FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
proza (2)
de  nicolae steinhardt
  O FOTOGRAFIE VECHE DE 14 ANI


Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercand sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata “O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gandirea romaneasca.
Eroul povestirii e un tanar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Thecla, o letona, grav bolnava de astma, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvant - avand in fata doar fotografia ei- un pastor canadian , in a carui biserica Dumitru a intrat din intamplare si incurcand niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inmanata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la varsta de 18-19 ani. In momentul savarsirii miracolului ea are 30 de ani.
Patru ani mai tarziu, Dumitru se afla din nou in orasul unde obtinuse insanatosirea nevestei sale. Si simte nevoia sa aduca multumiri pastorului facator de minuni. Dar nu-l mai gaseste la Biserica Mantuirii, unde i se spune ca pe Martin, il cheama in realitate Dugay, ca nu e doctor in teologie, ca e un fals tamaduitor si un escroc, un inselator lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani in puscarie, iar acum isi castiga viata lucrand intr-un bar tinut de un cumnat al sau.
Dumitru da de fostul pastor la barul cu pricina si vrea sa-i exprime caldele sale multumiri si sa-i aduca aminte de ce s-a petrecut cu patru ani in urma, dar Dugay Martin nu ii ingaduie sa lungeasca vorba. Sunt un farsor, ii spune, nu am facut nicicand minuni, vindecarea sotiei dumitale e o simpla sugestie, de altfel “am platit” pentru minciunile si inselatoriile mele cu doi ani de inchisoare, cat despre Dumnezeu afla ca Dumnezeu nu exista, Dumnezeu a murit, lasa-ma, nu-mi aminti trecutul, pleaca de la mine.Si deoarece Dumitru tot staruie sa-i arate fotografia, si-l copleseste cu multumirile si-L slaveste pe Dumnezeu Dugay –Martin exasperat face urmatoarea confesiune de credinta:
“ Cum se poate mantui cineva intr-o Biserica? Dumnezeu s-a retras din lume, a disparut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. Putem spune, fara urma de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit pur si simplu, pentru ca nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel “undeva” nu face parte din lumea noastra, e ceva pe care filosofii il numesc trancendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenta e o forma a mortii. Deci, daca Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul sa se mantuiasca intr-o Biserica?”
Acestei raspicate formulari a doctrinei mortii lui Dumnezeu si a nietzescheismului, cum ii raspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizand, tunand si fulgerand, debitand o alta declaratie de principii? Catusi de putin.In modul cel mai neasteptat si surprinzator cu putinta: printr-o urare in stil sfatos-istet in limbaj popular-taranesc viu si saltaret, parca inchipuit de un Creanga de zile mari:
“ Sa va dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc si sanatate. Dar degeaba incercati sa ma speriati D-voastra cum ca Dumnezeu ar trage sa moara. Nu ma las eu asa usor pacalit de o gluma”. Si inca: ”Nu ma pacaliti cu una cu doua”.
Vrednice de multa luare aminte sunt sintagmele: “nu ma speriati D-voastra, nu ma las asa usor pacalit” si mai cu seama acel fermecator, acel irezistibil conditional: “ar trage sa moara”. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sanatos la minte(sa fie cat de mare numarul invatatilor pedanti teologi care au nascocit sloganul mortii Sale) decat o gluma si o pacaleala. Iar sarmanului doctor Martin, bunului tamaduitor fara voie, incaput in mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decat sanatatte si noroc?
(A se remarca : baiatul cuviincios, in ciuda marturisirii auzite, nu inceteaza de a-l numi pe Dugay-Martin “doctor”, ceea ce in limbaj anglican este echivalent cu “parinte”. Apelativul se mai talcuieste si asa: orice ar fi harul nu vi l-ati pierdut.)
Pe baiatul curat de la Dunare, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul si recunoscatorul tanar roman care drept riposta la atatea blasfemii se margineste la a-si face smerit cruce, nu-l zdruncina nici una din marile ispravi recente ale culturii occidentale: nici semantica nici sociologia, nici Spiritul Absolut si nici limbajul universal. El stie ce stie si nu se sfieste a-si rosti sus si tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrator, suntem inconjurati de taine ( si nu se cade a le iscodi cu prea apriga ravna), Dumnezeu poate, milostivindu-se, prin alesii sai, face minuni, omul se poate mantui. Vindecarea Theclei de la distanta si numai prin cuvant i se pare cu totul posibila, iar toate indoielile si framantarile lui Dugay - Martin le da hotarat la o parte. Cat despre faimoasa teorie netzscheiana a mortii lui Dumnezeu-temelie a doctrinei unor teologi saxoni si germani ai deceniilor sase si sapte – el o socoteste o nasaramba, nazdravanie a mintii, curata hula si divagatie, ce nu poate fi intampinata mai eficace decat cu urari calmante, vorbe de exorcizare ” Doamne fereste” si facerea semnului Sfintei Cruci.
Credinta simpla, neabatuta, necoruptibila, sta potrivnic fata catre fata, in nuvela lui Mircea Eliade, nu desigur cu adevarata cultura, ci cu deviatiile, cu absolutizarile si pervertirile ei. Ori de cate ori cultura, prin feluritele ei manifestari, se straduieste sa picure in sufletul omului necredinta, subrezirea temeiurilor dreptei judecati si haosul mintal ea se cuvine infruntata de omul cu mintea intreaga. Dumitru nu e un teoretician , un partener de discutie abstracta si erudita. E un uimit, un indignat,dar totodata un blajin: orbecairile psiho-patologice ale bunului doctor, vas ales, care nu se invoieste a realiza ce este si a crede ca, prin vrerea si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate faptui minuni, el le intampina cu un suras intelegator, cu o politete impecabila, cu un soi de mila pentru cel incaput inlanturile diavolului, diavol impodobit cu straie mincinoase ale unui intelectualism scapat de sub controlul ratiunii sanatoase, bunului simt si dreptei socotinte.
Pe scurt spus, Dumitru e un ortodox si mai ales un ortodox roman. Crede in Dumnezeu, har, minuni, in harul preotesc, in puterea rugaciunii si inputinta de mantuire a omului in Biserica. Credinta aceasta simpla cuprinde insasi bazele sistemului teologic specific fapturii acesteia pe care Eliade ii place a o numi: omul de la Dunare, un ins nesofisticat, dar nu prost, nu usor dus cu vorba, de imbrobodit cu fraze spaimantatoare, de convertit la solutia deznadejdii prin cuvinte ademenitoare si goale.
Neincetata bonomie a lui Dumitru, nedepartarea lui de la o rabdatoare compatimire pentru bietul pastor vrajit de teologii si filosofii abstruse si izvorate din minti ratacite, constituie puterea de atractie fascinanta a nuvelei. Dugay-Martin se chinuie, stapanit de remuscari si inrobit de conceptii catastrofale, Dumitru e senin, stapan pe sine si puternic sprijinit de credinta lui. Doctorului nu-i vine a crede ca nu numai a lecuit-o pe Thecla de astma, ci si a intinerit-o. Dovada fotografia aceasta, acum veche de 14 ani, pe care Dumitru o arata biruitor pastorului si clientilor din bar, in vreme ce o gurista canta un slagar stupid: o fotografie in care “timpul nu a trecut”, caci doctorul a facut-o pe Thecla, de acum aidoma cu cea din fotografie, asa cum se infatisa cand aceasta implinise 18 ani.
In cele din urma, Dugay-Martin, rascolit, cucerit de atata buna credinta, caldura, statornicie si puritate, recunoaste ca: “ Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decat noi toti. Si tot el are sa-L vada cel dintai, cand Dumnezeul adevarat isi va arata din nou fata”.
Biruinta lui Dumitru (relativa ce-i drept, caci pastorul tot il socoteste idolatru si naiv) e biruinta ortodoxiei, asa cum a fost marturisita la Chicago, in 1959, nu mai putin limpede si de tare decat Petru Movila si Sinodul de la Iasi din 1642.
Iata de ce, cand am avut fericitul prilej in vara anului 1970, la manastirea Varatec, sa-i solicit lui Constantin Noica ingaduinta de a-i citi pasajele din nuvela lui Eliade. Noica insa, la sfarsitul lecturii, imi spunea: adevaratul inteles al propozitiei “ Cu noi este Dumnezeu”, iata-l: Dumnezeu este si cu noi si cu voi, numai sa intelegeti lucrul acesta si sa nu va inchideti, sa nu va baricadati, sa-I dati viata, sa-I dati crezare.


REFLECTII DESPRE NOTIUNEA DE FRUMOS




Dintre componentele triadei grecești e – fie forma ei abstractă (frumosul ca atare), fie în aceea concretizată (frumusețea) – cea mai blânda și mai nevinovată. Și cu totul neprimejdioasă, spre deosebire de celelalte, amândouă pornite a se impune, a se declara obligatorii și a se metamorfoza peste noapte în imperative categorice. Câte dictaturi și tiranii nu și-au aflat sorgintea (și legitimitatea) într-o anumită idee a binelui și o anume concepție a strașnicului adevăr! Câte exclusivități și orgolii, fantasme și zei setoși de sânge nu și-au găsit sălaș în entitățile adevăr și bine prefăcute în idoli de cele mai multe ori cinici sau cel puțin posomorâți, încrâncenați, zeloși, siguri de ei și de intangibilitatea lor! Până și dragostea riscă să ajungă, în ipostaza ei versatilă, apăsătoare ori fățarnică; ori și una și alta. Împotriva ei, când se îmbracă în veșmintele acestea de fală și mascaradă, s-a ridicat îndureratul indignat Nietzsche.
Frumosul însă câtuși de puțin! E entitatea libertății, a nepăsării față de ce cred oamenii despre ea, a nedării năvală peste cugete, a sihăstriei liniștite și răbdătoare. Crede, urmând o pildă ilustră, că nu trebuie să i se slujească; dimpotrivă, că e chemat să slujească. Prea puțin îi pasă dacă e luat aminte și ținut în seamă, daca e recunoscut, apreciat, venerat, admirat. E un fiind, cum grăiesc filosofii fenomenologi, de sine stătător, care se mulțumește a exista și a se dărui oricărei priviri, oricărei contemplări: că e, aceasta, a unui cunoscător rafinat, a unui critic de artă, a unui colecționar ori a unui om de rând, a unui ageamiu sau a unei brute brusc trezită din somnolența-i oarbă și cutremurată de fiorul contactului cu splendoarea, prea puțin îi pasă. Frumosul nu are nevoi de receptor, de consumator, de admirator. Și-l dorește, probabil, însă virtual; iar dacă, așa cum vine vorba, se actualizează, e gata a i se oferi și a-l copleși însutit, înmiit, oprirea în dreptu-i și clipa de ieșire din sine. Dar frumosul – spectacol natural sau operă de art㠖 stă în rezervă (discret, smerit, soi de film mut) și nu întreprinde nici un demers în afara unei simple existențe, prin ea însuși biruitoare.
A defini frumosul e lucru peste putință. Degeaba s-a străduit Socrate, uluit și grozav de amuzat de naivitatea răspunsului unui interlocutor candid: „Frumosul e o fată frumoas㔠(Hippias maior, 287). Iar marii esteți și critici de artă ca Benedetto Croce, Herbert Read, Lukàcs, Hegel, Wölfflin, Winckelman, Ruskin, Odobescu, Malraux, Busuiocescu, Panofskiori Eugenio d’Ors nu cred să fi făcut cine știe ce progres în raport cu imperturbabilul interlocutor al lui Socrate.
Cum se deosebește frumosul de celelalte fețe ale treimii profane? De adevăr și de bine? Sunt cele trei idei – forțe complementare, adverse, netangente? Se exclud una pe alta, se disprețuiesc, se resping; se împletesc Intre ele raporturi de rivalitate, de toleranță reciprocă, de afinitate? Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein într-o propoziție ce mi se pare irecuzabilă și înzestrată cu puterea adevărului absolut, cu harul revelației, identifică esteticul cu eticul și pune astfel capăt unor lungi și sterile polemici. Poetul englez John Keats, într-una din acele exprimări ultralapidare ce par și ele a curma dubiile, confundă frumosul cu adevărul. Frumosul (ori frumusețea) e adevărul, adevărul frumusețea – asta-i totul. Beauty is truth, truth beauty – that is all. (S-ar zice că s-ar cuveni sa ortografiem: adevărfrumusețe.)
Enunțul lui Baudelaire îmi pare cel mai percutant, în el puterea emotivă e condensată la maximum și prin urmare capabilă a face explozie cu megaenergii nebănuite. Le Beau, scrie el, n’est que la promesse du bonheur. Se întâmplă cu aforismul acesta - minunat prin el însuși – un lucru ciudat și rar: tălmăcit în altă limbă, respectiv a noastră, dobândește un surplus poetic, acustic și emoțional. Oare Frumosul nu-i decât făgăduința fericirii nu suna mai captivant și melodios din pricina calității „foșnitoare” a literei f? (După cum în atât de bine cunoscuta sintagmă din Craii de Curte-veche se întâmplă cu făuritoarele de taina litere f, u, ș: Și în văzduhul fluid nici o adiere în frunzișuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior.)
Întocmai ca și lui pi din trigonometrie, se cuvine a-i recunoaște frumosului calitatea de noțiune nedefinibilă, nesesizabilă; caracter transcendental imaginar, cum au sfârșit prin a-i atribui matematicienii contemporane. E o noțiune cu conținut variabil, cum zice Rudolf Stammler. E un necuprins. E o nălucă, o știma, un foc de iele. E un „solid” care atunci când vrei sa-l analizezi se descompune în fum, cuante și radiații.
Și totuși pare a fi lucrul cel mai trainic din câte sunt în lume. Pavel din tars socotea credința și nădejdea a fi vremelnice; nepieritoare numai dragostea. Pe tărâmul vieții noastre materiale, pe acest pământ al nostru de unde ne încumetăm a lansa unelte de investigare a cerului, Dostoievski a conceput o altă ipoteză surprinzătoare și la prima vedere derutantă: forma finală a puterii supreme lui nu i se arata a fi nici dreptatea nici bunătatea și nici chiar mila, ci frumusețea. Punctul ultim, în care toate opusele se unesc, e pentru el frumosul. Întru podoabă se încinge. Poate că așa și este: încetează antagonismele, diviziunile, până și complementaritățile. Monismul și pluralismul își curma disputa. Nu mai există felurimi, preferințe, pendulări, pericole, lupta pentru întâietate. Totul nu mai e decât frumusețe. Făgăduința fericirii, a lui Baudelaire, nu aceasta înseamnă? Încetarea oricărei incertitudini, zbateri; dispariția oricărui suspin.
Frumosul pare a fi împăciuirea totală, ieșirea din angoasa distincției dintre bine și rău. Pe coarda aceasta a lui f, graiul românesc ne poartă spre un punct omega al potrivniciilor în sfârșit împreunate în atotcuprinzătorul , atotgrăitorul și atotmângâietorul frumos.
Dacă așa stau cumva lucrurile, frumosul nu mai e un simplu geamăn al binelui și adevărului (iar Nietzsche își pierde reputația de iconoclast și răzvrătit), ci dobândește însușirea de integrator al lor.
De aceea și este arta (numele dat râvnei omului către frumos) o datorie a lui iar nu un blestem sau o zădărnicie. Cum atât de bine spune Alexa Gavril Bâle: NICIODATĂ / lumina din noi / nu o vom risipi / în tăceri.
Tăcerea nu e proprie speciei noastre. Ei îi sunt proprii grăirea, fapta, făurirea. Tăcerea este însa apanajul operei de artă, care poate fi tălmăcită de fiecare ins potrivit uneia din acele n modalități sensibile prin care i se răsfrânge în – cine știe? – minte, suflet ori duh, exemplificând astfel principiul excluziunii formulat de Wolfgang Pauli care, dacă stăm și gândim bine, nu s-ar zice că se referea numai la electroni. Frumosul, absolut în sine, se întrupează numai variabil și tolerant (îngăduitor).


Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE