să faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn si noua din mila mariei-tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace de-i razboi.
- Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot
Ca intreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi batrane, cati în cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a intregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, imparati si regi s-aduna
Să dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale luciicavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
In turbarea-i furtunoasa a cuprins pământ si mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mana semn a face,
Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace;
Pentru a crucii biruinta se miscara rauri-rauri,
Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,
Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!...
La Nicopole văzut-ai cate tabere s-au strans
Ca să steie inainte-mi ca si zidul neanvins.
Când vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,
Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci în barba,
Am jurat ca peste dansii să trec falnic, fără pas,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovas...
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si purtat de biruinta, să mă-mpiedic de-un mosneag?
- De-un mosneag, da, imparate, căci mosneagul ce privesti
Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.
Eu nu ti-as dori vreodata să ajungi să ne cunosti,
Nici ca Dunarea să-nece spumegand a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Imparati pe care lumea nu putea să-i mai incapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pământ si apa -
Si nu voi ca să mă laud, nici ca voi să te-nspaimant,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pământ.
Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartej
Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?...
Ce-i mana pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulga de pe fruntea ta de fier,
A credintei biruinta cata orice cavaler.
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batranul... Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pecopite iau în fuga fata negrului pământ,
Lanci scanteie lungi în soare, arcuri se intind în vant,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindini,
Orizontu-ntunecandul, vin sageti de pretutindeni,
Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie...
Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.
In zadar striga-mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;
In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,
Căci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Căci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,
In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suera, se toarna
Si lovind în fata,-n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pământ lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mirce insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,
Printre cetele pagane trec rupandusi large uliti;
Risipite se-mprastie a dusmanului siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -
Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.
Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romana.

Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii să-ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit
Margineste muntii negri în intregul asfintit,
Pin' ce izvorasc din veacuri stele una cate una
Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Langa cortu-i, unul dintre fii falnicului domn
Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
So trimita dragii sale, de la Arges mai departe:
"De din vale de Rovine
Graim , Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari ruga
Să-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mandru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprancenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mandru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprancenele,
Si să stii ca-s sanatos,
Ca, multumind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos."

....................................................

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
In izvoarele batrane pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti să-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?
Inaintea acestora tu ascunde-te Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecand veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramaneti în umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra
De la munte pan'la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
In aplauze grele a canaliei de uliti,
Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele,
Ca isi rade de-aste vorbe inghitindu-le pe ele.
Vezi colo pe uraciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mproscata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pebuze-avand virtute, iar în ei moneda calpa,
Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa,
Si deasupra tuturora, oastea să si-o recunoasca,
Isi arunca pociturabulbucatii ochi de broasca...
Dintre-acestia tara noastra isi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca să saza în zidirea sfintei Golii,
In cacamesi cu maneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfraul în miscari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri...
Si apoi în sfatul tarii se adun să se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grcotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Să ajunga-a fi stapana si pe tara si pe noi!
Tot ce-i insemnat cu pata putrjunii de natura,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii să va zica voua oameni!
In aceasta cuma-n lume si aceste creaturi
Nici rusine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Indraznesc ca să rosteasca pan' si numele tau... tara!

La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...
Ce a scos din voi Apusul când nimic nu e de scos?

Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-avind în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...
O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi vi se mai trece?
Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul il vaneaza si castigul fără munca,
Azi, când fraza lustruita nu ne poate insela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca să nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, castigul fără munca, iata singura pornire,
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca să doarma-n colb de cronici
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu Tepes doamne, ca punand mâna pe ei,
Să-i imparti în doua cete: în smintiti si în misei,
Si în doua temniti large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

SCRISOAREA IV


Sta castelul singuratic,oglindu-se in lacuri,
Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se inalta in tacere dintre raristea de brazi,
Dind atata intunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, dupa geamuri,tremur numa
Lungi perdele incretite, care scinteie ca bruma.
Luna tremura pe codri, se aprinde , se mareste.,
Muchi de stinca , virf de arbor, ea pe ceruri zugraveste,
Iar stejarii par o straja de giganti ce-o inconjoara,
Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.
Numai lebedele albe, cind plutesc incet din trestii,
Domnitoare peste apa, oaspeti linistei acestei,
Cu aripele intinse se mai scutura si-o taie,
Cind in cercuri tremurinde, cind in brazde de vapaie.
Papura se misca-n freamat de al undelor cutreier,
Iar in iarba inflorita, somnoros suspin-un greier...
E atita vara-n aer, e atit de duios zvonul...

Singur numai cavalerul suapinind privea balconul
Ce-ncarcat era de frunze, de ii spinzur prin ostrete
Roze rosie de Siras si liane-n fel de fete.
Respirarea cea de ape il imbata, ca si sara;
Peste farmecul naturii dulce-i pictura ghitara:
"O, arata-mi-te iara-nhaina lunga de matasa,
Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,
Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,
Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza.
Vino! Joaca-te cu mine... cu norocul meu... mi-arunca
De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,
Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada...
Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada.
Ori in umbra parfumata a buduarului sa vin,
Sa ma-mbete acel miros de la panzele de in;
Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mana,
Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapana !"
Si uscat fosni matasa pe podele, intre glastre,
Intre rozele de Siras si lianele albastre;
Dintre flori copila ride si se-nclina peste gratii -
Ca un chip usor de inger e-aratarea adoratei -
Din balcon i-arunca-o roza si cu mainile la gura,
Pare ca il dojeneste cind sopteste cu caldura;
Apoi iar dispare-nlauntru... auzi pasuri ce coboara...
Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara,
Brat de brat pasesc alaturi... le sta bine laolalta,
Ea frumoasa si el tanar , el inalt si ea inalta,
Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spanzurate de catarg
Si incet inainteaza in lovire de lopeti,
Leganand atata farmec si atatea frumuseti...,

Luna... luna iese-ntreaga,se inalt-asa balaie
Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie,

Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne ;
Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,
Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,
Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape
Dimpreuna cu al lunei disc, stapinitor de ape,
Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamant
Inspre apa-ntunecata lin se scutura de vant;
Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua...
Ea se prinde de grumazu-i cu manutele-amandoua
Si pe spate-si lasa capul : - Ma uimesti daca nu mantui...
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i !
Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba,
Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.
Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,
De imi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,
Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui.
Da-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei in laturi,
Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi -
As orbi privind intr-insii... O, asculta numa-ncoace,
Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace !
Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini,
Tot pamantul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...
Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi,
Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,
Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,
Pretutindeni fericire... de-i viata, de e moarte.
.........................................................................
Fantezie, fantezie , cand suntem numai noi singuri,
Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin cranguri 1
Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute ?
Cand se petrecur-aceste ? La o mie patru sute ?
Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi,
Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi,
Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,
S-o intrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu ? Spune drept !"
As! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa...
Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit...
Oate nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit ?
Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,
Tu cu mainile-nclestate, mai cu degetele depeni,
Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti,
Si-n probleme culinare te incerci a fi istet.

Sunt satul de-asa viata... nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van
Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an ?
Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste,
El cu gura voastra ride, el se-ncanta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai riul : riul este Demiurg.
Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain ?Nebuni !
Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni ?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura ?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura ?
Nu vedeti ca risul vostru e in fiii vostri plins,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stins ?
O, teatru de papuse... zvon de vorbe omenesti,
Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti
Fara ca sa le priceapa... Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el insusi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri inca,
Pin' ce soarele s-o stinge in genunea cea adanca.
Ce ? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te atii ?
Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse,
Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Si s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara,
Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara ?
S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,
Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii ?
Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,
Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri ?
Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil
Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april ?
Inclestind a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi ?
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi
Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,
Cand ea-i rece si cocheta ? Esti ridicul, intelege-o...
Da... visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,
Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,
As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg...
Din sarmana noastra viata , am dura roman intreg...
N-o mai caut ... Ce sa caut ? E acelasi cantec vechi,
Setea linistei eterne care-mi suna in urechi;
Dar organele-s sfaramate si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare.

P-ici ,pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.
Altfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna ,
se imping tumultoase si salbatece pe struna,
Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit...

Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun ?
Ah ! organele-s sfaramate si maestrul e nebun !

(1881, 1 septembrie )

SCRISOAREA V


Biblia ne povesteste de Samson cum ca muierea
Cand dormea taindu-i parul i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii l-au legat si i-au scos ochii
Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii...
Tinere ce plin de visuri urmaresti vre o femeie
Pe cand luna scut de aur straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi
Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara
Care-n tine se petrece...Ia intreab-o bunaoara-
O sa-ti spuie de panglice de volane si de mode
Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode...
Cand cocheta de-al tau umar ti se razima copila
Dac-ai inima si minte, te gandeste la Dalila

E frumoasa se-ntelege...Ca copiii are haz
Si cand rade face inca si gropite in obraz
Si gropite face-n unghiul ucigasei sale guri
Si la degetele mainii si la orice-ncheieturi
Nu e mica, nu e mare nu-i subtire, ci-mplinita
Incat ai ce strange-n brate- numai buna de iubita
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine
Si o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine
Daca vorba-i e placuta si tacerea-i inca place
Vorba zice: "fugi incolo", rasul zice: "vino-ncoace"
Imbla parca amintindu-si vre un cantec, alintata
Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata
Si se nalta din calcaie sa-ti ajunga pan'la gura
Daruind c-o sarutaare acea tainica caldura
Ce n-o are decat numai sufletul unei femei...
Cata fericire crezi tu c-ai gasi in bratul ei!
Te-ai insenina vazandu-i rumenirea din obraji-
Ea cu toane o craiasa iar tu tanar ca un paj-
Si adanc privind in ochii-i ti-ar parea cum ca inveti
Cum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret
Si inveninat de-o dulce si fermecatoare jale
Ai vedea in ea craiasa lumii gandurilor tale
Asa ca, inchipuindu-si lacramoasele ei gene
Ti-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene
Si in chaosul uitarii oricum orele alerge
Ea din ce in ce mai draga ti-ar cadea pe zi ce merge
Ce iluzii! Nu-ntelegi din a ei cautatura
Ca deprinderea grimasa este zambetul pe gura
Ca intreaga-i frumusete e in lume de prisos
Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?
In zadar boltita lira ce din sapte coarde suna
Tanguirea ta de moarte in cadentele-i aduna
In zadar in ochi avea-vei umbre mandre din povesti
Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti
Cand in inima e vara... in zadar o rogi: "Consacra-mi
Crestetul cu ale lui ganduri sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"
Ea nici poate sa-ntelega ca nu tu o vrei.. ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine
C-acel demon plange rade neputand s-auza plansu-si
Ca o vrea...spre-a se-ntelege in sfarsit pe sine insusi
Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme
Ca un maistru ce-asurzeste in momentele supreme
Pan-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere
Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere
Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model
Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel
Si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar inalt sa moara
Precum in vechimea sfanta se junghiau odinioara
Virginile ce statura sculptorilor de modele
Cand taiau in marmor chipul unei zane dupa ele

S-ar pricepe pe el insusi acel demon...s-ar renaste
Mistuit de focul propriu el atunci s-ar recunoaste
Si patruns de-ale lui patimi si amoru-i cu nesatiu
El ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu
Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi
Umbra umeda din codri stelele ce ard de-a pururi
Si-n acel moment de taina cand s-ar crede ca-i ferice
Poate-ar invia in ochiu-i ochiul lumii cei antice
Si cu patima adanca ar privi-o s-o adore
De la ochii ei cei tineri mantuirea s-o implore
Ar voi in a lui brate sa o tina-n veci de veci
Dezghetand cu sarutarea-i raza ochilor ei reci
Caci de piatra de-ar fi inca s-a-ncalzi de-atat amor
Cand cazandu-i in genunche i-ar vorbi tanguitor
Fericirea inecandu-l el ar sta sa-nnebuneasca
Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca
Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga
C-aruncandu-se in valuri si cercand sa te-nteleaga
Ar implea-a ta adancime cu luceferi luminosi?
Cu zambiri de curtezana si cu ochi bisericosi
S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt
De-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamant
O femeie intre flori zi-i si o floare-ntre femei-
S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga intre trei
Ce-o-nconjoara , toti zicand ca o iubesc- cat de naiva-
Vei vedea ca de odata e devine pozitiva
Tu cu inima si mintea poate esti un paravan
Dupa care ea atrage vre un june curtezan
Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel
Lasand val de mirodenii si de vorbe dupa el
O chioreste cu lornionul butonat cu o garoafa
Opera croitoreasca si in spirit si in stofa
Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de joc
Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc...
Si cand dama cocheteaza cu privirile-i galante
Impartind ale ei vorbe intre-un crai batran si-un fante
Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata insela
Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala...
Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste
Pe cand craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste
Ochiul inghetat i-l umplu ganduri negre de amor
Si deodata e vioaie, sta picior peste picior
S-acel sec in judecata-i e cu duh si e frumos...
A vis ca adevarul sau alt lucru de prisos
E in stare ca sa schimbe in natur-un fir de par
Este piedica eterna ce-o punem in adevar

Asadar, cand plin de visuri, urmaresti vre o femeie
Pe cand luna scut de aur straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi
Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara
Care-n tine se petrece...
Ia intreab-o bunaoara
S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode
Pe cand inima ta bate-n ritmul sfant al unei ode...
Cand vezi piatra ce nu simte nici durere si nici mila-
De ai inima si minte-feri in laturi, e Dalila!
Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE