FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
versuri (2)
de  lucian blaga
  INIMA


O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea.
Uimit eu mintea mi-o ascut
si-n înțelesuri mari
zvâcnirea i-o destram.

O, inima:
nebună, când se zbate-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile îl ridicau peste Olimp
și-și ascundeau în poală stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.

O, inima: când para și-o înabușește
c-un giulgiu de liniște,
atunci îmi cantă,
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrimă curată ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt și mare visător,
care-a simțit îmbrățișarea veșniciei
și straniul fior
al înțelesului ce stăpânește deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, marea.

O, inima: amurguri, când se lăsă grele peste ea
aud, cum tainic îmi șoptește,
că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota
s-a scurs șiroaie sângele din trupul lui Iisus,
când ghimpii îl mușcau ca niște ochi de farisei.

O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneată
că peste veacuri lungi și goale și pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna,
să fac-o altă lume
și-o omenire
din neamuri mari de zei.
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei
pe noul Adam.

ODA SIMPLISIMEI FLORI


Păpădie, ecumenică floare,
după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul își hotărește fericitele zile.

De un pëan te-nvrednicești,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânță să faci pe pământ
e tot ce dorești. Alt gând nu porți.
Dar înflorești și asfințești
alcătuind o aureolă de sfânt.

CANTARE VANTULUI


„În iubire nimeni, nimeni
nu-și ține cuvântul.
veșnic strâns îmbrățișat
te-a ținea numai pământul.”
Astfel cântă sfâșiat
lângă mine vântul,
când la dreapta, când la stânga,
lângă mine vântul.

SCUTUL


Când orice scut are
formă de inimă,
nu-i de mirare
că-n noi înșine inima pare un scut.

Ce aperi în noi cu tăria
pietrei peste care-am trecut,
inimă, tu, ca un scut?
Aperi ce-n dosul tău este?
Întâiul suflet al nostru,
amarantul cu veșnică floare, copilăria?

Aperi ce-n noi e poveste,
ce n-are nevoie de scut,
amintiri sângerânde de ghimpi
și de roze din vremi de-nceput,
amăgirea supremă, ardori de pleromă,
dragostea albă cu mândra-i aromă?

PRINTRE LACURILE DE MUNTE


Ne odihnim în iarbă, cu un rest
de oboseală în noi, ca sufletul.
Printre lacuri de munte stăm și privim.
Soarele a asfințit în argintul de vest.

Prin aerul de cleștar
stâncile, brazii, munții, lucrurile toate,
chiar cele mai depărtate,
se conturează mai clar.

Ce calm! Ce puritate!
Dacă am vedea cu lacurile,
stelele s-ar apropia,
întâmpinându-ne la drumul-jumătate.

MURIND ZEUII ISI LASA


Murind zeii își lasă
în urma lor templele,
precum melcii
căsuliile goale.

Pentru mii de ani, pentru vremi fără capăt
ei și le lasă,
spre mângâierea
vârstei de azi și de-apoi.

Dar nici un vestigiu al erei de aur,
oricare-ar fi chipul lui,
nu-nvinge tristețea noastră
în fața timpului.

MUNTELE VRAJIT


Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorși se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, și anii. Și anii

LUMINA DE IERI


Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată!

Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu știu ce caut. Sub stele de ieri,
sub trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

BELSUG


- Negrule, cireșule,
gândul rău te-mprejmuie.

Jinduiesc la taine coapte
guri sosite-n miez de noapte

Om și păsări, duhuri, fluturi,
nu așteaptă să te scuturi.

Prea ești plin de rod și vrajă,
vine furul, pune-ți strajă!

- Las’să vie, să culeagă,
vara mea rămâne-ntreagă.

Stelele deasupra mea
nimeni nu mi le-a fura!

BUNAVESTIRE PENTRU FLOAREA MARULUI


Bucură-te, floarea mărului, bucură-te!
Uite în preajmă-ți pulberi de aur
ca un nor în aer!
Țâșnesc firele ca dintr-un caier
de pretutindeni și de nicăiri! Nici o făptură
nu-ntreabă. – Polenul căzut în potire
ca un jar îl îndură
toate florile, în dulci suferinți
peste măsură
și peste fire.
Bucură-te, floare ca ghiocul,
și dumirește-te!
Nu trebuie fiecare
să știm cine-aduce și-mprăștie focul.
Dar, vezi, arhanghel sunt, iar tu ești floare,
și dacă-ntrebi, nu pot să tac
și să mă strâng la cingătoare.
Cine-l aduce, caldul, cutremurul? Iată,
acesta e Vântul, nimenea altul. E Vântul,
nevăzutul voievod
fără trup, fără mâni,
al acestor săptămâni.
Bucură-te, floarea mărului,
și nu te speria de rod!

HOTAR


Calea lactee abia ghicită se pierde
scrisă în noapte fierbinte și calmă,
ca linia vieții runic săpată
într-o imensă zăbavnică palmă.

Pașnic ca untdelemnul cel veșnic
se scurge sub bolți Aheronul.
Acum ah de trecere cine va-ncepe cântarea?
Acum ah negrele ape cui îi dau tonul?

Pescăruși speriați din tenebre se-nalță
când luntrea cu umbre alunecă iară.
Suflete-n zbor de frunte mi se lovesc
zbârnâind ca rădăștile-n vară.

Totul e împlinit. De șapte ori răsucit
răsuflă în somn Aheronul.
Acum ah de trecere cine va-ncepe cântarea?
Acum ah negrele ape cui îi dau tonul?

INTALNIRI



Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem.
Știm doar că-n spații și în vis
noi ne-ntâlnim mereu aceiași,
mereu sub pomul interzis.

Așa fu ieri și fi-va astăzi
un ceas umbrelnic, prea amar.
Pentru noi doi un loc se naște
prin anotimpuri tot mai rar.

De pretutindenea suflând - un vânt
ne întetește-o clipă nimbul,
ce-l dobândirăm cu întârziere -
ca să ni-l pierdem prea curând.


PSALM


o dureretotdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa
dumnezeule, dar ce era sa fac?
cand erm copil ma jucam cu tine
si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
apoi salbaticia mi-a crescut,
cantarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc in vazduh si pe ape.

intre rasaritul de soare si apusul de soare
sunt numai tina si rana.
in cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug.
o, de n-ai fi mai inrudit cu moartea
decat cu vieata,
mi-ai vorbi.de-acolo de unde esti,
din pamant ori din poveste mi-ai vorbi.

CANTECUL OBARSIEI


La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât în chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se-ntoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?

UNDE UN CANTEC ESTE


Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’,
n-atinge doar cu degetele-o liră.
El își destramă-n vânt ființa toată. Rând
pe rând sub crug albastru se resfiră.

Nemaiavând figură și nici umbr㠖 chip,
o adiere numai și pierind
aproape ca mireasma floarei vraje-vânt
el trece peste coardele de-argint.

Unde un cântec este e și pierdere,
zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă, dobândește viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir, sau crin devine.


DACA M-AS PIERDE


Dacă m-aș pierde în toate
și-aș rămânea fără nume
așa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei,
n-aș mai fi singur pe lume.

Dacă de-un glas, de-un sigur, de unul
ce-și culcă ardoarea-n urechea și-n inima mea,
cu adevărat m-aș pătrunde,
marginea mea s-ar curma.

Dac-aș uita cine sunt, trădându-mă pentru o altă lumină,
în trupul meu osul s-ar face aur.
Privighetoarea în noapte
de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină.

CATRENE


*

Limba nu e vorba ce o faci.
Singura limbă, limba ta deplină,
stăpână peste taine și lumină,
e-aceea-n care știi să taci.

*

Ușor nu e nici cântecul. Zi
și noapte – nimic nu-i ușor pe pământ:
căci roua e sudoarea privighetorilor
ce s-au ostenit toată noaptea cântând.

POETII


Nu vă mirați. Poeții, toți poeții sunt
un singur, ne-mpărțit, neîntrerupt popor.
Vorbind, sunt muți. Prin evii, ce se nasc și mor,
cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin semințiile, ce-apar și-apun,
pe drumul inimii mereu ei vin și trec,
prin sunet și cuvânt s-ar despărți, se-ntrec.
Își sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânța. Ca un dor.
Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,
și-apoi sub cântecul privighetorilor
izvor se fac în rariște, izvor sonor.

INSCRIPTIE


Drumurile pe care nu le umblăm,
drumurile ce rămân în noi,
ne duc și ele, fără număr, undeva.
Cuvintele pe care nu le rostim,
cuvintele ce rămân în noi,
descoperă și ele, fără de margini, făptura.
Luptele ce nu le dăm,
luptele ce rămân în noi,
ne lărgesc și ele în taină patria.
Sămânța pe care n-o dăruim,
sămânța ce rămâne în noi,
multiplică și ea fără capăt viața.
Moartea de care nu murim,
moartea ce rămâne în noi,
ne adâncește și ea tăcerea.
Și pretutindeni prin toate
își pune temei poezia.

PE MULTE DRUMURI


Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcà
gîndul spre tine. O, sfîrsitul acela de zi,
peste care càzurà grabnice brume !
In gràdina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tînjind
mai invocà si acum
lumina ta fàrà de nume.
Unde dormi astàzi - nu stiu. Nici un cîntec
nu te gàseste. Astàzi
tu esti unde esti. Iar eu aici. Depàrtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele-n vài, focul în noapte pe dealuri,
si pe pàmînt a pus anemone si patimi
càrora ziua nu le prieste.
Ca o poartà s-a-nchis. Nici un semn nu stràbate
vàmile, vàmile.

SUS


Pe-un pisc,
Sus. Numai noi doi.
Asa:cand sunt cu tine
ma simt nespus de aproape
de cer.
Asa de aproape,
de-mi pare ca de ti-as striga
in zare - numele -
i-as auzi ecoul
rasfrant de bolata cerului.
Numai noi doi.
Sus.

EPILOG


Îngenunchez în vânt. Mâne oasele
au sa-mi cada de pe cruce.
Înapoi nici un drum nu mai duce.
Îngenunchez în vânt:
lânga steaua cea mai trista.

COLINDA

Doamne colo în poiană
Pruncușor fără de tată.
Si măicuța, mama lui,
Se tot plânge boului
c-a născut în Vifleim,
n-are scujtece de in,
n-are apă, n-are fașă,
nici opaiț, nici nănașă

Iosif cercul de pe cap
în cuier și l-a lăsat
și-a plecat unde-a plecat
ca să-l latree câini-n sat.
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung,
stă măicuța lângă prunc.

Să le ție de urât
înger’nalt s-a coborîât
Si în noapte înadins
degetul și l-a aprins.
Arde îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de seu.

CATRENELE DRAGOSTEI

Dragã-mi este dragostea
bântuitã de sprâncene,
de sprâncene pãmântene,
lungi, piezis-rãsãritene.

Dragã-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartã-n ea
moarte-ades si-ades un leac.

Spune-se cã-n holdã coaptã
macul îl dezbraci c-o soaptã.
Dragã-mi este dragostea
care zice: nu si da.

Dragã-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
micã pe cât lacrima.

Dragã-mi este dragostea
care face stea si stea
din pãmânturile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îsi stie visul.
Dragã-mi este dragostea
cu-nãltimile si-abisul
si cu ce mai are-n ea.

Dragã-mi este dragostea -
locului nu pot s-o tin,
cãci frumsetea ei dispare
în frumsetile-i ce vin.

Dragã-mi este dragostea,
dragã uneori furtuna
si-un pãcat pe care-l arde
pe la miezul noptii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naste.
Dragã-mi este dragostea
ce de ani mã paste.

Dragostea ne-o tinã zeii,
sã ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.
Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE