FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
eseuri
de  mircea dinescu
 
FARA URA, FARA FLOTA, FARA RAZBUNARE SI FARA COMBUSTIBIL


În perioadele cînd vînatul era interzis, se găsise o soluție pentru cei mai tovarăși dintre tovarăși de a rări înaripatele care cădeau cloșcă prin luna martie în delta Dunării: vînatul experimental.
Această denumire savantă a braconajului oficial, în afara faptului că punea pe masa frugală a activistului PCR o friptură cu titluri științifice, avea și o latură ideologică, materializată în lupta de clasă dusă împotriva gîștei sălbatice, de exemplu, ce-și creștea bobocii îndopîndu-i cu rîmele și mormolocii noștri comuniști, ca, spre toamnă, ticăloșindu-se, să treacă granița cu cîrdul și să ceară azil politic în țări mai calde și mai capitaliste.
Nedumerirea, vizavi de vînatul experimental al tovarășilor, nu dispăruse de pe fața bătrînului lipovean ce-mi povestea afacerea, nici după patru ani de la ultimul genocid experimental, încît, negăsind șpilul științific al problemei, se tot lamenta: „ Ce să ixpirimenteze, bre? Dacă are rața ciocu-n cur ? ”
Actualii braconieri de la conducerea României ( care s-au dat de stînga spre a-și deschide buticuri pe dreapta ), fiindcă tot trebuia să se sacrifice cineva, s-au decis să practice pe propria lor piele capitalismul experimental de Dîmbovița.
Vorbind timp de patruzeci de ani despre otrava capitalismului, tovarășii cobai deveniră imuni și trăiesc bine-mersi, sugînd doze mari de capital privat de la țîțele generoase ale statului, încît vitelonii lui Văcăroiu pot ingurgita pînă și lapte de vapor fără să aibă indigestii de procuratură.
Atîta vreme cît îi cald și baciul Iliescu e iubit de scutieri și masele populare, actuala turmă guvernamentală va rumega liniștită pînă spre iarnă, cînd ’oțul de președinte e capabil să scoată birlicul din mînecă și să ixpirimenteze un guvern de opoziție, asemănător raței cu ciocu-n cur, conform principiului fără ură, fără flotă, fără răzbunare și fără combustibil, să nu mai înțeleagă nimeni nimic, dar să se confunde definitiv Coposu cu caloriferul degerat și foamea cu Niki Manolescu
31 august 1993

DE CE NE BAT DIN CAND IN CAND UNGURII PE NOI, ROMANII


Visul de veacuri al elevului din clasa a cincea, să ungă seara școala cu slănină, ca s-o găsească dimineața mîncată de cîini, se întrupă, iacătă, în alarmele teroriste din ultima vreme de la un liceu de artă din București, unde marțea trecuta Yasser Arafat a pus de-o bombă tocmai cînd se programase un extemporal la geografie, ca, două zile mai tîrziu, organizația Sendero Luminoso să plaseze și dînsa una, la ora de matematică.
Dîrdîind din catalog, o profesoară mai căruntă, uitînd că s-a scumpit metroul, gazul de lampă, ciorapii din bumbac, marmelada, covrigii și scîndura de coșciug, îi blestema întruna pe bozgorii din UDMR, că și-au propus să destabilizeze România, binecuvîntîndu-i pe băieții cu cagulă ce coborîseră în pivniță să dezamorseze bombardeaua de sub maldărul de cărbuni și pe pompierii ce se cățăraseră pe acoperiș în căutarea lui Marko Bela.
Oricum, la foamea de bombe a poporului român ( două la Prefectură, șapte la aeroport, cinci la Judecătorie și o sută paișpe la școli ), Ministerul de Interne are obligația morală să plaseze una de-adevăratelea, măcar la sediul Academiei Cațavencu, ca să putem și noi dormi liniștiți.
Apropo de terorismul maghiar, îmi amintii de-o poveste a lui Marin Preda care, prin 1978, la o documentare în jurul dulcelui tîrg al Ieșilor ( unde se știa că patru știuleți de porumb, bine legați cu sîrmă, sfidau de pe un singur băț pipernicita agricultură americană și că, de pe asfaltul roditor din fața Marelui Combinat, muncitorii adună zilnic, cu șorțurile, varză de Bruxelles mult mai căpoasă ca a belgienilor ), s-a încurcat seara în hotel, la o damigeană cu molan adusă de un poet sușevean.
Veselia generală a escribeților se tăia din cînd în cînd, ca maioneza, din pricina bardului militant Ilarie Hinoveanu ce vitupera catastrofic, din cinci în cinci minute, despre pericolul unguresc. La al nu știu cîtelea banc întrerupt de lamentațiile activistului cultural elegiac, ce strîngea la piept o sticlă de Stolicinaia, să nu i-o smulgă iredentiștii, Marin Preda a propus adunării ca întunecatul profet sa fie martirizat pi loc, cu șuturi în șezut, și zvîrlit pi hol.
A doua zi, la micul dejun, văzîndu-l pe Hilarie cam bosumflat, Moromete l-a întrebat cu un aer șăgalnic:
- Ce pățiși, monșer?
La care martirul, privind temător în jur, cu broboane de sudoare sfîrîindu-i pe tîmplă, i-a mărturisit în șoaptă:
- M-or bătut ungurii aseară, domnu’ Preda.

16 mai 1995


O NOUA INSTITUTIE NATIONALA


Luat pe felii, poporul român nu se prea plictisește. Fiindcă diversitatea în unitate a bătăii în cadrul spațiului mioritic poate lua fie formele baladești ale bătutului anonim, cum se întîmplă mai ieri pe străzile Clujului, unde anonimii reprezentanți ai opoziției s-au jucat de-a șnițelul cu anonimul bătător pedeserist, fie bătutul să-și recapete sinele pierdut, cu ajutorul domnului Cozma ce ieși fără prejudecăți din codrii societății de consum în sfînta zi de vineri să împartă cu dărnicie atît la săraci cît și la bogați pumni albi pentru zile negre.
În această atmosferă tipic eminescian㠖 „ Ne bate azi, ne bate mîni / Astfel dorința-i gata ” – PDSR-ul are toate șansele să cîștige alegerile locale, cît și pe cele din toamnă, cu atît mai mult cu cît Miron Cozma e îmbiat să probeze salopeta de senator pedeserist.
Dacă la cele de dinainte mai adăugăm bătutul cu bidinelele în cadrul Lipitoriadei, bașca intelectuala confruntare a mirositului în șosete ideologice din incinta Senatului, trebuie să recunoaștem că specifica noastră voinicie, care în trecut se rezuma la trîntă și oină, a căpătat un parfum neașteptat.
Torențiala ploaie de pumni din ultimul timp compensează lipsa precipitațiilor naturale, vipia ucigătoare a Bărăganului coborînd spăsită în subsolul presei cotidiene, ca să nu mai amintesc de banala interceptare a telefoanelor ce-și dădu obștescul sfîrșit pînă și în „ România Liber㠔.
Geaba se vaită vocabularul limbii române că-i sparge Măgureanu capul cu microfonul – jurnaliștii tot la pipăibila vînătaie ramîn mai sensibili.
D’aia paginile dedicate lui Cozma sunt mai late-n poale decît pițigăiatele comentarii despre ceva ce nu doare, nu se vede, în schimb se ascultă.
Încurcat în fire și-n angajați, SRI-ul își caută feciorelnic identitatea, în vreme ce pumnul lui Cozma a ajuns deja instituție națională.

27 mai 1996

ASCENSIUNEA CARNATULUI


Cine își inchipuie că leul nostru a fost dintotdeauna gîrbovit și pițigăiat se înșeală. Pe la începutul secolului purta coamă de aur, și-mi amintesc cum Iorgu Iordan povestea că, prin 1912, profesor de liceu fiind, avea patru lei salariu pe lună, din care își putea cumpăra un costum englezesc, trei vaci autohtone, iar cu mărunțișul care-i rămînea mai dădea și-o fugă pînă la Viena, să facă bruderșaft cu nepoțica Mariei Tereza.
Deșelarea leului s-a petrecut treptat, dar pentru faza asta de hîrtie igienică ușor folosită trebuie să aducem mulțumiri tovărășești celor ce-au transformat baraca comunistă în baracă capitalistă ( cacofoniile intră în preț ).
Pe frontispiciul Băncii naționale în criptele căreia repauzează guldenul nostru postrevoluționar, ar trebui săpată în marmură, întru veșnica pomenire a gloriei apuse, nostalgica pornire a românului de-a face investiții, imortalizată în fraza cîntecului: „ am un leu și vreau să-l beu ”.
Apoi nu-i de trecut cu vederea nici protocronica reclamă strămoșească: „ Leul și cîrnatul ”. E clar: cine avea un leu în buzunar putea să treacă liniștit prin față pe la Capșa.
Acum sigur că-i greu la Dealu’ Mitropoliei cu boii mici. Ce nu înțeleg însă e că bila puterii din ură față de scriitorii contemporani s-a revărsat și asupra lui Eminescu, mînjindu-i chipul pe bancnota de-o mie, ce va echivala în curînd cu prețul unui cîrnat privatizat. Devalorizarea lui Eminescu e în directă legătură cu ascensiunea cîrnatului.
La genocidul cultural al Băncii naționale, răspundem și noi cu vorba bietului centaur: „ Pe mine m-ai omorît, dar cu calu’ ce-ai avut? ”

20 noiembrie 1991


SPALATORIA NUFARUL CU TURLE SI CLOPOTNITA


Puțină lume știe că Andrei Pleșu a fost, timp de-o cină și-un somn, ministrul cultelor din România.
Într-o seară a anului trecut, vorbind la telefon, mi-a spus că tocmai sosise de la o ședință a guvernului, unde s-a hotărît ca ministrul culturii să preia și cultele, obicei practicat, dealtfel, și în lumea occidentală. La vădita sa jenă de a-l fi văduvit pe Voican de metafizică, lăsîndu-i numai partea văzută a catharsisului, se mai adăuga și emoția de soldat neinstruit, ce păstorea din acea clipă oițele gradate ale patriarhiei.
M-am oferit voluntar să-l ajut să scoată piroanele philips înfipte în gleznele lui Isus în fresca de lîngă altar, unde vin de obicei enoriașii la spovedit. În discuția telefonică visam, ca doi copii naivi ai plebei proletare, spălătoria Nufărul cu turle și clopotniță, și-n tinda ei preacuratele fețe bisericești spălîndu-se nu cu șampon, ci cu cenușă. Fiindcă după decembrie cenușă și nu avioane ar fi trebuit să importăm, la ce cantitate industrială ar fi fost necesară să ne-o turnăm cu toții în cap.
În zori, Andrei Pleșu fu anunțat că i s-a luat spălătoria metafizică de pe dealul Mitropoliei și de atunci am rămas o țîră supărat pe gărgărițele din telefon.
Ce se ascunde totuși în spatele acelei grabnice și laice deposedări?
Să fie oare alergia la cenușă a cuvioșilor părinți?
Să se fi spăriet Preafericitul de un ministru civil?
Deocamdată groapa ortodoxă de la Berevoiești pare mai catolică decît papa.
Și tace.

22 ianuarie 1992


IN CAUTAREA BUZUNARULUI PIERDUT


Cum dosarul procesului protocronist dintre ou și găină zace prăfuit și nerezolvat în arhiva Academiei Române, n-ar fi rău ca domnii savanți să ne scoată măcar din dilema asta cu accente capitaliste: ce a apărut mai întîi, omul sau buzunarul?
Dacă ne raportăm la evoluția speciei, buzunarul se plimba nonșalant pe burta cangurului înainte de a se da omul jos din maimuță și de a-și inventa pantalonii întru ascunderea rușinoaselor semne ale diferențierii.
Mult mai tîrziu, cînd banul a devenit ceva la fel de rușinos ca sexul, cetățeanul a plagiat de fapt buzunarul cangurului, dîndu-i funcția de izmană monetară, rudă apropiată cu pardesiul de piele numit portofel, cu marsupiul de oțel al băncilor și verișor primar cu buzunăroiul găurit al Caritasului de la Cluj.
În iconografia creștină sfinții n-aveau buzunare, fiindcă bogăția nu ținea loc de virtute.
Mai degrabă decît libertatea marxistă, bogăția poate fi, la o adică o necesitate înțeleasă.
Nu întîmplător cuvîntul hazna, adica vistierie turcească, a căpătat la noi o încărcătură mult mai umană.
N-aș fi apelat la serviciul de iluminat public al Academiei Române dacă zilele trecute secretarul general al Uniunii Democrat Creștine, Ion Gâltan, punînd în brațele delicate ale rectorului Emil Constantinescu lista viitorilor primari ai Convenției Democratice, n-ar fi afirmat cu mîndrie că respectivii candidați – avînd conturile gata burdușite – „ nu pot fi cumpărați întrucît sumele pentru care ar accepta să discute acești domni încep de la 500.000 de dolari în sus ”.
Haida, de, mi-am zis. Se duce dracu’ generația blajină a lui Crin Halaicu, ce-a palmat pe sub dugheana privatizatului chiar și amărîta sută de parai.
Vin incoruptibilii cu buzunarele intransigente, marii chirurgi, care nu operează decît apendicita milionului și platfusul miliardului.
Vin, în sfîrșit, bogații buni ai opozițiai, să le arate îmbogățiților rău mirositori de la putere ce damf de ulei de trandafir și spermanțet au conturile dumnealor, fiindcă așa îi stă bine coanei Democrații: la alegători ticălos de săraci, primari înduioșător de bogați.
LOZURI IN PLIC ( 1 )Un amic mi-a povestit despre incredibila suferință postdecembristă a tatălui său, fost deținut politic. Aflînd că anii de pușcărie vor fi trecuți în contul pensiei ca ani petrecuți în cîmpul muncii, bătrînul boscorodea întruna, blestemînd ghinionul de a fi fost eliberat în 62 și nu în 64. Doi ani în plus, la Poarta Albă, i-ar fi rotunjit pensia cu vreo trei sute de lei, și-și înjura acum avocatul, martorii și procurorul pentru milostivenia de a-i fi dăruit atunci doar nouă ani de tîrnacop și cazma în contul bancului spus într-o cîrciumă, și nu unșpe, cîți i-ar fi surîs lui astăzi.Trecutul nu-i decît un reflex întîrziat al unui prezent insuportabil.LOZUR IN PLIC ( 2 )Pe vremea cînd generația domnului Coposu se distra prin mlaștinile Deltei, tăind la stuf, celebrii frați Trio Grigoriu tocmai lansau șlagărul „ Broscuța Oac ”, demonstrînd încă o dată că arta, la o adică, se poate inspira din realitate.Căsătorit cu una din fetele lui Gheorghiu-Dej, simpaticul Lică Grigoriu povestea că, prin 1958, pe masa din bucătăria prezidențială, adăsta un " Omagiu partinic al scriitorilor către conducătorul iubit ", îmbrăcat în coperți de lemn, pe care bucătăreasa obișnuia să toace ceapa.Visul de aur al poeților se împlinise: arta își dovedea, pe viu, utilitatea. LOZURI IN PLIC ( 3 )Un popă, ajuns star de televizor după revoluțiune, frecventat de fanii care între Led Zeppelin, Metallica și Deep Purple își mai clătesc urechea cu cîte o cîntare bisericească, pe vremea Multlăudatului umbla cu botezul prin cartier. Intrînd într-o casă de intelectuali, între pauzele de Doamne miluiește, s-a simțit dator sa-și arate harul iconografic.Zvîrlind cu aghiasmă și busuioc în ascultători, cînta nazal prețurile icoanelor de sticlă răsfirate pe pereți: „ Asta face șase mii, pogoară și binecuvînteazăăăăă, asta trei, sfințească-se numeleeeee, asta-i falsă, amin ”.CE-ARE NULA CU PREFECTURA În postul Paștelui, organele abilitate cu protecția cumpărătorului au tras un dureros semnal de alarmă: cică Ramânia ar fi fost invadată de făină falsificată cu șase nule, care n-ar exista nicăieri pe fața pămîntului.Ete, na! Și ce dacă nu există?Da’ ce Parlament cu o sută de nule, ca la noi s-a mai văzut pe undeva?Da’ drojdie a societății așa umflată în poale ca prin centrul Bucureștiului mai dospește și pe alte meleaguri?Lăsați, bre, creștinii să picteze pe punga de făina cît de multe zero-uri vrea mușchii lor, fiindcă într-o țară unde nulitațile s-au cocoțat fără jenă pe scara valorică, e de neînțeles această exacerbare a conștiinței panificate și zgîndărire a sentimentului ierarhic taman în sacul cu făină și mălai.De ce să stăm noi cu ochii pe găurile din sita morarului și să căutăm făina la grade, cînd pînă și gradele din poliția și armata română se dau alandala și peste rînd la buticul din Cotroceni?Mai bine să binecuvîntăm Ministerul Muncii, care a început să elibereze adeverințe de sărăcit întru PDSR, cu ajutorul cărora nevoiașii vor putea cumpăra găini mai slabe de constituție și salam „Victoria capitalismului ”, cu preț redus.După celebrele diplome de revoluționar, pe baza cărora bișnițarii sunt scutiți de impozit și au intrare gratuită la clubul Nasty, aceste diplome de om sărac, cu ajutorul cărora pensionarul poate să-și facă de cap în cluburile selecte ale magazinelor populare, demonstrează din plin că poporul român e compus exclusiv din elite, privilegiați și superdotați.Unde ești, nea Nicule, să te bucuri că bunicii și străbunicii noștri au ajuns din nou să se legitimeze în fața a două sute de grame de salam ieftin ca în cele mai frumoase zile de glorie ale matale, de pe vremea cînd Iliescu buchisea chirilice pe la Editura Tehnică consilierul Ioșca studia dolarul la seral în față la Inter, iar noi visam la capitalismul pe bază de cartelă din acest paștele și grijania cui l-a făcut.15 aprilie 1996 RASISMUL PE BAZA DE PORTOFEL Șase mafioți periculoși de la Liceul de muzic㠄 George Enescu ” au fost împiedicați săptămîna asta să pătrundă în Italia, grație ministerului de externe al sorei noastre de gintă latină.Arsenalul aflat în dotarea micilor teroriști l-a umplut de uimire pînă și pe Tata Nițu, care, de la celebrul Dragodan, n-a mai întilnit o asemenea diversitate de arme: kalașnikoave cu coarde, bombe cu sacîz, arcușuri ninja din păr de cal….Supusă interogatoriului, banda elevilor de clasa a patra a recunoscut și o altă ticăloșie: nu posedă cont în bancă. Or, românul care se prezintă la o ambasadă occidentală fără cont în bancă e considerat sau nebun, sau idiot, sau kamikaze. Fiindcă asta-i virtutea principală pe care trebuie s-o etaleze candidatul la examenul de intrare în Europa – contul în valută.Cine aduce dovada poate fi orice: și terorist, și sado-masochist, și securist, și alpinist – contu’ jucînd rolul anafurei pe care preotul catolic ți-o fixeaza cu mîna în amigdale, dîndu-ți adică viză de intrare în lumea celor fără de păcate.Domnul Meleșcanu, ministrul nostru de externe, zîmbește ca proasta-n tîrg la tot soiul de reuniuni de gargară europeană, fără să se sinchisească de umilința miilor de români ce îmbătrînesc pe la cozi în fața ambasadelor străine, unde, după slalomul printre flegmele milițienilor de la poartă, ești nevoit să te cațări cu frînghia pe zidul aroganței funcționărești.La ce școală diplomatică or fi învățat ambasadorii străini scuipatul în creștet și pusul tălpii pe fața solicitantului de viză? În ce tratat de zoologie or fi citit că românii sunt mai periculoși decît vacile nebune din Anglia?Încă n-au aflat sfințiile lor diplomatice că nu există popoare mai bune decît altele? Că mafioții, șarlatanii, leprele, curvele, politicienii și bagabonzii înfloresc în mod democratic pe toată suprafața pămîntului?Le-o fi frică domnilor italieni să nu le mănînce copiii noștri lebedele?Păi, de ce între cele două războaie mondiale nouă nu ne-a fost teamă că zugravii și zidarii italieni, sosiți cu droaia să cîștige și ei un leu grămadă pe malul Dîmboviței, o să ne mănînce broaștele și pisicile?Nesimțirea Comunitații europene care, după căderea zidului berlinez, nu mai consideră dreptul de a călători un drept al omului și care privește către elevul și calicul student din est ca înspre un prezumtiv infractor, mă îndeamnă să trag semnalul de alarmă cît nu s-a cronicizat încă această boală occidentală numită rasism economic.8 mai 1996BA, ACADEMICIENILOR! De un an și jumătate Academia Română se căznește să-l extragă pe î din a cu voie de la Poliție și de la Parlament, și iată că izbîndi.Sărbătoare mare pe ulița Bucureștilor. Șampanie, lămpașe, lumînărele, bîte și colăcei. Se scremu muntele intelighenției românești și fătă un șoricel ortografic.Aha! Aha! Vivat Academia!Senatul nu se lasă nici el mai prejos și abrogă legea care interzicea virgula dintre subiect și predicat. Încă o lovitură dată Occidentului: ei cu economia de piață, noi cu gramatica de piață.Aha! Aha! Vivat Academia!Tot altoind fumul de tămîie cu odăjdiile de partid, scumpa noastră Zoe Dumitrescu Bușulenga a uitat, probabil, că e la aniversară. Se împlinesc douăzeci de ani de cînd ma tante s-a răstit pentru prima oară la Ceaușescu. „ Trăim în epoca lui Pericle ” i-a strigat de la obraz neînfricata Zoe Kosmodemianskaia și săracu’, prins la înghesuială, a acceptat să le fie președinte de onoare pe viață, adică pînă la genocidul de academicieni de la Tîrgoviște.Aha! Aha! Vivat Academia!Un doctor care, tot umblînd cu clistiru’ pe la pătuțul scriitorilor oficiali, s-a molipsit și el de autorlîc publică în Săptamîna un articol porno-antimonarhist în care mustește apelativul „ bă, majestate! ”. Bă-ul nostru național intră glorios ca un supozitor în limbajul academic al presei proguvernamentale.Tovarășu’ Drăgănescu, tovarășa Zoe, tovarășu’ Bârlădeanu, hai să ne împăcam și să ne zicem bă!21 octombrie 1991 DE CE MI-E FRICA DE GELLU NAUMÎncurajat probabil de timiditatea-mi înnăscută, cineva, la o întîlnire cu cititorii, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e frică de potopul tinerilor poeți ce s-a abătut cu mult zgomot și binecuvîntată furie peste literatura contemporană.Am răspuns sincer și dezarmat: mie mi-e frică de Gellu Naum. Nu fiindcă ar avea alura unui tăietor de lemne înnobilat de regina Angliei, aflată în week-end în satul Comana, ci datorită cuptorului său de alchimist ce mi-a marcat copilăria literară ca o boală celestă încît și astăzi îi simt dogoarea și flacăra magică.La gura Athanorului său am înțeles că multe butoaie cu cerneală și hectare de hîrtie s-au consumat zadarnic în literatură. Fiindcă Gellu Naum a demonstrat cum se poate obține cu puțin plumb - fie el și tipografic - aurul necesar pentru a răscumpăra tăcerile de altădată.Mergi pe stradă și cînd dai colțul te izbești de un vers de Gellu Naum.Strălucitor și insolent.Nu poți scăpa de el. Vrei să-l pîrăști autorului și el îți răspunde că e sătul de atîta tată...Ne-am obișnuit pînă la urmă cu straniile lor siluete și oricum Bucureștiul avea cam puține statui.Zilele acestea Gellu Naum se preface a împlini șaptezeci de ani.Ca și cum suprarealismul ar putea îmbătrîni. Ca și cum nu din pălăria Sa ar țîșni tinerele generații.Să-l lăsăm așadar pe marele poet, retras în citadela poeziei române - Comana -, lîngă cuvintele sale de trestie și papură și, ca niște elevi sîrguincioși și citadini ce sîntem, să-i silabisim versurile cuneiforme.Dacă-mi îngăduiți!



Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE