PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri si proza de  mircea cartarescu   POSEDAI TOT FELUL DE OBIECTE ELECTRICE tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi. tu eşti un monstru. mi-e frică de tine. ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă, ai tupeu. ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare. şi, doamne cum îţi picură părul până pe şale ca un camion fructexport, fantomatic şi moale care ar trece pe dorobanţi. şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi... inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaş încât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraş să pună capăt valului de violenţă şi pornografie cu doar un gest, sau o alifie. nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimice iar eu o tablă pe-un acoperiş de siloz tot n-am fi fost aşa de străini în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini. tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon. de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine? şi de ce trebuie acum să nu mai existe? bestie, pistruiato şi fufo, feregea peste maxilare de tinichea, gâsco. CATEVA CUVINTE DESPRE IOANA 1 Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile. Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte, atentă, de parcă ştia să citească şi atunci m-am gândit: "Ioana, mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti mai presus de literatură dar aşa te scot din literatură adică din viaţa mea. Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei mă gândesc să scriu un poem despre tine." 2 La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus să se radă, eu şi M.D.G. ramânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare. Mă uit pe un album Dali. E penibil, caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem? În fine (ah, şi la pick-up o selectie "Wings") palavrăgim despre copii. Mă trezesc că îi spun "Ştii, e foarte mişto să creşti un copil, dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură (evit cât pot cuvintul "poezie") fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic... Asta-i partea proastă." "E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare..." "Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist" - şi am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta şi nu ştiu de ce am spus-o. Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu. 3 Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori. Fetele mele. Mă pomenesc că îi spun "Cri" Ioanei şi invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură, în Maternitate şi care purtau acelaşi număr cu creion chimic Când Cri o să aiba 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 - cine, cine vom fi atunci? 4 Fetele-s dincolo Cri îi face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan stam în bucatarie cu păhăruţele de Havana Club. - Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi invadându-mi faţa şi făcându-mă să lacrimez. (Îmi dau seama că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.) Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre. - Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie - doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate scriai "Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici". Şi uite acum ai nevastă, copil... Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)... Mai palavrăgim ceva şi ne cheamă fetele să vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani) trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari. 5 La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc convenţională (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica. Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale de-ţi vine s-o strângi de gât, dar e draguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim. Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasăre într-o colivie de cartilagii Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă Ioana ar deveni nemuritoare. Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele) ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată. 6 Cu M.M., la "Cartea românească. Apoi în maşina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia "Ştii, Cugno ăsta... eu i-am dat textele tale... dar nu i-au ieşit..." Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi- "Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?" Iar din capul meu ieşind un balonaş cu trăznete, capete de mort şi sticluţe de otravă. Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc nevasta dar pentru scris nu prea-i bine că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el are şansa pendularii asteia... Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lângă Inter şi... spre casă. O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe. O pup şi ea miaună alintat: Ia uite! A mâncat 180 de grame! 7 "O inimă de tată! Miracol al paternităţii!" Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea. Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa? Încearcă, şi-o să vezi ce greu e. Nici nu există o tradiţie Bucuta cu melodramatismele lui, cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului este decorativă, abstractă. Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e adevărat. 8 Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău nările tale largi şi gingia de jos cu două umflături unde vor ieşi dinţii; Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi nu cred că din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aştept să înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi; aştept să te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucarii, să ţi se lărgească inima, să-ţi crească părul, capacitatea toracică, să devii inteligentă, să te joci cu plastilina să te amorezezi mai târziu să ne râspunzi obraznic, să ne spui că "nu ne-ai cerut tu să te facem", şi "ce-aţi făcut voi pentru mine?" să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă etc., etc., dar la maturitate să-ncerci să ţii la noi şi să înţelegi mirată că nu e greu deloc şi când vei avea o fată să-i spui Cristina. Iar viaţa noastră va trece. ("Aşa de rău mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să va spun, fetelor" zicea o colega din cancelărie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuţia lor despre boli îngrozitoare, şi una a răspuns resemnată: "Da, a trecut viaţa. Nici nu-ţi dai seama când trece"). Noi, Cri, as vrea să imbătrânim împreună s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca) Şi să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiţi să nu ne încăpăţânăm în certuri. Să ne fim dragi mereu. 9 Apoi, de mână să ajungem în faţa unei porţi uriaşe cu sculpturi reci, nu prea expresive: îngeri de granit, cu aripi sparte. Să batem: Bang! şi să intrăm pe toboganul de sânge prin gâtul napircii s-alunecăm, prin maţele cârtiţei, prin rădăcinile trandafirului până în floarea cea galbenă... Nu ţi-aş da drumul la mână, Cri, nu ţi-aş da drumul iar dacă poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce şi vom rămâne acolo în ţara înserării două statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu. ZEPELINE PESTE PIATA BUCUR-OBOR Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor. Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape? Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului, magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo îşi suciseră vertebrele cervicale în sus iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu spre apus... Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift, erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în faţa magazinului Materna erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii, hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din vitrine erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul, tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee, rentabili ca triajele gării Obor erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto şi rachete metalice poloneze erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc. dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de 254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de 5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons", 1972. erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani întinşi pe toată bolta, şi barosani. stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă simţeam fericit eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că am scris cărţi credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness", în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi ochelari de soare în fiecare mandarină din toneta cu mandarine ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica şi ştiam că acolo visasem primele vise şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina, cu poşetele, cu lamele, cu uitarea şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi nici totul ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele trec pe lângă mine ca nişte aisberguri că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi palpează retina filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri fără sfârşit şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina, stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră sub bluza de garofiţă ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele eram transparent ca unghia de fericire. şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi scânteietoare şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe acoperişurile construcţiilor înalte şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în "Potemkin" şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul şi şinele de tramvai săriră în aer şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în văzduh rigle topite, compasuri strâmbe, ursuleţi în flăcări, volume pulverizate şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia oprimată: volbura, piciorul-cocoşului, muşeţelul şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe ţeastă, zeii infernului, decorativi, inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi Stoiciu şi Krishna şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile şi roţile grele de metal şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă oscioarele tălpilor şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută în Herăstrău, când ne-am suit în roata mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut din vârful ei absolut nimic decât pe un muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care se holbau la noi cum ne muşcam buzele, înnebuniţi că nu ne puteam devora şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare... singur, fără apărare în faţa ochilor tăi adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare ca o insectă am tresărit şi-am privit: stelele se aliniaseră la răsărit şi luară startul peste lumea-n ruine. era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor multicolore şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi cu adidaşii moi. mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea. la neputinţa mea de a crede şi a nu crede. atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam: Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi dar prin arterele mele circulă visele tale lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă un tort de un miliard de kilometri cubi. lasă-mă să confund realul cu irealul lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta. să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat un deget cu moluşte şi cefalopode lasă-mă să vieţuiesc, să dispar... când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii prelungi şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui şi umerii obrajilor... ce să mai spun, era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor" erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor" doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o să mai fiu vreodată am ştiut că mi se mai dă o şansă brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă. SA NE IUBIM, CHERA MU să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene, că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . . să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu să fim tandri, mai zise o muscă. primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele, primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor, nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . . nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine? să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza iepurelui de tablă din vitrina cu jucării. să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile. ca nişte becuri electrice legate în serie nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace, în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui în holbarea perversă a ochiului. ce de ocheade, câte accidente din neatenţie, conturi încheiate, polite plătite, îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă şi văzând în urma lui o uzină. primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee, deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid... creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene, urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă. ai încredere în mine, gânguri flora întestinală întinzându-se voluptos în braţele groazei care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc, dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism, crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar. venea seara, oraşul se anima, venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul, să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare, să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri! în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi, spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat. prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost. să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu, şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi, să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru de complexul lui grozăveşti. primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni, să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice, să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule … iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă chiar lângă policlinică, şi până şi copacii miroseau a dentist. TU, NICHITA… Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..." De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita. DE CE IUBIM FEMEILE Pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun te iubesc exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste ýAngieý al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor. CRIMA DIN SOSEAUA STEFAN CEL MARE ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele muşcat de păienjenii galbeni stelari era toată bolta stea langa stea şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada. la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase, microbi transparenti, cu protoplasmele de matase se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote, fete fantastice de pietoni. era întuneric plombat cu neon. eram azuriu, ameţit. - pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos! în jur, pustiu, case şi garduri. palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri. nelinişti, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci. cine putea să întrebe? cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe? tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez, nu ştiu unde este strada crizantemelor. mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă dar mă luase de braţ domnişoara nevastă şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi. şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa care ne iubea cu gura tăioasă. pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea. am dus-o în camera mea am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine, mă răsturnă cu o mână în beregată pe somieră şi pe perna rombată, rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris, purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis, prin adevarat! şi prin nu se poate! prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate, tu, fulg lângă fulg, ţicnit-o, dragoste... pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla şi motanul în labe de sticla văzură prin roşia pâclă şi mai târziu raportară: - era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară, părea că leşina, că suspină, că plânge dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă - şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant... - a ieşit translucidă în înstelarea de diamant. am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană. apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare, pe lângă vărgatele troleibuze - dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze şi când zâmbea, se cangrena strada... - şi brusc zăpada începuse să ningă peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor depunându-se în straturi scântâietoare pe toţi atomii de sub stelele rotitoare. - în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid, căci prea impudica şi luminoasă era Moartea. DA LABUTA (VEI DA SI BOTICUL) Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă: e toamnă arborescentă şi nori în amestec cu stele curg peste autoturismele de pe şosele. prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic din clasa-ntâia: fantastic se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu. trăim într-un televizor color cu sonorul dat încetişor... în culori peruzea, lila, ecosez zâmbim obraz lângă obraz, împreună ca Frank Sinatra şi Joan Baez sau ca doi hamsteri sub un clar de luna. Cri a mea, Cri cu tâmplele sidefii. mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice... nu îmi mai decupez cronicile din reviste, nu mai "acord" interviuri: tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc. ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas? ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"? acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de consumator şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile, să-mi întreţin nefericirea. visătoria mea tristă s-a resorbit acum, când ai răsărit deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu. Cri, dragă eu. trec autoturisme absente pe şosele fluorescente. va veni spic de zăpadă şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă o să viscolească peste parbrize, capote iar noi, sub plapuma de satin vom citi la caldură Truman Capote în miros de scorţişoară şi vin. în televizorul color cu sonorul dat încetişor din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj (culorile nefiind bine reglate), Cri a mea cu tâmple perlate. ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers. ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui. dă lăbuţa (vei da şi boticul) toamna îşi agaţă baticul în pomii turcoaz. noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz. ERA TIMPUL FLORILOR cu vremea, ai capătat statutul de mare putere. cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani. ai devenit o mare putere străină. din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua. de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte... parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău. hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate în aer amurgurile cele mai galbene zorii cei mai negri moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane, microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă peroanele gării obor şi până şi pensionarii cântarelor de precizie şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit, inamic. lasă-ţi lumea ta uitată, aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei noastre declară-mă independent, să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca, converteşte-mă în ceva mai puţin dureros, înveleşte-mă cu o florească mai caldă, flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul ca să îmi pot pune în fine pe roate afacerea mea cu ezitări colorate în serile acelea care, zice-se mai revin... (era timpul florilor era anotimpul dragostei era deceniul războiului nuclear era crima perfectă din zece mâine mititei era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.) ai devenit, femeie, o mare putere străină. ai devenit marea iubire a plămânilor mei ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet, pre tine moartea te iluminează imperiu bancar şi discret, cauciucată zarază. DOUA FELURI DE FERICIRE Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre "cumplitul" ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins, totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. "Odată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Höderlin. Aceasta este adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte. Bineînţeles, nu aceasta este fericirea din "Declaraţia drepturilor omului". Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea ca fiind bunul suprem al vieţii, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai "sociologic", faţă de misticul, esteticul şi religiosul primei accepţii. Fericirea pe care oamenii o caută îndeobşte n-are nimic de-a face cu experienţele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichităţii, de cultivarea grădinii proprii, de tihna şi pacea unei vieţi înţelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium şi de excese. În acest sens filozofii invidiau viaţa simplă şi mulţumită a păstorilor, împlinirea celor ce n-au ambiţii mari, ci se mulţumesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmică despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numită transcendentă, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră, imanentă. În lumea consumistă şi globalizată actuală , pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice speranţă care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştinşi de sine. Ei nu-şi mai pun întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lumea asta? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie „elitistă” în faţa unei fericiri „populare”. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că feicare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri. IN STILUL LUI BACOVIA e seară şi ninge-ndesat zăpada-n zăpadă se lasă şi abia mă mai mişc îngheţat şi abia mai ştiu drumul spre casă e beznă un câine-a lătrat de-acum n-are rost să mai sper sprijinit de un stâlp un soldat şi-aprinde ţigarea stingher e noapte şi ninge turbat şi nu mai zăresc nici un drum cum viaţa-i un loc depărtat cum totu-i mai simplu de-acum! CATEVA MOTIVE PENTRU CARE IUBIM FEMEILE Iubim femeile pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun „te iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensa]ie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste „Angie” al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra RULETISTUL Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului Celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pamînt. Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rîndurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci nu a fost decât o penibilă impostură. Sînt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, pînă la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atît mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cît de cît real despre tine. De la primele rînduri pe care le aşterni pe pagină, în mîna în care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mînă străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încît din bobiţele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, cînd de fapt tu ai vrut să vorbeşti despre tine. Literatura e teratologie. De cîşiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrîn care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plîngînd de singurătate, chiar şi cînd ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mîine voi intra în moartea fără sfîrşit mă face să încerc să gîndesc. De asta, pentru că trebuie să gîndesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mînjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rîndurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cît îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îi aţîţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zbîrcituri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia. Zac aici, în fotoliu, terifiat de gîndu că afară nu mai există nimic, decît o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mîncat încet, pe măsură ce am înaintat în vîrstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el — o faţă smochinită de moşneag. După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducînd niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfîrşit, totul. Am scris cîteva mii de pagini de literatură — praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surîsuri galvanic, dar cum să spui ceva, cît de puţin în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dosinima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricît de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sînt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decît moartea. Îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rînd după rînd. Foile astea cuprind proiectul meu de nemurire. Zic — proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sînt inventate, dar ele au părut tuturor cópii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lîngă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că î lumea lui ar trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirînd acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar vai! — Ruletistul nu este un vis, bici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gîndindu-mă la el, sînt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc luminile. Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor ţi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpămîntene şi am plîns de fericire cînd era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, propietarii de pămînturi, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pîinea si iadul sufletului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sînge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el. Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curînd i s-a spus Ruletistul. Spunînd “Ruletistul”, nu puteai vorbi decît de el, deşi ruletişti erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorîtă, o faţă triunghiulară pe un gît lung, gălbui şi slab, o piele uscată şi părul aproape stacojiu. Ochi de maimuţă amărîtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necuăţenie. Aşa arăta şi în ţoalele lui de la fermă, şi în smokingurile lui de mai tîrziu. Doamne, ce tentat sînt să fac aici şi puţină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz şi să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strîng din fălci şi să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea faţa întunecată, de ţăran ceva mai înstărit, cu dinţii jumătate fier, jumătate cărbune. De cînd îl ştiu şi pînă a murit (de revolver, dar nu de glonţ) a arătat la fel. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic şi să se ia la trîntă cu el. N-am nici un merit că-l cunosc, că pot să scriu despre el. Aş putea să înalţ, numai cu figura lui înaintea ochilor, o schelărie ramificată enorm, un babel de hîrtie, un Bildungsroman de o mie de pagini, în care eu, umil Serenus Zeitblom, aş urmări cu sufletul la gură demonizarea progresivă a noului Adrian. Dar apoi? Chiar dacă, prin absurd, aş da ce n-am dat în şaizeci de ani de lucru, o capodoperă, mă întreb la ce bun...Pentru scopul meu final, pentru marea miză a mea (pe lîngă care toate capodoperele lumii sînt ţărîna din clepsidră şi puful păpădiei), ajunge să înşir în trei rînduri etapele vieţii larvare a unui psihopat: copilul brutal, cu faţa întunecată, care taie în bucăţi insecte şi omoară cu pietre păsările cîntătoare, pasionat de jocul cu bile de sticlă şi de aruncarea potcoavei la ţăruş (mi-l amintesc pierzînd, pierzînd mereu bani, bile, nasturi, şi apoi încăierîndu-se cu disperare); adolescentul cu momente de furie epileptică şi apetit exacerbat; puşcăriaşul condamnat pentru viol şi tîlhărie. Cred că singurul “apropiat” în toată această întortocheată etapă a vieţii lui am fost eu, poate fiindcă fuseserăm vecini. Oricum, nu m-a lovit niciodată şi mă privea mai puţin bănuitor decît pe ceilalţi, oricine ar fi fost ei. De cîteva ori l-am vizitat, ţin minte, şi la ţnchisoare, unde, în frigul verde al vorbitorului, mi se plîngea tot timpul, înjurînd oribil, de ghinionul pe care-a avea la poker — şi îmi cerea bani. Aproape plîngea de umilinţa de a se curăţa mereu, de a nu fi în stare nici la o singură mînă din miile pe care le juca să ia banii celorlalţi. Stătea acolo, pe scîndura verde, o mînă de om cu ochii înroşiţi de conjunctivită. Nu, mi-e imposibil să vorbesc despre el la modul realist. Cum să înfăţişezi realist o parabolă vie? Orice tertip, orice întorsătură sau automatism stilistic care aduce cît de cît a proză mă deprimă, mă îngreţoşează. Să mai spun că, după ce a ieşit din închisoare, s-a apucat de băut şi în cel mult un an a decăzut îngrozitor. Nu avea slujbă, iar singurele locuri pe unde îl puteai găsi în mod sigur erau cîteva cîrciumi de duzină, unde de altfel cred că şi dormea. Îl vedeai umblînd de la o masă la alta, îmbrăcat în acel mod inconfundabil al beţivilor (haina pe pielea goală, turul pantalonilor tîrîndu-se pe trotuar) şi cerînd cîte o halbă de bere. Am văzut de multe ori farsa sinistră, dureroasă pentru mine, dar în acelaşi timp amuzantă, pe care i-o făceau din cînd în cînd clienţii obişnuiţi ai cîrciumei: îl chemau la masă şi îi spuneau că va căpăta berea dacă va trage băţul lung din două beţe de chibrit ţinute în pumn. Şi se tăvăleau de rîs cănd el trăgea întotdeauna băţul scurt. Niciodată, sînt sigur de asta, nu şi-a “cîştigat” berea în acest fel. Cam pe atunci mi-au apărut mie primele povestiri în reviste şi, după un timp, primul volum de povestiri, pe care îl consider şi azi cel mai bun lucru făcut vreodată de mine. Eram pe atunci fericit pentru fiecare rînd pe care îl scriam, mă simţeam în concurenţă nu cu cei din generaţia mea, ci cu marii scriitori ai lumii. Am intrat, cu încetul, în conştiinţa publicului şi în lumea literară, am fost adulat şi negat violent în proporţii egale. M-am căsătorit prima dată şi, în fine, am simţit că trăiesc. Asta mi-a fost de altfel fatal, căci scrisul nu prea se împacă, de obicei, cu belşugul şi fericirea. Uitasem, fireşte, de amicul meu, cînd l-am reîntîlnit după cîţiva ani în locul cel mai neverosimil pentru el; la un restaurant din centru, în lumina stinsă, halucinată, a unor ciorchini de candelabre cu prisme curcubeene. Vorbeam liniştit cu nevastă-mea şi îmi plimbam privirile prin sală, cînd brusc mi-a atras atenţia un grup de afacerişti care ocupaseră o masă încărcată ostentativ. În mijlocul lor şi în centrul atenţiei se afla el, cu figura lui lungă şi slabă, înţolit sclipitor, dar arătînd tot a golan cu găvanele ochilor stinse. Yăcea blazat pe scaun, pe cînd ceilalţi trăncăneau cu o anume veselie cam mitoăcănească. Am simţit totdeauna repulsie faţă de obrajii aceia lucioşi şi hainele de cioclu indecent prin care oamenii de felul lor înţeleg să se remarce. Dar, desigur, eram în primul rînd contrariat de schimbarea nesperată în bine a situaţiei materiale a amicului meu. Am mers pînă la masa lor şi i-am întins mîna. Nu ştiu dacă s-a bucurat să mă vadă, era impenetrabil, dar ne-a invitat să ne alăturăm lor şi, pe măsură ce seara înainta înspre noapte, printre multe banalităţi şi stupidităţi care s-au înşirat în conversaţie, au început să răzbată cuvinte în doi peri, expresii enigmatice pe care afaceriştii şi le pasau peste încărcătura barocă a mesei şi la care nu ştiam cum să reacţionez. Timp de cîteva săptămîni după aceea am simţit din plin teroarea de a fi întrezărit, chiar şi subconştient, nişte perspective care se pierdeau spre un alt spaţiu decît lumea burgheză, în definitiv, chiar dacă uşor colorată de moftul artei, în care trăiam. Mai mult, aveam de multe ori, pe stradă şi chiar în biroul meu, senzaţia că sînt supravegheat, verificat de o instanţă nedefinită, care doar plutea dizolvată, ca un fum de amurg, în aer. Acum ştiu sigur că eram cu adevărat supus unor verificări amănunţite, pentru că fusesem propus să-mi încep noviciatul în lumea subterană a rulotei. DRAGOSTEA 1 deasupra mamei rasarise un curcubeu negru. pe-atunci mama era doar o fetita si parul ei era din suvite de diamant. ea se opri din jocul ei isi netezi rochita si privi inspre curcubeu. era un curcubeu negru si de atata negru scanteietor pe camp musetelul se intunecase. mama privi inspre curcubeu. era atat de jos, ca aproape-l putea atinge cu buzele iar parul ei electrizat, transparent se lipea de tuburile moi, ca de orga. rosul curcubeului era negru. si oranjul lui era negru. si galbenul lui era negru. si verdele lui era negru. si albastrul lui era negru. si indigoul lui era negru. doar violetul lui raminea violet. violetul lui era un suvoi care se pierdea in mare. mama stiu atunci ca este pierduta. avea sa cunoasca dragostea. si brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca se impodobi cu vene si oase. mama sui intr-o corabie din pinza de paianjen si o porni in sus pe curcubeu. umbra ei, cu vertebre si intestine ii continua joaca. 2 era o corabie din pinza de paianjen. calatorea pe marginea curcubeului negru ca pe marginea unei batiste cu chenar. mama vedea in jur norii de staniol care ii reflectau chipul. din cind in cind, bombardierele americane se incurcau in cuiburile de paianjen ale tambuchiului, ale bocaportului dar mama, la etrava le apuca delicat intre degete si le lansa apoi, descurcate si zbirniind ca pe niste modele din balsa si celofan. inca era curajoasa, desi in corpul de portelan picurase stropul de singe. desi parului ei sapat in diamant i se tocisera virfurile. desi sub bluza ei de guma arabica i se arcuisera sinii. inca era curajoasa inca era orbitoare. 3. umbra mamei, printre vilele verzi, printre tecarii albastri arunca un ciob de sticla in casute reci de sotron. veni amurgul ca un animal de carne transparenta ca o floare cu petalele de gingii. venira apoi stelele si incepura sa pasca vilele verzi tecarii albastri. umbra mamei capata organe ciudate: trese, decoratii, cravase. ii crescu par pe piept si pe antebrate. ii crescu par pe falangele degetelor. ii crescu capacitatea craniana. dar asta nu avea sa-l salveze. 4 o pisica deschise ochii si vazu o farfurie neagra in care o femeie neagra ii turna un fir de lapte negru. un vatman intra intr-un depou negru. un fluture se aseza pe un zid negru. doar curcubeul mai scinteia aruncind flacari negre. venise vremea dragostei, sfirsitul lumii. venise apocalipsa, care e dragostea. venise fiara care latra flacara venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticla, curele de transmisie si care pompa sub pielea stelelor ameteala venise pipaitul cu mirosul in lesa venise vazul cu auzul in colivie venise fiinta cu neantul incolacit dupa git venise inghesuiala, fier linga plastic, otel linga sticla, enzime linga ciment, clor linga pinza si frunze in glande si oase in roua si ochi in stilouri si falci suprapuse si gheare si pioneze si nori si papusi si oceane totul in tot tot peste tot dinti in dinti si gura in gura si sex in sex si coaste in coaste si istorie si piulite si figuri de stil si permanganat de sodiu si flori cu petale, sepale, stamine, pistil toti iubind totul toti fecundind totul peste tot numai apte si apti numai icre si lapti incit cosmosul de lumine vazut de departe, e doar fiara care se impreuneaza cu sine fiara din apocalipsa eclipsa de spirit, eclipsa. 5 dar mama era deasupra era inca de neatins ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre si oasele iliace ii crescusera ca niste aripi galbui, ca de flutur, mama-si lua zborul vislind din oasele iliace peste acoperisuri si paratraznete pina ajunse in luna. 6 luna era un mare balon de sapun ce reflecta in curbura lumea de jos ea atragea copacii si scotea petalele din boboci ea forma in profunzimea pamintului florile de mina ea pieptana cristalele de cuart desuruba femeile batrine ca pe papusile chinezesti si scotea din ele adolescente desuruba adolescentele si scotea fetite desuruba fetitele si scotea un oftat. luna cea galbena plutea deasupra curcubeului negru iar mama patrunse in ea, se ghemui acolo lipindu-si aripile una de alta. 7 umbra mamei se zbatea-n plina dragoste cu uniforma ferfenita, cu buletinul fisii isi croia drum prin dor, prin langoare prin luxura, prin pasiune, prin emotie, prin lascivitate caci - dragoste ! urlau caloriferele - dragoste ! draperiile - dragoste ! magazinele de piese auto - dragoste ! sobolanii umbra mamei printre racitoarele negre cu gheata neagra, facea pasi negri zgiriat de uneltele negre-ale dragostei. 8 luna cea galbena plutea deasupra curcubeului negru. aripile mamei incepura sa se destrame fata i se lati, ochii se spalacira pina substanta corpului ei se omogeniza cu a lunii. doar scheletul subtire se mai vazu prin transparenta, o vreme. 9 tata vazu deodata rasarind luna. deasupra bucurestiului, deasupra atelierelor ITB rasarise luna mai mare decit pamintul. si toate obiectele negre siroira umbre colorate si umbra mamei, tata, siroi o umbra colorata cu trupul subtire si craniu enorm. dragostea neagra nu era dragoste. sculele negre nu erau scule. fusese fiara, cosmarul negru, apocalipsa, trezia fusese realul, stihia. "ciudat vis am visat", gindi tata "in care se facea ca lumea exista". 10 craniul tatalui deveni urias gindirea sa deveni infinita vointa sa deveni fara frina puterea sa deveni fara margini. privi orasul si orasul se darima. spuse o vorba si galaxia se sfarima intinse aripi si se inalta vislind inspre stele strapungind cu imaginatia miliarde de lumi paralele simtind pe spinare curentul rece al sorilor darimind cu aripi de liliac orice scara a valorilor prin probabil, prin vesnic, prin niciodata inota cu fata nealterata pe cind respira trecuturi si viitoruri de mucava. intre degetele perlate purta o floare cu patru petale unificate si purta un ochi albastru in loc de craniu de care ii atirna corpul subtire si straniu. 11 tata ajunse in fata lunii. scheletul mamei se topise-n substanta ei. luna emise o limba de flacara si ceea ce era nici tu, nici eu, nici el persoana a patra de neconceput, se tiri inspre globul de foc. si dragostea avu loc. 12 si dragostea avu loc si globul intra in vibratie si-n jurul lui se adunara - de unde? de cind? -crochiuri si guase proiectii ortogonale, machete, simulari pe calculator scheme de masini, materiale didactice formule algebrice. si-n acest nor ireal sfera se sfarima in doua, in patru, in opt, in saisprezece in treizeci si doua, in saizeci si patru pina deveni un arici de mare, apoi un viermisor, un peste primitiv, o broasca, o pasare un oposum, un cimpanzeu, un copil un val, un astru, o floare, un nor, o cascada, un cleste, un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai o lume, o musca, o structura economica, un preot, un icosar amintirea unei nopti de dragoste, proiectul frasinului de a mai infrunzi o data, zimbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate orasele lumii, toate bacteriile existente in corpul oceanului, o vulpe care uda zpada de singe rozindu-si piciorul prins in capcana, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele si tipariturile, rasele de oameni care vor exista peste zece miliarde de ani, camera in care scriu acest poem si fiecare litera din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodata nimic, de a nu fi mircea cartarescu si de a nu fi existat niciodata si de a nu fi existat nimic niciodata caci dragostea este totul iar totul este facut mai ales din nimic. CIOCNIREA intr-un tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului si am gasit fierul ruginit, plin de viermi; am cautat surubelnita si-am desfacut carcasa: de lita bobinelor isi prinsesera paianjenii panza. pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita isi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pan-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot, am tras de el pana am inceput sa apropii metru cu metru cartierul tau de al meu turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare incalecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare pulsand in aerul ars, ca de fulger. trageam de fir, si ca un sfant indian facand trapezul pe ape statuia lui c.a. rosetti aluneca spre militie consiliul popular al sectorului doi se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta iar strada latina zambi; trageam de fir, incolacindu-l pe brat, si deodata casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var aparu cu fereastra ta in dreptul ferestrei mele geamurile pleznira cu zgomot iar noi ne-am trezit fata-n fata si ne-am apropiat din ce in ce mai mult pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele, ciobindu-ne sira spinarii, arzand. arzand cu troznete, ca dati cu benzina arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de fum cu ceara sfaraitoare, cu seu orbitor pana cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din baie si paianjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru. LEVANTUL (glossa) din CÂNTUL AL ZECELEA [...] Totul este scriitură, Totul este doar holon, Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balon. În Geneză lumea crapă Cu troznit de-Apocalips. Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips. Doar poet ţi poezie, Conştiinţă şi destin, Existenţa o învie Şi-o fixează pe deplin. Tragi realu-n nări , şi vis Tu expiri, altă natură. Totul este manuscris. Totul este scriitură. Lumea-n infinite trepte Se afundă-n sus şi-n jos. E compact în cer, perfect e Ce-n prăpastie-i poros. Mii de turnuri Babel şuie Se-mpletesc în Babilon. De coboară sau de suie, Totul este doar holon. Lumi create , lumi creează : Scriitoru-i personaj Ce la rându-i se-ntrupează În prinţese şi în paji. Pajii-apucă şi ei pana, Moaie-n dragoste şi ură Şi pe fila lor, bălana, Lumi turtite-ntreţesură. Fantezia este zeul Asimptotic ce-a gândit Leul ce înghite leul Ce pe leu l-a îngiţit. Ce vertij când mintea-ţi cade În al lumilor plonjon ! Foi în teanc sunt adunate Ca să facă lumi balon. Între lumi - doar intervale Infinit de mari şi mici, Interstiţii şi canale De cristal sau de chirpici. Toate scârţâie, vibrează Ca un toc sau ca o clapă Când, ca oul ce-nviază, Lumea în geneză crapă. Cocârjat pe semne care Stele sunt în altă lume, Scriitorul ţi se pare Rege-n ţările de spume. Dar şi el e o stafie Doar de câlţi şi doar de rips, Şi-auti pana care-l scrie Cu troznit de-Apocalips. Sus, în vârful largei spire Nu-i Vreunul ce s-a scris Singur cu un scris subţire, Contopind real şi vis_ Sau o literă e doară Infinita spiră, apă D-unde seară după seară Lumi zidite-n lumi se-adapă? Şi atunci nici fantezia Nu mai este decât praf. n-ai pricepe măreţia Scrisei, de ai fi seraf. Hipertext şi hiperlume Ce nu-ncape-n minţi de ghips, EL doar s-a salvat din spume, Din iluzie, eclips. Din iluzie, eclips Lumi zidite-n lumi se-adapă. Cu troznit de-Apocalips În Geneză lumea crapă. Ca să facă lumi balon Lumi turtite-ntreţesură. Totul este doar holon, Totul este scriitură. LEVANTUL (fragmente) din CÂNTUL AL ŞAPTELEA [....] “De ce din umbra-mi ai fugit? De ce n-auzi chemarea-mi? În crângul vechi şi liniştit Să vii o clipă baremi, Şi lin al apei scânteiat Să-ţi lunece pe pleoape-ţi... În tristul somnului regat Intrarea să o capeţi. Tu pleoapa ta o-nchide blând Sub crengele-n murmure S-auzi doar stele lunecând Pe vârfuri de pădure. Şi feţei tale-ntoarese-n vis O zână să-i răsaie, Sub văl e chipul ei închis Şi pletele bălaie. Uşor ca umbra a păşit P-a apelor oglindă Şi-a-ntins a mâinii licărit De mână să te prindă. Dar ochiul ei cu gene lungi E rece cum e gheaţa. Din creştet vălul i-l alungi Ca să-i descoperi faţa. Şi inima-ţi îngheaţă-n piept Şi te îneacă plânsu-ţi: Cu ochi Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii: Biografie Mircea Cărtărescu Liceul \"Dimitrie Cantemir\" din Bucureşti. Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti. Absolvit în 1980. Între 1980 si 1989 a fost profesor de română la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista Caiete Critice. Din 1991 este asistent la catedra de Istoria literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti. A debutat în 1978, în România Literară. Versuri: Faruri, vitrine, fotografii..., Cartea Românească 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980. Aer cu diamante (volum colectiv), Litera 1982. Poeme de amor, Cartea Românească, 1983. Totul, Cartea Românească 1985. Levantul, Cartea Românească 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990. Dragostea, Humanitas 1994. Proza: Desant \'83 (volum colectiv), Cartea Românească 1983. Visul, Cartea Românească 1989 - Premiul Academiei române pe 1989; în traducere franceză: Le Reve, Editions Climats, Paris 1992 - nominalizată pentru Premiul Medicis; Premiul pentru cea mai bună carte străină pe 1992. Nostalgia, ediţie întegrală a cărţii Visul, Humanitas 1993. Traveşti, roman, 1994. Eseu: Visul chimeric, Litera 1992.                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE