FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
versuri
de  stefan augustin doinas
 

VANATOAREA DE SOIM


în zori de zi când cea din urmă stea
este sătula de isprăvi nebune
un prinț al vânătorii povestea
și-un gramatic nota ce i se spune

"mai mare-n evul ce mi s-a predat
o altă întâmplare nu există"
- marite domn! am un condei ciudat:
în loc de "mare"-a scris cu lacrimi "trista"
"afară astrul zilei neclintit
sună din bronzuri vechi ca o fanfară"
- măria ta! condeiul meu smintit
notează "înlăuntru" nu "afară"
"la fel de-aprinsă-n învelișul ei
simțeam bătaia sângelui în vine:
o flacără sporindu-se-n ulei"
- stăpâne! s-a notat aceasta bine
"de patru zile șoimul aștepta
flămând cu ochiul galben cum e luna"
- să fim mai drepți cu el măria ta!
"de patru zile" nu: "dintotdeauna"
"în colivia-i strâmtă fără somn
lipsit de zari murea de trandavie"
- sunt zari care se nasc mărite domn!
și scăpară cumplit în colivie
"aidoma cu el tânjeam spre cer
să-ndestulez vederile-mi auguste"
- stăpâne! poftele măririi cer
cât nu e-n stare limba ei să guste
"atunci l-am scos din lat" - ba nu l-ai scos!
"știam simțâmd cum mușca din mănușă
ce patimi poartă-n pliscul fioros"
- așa-i! dar nu știai ce poartă-n gușă
"cuprinsu-ntreg părea ca scos din minți
deși nu-l tulburau măcar zefirii"
- stăpâne! nu se cade să te minți:
launtrul iscă tulburarea firii
"haitașii-aveau pe chip surâs felin
de câini zeloși care-și confirmă faita"
- mărite domn! golanii simt din plin
când ura de al curte-asmută haita
"eram atât de mare" - un pigmeu!
"ca un topaz întinderea măruntă
lucea stropită-n inelarul meu"
- dar doamne! nu era inel de nuntă.
"visam o pradă mare mai presus
de orice zvăcnet de aripi mortale"
- visai să pui în locul stelei sus
obscura stemă a domniei tale!
"parcă vânam prin mine urmărind
pe dincolo de orice cuviința
o pasăre ce zboară, de pe-un grind
ce mă răsfrange-n ape o ființă
ce mă-ntrecea și mă urma în timp
și valurea cu-o ritmică aripă
oglinda unui aprig anotimp
în care toate concentrate-n clipă
mă proslaveau liturgic împrejur:
câmpii și oști donjoane și ducate
veneau urlând în calea mea o! jur
vânam prin clare zile spintecate
de răsuflarea mea simțeam că sunt
ca șoimul ce-și găsește-adevăratul
destin fantoma unui prinț mărunt
în care se trezește împăratul
eram prea exaltat ca să observ
că șoimul meu pierise supt de zare
dar simt acum că agerul meu serv
el - vânătoru-a ce mi se năzare
pe bolți cu vulturi și ereți complici
îmi răspândește numele-n tărie"
- te-nșeli stăpâne! șoimul e aici
pe mâna mea și aripa lui scrie


URMASILOR MEI


O, voi, urmași, împrospătată gardă
în juru-acestui preaumil pamânt!
Lăsați-mi încă inima să ardă
aici, adânc, sub lespezi de pământ.
Eu sunt precum coapcul fără nume
ce mai trăiește-o viață, prăbușit,
până ce timpu-ajunge să consume
esența lui lemnoasă, în sfârșit.
Dar peste-un veac, puteți scurma țărâna:
cărbunele care voi fi, vibrant,
vă va lăsa să ridicați cu mâna
din pieptul ars de lut un diamant.
Cercați atunci cu-o piatră și mai dură
să zgâriați obrazul lui de foc.
Iar dacă veți vedea vreo știrbitură,
zvârliți-l: îngropați-l la loc!


DOAR TU


Când omul, prăbușit, la început,
în iarba dușmănoasă și-n țărână
adulmecă-n țârâșul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălțau din lut
și, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
și se-agață de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl amintești doar tu.

NINSOAREA


Văzduh nevârstnic. Stau și-ascult
O mută convertire-n lucruri.
Decembrie-mi vestea, demult,
Acest pojar de involucruri
Suflate ca din nări de boi,
Această oarbă constelare
De inocență- peste noi.
Ce liniște! Pe inelare
Descind logodne. În auz
(mai vechi suna vechile cuvinte?)
țâșnește, incers, un havuz.
Alcatuire prea fierbinte,
Obrazul nostru plânge, ros
-ca de acizi rotind în pâlcuri-
de-un ger înalt și somnoros,
de-un grai virgin ce pune tâlcuri
pe gură, streșină și vreasc.
ȘI-mi vine, parcă, să mă nasc…


STRAJA ZADARNICA


Arcașul și oșteanul și feciorul
pãzesc pe castelan care le-a spus:
- Sã nu lãsați nici umbra, nici piciorul,
nici aripa s-ajungã pânã sus…

Arcașule din marginea cetãții,
zadarnic dai ocol singurãtãții!
Oșteanule cu sabie în teacã,
zadarnic nu lași urmele sã treacã!
Feciorule din pragul încãperii,
zadarnic arzi uleiul privegherii!
Zadarnic stați de strajã zi și noapte:
nu trece umbrã, nu rãsunã șoapte,
nu umblã duh, nici pasãre, nici om,
nici frunza nu se clatinã în pom.
Dar ceea ce voi nu lãsați sã intre
s-a cuibãrit în inimã și-n vintre
și-acolo, ascuțind un mare zimț,
îți tãinuie prezența sub presimț.

De-aceea, ridicați-vã pe praguri
ca sã vedeți acuma lãmurit
cum fâlfâie luminile ca steaguri
pe cel pãzit de voi, care-a murit.

JURNAL DE BORD



Am pornit spre Absolut, ca
vestitul Columb spre Indii.
Vom avea măcar norocul de
a descoperi o nouă Americă?...
Lord DUNSANY



Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la țărm: sînt niște diletanți ai morții...
Noi însă, pasagerii cu vocație,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creșterea. Da: creștem, devenind
tot mai flămînzi de nemurire. Unii
se și realizează. Ce plăcere
să-i vezi crestîndu-și numele în lemnul
de pin al luntrii!...Unii dintre ei
păzesc copiii – să nu joace rișca.
Alții s-au instalat, cuminți la pupă
și studiază dîrele. Există
chiar mîncători de ciocîrlii, al căror
gîtlej o să le supraviețuiască.
Dar cei mai mulți își schimbă-ntr-una locul
împrumutîndu-și sculele, în transă.
Cînd cîte unul strigă:”Hei, luntrașe!”
ecoul îi răspunde leneș:”Doarme...”
Dar asta este o poveste-n care
mulți nu mai cred. In general, n-avem
Nici paraziți, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sînt aruncați în apă):
de-atît amar de vreme n-am primit
nici un mesaj – un porumbel, o trîmb㠖
ca semn că vom vedea curînd uscatul.
(Telegrafistul a murit, și nimeni
nu-și amintește alfabetul Morse.)
Să fi greșit direcția? ...Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apunînd ne-arată locul
de naștere al peștilor cu aripi.
Cît mai avem pînă acolo? Unii
susțin că, peste cîtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungînd
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud țipînd
cei care-aleși prin tragere la sorți
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluși de la festin: sînt bucătarii...

1967




TEXT SI COMENTARIU



că poate să apară și iată-l întîmplarea
voința mea tot una așa precum am spus
copilăria dulce ca mierea și ca floarea
și timpul abstracțiune de nevăzut de sus
sărutul o verigă prin care-l leg de mine
și aripi tot mai grele ah! maculat omăt
eu singur scutur crinul de iz și de stamine
o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt

Vedeți cum autorul(sau poate un copist)
n-a pus nici punct nici virguli în textu-acesta trist.

1963
ORACOL MUT



Da: scoica moartă, peștera adîncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuțăritul glas născut din stîncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal și-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-a unor Mume ?
Ecoul e prezența nimănui.
La fel – pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decît
tărîțele rostirii, biete șoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează ?
Din colbul sunetelor moarte, - cum
mai poate să se scoale marea Frază ?
Oracolul e mut și scuipă scrum.
NATURA MOARTA



Fructele din tablou sînt un adio.

(Pe masă, copiile lor zbîrcite
agită-n vînt batiste-aromitoare.)

Albastru, verde, indigo vor arde
orașele sortite să le-afirme.
Amoruri multe vor stîrni: o formă
imatură sub fardul lor va duce-n
ispită mateloți miopi de sare,
lorzi neutrali, profesori de bucate,
copii care vor crede că sînt discuri.

(Pe masă, la soroace vechi, pluti-vor
din nou batiste dulci – o, imitații,
la ora șapte cina unor grauri...)

Ele, în țara unde cresc magneții,
nu-și pot epuiza virginitatea.

1971

SF. GHEORGHE CEL FALS



Acum vreo cîțiva secoli într-o seară,
trimisul diavolului pe pămînt
intra-ntr-un schit de maici, sub frunza rară,
purtînd la glezna vînătă de ceară
veriga unui cinic legămînt.
Căci se afla acolo-n mănăstire
Cecilia, fecioara fără preț,
călugărița albă și subțire,
cea pentru Domnul plină de iubire,
iar pentru lume plină de dispreț.
(-Heruvi cu săbii arse de ulei,
durați un zid de pază-n jurul ei !)
Iar diavolul, trecînd prin groase ziduri,
venea-n chilie ca un ins frumos
ținînd în mîna-ntinsă două bliduri
pline cu vin ca sîngele spumos.
Dar ea, fugind mereu de arătare,
cădea-n genunchi sub candela cu mir
rugîndu-se acelui sfînt călare
ce rupe-ale balaurului gheare,
în platoșă-mbrăcat și-n mohair.
(-Serafi cu săbii de rășini fierbinți,
chemați în jurul ei sobor de sfinți!)
Dar diavolul șiret, băgînd de seamă,
intra-n icoana plină de scîntei,
lovea balaurul cu solzi de-aramă
și cobora cu sulița din ramă
făcînd un semn cu mir pe fruntea ei.
Atunci, cuprinși de-un foc fără suflare,
ardeau în flăcări nalte ca de vis,
iar fața ei de-o limpede paloare
își înclina corola ca o floare
la vîntul unui mistic paradis.
(-Arhangheli, stingeți paloșul de jar!
De-acuma totul este în zadar.)
In zori, păcatul s-aprindea-n chilie;
dar noaptea ca o stea căzută-n văi,
ei luminau cu grea molancolie
un lac cu lintiță portocalie
bogat, pe țărmuri reci, în cucuvăi.
Și sălcii mari, de duhuri cercetate,
și valuri de argint, și roșii pești
plîngeau amar în margini de cetate
surîsul ei mușcat de voluptate
sub zodii fermecate diavolești.
Dar diavolul, întors de către undă,
rupea veriga, o zvîrlea-napoi
și se lega cu altă za rotundă,
robit de sărutarea ei profundă,
jurîndu-se pe ceasul de apoi.
(-O, ține minte, suflete pustiu,
că niciodată nu e prea tîrziu!)
Spre ziuă, cînd pe mal îl prinse somnul,
heruvi cu săbii arse de ulei
pe fată o luară-n lac, la Domnul,
și pești cu ranguri, păstrăvul și somnul,
aleseră de strajă-n jurul ei.
De-atunci, mereu, în fiecare seară,
trimisul diavolului pe pămînt
se plimbă singur pe sub frunza rară,
purtînd la glezne vînătă de ceară
veriga unui mare legămînt.

1948

MICA BALADA CU BUFNITE


Trei bufnițe îmi ciuguleau azi-noapte,
privirile.
- Ah, sînt aproape coapte:
le-a pîrguit cu grijă (zicea una)
chiar viermele ce-mbujorează luna.
- Sînt pline (zicea alta) de imagini
feerice: comete, golfuri, pagini
prin care forfotesc enorme clipe
ce încă n-au ajuns să se-nfiripe.
- Și mie-mi plac grozav (zicea a treia):
sînt ca rășinile din pomii-aceia
care-n Arabia, în loc de roade,
asudă-n lacrimi visul care-i roade.
- Zoriți-vă, zoriți (strigau tustrele)
cît încă soarele nu bate-n ele:
vederea-n jur a zeci de simulacre
le arde sucul și le face acre...

PUIUL DE STRUT


Cu capul scos din găoace
ca un breloc,
Sfîntul Ioan se desface
speriat de ceas și de loc.

E ud și gălbui. E nădușit.
Ghearele încă nu i-au ieșit.
E supărat
ca un butuc fără spițe.
Încă nu i s-a stîmpărat
nimbul de musculițe.

Încrîncenată clipă!
Captivă în zgîrciuri, sub za
prima aripă
întemeiază gestul de-a boteza.


LUPUL SINGURATIC


Iubita printre arbori nu se ivește.
Jos, într-o rîpă umbroasă ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.
Nimeni nu trece și nimic nu se-ntîmplă.
De altfel, niciodată nu se-ntîmplă nimic.
Numai pe tîmplă
aceeași șuviță-și sporește argintul din spic.
De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.
Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
uneori mi se-așează pe umărul drept.
Dacă pămîntul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste fața lunii, agale,
ca o floare roșie, fără miros.
Nimeni nu trece. Precum nimeni nu știe
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal și cîmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.
Iubita dintre oameni nu mă vestește.
Jos, într-o rîpă de umbră, ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.
De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.
Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
Sînt tot eu, așezat pe umăru-mi drept.

1942


URLETUL LIMBII LA NASTEREA POETULUI


într-o noapte în timp ce vuia
codrul din creștete
Dumnezeu mă soma c-o nuia
moale: rostește-te!

mă rosteam însă cum să-mi înalț
slava cu țipete ?
nici o scară spre cerul de smalț
nici un scripete

mă rosteam însă vai! ce arbust
gingaș e sîngerul :
cum să-ncapă în trunchiu-i îngust
dracul și îngerul ?

mă rosteam și dansau tot mai jos
astrele sprintene
Dumnezeu apăsîndu-mi gelos
burta sub pintene

mă soma și-am urlat ca din teasc:
fiara luminii mă
cotropește și – iată: îmi nasc
propria inimă !


OROLOGIU DE GHEATA

La cumpăna nopții, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvăi înțelepte
se-ntrec să-mi opreasca urcușul nocturn
de strajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buha cu strigătul ei,
nici iasca cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipa ulei,
nici aripi suflând ca un șistru,

nici spada jucându-mi pe creștet pieziș,
nici limba-ntre granițe oarbe
să stea împotriva acestui suiș
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumești simulacre,
mă-atrage un cer limpezit, ca un sloi
cântând din văpăile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
și cui - amuțitul elogiu?
În turn, înghețat, albăstriu, cristalin,
mă-așteaptă-un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici și la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
și nașterea florii superbe din ghimp,
și goana dorinței în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafară.

Ce sferă perfectă! Pamântul cel mic
cu multele sale-învelișuri
e una: nimic nu se naște, nimic
nu moare în lut și-n frunzișuri.

Vai mie, credeam că fărâma e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licărul șters
de-o iarnă ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheț
ce-mi mângâie ochii și părul,
descopăr în lucruri tiparul măreț,
modelul dintâi - Adevărul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fața trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veșnic aș vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
ființa nu scade ca umbrele, nici
prezența nu trece-n mișcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
șederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topește zăpada sub mine.

O limbă pornește să miște, și bat
cleios adormitele ore,
și prind să răsară-ntr-un spațiu curbat
de spaime străvechi aurore;

priveliști limpide se-mppienjenesc,
departe o luna apune,
cad codrii cu-un țipăt prelung, omenesc
și marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în oprite cascade,

să-ntârzii prea mult: nu sânt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce dureaza-n cădere...

De-aceea mă-ntorc întristat și cobor.
Paingi, cucuvăi înțelepte
mă cheama-ndărat, mă ajuta să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald
în ore ce iarași mă-nhață.
Eu plâng, și mă zbucium în trupul meu cald -
în turn, orologiul îngheață.

OMUL CU COMPASUL


Am zgâriat aseară pe nisip
formula unei alte ordini, care
conține-al lucrurilor tainic chip,
cel fără de ruină și mișcare.

Aici, acest inel în care-ncerc
să prind rotirea stelelor în spațiu:
medalie de foc si magic Cerc,
lui însuși hrană crudă și nesațiu.

Iar dincolo, ca simbol înțelept,
un cort de raze cu foița clară:
Triunghiul către care mă îndrept
la dangătele bronzului de seară.

Nimic nu socoteam a fi străin
de-aceste prea statornice tipare
nici amfora corolelor de crin,
nici fulgerul cristalelor amare.

Mereu, ca instrumentul de suflat,
cu cântec se vor umple, căci făptura
își pipăie conturul terminat
abia adeverindu-le măsura.

Așa credeam. Sub stelele târzii,
culcându-mă, strângeam pe lânga mine
compasul, inginer de armonii
Și cocostârc al zborurilor line.

Ah! câte veacuri scapătă-ntr-un ceas
când somnul dulce-i frate cu minciuna?
Din formele de-aseară n-a ramas
întreagă și curată vai! nici una.

Cu ce călduri de iad și negre ploi
veniră astăzi zorile pe lume?
Enorme bălării cu frunze moi
foșnesc pe țărm, ca mările în spume.

Tulpini diforme, zgârciuri pe nisip
rănira idealul receptacol
și ruinara transparentul chip
căruia eu i-am fost umil oracol.

O, mare-n spasmuri, cu zvâcniri adânci,
de ce-ai întors genunile fertile?
în loc să cânte sarea, sus pe stânci
aud foind insecte și reptile.

Pieziș e mersul astrelor pe grind,
iar datina stihiilor surpată,
de când un șoarece muri umbrind
cu stârvu-i putred cercul fără pată.

Cu scrum și rumeguș de furnicar
vă veți hrăni, voi - frunze libertine,
ce-ați dat uitării-aulicul tipar
și aria nervurilor divine!

Iar vouă, zburătoare-n stol și pâlc,
știută vi-i de-a pururea, dar spartă
bataia aripilor, grea de tâlc,
prin care orice zbor devine artă!

Vai! steaua asta merge spre amurg...
Cristalele s-au spart, și sângerează.
Și mii de ape lâncede se scurg
mânjind coroana fluviilor, trează.

Ci-n mijlocul declinului lumesc
eu stau și-aștept, cu sfiiciune, ceasul,
când putrezi-vor florile ce cresc
ca broaște care-mi tulbură compasul.

Atunci, lovind cu vârful în nisip,
aceleași semne vor luci în soare,
păstrând în forma lor eternul chip
Al lucrurilor lumii trecatoare.

ASTAZI NE DESPARTIM

Astãzi ne despãrtim
Astazi nu mai cantam, nu mai zambim.
Stand la inceput de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.

Totul e atat de firesc în tacerea noastra.
Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sã fie ...
Alaturi, umbra albastra
pentru adevaruri gandite sta marturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mari,
eu voi fi pamantul cu toate pacatele.
Pasari mari te vor cauta prin zari
ducand în gusa mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede ca suntem dusmani.
Intre noi, lumea va sta nemiscata
ca o padure de sute de ani
plina de fiare cu blana vargata.

Nimeni nu va sti ca suntem tot atat de aproape
si ca, seara, sufletul meu,
ca tarmul care se modeleaza din ape,
ia forma uitata a trupului tau ...

Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim.
Stand la inceput de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul rasfrant,
eu voi fi soarele negru, pamantul.
Nu peste mult are sã bata vant.
Nu peste mult are sã bata vantul ...

MISTRETUL CU COLTI DE ARGINT


Un print din Levant indragind vanatoarea
prin inima neagra de codru trecea.
Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea,
canta dintr-un flaut de os si zicea:

-Veniti sã vanam în paduri nepatrunse
mistretul cu colti de argint, fioros,
ce zilnic isi schimba în scorburi ascunse
copita si blana si ochiul sticlos...

-Stapane, ziceau servitorii cu goarne,
mistretul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vanatul cu coarne,
ori vulpile rosii, ori iepurii mici ...

Dar printul trecea zambitor inainte
privea printre arbori atent la culori,
lasand în culcus caprioara cuminte
si linxul ce rade cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte:
-Priviti cum se-nvarte facandu-ne semn
mistretul cu colti de argint, nu departe:
veniti sã-l lovim cu sageata de lemn!...

-Stapane, e apa jucand sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet.
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si apa sclipea ca un colt de mistret.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
-Priviti cum pufneste si scurma stingher,
mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:
veniti sã-l lovim cu sageata de fier!...

-Stapane, e iarba fosnind sub copaci,
zicea servitorul zambind indraznet.
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si iarba sclipea ca un colt de mistret.

Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste:
-Priviti unde-si afla odihna si loc
mistretul cu colti de argint, din poveste:
veniti sã-l lovim cu sageata de foc!...

-Stapane, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul razand cu dispret.
Dar el raspunde intorcandu-se: -Taci...
Si luna sclipea ca un colt de mistret.

Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat.

-Ce fiara ciudata mã umple de sange,
oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza mã bate mereu?...

-Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci.
Asculta cum latra copoii gonindu-l...
Dar printul raspunse-ntorcadu-se.-Taci.

Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sã suni pana mor, catre cerul senin...
Atunci asfinti dupa crestete luna
si cornul suna, insa foarte putin.



POETUL CA NEGUSTOR DE ZAPADA


O dată cu-nceputul primăverii,
cînd neaua piere și copiii, dornici
să rîdă de cei mari, găsesc în locul
troienelor doar frați, părinți - doar oameni
gata făcuți - apare în cetate
nebunul care vinde neda. O iarnă
sălbatică îi scînteiază-n suflet,
iar el precupețește crunt : o iarnă
cu pomi golași și păsări amorțite,
cu ape ce vorbesc în smn sub sloiuri
și cu semințe oarbe pregătibndu-și
exploziile. Pe poleiu-albastru
din ochiu-i stîng trec lebede în sănii,
iar știuci de-argint, la copcă, pot fi prinse
în bulbul celălalt, întorc spre noapte.
Fără de milă, el își vinde marfa.
Apoi, fiind el însuși de zăpadă,
se-mparte tuturora: fulgi și pene
infinitezimale-nseamnă drumul
pe care-o oaste albă nevăzută,
cu comandanți ce poartă tui de mături,
ocupă toate posturile-cheie
ale cetății, condamnînd statuia
primarului care tronează-n piață.

URMA

Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara
o urma nevazuta de nimeni in nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseara?
Sau numai prevestirea, prezenta fara chip
a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i
atat de bland si tainic sub vantul miscator,
si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui,
ma las sorbit ca spuma de-un element poros
si modelez in soare o clipa intelesu-i
secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos.
Innebunit de luna, orbit de suflul marii,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al intamplarii,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui ...

POEM

La inceput a fost cuvantul IUBIRE.
Respiratia ta ajungea pana la mine
stranie, ca o adiere de vant, iar vantul
staruia in juru-ne ca o respiratie tainica.
Nu-mi amintesc din timpul acela decat
locurile umbrite pe unde treceam
si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin,
le intalnesc intamplator, ca pe tine.
Intotdeauna acelasi ceas batea ora;
parca toate lucrurile din lume ar fi avut
o singura moarte in aceeasi inima.
zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte
arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor
si ramanem singuri in intuneric
ca o profunda revarsare de ape.
La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau,
iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima data, soarele, in timp ce trecea
de la unul
la altul,
cazu, pasare de aur ucisa, in valuri.
Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete
coborara de pe tarmuri, umblara pe ape.
Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu,
animale marine venira sa muste din tarmuri.
Acum liniile noastre mancate se aseamana
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornica din spuma marii,
se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci.
La inceput intre noi a fost un singur cuvant.
Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc,
cand respiratia ta ajunge pana la mine,
stranie, ca o adiere de vant ...

ZEII BATRANI STIU INCA SA PETREACA!

Iubiti colegi purtand acelasi hram!
Sunt patruzeci de ani - o vesnicie!
De cand, intaia oara, ne porneam
De-aici, ca o superba herghelie
De manji nestiutori de bici si ham.
Eram frumosi: purtam vapaia pura
Care se-arata-intreaga pe figura.
Acuma, iata-ne - si mai frumosi;
De frumusete grea, interioara,
Care ne face - poate - mai sfiosi,
Caci n-are focul viu de primavara
Al astrilor puternici si gelosi,
Ci doar surasul palid care-inseamna
Caldura blanda-a soarelui de toamna.
Ei si!? Intelepciunea unei vieti
E s-o traiesti, pe fiecare treapta,
Prin ceea ce-i e propriu, si sa-nveti
a-i da, necontenit, masura dreapta.
Sa-i dam, deci, acceptatei batraneti
Prilejul de-a ne-ntineri, o clipa
Prin tot ce-a fost recolta si risipa.
Noi, toti, ne-am pregatit candva, de zbor
Aici, intre aceste ziduri sfinte.
Azi am venit sa ne rostim in cor
Recunostinta inimii, fierbinte,
Omagiul cald, al nostru-al tuturor,
Adus acum liceului prin care
Am cunoscut intaia consacrare.
Tot ca elevi, dar azi mai silitori,
Venim sa strangem generoasa mana
A unor fara seaman profesori.
Celor de-aici, si celor din tarana,
Intotdeauna le vom fi datori:
Caci tot ce le platim, pana la moarte,
Din ce ne-au dat, e doar o mica parte.
Ne-am adunat sa spunem, fara glas,
Prezent! in numele unor prieteni
ce nu-s aici; acei care-au ramas,
devreme sau tarziu, sub triste cetini;
sa ne-implinim cucernicul popas
la cerul lor cu astre scufundate
ce-asteapta azi un semn de pietate.
Suntem aici pentru-a raspunde-acum
La intrebarea: Ce-ati facut in viata?
E o-ntrebare de sfarsit de drum?
Eu cred ca nu: raspunsu-i inca-n fata.
Ci-n clipa cand il vom rosti, oricum
Ne-ar fi - carunt sau inca negru - parul,
Doar urma noastra spune adevarul.
Ne-am adunat ca sa-adunam acest
Teribil adevar al vietii noastre
Cu tot ce are mandru sau funest
Din biruinti, sperante si dezastre,
Sa nu ramana-n pulberi nici un gest,
Ci-insumat-ca un mirabil numar
Sa-l ducem impreuna, toti, pe umar.
Ne-am adunat sa ne copilarim.
Sa dezgropam din noi crenguta verde
A unui vesnic tanar vifleim
Pe care sufletul nicicand nu-l pierde,
Si-ncaruntiti cum suntem sa-l traim
Din nou: in cantecele si-n credinta
Care din leagan ne-au scaldat fiinta.
Iar daca-i scris ca orele de azi
Sa bata a suprema intalnire
Aprindeti-va sorii din obraz,
Fiti numai bunatate si iubire,
Si-orice cuvant rostiti-l in extaz!
Sarutul cel din urma, ca si-ntaiul,
Sa ne vegheze-n flacari capataiul!
Prieteni si colegi - bine-ati venit!
In lupta noastra crancena cu timpul,
Hai sa ne credem inca la zenit!
Restaurati, deci pentr-o zi, Olimpul!
Dati intalnirii nimbul cuvenit!
Din mana-n mana cupe mari sa treaca:
Zeii batrani stiu inca sa petreaca!

Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23938
Comentarii: 120164
Useri: 1424
 
 
  ADMINISTRARE