FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
versuri si proza
de  mircea cartarescu
 

POSEDAI TOT FELUL DE OBIECTE ELECTRICE


tu ești altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânți.
tu ești un monstru. mi-e frică de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,
ai tupeu.
ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.
și, doamne cum îți picură părul până pe șale
ca un camion fructexport, fantomatic și moale
care ar trece pe dorobanți.
și ai șolduri, și ai pandalii, ai amanți...

inconștientul tău trebuie să fie așa uriaș
încât ar putea să reducă el singur diferența dintre sat și oraș
să pună capăt valului de violență și pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valențele elementelor chimice
iar eu o tablă pe-un acoperiș de siloz
tot n-am fi fost așa de străini
în realitatea cu atheneuri, caberneturi, mașini.

tremur când mă atingi. mi se face rău când îți aud vocea la telefon.
de ce trebuie să existe o ființă ca tine?
și de ce trebuie acum să nu mai existe?
bestie, pistruiato și fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gâsco.


CATEVA CUVINTE DESPRE IOANA


1
Citeam Kundera cu micul dicționar francez-român pe piept
și ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:
baga unul în gură și îl molfăia, mârâind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita țintă în carte,
atentă, de parcă știa să citească
și atunci m-am gândit: "Ioana,
mă laud tuturor că ești cel mai bun produs al meu, că ești
mai presus de literatură
dar așa te scot din literatură
adică din viața mea.
Ioana, ca să fii în literatură și în afara ei
mă gândesc să scriu un poem despre tine."

2
La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus să se radă,
eu și M.D.G. ramânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăținare.
Mă uit pe un album Dali. E penibil,
caci eu și Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?
În fine (ah, și la pick-up o selectie "Wings")
palavrăgim despre copii.
Mă trezesc că îi spun "Știi, e foarte mișto să crești un copil,
dar să vorbești despre asta e teribil de greu, practic dragostea
pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură
(evit cât pot cuvintul "poezie")
fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic... Asta-i partea proastă."
"E, și tu acum, chiar așa, totul de vânzare..."
"Dar sigur că totul de vânzare dacă ești profesionist" - și
am tăcut brusc
fiindcă nu credeam asta
și nu știu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan și am plecat la cenaclu.

3
Ioana și Cri: două fetițe, două surori.
Fetele mele. Mă pomenesc
că îi spun "Cri" Ioanei și invers. Cri mai păstrează
panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,
în Maternitate și care purtau același număr
cu creion chimic
Când Cri o să aiba 36 de ani, Ioana va avea 16
eu 47 - cine, cine vom fi atunci?

4
Fetele-s dincolo
Cri îi face baie-n cada de plastic roz
iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om
ca o maimuțică mirată bâțâie capul ud. Eu și Bogdan
stam în bucatarie cu păhăruțele de Havana Club.
- Sunt foarte fericit, îi spun și simt adrenalina sau ce o fi
invadându-mi fața și făcându-mă să lacrimez. (Îmi dau seama
că sunt sentimentaloid, dar stimulat puțin
de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
- Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam
cum îți cițeam jurnalul, ce chestie -
doar acum câțiva ani vorbeai doar de singurătate
scriai "Relații cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici". Și uite
acum ai nevastă, copil...
Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)...
Mai palavrăgim ceva și ne cheamă fetele
să vedem pisoiul înfofolit în prosop
zgâindu-se la noi. Ea bea laptele și adoarme
iar noi (care eram puști, puști acum câțiva ani)
trecem în sufragerie și ne conversăm și ne tratăm ca oamenii mari.

5
La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc convențională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)
are deja soldulețe de gagică și ochi oblici, nițel lenevoși
nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urlă de foame face pandalii și istericale
de-ți vine s-o strângi de gât,
dar e draguță de obicei și ne lasă nopțile să dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame
va crește rapid, cel mai rapid dintre toate organele
ca o pasăre într-o colivie de cartilagii
Daca ar crește continuu și după adolescență
Ioana ar deveni nemuritoare.
Știu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)
ca așa va fi, că ea nu va muri niciodată.

6
Cu M.M., la "Cartea românească. Apoi în mașina lui
explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia "Știi,
Cugno ăsta... eu i-am dat textele tale... dar nu i-au ieșit..."
Și alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-
"Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?" Iar din capul meu ieșind un
balonaș
cu trăznete, capete de mort și sticluțe de otravă.
Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o
a schimbat foaia și a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc
nevasta
dar pentru scris nu prea-i bine
că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el
are șansa pendularii asteia...
Fiecare cu șansa lui, îi zic și cobor la Coada Calului,
apoi o iau pe lângă Inter și... spre casă.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în brațe.
O pup și ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame!

7
"O inimă de tată! Miracol al paternității!"
Așa să exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu să spui într-un poem că-ți iubești fetița?
Încearcă, și-o să vezi ce greu e.
Nici nu există o tradiție Bucuta cu melodramatismele lui,
cu prunculețul Iisus și cam atât. La fel, e atât de penibil să spui
ca-ții iubești nevasta. Și totuși poezia-i făcută
ca să-ți exprimi sentimentele. Găsește o formă
când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului
este decorativă, abstractă.
Dar fetele mele, și cea mica, și cea mijlocie
sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e
adevărat.

8
Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău
nările tale largi și gingia de jos
cu două umflături unde vor ieși dinții;
Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) și
nu cred
că din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese;
abia aștept să înțelegi ce-ți spun: vor fi doar cuvinte dragi;
aștept să te poți bucura de pomul de iarna, de Jucarii,
să ți se lărgească inima, să-ți crească părul, capacitatea toracică,
să devii inteligentă, să te joci cu plastilina
să te amorezezi mai târziu
să ne râspunzi obraznic, să ne spui
că "nu ne-ai cerut tu să te facem", și "ce-ați făcut voi pentru mine?"

să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă
etc., etc., dar la maturitate
să-ncerci să ții la noi și să înțelegi mirată că nu e greu deloc
și când vei avea o fată să-i spui Cristina.
Iar viața noastră va trece. ("Așa de rău mi-a părut
când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să va spun, fetelor"
zicea o colega din cancelărie
iar fetele
cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuția lor despre boli
îngrozitoare, și una a răspuns resemnată: "Da, a trecut viața.
Nici nu-ți dai seama când trece").
Noi, Cri, as vrea să imbătrânim împreună
s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)
Și să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiți
să nu ne încăpățânăm în certuri.
Să ne fim dragi mereu.

9
Apoi, de mână
să ajungem în fața unei porți uriașe
cu sculpturi reci, nu prea expresive:
îngeri de granit, cu aripi sparte.
Să batem: Bang! și să intrăm
pe toboganul de sânge
prin gâtul napircii s-alunecăm,
prin mațele cârtiței,
prin rădăcinile trandafirului
până în floarea cea galbenă...

Nu ți-aș da drumul la mână, Cri, nu ți-aș da drumul
iar dacă poteca se va bifurca
vom împietri acolo, la răscruce
și vom rămâne acolo în țara înserării
două statui colosale, Mama și Tata, de granit cenușiu.


ZEPELINE PESTE PIATA BUCUR-OBOR


Zepeline lungi planau peste piața Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuți prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriașe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetățenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecții pentru bărbați, femei & copii
indicatoarele de circulație se muiaseră de plăcere
țigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
își suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...

Erau nebunești, aveau expresia nebunească pe care ți-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculețelor de la lift,
erau extraordinari și amenințători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu țineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul mașinilor de mic litraj parcate în
fața magazinului Materna
erau pure mașinării, mecanisme de ceas care nu-nțelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumașelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuțiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzația de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămață neagră și un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-și nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganți, extravaganți ca azurul, cerești ca platina, verzi ca fildeșul,
tari și uscați ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subțire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 și 276 frânând ca niște
paralitici roșcovani în fața vitrinelor cu aparate foto
și rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veșmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optișpe ani
întinși pe toată bolta, și barosani.

stăteam în stația lui 21 și cântam în gând "Picasso’s Last Words" și mă
simțeam fericit
eram fericit că exist și credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viața
mea în realitatea absolută a mașinilor și tramvaielor și bordurilor
credeam și în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărți
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu țeasta goală și
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
știam că va veni noaptea cu stele de diamant și credeam până și în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
și credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele și mi se configurase traheea, vezica
și știam că acolo visasem primele vise
și credeam că voi muri și totuși nu credeam și știam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
și știam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viață
știam, da, că râsul și plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poșetele, cu lamele, cu uitarea
și știam că nu sunt nimic și că sunt totul și că nu sunt nici nimic și
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în stația de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca niște aisberguri
că văd norii și blocurile și cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existența, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existența, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălțimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe șine, plonjând în travelinguri
fără sfârșit
și un țăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
și existența apăru deodată, grăsana lui Fellini, țâțoasa, țestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluțe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de șerpi veninoși împletiți peste păr
ca o cununiță de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de țâțe de capră
sub bluza de garofiță
ducea sub braț un video, mesteca radiații
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poți să crezi
ca pe ceva în care nu poți să nu crezi
eram treaz de parcă aș fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

și brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
și brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
și deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperișurile construcțiilor înalte
și brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
și brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
și șinele de tramvai săriră în aer
și magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
și mașinile se desfăcură în piese și table și librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleți în flăcări, volume pulverizate
și de sub plăcile mari de asfalt țăndărite se ridică brusc toată vegetația
oprimată: volbura, piciorul-cocoșului,
mușețelul
și din pasajul puțind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
țeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama și Klimt
și Zagreus și șopârlele și hienele și scorpionii
și sobolanii și Miazănoaptea și Ernst și Seth și
Stoiciu și Krishna
și șoșelele arseră ca niște cârpe și tramvaiele își aruncară în aer șasiurile
și roțile grele de metal
și vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, își așeză în palmă
oscioarele tălpilor
și lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porțelanul, reci ca scopolamina
și ochii tăi erau umezi, cu vinișoare roșii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spițe ca de bicicletă și n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, și ei în roată, care
se holbau la noi cum ne mușcam buzele,
înnebuniți că nu ne puteam devora
și ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoși și berzele cu picioare roșii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în fața ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în țăndări și lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe față masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit și-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
și luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
și reclame de Pepsi pe șepci, și călcau peste noi
cu adidașii moi.
mă gândeam la viața mea, la ratarea mea.
la neputința mea de a crede și a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesățios de vitrină
o piesă dintr-o mașină de tuns cine știe cum nimerită lângă mine
și îmi spuneam, îmi spuneam și gemeam:
Doamne, un pui de maimuță te privește în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu știu de unde să-l încep
și trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluște și cefalopode
lasă-mă să viețuiesc, să dispar...
când ți-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o mașină cu aburi
și apoi buzele și dinții și gingiile, căci zâmbeai printre nori
și răneai cu dinții pielea de cireașă a stelelor
apoi ți-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinși de lobii
prelungi
și în sfârșit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
și umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan și în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prințesa Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
și îmi zâmbeai, și am știut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am știut că mi se mai dă o șansă
brusc am știut că mi se mai dă o șansă.




SA NE IUBIM, CHERA MU


să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundațiilor, surpărilor de teren, bețiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îți va umbla în cârlionții de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul cățelu lipindu-și irișii
de șoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe față, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopții plină de autocare și stele,
primăvara ne mângâia depășind uneori limitele maternității sau prieteniei nevinovate
arătându-și provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, șopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îți arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ținem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creștem și să ne înmulțim
cântau tergarulile și velurul, drilul și chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răgușeală plutonierii și norișorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca niște becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraț, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului își încuiau paltoanele în dulapuri
și indicele de refracție își halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenție,
conturi încheiate, polite plătite,
îngerașule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
și văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranșee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelați ai omului care trece prin zid...
creierul nostru își amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mișuna, șerpuia
antebratul își defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
și bulele de hidrogen pleznind malaria peste față.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în brațele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, orașul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâștigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz și nuiele verzi, de mezeluri și de brânzeturi,
spoite cu vodcă și motorină emoțiile ieșiseră la agățat.
prin ganguri și pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădița vreunui dafin
și în berării ospătarele se lăsau deșurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
și apoi să ne-nșelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinți,
să ignorăm influența exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăvești.
primăvara privește galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon și de ioni,
să ne cunoaștem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrățișăm, depoule, hârțiuto, tomberonule …
iar noi la țâșnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, și până și copacii
miroseau a dentist.


TU, NICHITA…


Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertați-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu ești credincios?" "Da, bineînțeles." "Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși..."

De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.


DE CE IUBIM FEMEILE


Pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare.
Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun te iubesc exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti
dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste ęAngieę al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada
cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in
mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.



CRIMA DIN SOSEAUA STEFAN CEL MARE


ieșisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
mușcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
și stanioluri, cioburi, celuloide și peruzea
zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai știi care sunt stelele și care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ștampilau pe fețele costoboce, cumane și vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, amețit.

- pardon, nu știți cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case și garduri.
palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri și ceasuri.
neliniști, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheață pe ochi? tu ești, bebe?
tu ești mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu știu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in țeastă
dar mă luase de braț domnișoara nevastă
și mă freca de negri prin fața la Hotel Dorobanți
sub stele, sub jade, ametisturi și brilianți.
și brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subțire
pe când aerul se trăgea în eprubete și în clistire
și globuri de barbați se spărgeau de colțuri de stea.

am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. și deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră și pe perna rombată,
rozându-mă, dumicându-mă cu mașina de scris,
purtându-mă călare prin realitate, halucinație, vis,
prin adevarat! și prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă fulg,
țicnit-o,
dragoste...

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
și motanul în labe de sticla
văzură prin roșia pâclă
și mai târziu raportară:
- era un fel de femeie, ieșind din lift și din scară,
părea că leșina, că suspină, că plânge
dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheață roșii de sânge
și lăsa un lac de sânge și urme din cizmuliță
- și, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...
- a ieșit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piața Romană.
apoi în sus pe lângă fodul plastic și scala
pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă vărgatele troleibuze

- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze
și când zâmbea, se cangrena strada...
- și brusc zăpada începuse să ningă
peste cornișe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în straturi scântâietoare
pe toți atomii de sub stelele rotitoare.
- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu fața la zid,
căci prea impudica și luminoasă era Moartea.


DA LABUTA (VEI DA SI BOTICUL)


Cri, dă-mi mânuța și fii atentă:
e toamnă arborescentă
și nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe șosele.
prin toamnă privești ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvățătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetișor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra și Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieșit fumurile de celebritate din cap
și viața literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
și fâșnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
știi cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
știi cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
și nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întrețin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe șosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
și va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorțișoară și vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetișor
din părul tău oricare fir, șuviță și franj
va fi dublat cu frez, ciclamen și oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

știu acum că viața exista ca să fie trăită
asta înveți de fapt de la o femeie: că nu ești nemuritor
că nu ești tot una cu universul chiar dacă ești un mic univers.
știu acum că nici un poem nu a schimbat viața nimănui.

dă lăbuța (vei da și boticul)
toamna își agață baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui și cer de atlaz.






ERA TIMPUL FLORILOR


cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate și reprezentanțe
iar azi, pe șoseaua dorințelor mele
îți trimiți ochii albaștri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzișul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliții tăi mă fotografiază în mii de poziții, îmi spionează secreția insulinei
iau interviuri până și trusei mele de bărbierit
și îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivățul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până și șoferului tău mă adresez cu efendi
până și lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, gulerașului tău cu dantelă
îi croiesc și agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătrați de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoțește...

parcă ești un păun, cu bucureștiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-și buclele prin fundațiile
și canalele și metrourile și anemia și stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căști, șteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
și până și pensionarii cântarelor de precizie
și toți invalizii care vând ilustrate în relief și lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înțolit, sastisit,
inamic.

lasă-ți lumea ta uitată,
așterne un strat de pudră peste imperiul tău ieșit ca un coș pe tenul bronzat al amiciției
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate și tapioca,
convertește-mă în ceva mai puțin dureros,
învelește-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ți pleoapa ca o scânteie electrică și îndoaie-ți genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba și cei douăzeci și patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrățișând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ție îți trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar și discret,
cauciucată zarază.


DOUA FELURI DE FERICIRE


Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzație scurtă și copleșitoare, este acea iluminare pe care o caută misticii și poeții. Nu poți fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n șir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbește despre "cumplitul" ei: ea este frumusețea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: ești cu adevărat fericit când vrei să oprești timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viața ta a avut sens dacă, în șirul nesfârșit de momente banale, cenușii, triste, rușinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viață este compusă, s-a aprins, totuși, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. "Odată ca zeii-am trăit și mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Höderlin. Aceasta este adevărata fericire, pe care cei mai mulți oameni n-o caută și n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar și pentru o clipă, e un hybris care se plătește. Bineînțeles, nu aceasta este fericirea din "Declarația drepturilor omului". Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea ca fiind bunul suprem al vieții, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai "sociologic", față de misticul, esteticul și religiosul primei accepții. Fericirea pe care oamenii o caută îndeobște n-are nimic de-a face cu experiențele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichității, de cultivarea grădinii proprii, de tihna și pacea unei vieți înțelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium și de excese. În acest sens filozofii invidiau viața simplă și mulțumită a păstorilor, împlinirea celor ce n-au ambiții mari, ci se mulțumesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmică despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numită transcendentă, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră, imanentă. În lumea consumistă și globalizată actuală , pare că nu mai cunoaștem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice speranță care depășește standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanță în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduță (nu te mai ostenești să-ți dai seama măcar dacă-ți iubești partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ți umpli orice spațiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleșitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conștinși de sine. Ei nu-și mai pun întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lumea asta? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea și auzi doar ca să fiu șofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta?
Condamnarea acestui gen de fericire este totuși în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viață occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacție „elitist㔠în fața unei fericiri „populare”. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că feicare-n parte este săracă și extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeții puri și extatici cât și consumiștii complet imbecilizați de bere și televiziune. Suntem cu toții, de fapt, o combinație între cele două cazuri, și idealul uman ar putea să fie, în consecință, o viață împlinită și decentă material străbătută din când în când de fulgurațiile nebunești ale marii și adevăratei fericiri.


IN STILUL LUI BACOVIA


e seară și ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
și abia mă mai mișc înghețat
și abia mai știu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
și-aprinde țigarea stingher

e noapte și ninge turbat
și nu mai zăresc nici un drum
cum viața-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!



CATEVA MOTIVE PENTRU CARE IUBIM FEMEILE


Iubim femeile pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun „te iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensa]ie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste „Angie” al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra


RULETISTUL


Dăruiește, Doamne, pacea Israelului
Celui care are optzeci de ani și nici un viitor pe pamînt.

Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărțile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuși scriu rîndurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo șaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârșitul sfârșitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci nu a fost decât o penibilă impostură. Sînt sătul să mai scriu fără speranța că mă voi putea vreodată depăși, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, pînă la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atît mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva cît de cît real despre tine. De la primele rînduri pe care le așterni pe pagină, în mîna în care ține stiloul intră, ca într-o mănușă, o mînă străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părțile ca argintul viu, așa încît din bobițele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, cînd de fapt tu ai vrut să vorbești despre tine. Literatura e teratologie.
De cîșiva ani buni dorm agitat și visez un bătrîn care înnebunește de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plîngînd de singurătate, chiar și cînd ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viața, iar faptul că azi sau mîine voi intra în moartea fără sfîrșit mă face să încerc să gîndesc. De asta, pentru că trebuie să gîndesc, așa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieșire printre pereții mînjiți cu baligă, chiar și prin gaura șobolanului, numai din acest motiv mai scriu rîndurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă și drama se naște din lupta chinuitoare între speranță și deznădejde, unde credința are un rol, îmi închipui, esențial. În tinerețea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate își pierdeau credința, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleași efecte. Cît îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îi ațîțau sub căldările în care huzureau ca artiști! Și iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrențe și zbîrcituri, pe a cărui minte sau inimă sau credință nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.
Zac aici, în fotoliu, terifiat de gîndu că afară nu mai există nimic, decît o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceață neagră care a mîncat încet, pe măsură ce am înaintat în vîrstă, orașe, case, străzi, fețe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el — o față smochinită de moșneag.
După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceața neagră și solidă, ducînd niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfîrșit, totul. Am scris cîteva mii de pagini de literatur㠗 praf și pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoșe cu surîsuri galvanic, dar cum să spui ceva, cît de puțin în această imensă convenție a artei? Ai vrea să întorci pe dosinima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, și la patru se apucă de alta, oricît de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în brațe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sînt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decît moartea. Îi și văd ochii negri, umezi, atenți ca ochii fetițelor, citind pe măsură ce umplu rînd după rînd. Foile astea cuprind proiectul meu de nemurire.
Zic — proiect, deși totul, și ăsta e triumful meu și speranța mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărțile mele sînt inventate, dar ele au părut tuturor cópii ale realității. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lîngă mine, dar care în convenția mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că î lumea lui ar trăi, înghesuindu-se în aceleași tramvaie, respirînd același aer, un om a cărui viață este o demonstrație practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar vai! — Ruletistul nu este un vis, bici o halucinație a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gîndindu-mă la el, sînt convins că am cunoscut și eu acel cerșetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc luminile.

Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Și ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbușirea averilor ți acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de pușcă. Am urlat și eu în sălile scunde, subpămîntene și am plîns de fericire cînd era scos afară un om cu creierii împrăștiați. Am cunoscut marii magnați ai ruletei, industriașii, propietarii de pămînturi, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pîinea si iadul sufletului nostru senin. Nu s-a auzit nici o șoaptă despre așa ceva de patruzeci de ani încoace? Știe cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sînge, se tace. Toți au tăcut, sau poate că fiecare știutor a lăsat după moartea sa niște foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.
Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curînd i s-a spus Ruletistul. Spunînd “Ruletistul”, nu puteai vorbi decît de el, deși ruletiști erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorîtă, o față triunghiulară pe un gît lung, gălbui și slab, o piele uscată și părul aproape stacojiu. Ochi de maimuță amărîtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necuățenie. Așa arăta și în țoalele lui de la fermă, și în smokingurile lui de mai tîrziu. Doamne, ce tentat sînt să fac aici și puțină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz și să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strîng din fălci și să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea fața întunecată, de țăran ceva mai înstărit, cu dinții jumătate fier, jumătate cărbune. De cînd îl știu și pînă a murit (de revolver, dar nu de glonț) a arătat la fel. Și totuși el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic și să se ia la trîntă cu el.
N-am nici un merit că-l cunosc, că pot să scriu despre el. Aș putea să înalț, numai cu figura lui înaintea ochilor, o schelărie ramificată enorm, un babel de hîrtie, un Bildungsroman de o mie de pagini, în care eu, umil Serenus Zeitblom, aș urmări cu sufletul la gură demonizarea progresivă a noului Adrian. Dar apoi? Chiar dacă, prin absurd, aș da ce n-am dat în șaizeci de ani de lucru, o capodoperă, mă întreb la ce bun...Pentru scopul meu final, pentru marea miză a mea (pe lîngă care toate capodoperele lumii sînt țărîna din clepsidră și puful păpădiei), ajunge să înșir în trei rînduri etapele vieții larvare a unui psihopat: copilul brutal, cu fața întunecată, care taie în bucăți insecte și omoară cu pietre păsările cîntătoare, pasionat de jocul cu bile de sticlă și de aruncarea potcoavei la țăruș (mi-l amintesc pierzînd, pierzînd mereu bani, bile, nasturi, și apoi încăierîndu-se cu disperare); adolescentul cu momente de furie epileptică și apetit exacerbat; pușcăriașul condamnat pentru viol și tîlhărie. Cred că singurul “apropiat” în toată această întortocheată etapă a vieții lui am fost eu, poate fiindcă fuseserăm vecini. Oricum, nu m-a lovit niciodată și mă privea mai puțin bănuitor decît pe ceilalți, oricine ar fi fost ei. De cîteva ori l-am vizitat, țin minte, și la țnchisoare, unde, în frigul verde al vorbitorului, mi se plîngea tot timpul, înjurînd oribil, de ghinionul pe care-a avea la poker — și îmi cerea bani. Aproape plîngea de umilința de a se curăța mereu, de a nu fi în stare nici la o singură mînă din miile pe care le juca să ia banii celorlalți. Stătea acolo, pe scîndura verde, o mînă de om cu ochii înroșiți de conjunctivită.
Nu, mi-e imposibil să vorbesc despre el la modul realist. Cum să înfățișezi realist o parabolă vie? Orice tertip, orice întorsătură sau automatism stilistic care aduce cît de cît a proză mă deprimă, mă îngrețoșează. Să mai spun că, după ce a ieșit din închisoare, s-a apucat de băut și în cel mult un an a decăzut îngrozitor. Nu avea slujbă, iar singurele locuri pe unde îl puteai găsi în mod sigur erau cîteva cîrciumi de duzină, unde de altfel cred că și dormea. Îl vedeai umblînd de la o masă la alta, îmbrăcat în acel mod inconfundabil al bețivilor (haina pe pielea goală, turul pantalonilor tîrîndu-se pe trotuar) și cerînd cîte o halbă de bere. Am văzut de multe ori farsa sinistră, dureroasă pentru mine, dar în același timp amuzantă, pe care i-o făceau din cînd în cînd clienții obișnuiți ai cîrciumei: îl chemau la masă și îi spuneau că va căpăta berea dacă va trage bățul lung din două bețe de chibrit ținute în pumn. Și se tăvăleau de rîs cănd el trăgea întotdeauna bățul scurt. Niciodată, sînt sigur de asta, nu și-a “cîștigat” berea în acest fel.
Cam pe atunci mi-au apărut mie primele povestiri în reviste și, după un timp, primul volum de povestiri, pe care îl consider și azi cel mai bun lucru făcut vreodată de mine. Eram pe atunci fericit pentru fiecare rînd pe care îl scriam, mă simțeam în concurență nu cu cei din generația mea, ci cu marii scriitori ai lumii. Am intrat, cu încetul, în conștiința publicului și în lumea literară, am fost adulat și negat violent în proporții egale. M-am căsătorit prima dată și, în fine, am simțit că trăiesc. Asta mi-a fost de altfel fatal, căci scrisul nu prea se împacă, de obicei, cu belșugul și fericirea. Uitasem, firește, de amicul meu, cînd l-am reîntîlnit după cîțiva ani în locul cel mai neverosimil pentru el; la un restaurant din centru, în lumina stinsă, halucinată, a unor ciorchini de candelabre cu prisme curcubeene. Vorbeam liniștit cu nevastă-mea și îmi plimbam privirile prin sală, cînd brusc mi-a atras atenția un grup de afaceriști care ocupaseră o masă încărcată ostentativ. În mijlocul lor și în centrul atenției se afla el, cu figura lui lungă și slabă, înțolit sclipitor, dar arătînd tot a golan cu găvanele ochilor stinse. Yăcea blazat pe scaun, pe cînd ceilalți trăncăneau cu o anume veselie cam mitoăcănească. Am simțit totdeauna repulsie față de obrajii aceia lucioși și hainele de cioclu indecent prin care oamenii de felul lor înțeleg să se remarce. Dar, desigur, eram în primul rînd contrariat de schimbarea nesperată în bine a situației materiale a amicului meu. Am mers pînă la masa lor și i-am întins mîna. Nu știu dacă s-a bucurat să mă vadă, era impenetrabil, dar ne-a invitat să ne alăturăm lor și, pe măsură ce seara înainta înspre noapte, printre multe banalități și stupidități care s-au înșirat în conversație, au început să răzbată cuvinte în doi peri, expresii enigmatice pe care afaceriștii și le pasau peste încărcătura barocă a mesei și la care nu știam cum să reacționez. Timp de cîteva săptămîni după aceea am simțit din plin teroarea de a fi întrezărit, chiar și subconștient, niște perspective care se pierdeau spre un alt spațiu decît lumea burgheză, în definitiv, chiar dacă ușor colorată de moftul artei, în care trăiam. Mai mult, aveam de multe ori, pe stradă și chiar în biroul meu, senzația că sînt supravegheat, verificat de o instanță nedefinită, care doar plutea dizolvată, ca un fum de amurg, în aer. Acum știu sigur că eram cu adevărat supus unor verificări amănunțite, pentru că fusesem propus să-mi încep noviciatul în lumea subterană a rulotei.


DRAGOSTEA



1


deasupra mamei rasarise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetita
si parul ei era din suvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
isi netezi rochita
si privi inspre curcubeu.
era un curcubeu negru si de atata negru scanteietor
pe camp musetelul se intunecase.


mama privi inspre curcubeu.
era atat de jos, ca aproape-l putea atinge cu buzele
iar parul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orga.
rosul curcubeului era negru.
si oranjul lui era negru.
si galbenul lui era negru.
si verdele lui era negru.
si albastrul lui era negru.
si indigoul lui era negru.
doar violetul lui raminea violet.
violetul lui era un suvoi care se pierdea in mare.


mama stiu atunci ca este pierduta.
avea sa cunoasca dragostea.
si brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se impodobi cu vene si oase.
mama sui intr-o corabie din pinza de paianjen
si o porni in sus pe curcubeu.


umbra ei, cu vertebre si intestine
ii continua joaca.


2

era o corabie din pinza de paianjen.
calatorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea in jur norii de staniol
care ii reflectau chipul.
din cind in cind, bombardierele americane
se incurcau in cuiburile de paianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etrava
le apuca delicat intre degete
si le lansa apoi, descurcate si zbirniind
ca pe niste modele din balsa si celofan.

inca era curajoasa, desi in corpul de portelan
picurase stropul de singe.
desi parului ei sapat in diamant
i se tocisera virfurile.
desi sub bluza ei de guma arabica
i se arcuisera sinii.
inca era curajoasa
inca era orbitoare.

3.

umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albastri
arunca un ciob de sticla in casute reci de sotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparenta
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
si incepura sa pasca vilele verzi
tecarii albastri.
umbra mamei capata organe ciudate:
trese,
decoratii,
cravase.

ii crescu par pe piept si pe antebrate.
ii crescu par pe falangele degetelor.
ii crescu capacitatea craniana.
dar asta nu avea sa-l salveze.

4

o pisica deschise ochii si vazu o farfurie neagra
in care o femeie neagra ii turna un fir de lapte negru.
un vatman intra intr-un depou negru.
un fluture se aseza pe un zid negru.
doar curcubeul mai scinteia
aruncind flacari negre.

venise vremea dragostei, sfirsitul lumii.
venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latra flacara
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticla, curele de transmisie
si care pompa sub pielea stelelor ameteala
venise pipaitul cu mirosul in lesa
venise vazul cu auzul in colivie
venise fiinta cu neantul incolacit dupa git
venise inghesuiala, fier linga plastic, otel linga sticla, enzime linga ciment,
clor linga pinza si frunze in glande si oase in roua si
ochi in stilouri si falci suprapuse si gheare si pioneze
si nori si papusi si oceane

totul in tot
tot peste tot
dinti in dinti si gura in gura si sex in sex si coaste in coaste
si istorie si piulite si figuri de stil
si permanganat de sodiu si flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toti iubind totul
toti fecundind totul
peste tot numai apte si apti
numai icre si lapti
incit cosmosul de lumine
vazut de departe, e doar fiara care se impreuneaza cu sine
fiara din apocalipsa
eclipsa de spirit,
eclipsa.

5

dar mama era deasupra
era inca de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
si oasele iliace ii crescusera ca niste aripi galbui, ca de flutur,
mama-si lua zborul vislind din oasele iliace
peste acoperisuri si paratraznete
pina ajunse in luna.

6

luna era un mare balon de sapun
ce reflecta in curbura lumea de jos
ea atragea copacii si scotea petalele din boboci
ea forma in profunzimea pamintului florile de mina
ea pieptana cristalele de cuart
desuruba femeile batrine ca pe papusile chinezesti
si scotea din ele adolescente
desuruba adolescentele si scotea fetite
desuruba fetitele si scotea un oftat.
luna cea galbena
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama patrunse in ea, se ghemui acolo
lipindu-si aripile una de alta.

7

umbra mamei se zbatea-n plina dragoste
cu uniforma ferfenita, cu buletinul fisii
isi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxura, prin pasiune, prin emotie, prin lascivitate
caci
- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! sobolanii
umbra mamei printre racitoarele negre
cu gheata neagra, facea pasi negri
zgiriat de uneltele negre-ale dragostei.

8

luna cea galbena
plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei incepura sa se destrame
fata i se lati, ochii se spalacira
pina substanta corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subtire se mai vazu
prin transparenta, o vreme.

9

tata vazu deodata rasarind luna.
deasupra bucurestiului, deasupra atelierelor ITB
rasarise luna mai mare decit pamintul.
si toate obiectele negre siroira umbre colorate
si umbra mamei, tata, siroi o umbra colorata
cu trupul subtire si craniu enorm.
dragostea neagra nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiara, cosmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
"ciudat vis am visat", gindi tata
"in care se facea ca lumea exista".

10

craniul tatalui deveni urias
gindirea sa deveni infinita
vointa sa deveni fara frina
puterea sa deveni fara margini.
privi orasul si orasul se darima.
spuse o vorba si galaxia se sfarima
intinse aripi si se inalta
vislind inspre stele
strapungind cu imaginatia miliarde de lumi paralele
simtind pe spinare curentul rece al sorilor
darimind cu aripi de liliac orice scara a valorilor
prin probabil, prin vesnic, prin niciodata
inota cu fata nealterata
pe cind respira
trecuturi si viitoruri de mucava.
intre degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
si purta un ochi albastru in loc de craniu
de care ii atirna corpul subtire si straniu.

11

tata ajunse in fata lunii.
scheletul mamei se topise-n substanta ei.
luna emise o limba de flacara
si ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se tiri inspre globul de foc.
si dragostea avu loc.

12

si dragostea avu loc
si globul intra in vibratie
si-n jurul lui se adunara - de unde? de cind? -crochiuri si guase
proiectii ortogonale, machete, simulari pe calculator
scheme de masini, materiale didactice
formule algebrice.
si-n acest nor ireal sfera se sfarima
in doua, in patru, in opt, in saisprezece
in treizeci si doua, in saizeci si patru
pina deveni un arici de mare, apoi un viermisor,
un peste primitiv, o broasca, o pasare
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascada, un cleste,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o musca, o structura economica, un preot, un icosar
amintirea unei nopti de dragoste, proiectul frasinului de a mai infrunzi
o data, zimbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate orasele lumii, toate bacteriile existente in corpul oceanului, o vulpe
care uda zpada de singe rozindu-si piciorul prins in capcana, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele si tipariturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera in care scriu acest poem si fiecare litera din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodata nimic, de a nu fi
mircea cartarescu si de a nu fi existat niciodata si de a nu fi existat nimic niciodata
caci dragostea este totul
iar totul este facut mai ales din nimic.

CIOCNIREA


intr-un tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului
si am gasit fierul ruginit, plin de viermi;
am cautat surubelnita
si-am desfacut carcasa: de lita bobinelor
isi prinsesera paianjenii panza.
pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita
isi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pan-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot,

am tras de el pana am inceput sa apropii
metru cu metru cartierul tau de al meu
turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare
incalecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare
pulsand in aerul ars, ca de fulger.
trageam de fir, si ca un sfant indian facand trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre militie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latina zambi; trageam de fir, incolacindu-l pe brat, si deodata
casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var
aparu cu fereastra ta in dreptul ferestrei mele
geamurile pleznira cu zgomot
iar noi ne-am trezit fata-n fata
si ne-am apropiat din ce in ce mai mult
pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele
pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima
mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele,
ciobindu-ne sira spinarii, arzand.

arzand cu troznete, ca dati cu benzina
arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de fum
cu ceara sfaraitoare, cu seu orbitor
pana cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din baie
si paianjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru.

LEVANTUL (glossa)



din CÂNTUL AL ZECELEA


[...]

Totul este scriitură,
Totul este doar holon,
Lumi turtite-ntrețesură
Ca să facă lumi balon.
În Geneză lumea crapă
Cu troznit de-Apocalips.
Lumi zidite-n lumi se-adapă
Din iluzie, eclips.


Doar poet ți poezie,
Conștiință și destin,
Existența o învie
Și-o fixează pe deplin.
Tragi realu-n nări , și vis
Tu expiri, altă natură.
Totul este manuscris.
Totul este scriitură.


Lumea-n infinite trepte
Se afundă-n sus și-n jos.
E compact în cer, perfect e
Ce-n prăpastie-i poros.
Mii de turnuri Babel șuie
Se-mpletesc în Babilon.
De coboară sau de suie,
Totul este doar holon.


Lumi create , lumi creează :
Scriitoru-i personaj
Ce la rându-i se-ntrupează
În prințese și în paji.
Pajii-apucă și ei pana,
Moaie-n dragoste și ură
Și pe fila lor, bălana,
Lumi turtite-ntrețesură.


Fantezia este zeul
Asimptotic ce-a gândit
Leul ce înghite leul
Ce pe leu l-a îngițit.
Ce vertij când mintea-ți cade
În al lumilor plonjon !
Foi în teanc sunt adunate
Ca să facă lumi balon.


Între lumi - doar intervale
Infinit de mari și mici,
Interstiții și canale
De cristal sau de chirpici.
Toate scârțâie, vibrează
Ca un toc sau ca o clapă
Când, ca oul ce-nviază,
Lumea în geneză crapă.


Cocârjat pe semne care
Stele sunt în altă lume,
Scriitorul ți se pare
Rege-n țările de spume.
Dar și el e o stafie
Doar de câlți și doar de rips,
Și-auti pana care-l scrie
Cu troznit de-Apocalips.


Sus, în vârful largei spire
Nu-i Vreunul ce s-a scris
Singur cu un scris subțire,
Contopind real și vis_
Sau o literă e doară
Infinita spiră, apă
D-unde seară după seară
Lumi zidite-n lumi se-adapă?


Și atunci nici fantezia
Nu mai este decât praf.
n-ai pricepe măreția
Scrisei, de ai fi seraf.
Hipertext și hiperlume
Ce nu-ncape-n minți de ghips,
EL doar s-a salvat din spume,
Din iluzie, eclips.


Din iluzie, eclips
Lumi zidite-n lumi se-adapă.
Cu troznit de-Apocalips
În Geneză lumea crapă.
Ca să facă lumi balon
Lumi turtite-ntrețesură.
Totul este doar holon,
Totul este scriitură.

LEVANTUL (fragmente)



din CÂNTUL AL ȘAPTELEA

[....]

“De ce din umbra-mi ai fugit?
De ce n-auzi chemarea-mi?
În crângul vechi și liniștit
Să vii o clipă baremi,


Și lin al apei scânteiat
Să-ți lunece pe pleoape-ți...
În tristul somnului regat
Intrarea să o capeți.


Tu pleoapa ta o-nchide blând
Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecând
Pe vârfuri de pădure.


Și feței tale-ntoarese-n vis
O zână să-i răsaie,
Sub văl e chipul ei închis
Și pletele bălaie.


Ușor ca umbra a pășit
P-a apelor oglindă
Și-a-ntins a mâinii licărit
De mână să te prindă.


Dar ochiul ei cu gene lungi
E rece cum e gheața.
Din creștet vălul i-l alungi
Ca să-i descoperi fața.


Și inima-ți îngheață-n piept
Și te îneacă plânsu-ți:
Cu ochi
Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
Biografie Mircea Cărtărescu

Liceul \"Dimitrie Cantemir\" din București.
Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București. Absolvit în 1980.
Între 1980 si 1989 a fost profesor de română la o școală generală, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice.
Din 1991 este asistent la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București.
A debutat în 1978, în România Literară.
Versuri: Faruri, vitrine, fotografii..., Cartea Românească 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980.
Aer cu diamante (volum colectiv), Litera 1982.
Poeme de amor, Cartea Românească, 1983.
Totul, Cartea Românească 1985.
Levantul, Cartea Românească 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990.
Dragostea, Humanitas 1994.
Proza: Desant \'83 (volum colectiv), Cartea Românească 1983.
Visul, Cartea Românească 1989 - Premiul Academiei române pe 1989; în traducere franceză: Le Reve, Editions Climats, Paris 1992 - nominalizată pentru Premiul Medicis; Premiul pentru cea mai bună carte străină pe 1992. Nostalgia, ediție întegrală a cărții Visul, Humanitas 1993.
Travești, roman, 1994.
Eseu: Visul chimeric, Litera 1992.

 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE