FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
proza
de  nicolae steinhardt
  TIPUL SMOCHINELOR


Domnul, așadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau și cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care făceau negoț cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune și efervescență, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curățirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământești. Starea aceasta de spirit – încleștată și nezăbavnic㠖 pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoșă și a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca și cu o haină și S-a înfășurat în râvna Sa ca într-o mantie” și “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, brațul Meu M-a ajutat și urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5).

Mânecă, deci, dimineața din Betania și pe drum flămânzește. Și vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl așteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu știe c㠓nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitați a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s și nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod și nimănui să nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.

Ce se poate înfățișa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi și usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuși recunoaște c㠓nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raționează cugetul simplu și curat al omului de bun simț, fie el necredincios ori și credincios. Îi unește aici și acum pe amândoi – pe necredincios și pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in fața unui act de vădită inechitate; și cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speța apare atât de sobră și de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.

Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc și în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise și principii juste însă nedeosebitoare de situații diferite prin însăși natura lor – și de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos și alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluționate până ce logicienii nu și-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdități” care nu-și află explicația dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeași formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (și percepere a realității) și inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită și îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluții diferite pe diverse planuri cognitive și perceptibile, la succesive stadii de generalizare.

Tot astfel, și în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, și tot-i numai uimire și paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracțiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepția nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilități locative.

Pericopa smochinului se cade a fi și ea supusă unui tratament analog, înțelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptății naturale și valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propozițiilor duhovnicești alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin și de smochine se face mențiune în parabola aceasta, ci de om (tot așa și în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijește Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiții, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-m㔠ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omenești plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem țarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpărați; nici pentru a ne despărți de femeia de care abia ne-am însoțit prin nuntă.

Mereu și în orice clipă este vremea – și acum este – a răspunde “Iată-m㔠lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, șarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative și nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cerești. Reacțiile “robustului simț comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spațiotemporalității (sunt date peste cap); și tot așa nici în dezlegarea încifrărilor duhovnicești. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilității integrale enunțate de André Gide nu se aplică mai la propriu și mai desăvârșit decât în relațiile dintre făptură și Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălțămintea în picioare, pregătit de drum, de acțiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulație în sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă și temei: se cade să avem întotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi[2]. După cum în textul de la Matei 5, 25 (“Împacă-te cu pârâșul tău degrabă până ce ești cu el pe cale …”), pârâșul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovnicești, 1984 p.111) – nu este decât conștiința noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieți ori după cum din înseși cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 și urm.; Marcu 4, 3 și urm.; Luca 8, 5 și urm.) rezultă că locurile unde cad semințele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (și datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-și precupeți înnăscuta putință: a răspunde în orice caz, repede și cu sârg, oricărui apel al divinității sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este și călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul și levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferința altuia și de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)

Nu putem culege scuze nici din cele mai firești și mai legitime împrejurări: țarinile, boii, nevasta, ba și înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichițe legaliste și pretexte procedurale: de aceea și îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu și – cu excepția dorinței de a fi de față la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigență pălește și piere în prezența vocii divine. Orice neascultare este vinovăție; și orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de același calificativ se învrednicește, fie ea însoțită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligații. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absență motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carență, legitimă apărare, scuză legală. Bogăția (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 și urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până și pietatea filială se șterg la ivirea Domnului.[3]

Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obște și de șart. Ele toate – cum grăiește o destul de vulgarizată și coruptă prin abuzivă și nediscriminatorie întrebuințare expresie popular㠖 nu țin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ținut (și de data aceasta verbul își redobândește ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenților săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparație mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivații nu-s de conceput: nici Moise care-și invoca gângăvia, nici tânărul care-și pretextează bogăția, nici omul căruia i-a rodit țarina nu-s scuzați: li se cere să asculte (în amândouă înțelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii și facerii binelui[4]. Și vai de cei ce nu procedează aidoma fraților Simon și Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “și plecând Iisus de acolo a văzut un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Și sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără șovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptățită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decât neștiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoșatul, formalistul fariseu care se socotește apărat de termene și de strictețea prescripțiilor, care sie își ajunge și nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptățea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă și mărar!

Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă și rușine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă și emoție, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoință, strădanie și cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se oprește în fața unui arbust și se adresează unei ramuri rostind: vorbește-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înflorește. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios și nemulțumit de sine. Dar priveliștea aceea a pomului încremenit în cenușiul nerodirii sale, sec (nu mai puțin decât lemnul crucii), sterp, încăpățânat, credincios neînduplecatei lui scadențe, tare pe situația lui calendaristică, semeț în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puțin decât forfota vânzătorilor de porumbei și a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaș de sfințenie. (Din palida lor așchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaș, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: așa încât pe unii cu biciul îi alungă, iar pe celălalt îl afurisește.

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuință. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preț – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor ființe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă și statornica metodă de lucru a vrăjmașului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deșartă și sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înțelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat și El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudență și delir, răspuns calm și stângace, pentru că știe că realitatea cea mai reală se numește Hristos. Hristos acum și de-a pururi. Hristos “cu timp și fără timp”. Hristos, deținătorul cheilor vieții, Domn al sâmbetei și al Timpului.

JURNALUL FERICIRII
Patima invidiei este incomparabil mai activa decat egoismul, maladie benigna. Iar virusul egalitatii ne indeamna sa ne vrem raul cu inversunare. Ura fata de ceilalti poate fi mai puternica decat iubirea de sine. Cioran: mai bine toti in iad, si cat mai afund, decat sa se bucure vreunul de ceva in plus; mai bine toti sub osanda decat sa scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a aratat si mie in multe celule, unde un fel de varianta a legii utilitatii finale a lui Bohm-Bawerk functiona fara gres:pizma sta in raport de proportionalitate inversa cu marimea diferentei existente intre unitatile care formeaza o colectivitate omeneasca.

La Dante si la Jules Romains e altfel. In Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea: se bucura de bucuria acelora, participa cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor in raiul mai de jos sunt pe deplin multumiti. Jules Romains in Les hommes de bonne volonte: prefer sa locuiesc intr-o camaruta din mansarda unui palat decat intr-un salon al aceleiasi paraginite si devastate cladiri.



Dumnezeu, iertator, nu pedepseste intotdeauna pacatele si greselile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o fapta buna. (De partea cealalata a ecuatiei, semnul valorilor se inverseaza)
De aceea e atat de greu de faptuit binele, pentru ca intalnesti la tot pasul indarjitele impotriviri si sicusitele piedici ale celui viclean.
Nietzsche: „Suntem indeosebi sanctionati pentru virtutile noastre”
Deindata ce ia hotararea de a face binele, omul asuma o raspundere imensa si-si baga de buna voie capul in lat. Ce-i drept, binele fiind de esenta divina, voitorii de bine dau dovada – e un punct asupra caruia trebuie sa dam dreptate diavolului – de mare cutezanta si chiar trufie. Oricum, inainte de a te avanta in domeniul binelui este necesar a sti ca treci pe teren minat






Încrederea - prima calitate a boierului, cavalerului și gentlemanului

Bănuiala - trăsătura fundamentală a șmecherului

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ș.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepție - ne apare și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler.

Mai întâi că stă la ușă și bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Și încrederea e prima calitate a boierului și cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a șmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine și nici nu se grăbește, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La șmecheri și la jigodii reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție - putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei.

Mai departe. Hristos iartă ușor și pe deplin. Șmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu țârâita. Pe când Domnul: "Nici eu nu te osândesc. Mergi și nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta așteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostivește fără ca ei să fi cerut ceva. Știe să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruință și curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăvește, întrebuințează o formulă complementară: O, femeie! mare îți este credința. (Numai ei; numai ei și exclamativul O! și calificativul mare!)

E mereu - și cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent și politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă disprețuitoare față de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înțepat, vreo pudoare de comandă. Și nici o condiție prealabilă pusă păcătoșilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (și încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belșug, mai mult decât s-ar cuveni, boierește. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie și fariseic drămuita socoteală, și mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: "Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiți pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simțul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boierește - peste orice calcul și avariție (fie ele sulemenite în opere de binefacere și patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălțare sufletească. Și acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-și sacrifice viața sau să-și spulbere averea. (Nobilul își va da uneori viața în duel pentru motive mundane ori își va pierde averea la cărți - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitație a virtuților mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare și ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Încredere în oameni, curaj, detașare, bunăvoință către cei năpăstuiți de pe urma cărora nu te poți alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemnițați), simț sigur al măreției, predispoziția pentru iertare, disprețul față de prudenți și agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului și cavalerului.

Pe toți oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: niște fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce și cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o știe și le cere să se și poarte ca niște nobili ce sunt.

Prințul Mâșkin, când fapta lui Ganea nu se deosebește de a unui mojic și a unui cămătar, cum reacționează? Îi e milă și rușine de cel care și-a uitat (în mânie și-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

Situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat.

De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai "seniorale" însușiri: libertatea și încrederea (credința).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi în Anna Karenina (scena alegerii mareșalului nobilimii din gubernie): "D-aia suntem nobili, ca să avem încredere."

În L’Otage, Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experiența vieții și spectacolul lumii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor.

"Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecțiunii și a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenței."

Se prea poate ca și în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecțiune și încredere să fi sfârșit prin a se goli de conținut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurență, lumea căreia urmașa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidiam bănuiala.

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.

Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize iar evoluția e creatoare.

Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, șmecheria atotputernică? Iată că totuși sunt. Pentru noi, futilitățile - cum numește Camus problema pusă de Copernic și Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt gravele și naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspândirea democrației libere, știința binefăcătoare.

Avem, noi, ale griji.

Și printre ele, chinuitoarea problemă prefăcută în boală endemică.

[...]

Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desființează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeiești, omul le rânduiește în cuprinsul creației; purtând aproapelui dragoste și acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în șmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloși, altul e procedeul (tot creștin): neîntârziată, neșovăitoarea luare de măsuri - stârpirea.

[...]

Hristos ca gentleman și cavaler.

La diavolul contabil nu încape nici ștersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, șterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnului.

Și cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l știe doar cine e și de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei și decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numește înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezența primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe pașnice (nu scoateți sabia) și fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi și face și un sfânt. Dar prietene implică o măreție și o liniște care, numai venind din partea divinității, nu dau impresia de irealitate.

(Ce-i drept că un simplu om, ba și foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuțitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta este domnul care m-a lovit.)

Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanță. Nobilul refuză plata. Și-apoi, în prezența croitorului cu înscrisul în mână, poruncește feciorului să poarte două mii de galbeni unuia față de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărți. Croitorului, care-și manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul își aruncă înscrisul în focul din cămin.

Aici anecdota ia de obicei sfârșit, nobilul plătindu-l pe croitor.

Dar e un sfârșit imbecil și duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înțeles. Și o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul - dacă-i nobil - face altceva, și asta-i versiunea autentică a poveștii, spune: luați loc, domnule, și vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luați loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoștință a posibilității omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura și deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiți să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi și cum s-ar înțelege cuvintele: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu"?)

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlnește. Șmecherii pentru nimic în lume nu o concep; și nici contabilii sau fariseii. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul și încăpățânarea iscate pe fața și în mințile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.

Problema raului in lume: prima intrebare incuietoare pe care ti-o pun cei ce se mira ca poti crede.
Nu exista explicatie concludenta, raspuns categoric.
Dintre toate, cel mai coerent raspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, insusit de Pavel Evdokimov: Dumnezeu a creat lumea inocenta, fara de rau. Dar pe om l-a creat liber, adica liber de a crea raul, de a-l introduce in lume. Acesta e riscul pe acre si l-a luat Dumnezeu prin actul creatiunii, riscul divin asupra caruia staruie Losski in teologia apofatica. Omul a trecut de la ideea de rau, la posibilitatea raului (stiut de Dumnezeu ca virtualitate) la infaptuirea raului.
(Nu inseamna ca raul a preexistat la Dumnezeu, altfel decat 0 ca opus al lui 1 in orice sistem binar; de vreme ce se poate asa ceva, se poate si in cazul contrariului acelui ceva, adica lipsa lui: flip-flop.
Relatia dintre bine si rau nu implica preexistenta raului la Dumnezeu altfel decat 0 este implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinta de fiinta)
Introducerea raului in lume, ca principiu activ, este un act de creatie, analog actului divin. Satana il ispitea pe Adam soptindu-i” veti fi ca Dumnezeu”. Graind astfel Satana nu a mintit pe de-a-ntregul: faptura, timp de o clipa, a devenit divina; a creat paralel cu divinitate: raul. Care a contaminat lumea.
Ceea ce si explica de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pamant in cer sunt stigmatele.

IN ATENTIA TINERILOR DEBUTANTI


Va indemn sa faceti poezii dar nu imitand, nu maimutarindu-va. Scrieti ce vreti voi, ce va vine voua in minte, in suflet si-n imaginatie, mai bine banalitati sau extravagante, versuri siropoase ori versuri grosolan protestatare, prostii chiar bazaconii, enormitati, dar ele sa fie ale voastre. Nu pierdeti nicicand din vedere pericolul imitatiei, mereu la panda, nu mai putin de veghe decat spinul din calea voinicului, tendinta tot atat de fireasca omului ca si maimutei... Nu repetati, nu imitati... Sa stiti ca usor nu va va fi,catusi de putin. Veti avea de luptat cu artificialitatea, vrajmas tenace.
Nu scrieti spre a face placere altora; colegilor, profesorilor, prietenilor, vreunei fete/baiat etc. ci numai voua insiva. Poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent, grijuliu de ce are sa spuna. Gustave Flaubert spunea ca pentru un scriitor singura posibilitate, singura sansa de a realiza ceva frumos si valabil este sa astearna pe hartie numai ceea ce-i place lui. Iata verificarea: sa-ti placa, sa fii multumit in primul rand tu insuti. Fiti din acest punct de vedere egoisti; straduiti-va sa "dati" numai lucruri pe care le veti fi scris cu placere, cu ochii cugetatori ai inimii indreptati spre launtrul vostru.
Cuvantul poet este de origine greaca, el se trage dintr-un verb (poiein) care inseamna "a face". Auziti, iubiti poeti incepatori? Poetul asadar, nu este acel care imita, care copiaza ori reproduce dupa model, dupa sablon; el este acel care nascoceste, face, creeaza. Poetul e facatorul. Nimanui verbul acesta extraordinar - a face -, nici unei alte indeletniciri nu-i este mai propriu, mai afin. Nimeni nu-l poate intrebuinta in mod mai legitim si cu mai multa autoritate decat poetul.
De aceea si este pe drept cuvant poetul o fiinta mandra si curajoasa. El scoate din neant existenta, ritm, armonie si frumusete..."

O PICATURA DE SANGE


În ultima și destul de recenta sa carte – Le choix de Dieu (1987) – cardinalul Jean-Marie Lustiger, arhiepiscopul Parisului, citează cuvintele despre care Blaise Pascal spune că i-au fost rostite de Hristos în noaptea marelui său extaz mistic de la 23 noiembrie 1654. Hristos, relatează Pascal, mi-a grăit: din sângele Meu vărsat de Mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine.
(În Cugetările marelui scriitor, filosof, om de știință și teolog aflăm: “Mă gândeam la tine în agonia Mea, am vărsat cutare picătură de sânge pentru tine.” Comentatorii trimit de obicei la textul din evanghelia Sfântului Luca, cap. 22, v. 24).
Pascal, opinează J. M. Lustiger, desigur că nu L-a auzit bine pe Hristos. Hristos nu a putut spune: am vărsat o picătură (ori câteva anume picături) din sângele Meu pentru tine. Hristos nu i-a putut spune altceva decât: tot sângele Meu l-am dat pentru tine, tot trupul Meu omenesc, toată sudoarea Mea însângerată, toată pătimirea Mea.
(Și-ntr-adevăr, nu Hristos este Acela Care să dăruiască mărunțind, zdrumicând, drămuind, cântărind, precupețindu-Se, calicindu-Se. Când dă, El boierește dă, împărățește dă; celui vrednic de mila și iubirea Sa nu-i azvârle un bacșiș, o șpagă, un bănuț bine socotit și scos cu degete tremurânde din pungă; dă clătinat și îndesat, însutit și înmiit, disproporționat, celor din ceasul al unsprezecelea ca și celor din ceasul dintâi, har peste har; nu răsplătește chibzuit și calculat, câtuși de puțin, ci entuziast și exaltat, cu poftirea la cina împărătească ori cu găzduirea Sfintei Treimi în casa miluitului!)
În firea lui Hristos, stăruie Jean-Marie Lustiger, nu era și nu este să zică: ți-am dat o picătură din sângele Meu, ci numai: întreg Mi te-am dat. Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg; întreg și fiecăruia dintre noi în întregime; fiecărui ins în parte nu o picătură ci tot sângele Lui, toată suferința Lui nedespărțită și neîmpărțită, în bloc, nefragmentată, netrecută prin sistemele noastre numerative și măsurătoare. (Întrebării: dar cum Se poate da întreg la atâtea miliarde de oameni: îi putem răspunde, la fel de naiv așa: dar atunci cum Își poate distribui sângele, și El limitat, în nesfârșite miliarde de picături? sau rațional și chibzuit: nu Se dăruiește El oare întreg și la infinit în Sfânta Euharistie?) Fiecărui ins tot sângele și toată suferința, dar și toată biruința Sfintei Învieri, toată apoteoza, toată răscumpărarea, toată înfrângerea puterilor întunericului, toată dezrobirea!
Ce rezultă de aici? se întreabă J. M. Lustiger. Și găsește un răspuns admirabil, de o simplicitate, o logică și o cutezanță ce pot stârni doar uimirea și clocotul în sufletele noastre timide și căldicele, un răspuns care e un Te Deum, un strigăt de victorie, un ecou al cuvintelor “Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). De vreme ce Hristos ni S-a dat întreg fiecăruia dintre noi înseamnă că avem toți (și fiecare dintre noi) dreptul la Hristos întreg. Dar de vreme ce avem dreptul la Hristos în întregime, urmeaz㠖 căci El e Stăpânul, Pantocratorul, Cel prin Care toate s-au făcut, Alfa și Omega, Restauratorul, Răscumpărătorul, Recapitulatorul – că avem dreptul la toate și la tot. Așa se exprimă înaltul prelat francez. Avem prin urmare în primul rând dreptul incontestabil și legitim la:
libertate
dreptate
fericire
cunoaștere
liberă alegere
răspundere
nădejde
(libertatea alegerii între bine și rău, dreptul de a cere și a ne aștepta să fim tratați cu dreptate, dreptul de a cunoaște – potrivit formulării Vechiului Legământ, Pilde 25, 21: slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile iar mărirea împăraților1 e să le cerceteze cu de-amănuntul), libertatea de a fi deplini răspunzători de cele ce am făcut ori n-am făcut, dreptul de a nădăjdui că vom fi mântuiți, că această nădejde, oricât de îndrăzneață, nu ne este tăgăduită ori limitată de o prealabilă hotărâre ursitoare.
La toate acestea – în principal – avem dreptul, și-l avem întreg, eminent (în sens juridic feudal).
Creștinul, în virtutea scumpului sânge vărsat de Hristos pe cruce pentru el, se bucură deci de toate drepturile esențiale. Nimeni nu i le poate – cum atât de bine arăta episcopul Vartolomeu al Râmnicului când s-a discutat în parlament articolul 5 al vechii constituții din 1923 – contesta ori mărgini ori smulge. Ele sunt nu numai firești (naturale) ci și sfinte, sfințite prin obârșia lor suprafirească.
Căci după cum, pe bună dreptate, s-a spus, străini și călători suntem pe acest pământ, străini și călători dar nu turiști2 , avem dreptul (și, desigur, corelativ, și datoria) de a lua în serios toate cele ale lumii unde ni se hotărăște mântuirea ori osânda, toate problemele ei, chemarea noastră de a spiritualiza cosmosul. Nu ne putem îngădui a fi nepăsători față de fenomenalitate tot atât de puțin pe cât ne este permis de a ne dezinteresa de viitorul sufletului nostru, suntem adânc implicați în cele ale lumii acesteia unde S-a întrupat Hristos, pentru a cărei izbăvire Și-a vărsat sângele, a îndurat batjocura, defăimarea, chinurile și moartea.
Sângele lui Hristos nu numai ne-a spălat de păcat ci și ne-a căftănit, ne-a consacrat (încă o dată și mai cuprinzător decât la Fac. 1, 28) stăpâni ai pământului și ai universului (Io. 14, 2: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt:; Apoc. 21, 6: “Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul”) în totală libertate și neasemuită teribilă răspundere.
Ca atare nimeni, în numele unui creștinism greșit înțeles, bigot ori de rea credință interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaștere, la fericire (atât de limpede scos în vileag ca o facultate creștină capitală, de oameni ca Dostoievski, Albert Camus, François Mauriac), la nădejdea de a fi mântuiți.
Fiecăruia dintre noi, prin jertfa Sa, prin scump sângele Său, Hristos i S-a făcut izvor și chezaș de drepturi depline și de îndatoriri grave.
Când e vorba de Hristos, picăturile și fărâmele ori pregetările, șovăielile, limitele și temerile sau îngustimile și mărunțișurile, întoarcerile înapoi și grijile mărunte, prudențele și orbecăirile nu au ce căuta. Totul e pe viață și pe moarte, pe capre sau pe oi, pe da sau ba, pe întreguri. Lui Pascal însuși, unul dintre precursorii ciberneticii și teoreticianul pariului, concluzia aceasta binară, solemnă, mânuitoare numai de numere întregi, sunt sigur că nu i-ar fi displăcut.
Hristos, ar fi trebuit să o înțeleagă și el și onorabilii domni de la Port Royal, e prea mărinimos, nobil și paradoxal ca să poată fi bănuit (hulit, adică) a dori cu zgârcenie, El!, mântuirea numai a aleșilor Săi. Ne revine nouă înfricoșătoarea sarcină de a nu dezamăgi pe Cel oricând gata a veni alergând spre noi, a cădea pe grumazul nostru și a ne săruta.

___________________________________________________________________
1) “Împărat” aici este sinonim cu “om”. Omul, împăratul creației.
2) Apud Simone Weil, această platoniciană cu vocație creștină neîmplinită: lucrurile (în sensul cel mai larg al termenului) de care suntem legați sunt ireale și iluzorii (maya); dar lanțurile care ne leagă de ele sunt perfect reale.


O VORBA BUNA


Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele și încheieturile mâinilor, Îl țintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge și vânătăi, secretează numai sudoare și geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul și nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum așteaptă agonia și moartea rușinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii și al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuțit de pe dâmbul din periferia orașului, numai oameni ostili și un anume număr de curioși indiferenți, obișnuiții amatori de execuții capitale și de cruzimi publice. La dreapta și la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigași – doi infractori de drept comun, ca să fie obida și mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogorește, setea – esență a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste și totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca și cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată șleahta câștigătorilor; și toți își clatină înțelepțește căpățânile cărunte; compătimitor și ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce și să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta așteaptă: să vadă și să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează și el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deși răstignit și în chinuri și-n cumplită așteptare și el, găsește răgazul și puterea de a-l certa pe cel urâcios și mai află și altruismul și mărinimia și noblețea de a rosti cuvinte blajine și cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca și scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situație, nu-I poate ușura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfășurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura și el chinul până la capătul nopții.
Și totuși, așa netrebnic și neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară și întru totul minunată făgăduință? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere și mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinței), Moise (transmițătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toți și toți drepții din vechime și toți filosofii în care S-a sălășluit parțial Duhul Sfânt și Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgență, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înțeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferință cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiași osânde ca și Hristos și de a se afla la câțiva pași de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieții. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simțăminte de milă, simpatie și bunăvoință față de un tovarăș de pătimire.
Alții invocă demnitatea omului, ținuta sa resemnată și cuviința în relația cu Hristos, spre deosebire de răcnetele și hula celuilalt. Da, este și aici o doză de adevăr și logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicațiile adevărate. Esențial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea și totuși hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi și îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de fățărnicie și venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuțiunea aceasta sumară specifică graiului țărănesc ancestral constituie explicația cea mai plauzibilă a făgăduinței făcute de Domnul, a plinătății, imediatității și urgenței ei. O vorbă bună - și a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecțiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul și au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spațiul otrăvit de nedreptate, cruzime și răzbunare în colț de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că și tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei și vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ți năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut și n-ai șovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet și Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaș al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranță. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit și răgazul și bunătatea și gingășia sufletească de a încerca să consolezi și să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta și toate clătinările acestea din cap și toate “huurile” lor, toată această odioasă tărășenie și locul acesta spurcat în grădină. Ca și păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preț al milei și luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puțin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Așa și noi, așa și noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas și să pricepem ce preț poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur și argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiți a nu face nimic, a sta țepeni, reci, nepăsători, absenți cu duhul, de gheață și de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătății în sine învârtoșată?
Ceva, oricând și oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice și mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit și neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei și aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălășluiește pace și dulceață în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidență comorile filosofice ale rostirii românești. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înțelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziție: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a șterge sudoarea de pe fața oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere și părtășie, așijderea tâlharului celui bun.


IERTAREA


Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba și cu efuziune, cu mâna întinsă și un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierți – se cuvine a cunoaște că ea e de patru feluri: 1. iertarea greșiților noștri, 2. iertarea celor cărora noi le-am greșit, 3. iertarea de sine, 4. iertarea păcatelor și greșelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1. Iertarea greșiților noștri e simplă, elementară și lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat și de îndată dă glas magicei formule atât de proprie ființei simțitoare și gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toți, (El știe că este de asemenea supus greșelii și cunoaște ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: “Nu este drept unul; nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toți s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (Rom. 3, 10-12; Vezi și Ps. 13, 2-3 și 52, 3-4.) Domnul însuși ne-a poruncit să iertăm oricând și ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22) “de șaptezeci de ori câte șapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greși de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiționată și pusă în concordanță cu prealabila iertare a greșiților noștri, devine – cum spune limbajul matematic – funcție a capacității insului de a-și ierta semenii.
Felul acesta direct, limpede și ușor de iertare implică totuși două adaosuri:
a) Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptățit, insultat, lovit, ocărât, înșelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptașul răului. Cu atât mai puțin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o națiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, mințită, năpăstuită, împilată ș.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar și cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând și el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuși, nu altuia ori altora.
b) Nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți. Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din București. Obișnuia să spună enoriașilor săi: “Vin la mine bărbați ori femei și grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierți dar că nu poți uita. Prea bine. Ți-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit și-ți voi fi pus patrafirul pe cap și voi fi rostit: te iert și te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo și-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinția Ta dar să știi că Eu unul nu-l uit. Aud?”
În romanul său Madeleine Ferrat, Émile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta a minții scriitorului francez (influențat probabil de marcionism) ne întărește parcă și mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare și farmec și de putere izbăvitoare (și nu face, pentru a vorbi mai pe șleau, nici doi bani și nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea.
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăși nici un dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creștinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, și până la fund) și la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu știu cărui Dumnezeu se închină și în ce obște se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-și iubească vrăjmașii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele și radicalele porunci ale Predicii de pe Munte și în general ceea ce Domnul cere de la acei care țin și cutează să se numească ucenicii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greșit pare a fi un paradox, de nu un sofism, și ar constitui o contradicție, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi imcumbă a ne ierta eventual pe noi?
Și totuși formularea nu e greșită ori forțată și nu încape îndoială că de tot gingaș ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greșit, adică pe acei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia, sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezența cărora ne-am deșertat străfundurile tulburi ale subconștientului, ne-am dat arama pe față și poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară și de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfățișarea noastră cea mai murdară și mai ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pentru a înțelege că de mult mai multă rușine și ciudă avem parte cât privește pe cei cărora le-am greșit noi decât în privința celor care ne-au greșit nouă, care s-au compromis ei în prezența noastră.
Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugène Labiche. Nu-i decât o candidă comedie profană, cuprinde totuși o învățătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlnește la o stațiune de munte pe cei doi tineri care deopotrivă râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl – pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări și era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul dintre tineri. E, acesta, acum sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbește deloc a și-l face ginere, ba și caut㠖 în vanitatea sa rănit㠖 să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se și agățase de un arbore, că așa zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e de felul lui agil... Celălalt candidat, mai isteț, simulează atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieți omenești. El va fi alesul!
Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesnește a înțelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor cărora le-am greșit, cât curaj și horărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgența, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor printr-un ciudat, complex dar și logic proces psihanalitic, necazul și stinghereala care ne copleșesc.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înșine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil și mai susținut întru biruirea poftei de înfrângere și de adăpostire în deznădejde sălășluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului integral.
După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticențe, ne-am îndeplinit canonul, am făcut penitență, ne-am cerut din inimă, suflet și cuget iertare și am vărsat lacrimile ispășirii, urmează ca, în deplină smerenie și nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înșine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaștem fărădelegea și vrea să ne fie păcatul nostru pururea în fața noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi și a se preface în izvor de înveninare și de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puțin adevărat că poate declanșa otrăvirea lentă a conștiinței. Scriitorul francez creștin Georges Bernandos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicție cu învârtoșarea inimii noastre și cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi și de învârtoșați cu inima încât, ferecați în limitele orizontului nostru strâmt și îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putința iertării. Ne asemănăm unor troglodiți pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puțin pregătiți a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră și de fierbinte ar fi căința noastră. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi și e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puțin înclinat prin însăși firea lui căzută a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului și a compensației mai dăinuiește în cugetul său, împotrivindu-se învățăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoși, drepți și buni a venit în lume ci pentru cei păcătoși. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor și aspru judecător; Hristos desăvârșește revelația și ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare și mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării.
De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că și pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.
Unora li se pare, poate, că păcatele săvârșite de ei întrec până și capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta își are obârșia în teama de Domnul, în umilință, scrupul și delicatețe a conștiinței, e tămăduitor și bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială în eficacitatea pocăinței, în puterea și bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, și e deci tocmai al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulență să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluția problemei: “Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mahalaienii, nici sodomiții; nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi”. Până aici textul e constatator și rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă și apare făgăduința iertării dacă s-a ivit căința. Metanoia răstoarnă situația și deschide orizontul mântuirii: “Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în duhul Dumnezeului nostru.” (Vezi și Efes. 2 și 5, 5-8.)
Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: “Nu huliți spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal și scandalos, în fapt profund ortodox și adevărat, neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toții pierduți, nici unul nu va ieși izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă și contabilă. (Psalm 129, 3-4: “De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 2; “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta.”)
Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea și nădejdea noastră, drept în înțelesul strașnic și neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptății”, adică al unei dreptăți mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăți de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci și patru de ore stă pe tronul dreptății numai una iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate și voiește să ne ierte și să ne mântuiască.

A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ștersătură de burete, curăța o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne a ierta și învățându-ne a practica și iertarea în formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înțelegerea iertării divine. Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoșarea inimii și îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad mai degrabă bunătatea și mărinimia Domnului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este noblețea supremă a iertării. Și misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă și prin har scoate făptura din întunecimea încrâncenării și-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem așa, să ne rugăm a fi tămăduiți de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte și nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic și nu s-a îndoit de voința iertătoare a Învățătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă și bunăvoință. Cele trei feluri de iertare omenească să ni le însușim așadar netemător, în cea dumnezeiască să avem nestrămutată încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăși temelia credinței creștine și ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a Domnului acum și-n ceasul judecării noastre. Amin.


DARUIND VEI DOBANDI


Orb, neghiob și strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuși atât de stupid și de neștiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar și păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput și de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învățătura creștin㠖 că ni se cere să dăm din puținul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncați de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuția noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1988) pentru a înțelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Și anume: să dăm ceea ce nu avem.
Orb, neghiob și strâmt la minte ce am fost. Și ferecat în chingile bunului simț celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeul care a primit să Se întrupeze și să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit și mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puținul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acțiuni atât de simple, de aparținătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeți? Sunt imposibilul care vă privește.
Hristos, așadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul – să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: să știți, Părinte, că nu am nici credință nici lumină nici esență nici curaj nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu așa însă. Ci starețul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia din dreapta.
Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.
“Trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai.”
“Dând ce nu ai, dobândești și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc.”
“Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine.
Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfășurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie.”
Da, numai așa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învățat: de vrei să cârmuiești, slujește; de vrei să fii înălțat, smerește-te; de vrei să-ți mântuiești sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ți recâștigi nevinovăția, recunoaște-te vinovat) și uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi ceea ce ai dăruit altora).
Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat și mai creștinește decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacția și entuziasmul. Poate în unele fragmente din Frații Karamazov și Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Señor Don Quijote, El Christo español, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în pușcărie) și despre mergerea către Hristos nu prin suferință și durere (cale bună, inferioară totuși) ci prin exces de fericire și în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.
Dând ceea ce nu avem dobândim prin ricoșeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecția e valabilă pentru orice creștin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care își simte lăuntrul deșart, bântuit de neîncredere și slăbiciune, cuprins de întuneric și secetă; să nu ia câtuși de puțin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice șiretenii ale celui rău și uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la ușa altarului – ca să afle credință, întărire, lumină și o brumă de speranț㠖 ceea ce ei așteaptă de la el și ceea ce el prea bine știe că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Și, dându-le, se vor răsfrânge și asupră-i, se va milui și el din pomana făcută altuia.
“Dând din lumina pe care nu o ai, o vei avea și tu.”
Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămurește mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoșata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care și ei duceu lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care și ei jinduiau?...
Secretul vieții călugărești se arată a fi: să îndrăznești a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ți lipsească. Iată paradoxul creștin în toată plinătatea, splendoarea și virtutea lui. Dar iată și făgăduința uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândești ce ai știut să dai din golul ființei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ți, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglind㠖 și te învăluiește, te împlinește, te covârșește.
Desigur. Nici că se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clip㠖 necum ani de zile – că Hristos dorește să dăm din ce avem: prisosul, puținul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă! Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputință. Altceva ni se făgăduiește: ceea ce nu-i de conceput și de crezut!
Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranță, sfială, teamă de fățărnicie: călugărul e menit a da altora credință și lumină măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se află în criză de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului și statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi în stare a săvârși minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus c㠓ei nu sunt din lume, precum și Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). Și iarăși: “Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20, 35) Pavel așijderea grăiește: “Trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”
În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit și gol, voință și nerușinare ca să pot da din ceea ce nu am. Iar Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd și îndrăzneț – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socotește înțelepciunea oamenilor drept nebunie și adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare și chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul și făptuiești numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.


O FOTOGRAFIE VECHE DE 14 ANI


Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercand sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata “O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gandirea romaneasca.
Eroul povestirii e un tanar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Thecla, o letona, grav bolnava de astma, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvant - avand in fata doar fotografia ei- un pastor canadian , in a carui biserica Dumitru a intrat din intamplare si incurcand niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inmanata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la varsta de 18-19 ani. In momentul savarsirii miracolului ea are 30 de ani.
Patru ani mai tarziu, Dumitru se afla din nou in oras
Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:


1912 – La 12 iulie se naste în comuna Pantelimon de lîngã Bucuresti, Nicu-Aurelian Steinhardt. Tatãl sãu, inginerul si arhitectul Oscar Steindhardt, conducea o micã fabricã de cherestea.
1919 – 1929 – Învatã la scoala primar㠄 Clementa “, apoi urmeazã cursurile liceului
„Spiru Haret“. Printre colegii mai mari de aici se numãrã Constantin Noica. Îsi ia bacalaureatul în 1929.

1934 – Îsi ia licenta în Drept si Litere la Universitatea din Bucuresti. În acelasi an, publicã, sub pseudonimul Antisthius, extras din Caracterele lui La Bruyère, volumasul parodic În genul lui Cioran, Noica, Eliade….

1936 – Îsi sustine la Bucuresti doctoratul în drept constitutional.

1937 – 1939 – Cãlãtoreste în Elvetia, Viena, Paris si Anglia.
Ajuns în tarã, în 1939, începe sã lucreze ca redactor la „ Revista Fundatiilor Regale “.

1959 – În ianuarie refuzând presiunile securitãtii de a fi folosit ca martor al acuzãrii împotriva lui
Constantin Noica, este introdus în „ lotul “ filosofului ( si al prietenilor comuni ) si este condamnat la
13 ani muncã silnicã pentru „ crimã de uneltire contra ordinii sociale “. Aceastã nouã loviturã a sortii se dovedeste a fi hotãrîtoare, cãci la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Hristos ( era evreu ), nas de botez fiind Emanuel Vidrascu ( coleg de lot, fost sef de cabinet al maresalului Antonescu ), iar ca martori ai tainei participã Alexandru Paleologu, doi preoti catolici, doi preoti uniti si unul protestant, „ spre a da botezului un caracter ecumenic “.

1964 – Îndatã dupã eliberare, în august, la schitul bucurestean Darvari îsi desãvîrseste taina botezului prin ungere cu mir si primirea sfintei împãrtãsanii.

1964 – 1969 – Refuzã, cu rigidã intransigentã, „orice fel de colaborare cu comunismul “. Este încãrcãtor-descãrcãtor pe un camion de „ Alimentara “ pînã cînd este grav rãnit în urma unui accident de circulatie ( 1968 ). Este spitalizat la „ Pantelimon “ pînã în martie 1969. La insistentele prietenilor ( Paleologu, Noica s.a. ) reintrã în viata literarã prin traduceri, medalioane, mici eseuri publicate în „ Secolul 20 “, „ Viata Româneasc㠓 etc.

1980 – La 16 august este cãlugãrit de I.P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Este cãlugãr la pãrintele staret al Rohiei, Serafim Man.

1989 – La 29 martie scriitorul-cãlugãr moare la spitalul din Baia Mare.
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE