FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
versuri
de  tudor arghezi
  PSALM

(Te drămuiesc in zgomot...)

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pîndesc în timp, ca pe vînat,
Să văd: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dîrz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec cînd se-adapă.

Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămîn cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: “Este!”

PSALM

(Ca să te-ating, târâș pe rădăcină...)

Ca să te-ating, târâș pe rădăcină,
De zeci de ori am dat cete-o tulpină,
În câmp, în dâmb, în râpi și-n pisc,
Viu când mă urc, și trist când iar mă isc.

Am fost un pai și am răzbit în munte,
Moflit înnalt și mândru că pui punte
Pe creștet, din lume către veac.
Și-am ascultat bătaia-i de tictac.

Hrănit cu piatră și-adăpat cu vânt,
De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimpânt.
Mi-e foame de nisip și lut
Și dor de apele din care n-am băut.

M-aș umili acum și m-aș ruga:
Întoarce-mă, de sus, din calea mea.
Mută-mi din ceață mâna ce-au strivit-o munții
Și, adunată, du-mi-o-n dreptul frunții.

PSALM

(Nu-ți cer un lucru prea cu neputință...)

Nu-ți cer un lucru prea cu neputință
În recea mea-ncruntată suferință.
Dacă-ncepui de-aproape să-ți dau ghes,
Vreau să vorbești cu robul tău mai des.

De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Și anii mor și veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

Când magii au purces după o stea,
Tu le vorbeai – și se putea.
Când fu să plece și Iosif,
Scris l-ai găsit în catastif
Și i-ai trimis un înger de povaț㠖
Și îngerul stătu cu el de față.
Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea
Și pruncul și bărbatul și femeea.

Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul,
Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...


PSALM

(Ruga mea e fără cuvinte...)

Ruga mea e fără cuvinte,
Și cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte.
Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Și te scrutez prin albul tău veșmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nțeleagă
Nengenunchiata firii pe pământ.

Săgeata nopții zilnic vârfu-și rupe
Și zilnic se-ntregește cu metal.
Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,
Așteaptă o ivire din cristal,
Pe un ștergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare și tulpină
Dospește sucul fructului Său cald?

Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit cao grădină,
În care paște-un mânz.

PASLM

(Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!...)

Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine și să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie mici de gingășie,
Cântece mici de vrăbii și lăstun
Să mi se dea și mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceață,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Și prins adânc între vecii și ceață,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin și se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare –
Și te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Și de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci și-nvățăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini și sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povața ta mai bună.


PSALM

(Aș putea vecia cu tovărășie...)

Aș putea vecia cu tovărășie
Să o iau părtașă gândurilor mele;
Noi viori să farmec, nouă melodie
Să găsesc – și stihuri sprintene și grele.

Orișicum lăuta știe să grăiască,
De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde.
O neliniștită patimă cerească
Brațul mi-i zvâcnește, sufletul mi-l arde.

Știu că steaua noastră, ageră-n Tărie,
Crește și așteaptă-n scripcă s-o scobor.
Port în mine semnul, cao chezășie,
Că am leacul mare-al morții tuturor.

Pentru ce, Părinte,-aș da și pentru cine
Sunetul de-ospețe-al bronzului lovit?
Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine
Și nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit.

Trupul de femeie, cel îmbrățișat,
Nu-l voi duce ție, moale și bălan;
Numai suferința cerului, păcat
Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan.

Vreau să pier în beznă și în putregai,
Nencercat de slavă, crâncen și scârbit.
Și să nu se știe că mă dezmierdai
Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.

TESTAMENT

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi și gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Așeaz-o cu credință căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acuma întâia oară,
Sapa-n condei și brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Și leagăne urmașilor stăpâni.
Și, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri și-n icoane.
Făcui din zdrențe muguri și coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, și torcând ușure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenușa morților din vatră
Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă și amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un țap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți cu prețuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Și izbăvește-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptățirea ramurei obscure
Ieșită la lumină din pădure
Și dând în vârf ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneșă pe canapea,
Domnița suferă în cartea mea.
Slova de foc și slova făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrățișat în clește,
Robul a scris-o, Domnul o citește,
Făr-a cunoaște că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.


ZDREANTA

L-ați văzut cumva pe Zdreanță,
Cel cu ochii de faianță?
E un câine zdrențuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfenițele-i atârnă
Și pe ochi, pe nara cârnă,
Și se-ncurcă și descurcă,
Parcă-i scos din calți pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaș fără pareche.
Dă târcoale la coteț,
Ciufulit și-așa lăieț,
Așteptând un ceas și două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când și-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvățat și știe,
Și, pe brânci, târâș, grăbiș,
Se strecoară pe furiș.
Pune laba, ia cu botul
Și-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai nițel, că te dezvăț
Fără mătură și băț.
Te învață mama minte."
Și i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanță l-a și lepădat
Și-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcușul lui, vecină,
Zice Zdreanță-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

FRAGEDA

Nu ii fie de deochi
Ce frumoasa-i fara ochi
Tivul pleoapelor se coase-n
Ferfenite de matase

De cand s-a uitat in stele
I s-a prins bezna de ele
Dintr-un lunecus cu pana
I s-a-ncondeiat spranceana
E tot pana care scrie
Fluturii din papadie
A luat gura ei tipar
Parca de la nenufar:
Ce i-a spus visul ascuns
De-a soptit si i-a raspuns?
Nu s'cu cine seamana
Ca ii pare geamana
O sa ma silesc sa caut
A ghici pe nai si flaut.

Intre perine si paturi
Mans-i sta pe-aci, pe-alaturi.

Pune-i degetare
Cate-o sarutare.

Umbla-ncet, ia-i mana-ncet
Muta-i-o incet
Sa nu se destepte ...
Si-n cuprinsul palmii drepte
De zantii de marte
Pune-i martisor o carte.

NU E

In cutia de sidef si aloi
Au venit podoabe noi
Lacuste, paianjeni, brotacei
Nu te speria de ei.
I-am incremenit in stihuri blajine
Ca sa te gaseasca pe tine
Stapana.

Soparla-i pentru glezna de la mana
Iar sarpele pentru grumaz
Fetiscana de atlaz
Si pentru soldul dumitale, de vioara
Domnisoara

Te rog a ma ierta
Daca-ti zic si tu si dumneata
Si daca din cuviinta si de frica
Mintea mi se face peltica
Si uituca mi se face.

Chihlimbarul asta-i o ragace
Matostatul e un carabus
Prins acus.

E adevarat? Nu-i adevarat!
Ganganiile au cam intarziat
Si cutia de lemn de aloi
S-a intors din drum inapoi
Pe spinarea furnicilor
In hamul si hatul panglicilor

Buna dimineata duduie!
Uite-l martisorul: nu e!

FETICA

Ce duh ai și ce putere.
Să-mpletești ceara cu miere,
De la floarea din gradină,
Ostenită de albină?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi și pentru faguri,
Pulberi, roua, stropi și leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lână, ca din ace,
Țesi rețeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce și un pui.
Scule, numere, cântare
Au pus la măsurătoare
Ca-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tau, fetică
Ești, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr' să știi,
Ai făcut bijuterii
Și minuni în toată clipa
Cu musteața și aripa.
Și, cum știi, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.

PAZA BUNA

S-a întors cercetătoarea
Să le spuie la surori
Că-i deschisă toata floarea
Și câmpia, de cu zori.

Și-au plecat aproape toate
La cules, cu mii si mii,
Lăsând vorbă la nepoate
Să-ngrijească de copii.

Căci muscoii si bondarii
Și-alte neamuri de pădure,
Pe șoptite, ca tâlharii,
Umblau mierea să le-o fure.

Însă paza-n stupi e bună,
Că târziu, dupi apus,
Colo jos, subt stupi, la lună,
Ei zaceau cu burta-n sus.

STUPUL LOR
Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalți, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,
Și-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Și făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.

DE PASTI

La toate lucarnele si balcoanele
Au scos din cer ingerii icoanele
Si-au aprins pe scari
Candele si lumanari.

Orasele de sus, in sarbatoare,
Au intins velnite si covoare,
Si ard in potire
Mireasma subtire.

Si din toate ferestrele odata,
Mii si sute de mii,
Heruvimii fac cu mana bucalata
La somnorosii copii.

ION ION

In beciul cu mortii, Ion e frumos.
Intins gol pe piatra, c-un fraged suris.
trei nopti sobolanii l-au ros
Si gura-i baloasa ca de sacis.

Cand cioclu-l ridica-n spinare
Ion parc-ar fi de pamint.
De-l pui poate sta in picioare
Dar bratul e moale si frint.

In ochii-i deschisi, o lumina,
a satului unde-i nascut,
A cimpului unde iezii-au pascut,
A incremenit acolo straina.

Departe de vatra si prins de boieri,
Departe de jalea mamuchii,
Pe trupu-i cu pete si peri
in cirduri sint morti si paduchii.

DE-ABIA PLECASESI

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

CREION

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul și copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-noată albi
Pești lungi cu ochi rotund.

Și capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin și bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

DRAGOSTE TARZIE

Da, te-aș iubi cum mă iubești si tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele și cu-atâți fiori?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețele streine le-mpreună,
Și vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimasă, aprinsă, uscățivă,
Ești tânără, trufașă și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,
Jertifiți unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beția te prinsese de o dată,
Și vreai să fii a mea de tot și toată,
Călcând o pravilă, uitând
Că ai ieși din rând.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Ca să rămâi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jignit cu voie, să mă ierți,
Poți să blestemi și să mă cerți
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plânșii ochi, și coapsele rotunde.

DESPARTIRE

Când am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelungă și sonoră.

Poate mai bate încă momentul de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteaptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră?

Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam bătaia la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat s-asculți, pe cea din urmă?

TOAMNA

Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui ușure și-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul iși întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng și s-o sărut --
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărire nouă
Și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Și cum scoboară noaptea, al'dată așteptată,
Îmi pare veche luna -- și steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aș fi vânat.
Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.

MELANCOLIE

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Și-n perdeaua lui subțire
Își petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele și-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Și acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Și-as voi să mi se pară.

PSALMUL DE TAINA

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viața cu brațe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme și-n obraji
Pe care te-am purtat brățara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mișcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea și mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si țarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferințe;
Unde ți mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si șoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seșuri plopii când treci din creștet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlnește o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ți sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinși de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de șoimi de scrum și de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfățișare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără țintă,
Si frumuseațea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ți pandi faptura
Si n-ai știut a-i scoate-n cale și-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ți din pământ urechea, în ora nopții, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

EX LIBRIS

Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Incet gandita, gingas cumpanita;
Esti ca o floare, anume inflorita
Mainilor mele, care te-au deschis.

Esti ca vioara, singura ce canta
lubirea toata pe un fir de par,
Si paginile tale, adevar,
S-au tiparit cu litera cea sfanta.

Un om de sange ia din pisc noroi
Si zamliseste marea lui fantoma
De reverie, umbra si aroma,
Si o pogoara vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnica se pare,
Pe cat e ghiersul cartii de frumos.
Carte iubita, fără de folos,
Tu nu raspunzi la nicio intrebare.

DESCANTEC

Lacăte, cine te-a închis
La ușa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Și să vedem în fundul nopții noastre
Mișcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toți pașii se sfârșesc și pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Și, de pe bolți, zorele
Și muguri și ciorchini de stele.
Cine va pune-n ușa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul și-l așează,
Și-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte și tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poți tu intra-n veriga lui
Și lacătul tăcerii să-l descui?

CEASUL DE APOI

In cer,
Bate ora de bronz si de fier.
Intr-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
In turla din cetate.
In ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Si se sfâsie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Azi-noapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.


PEDEAPSA

Credeau că Domnul e culcat
Și n-o să știe ce s-a întâmplat,
Că n-avea doară fluturii iscoade
La fieștecare soi de roade.

Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot,
Nu se-așteptau că Domnul vede tot:
Că ochiul lui deschis, într-adevăr,
Și depărtările le vede în răspăr.

Nici nu-nghițiseră o-mbucătură
C-au fost și prinși cu ea în gură,
Și cel puțin nu apucase
Să puie poame în sân, vreo cinci sau șase.

El, Dumnezeu, venind în rotogoale,
În supărarea Prea Sfinției Sale
I-a luat din scurt, poruncile știute
Cum le-au călcat așa de iute.

Adam pe Eva lui o a pârât
Eva pe șarpe, care s-a târât.
Nici unul n-a voit s-aleagă,
Să-și ia asupra-și vina lui întreagă.

De mișelie, nu atât de furt,
Răspunsul aspru fu și scurt;
Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna
Mai tare decât faptele minciuna.

Din Raiul dulce și din tihna bună
Domnul i-a dat afară, în furtună.

PACATUL

Pomul pe care Domnul îl oprise
Făcea de toate, și caise,
Smochine, chitre, pere moi și prune,
Cari de cari mai grase și mai bune,
Castan cu fel de fel de crăci,
Cu flori, miresme și murmure. Căci
În Paradis se îmbinau deodată
Tot bunătăți din lumea toată.

Să nu te-ndemne gândul: „Ia și papă!”.
Să nu îți lase gura apă
Și să mai ții porunca minte
A sfântului și bunului Părinte?
Înger să fii, și tot și-ar fi dat brânci
Inima – vai – să rupi și să mănânci,
Necum să fii băiat și fată,
La pomul care da și ciocolată.

Ei se uitau la poame, iar pe
Copac se-ncolăcise ispititorul șarpe
Și ochii lui de mâță, aurii,
Îi împingeau să guste pe copii,
Care dădeau copacului târcoale,
Măcar din portocale;
Că se cojesc, mai mare dragul,
Nejerpelite cu briceagul.

Ce-or fi mâncat, ce nu vor fi mâncat,
Destul că au căzut în greu păcat.
Ba de abia atunci, mi se pare,
Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare
Și-au învățat la Raiul din pădure
De-abia să sară legea și să fure.
PORUNCA
Prin Rai copiii au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orișicine,
Jucându-se cu gâzele și iezii
Care săreau pe mugurii livezii

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te
Scoală!”
Nu era cine ține socoteală
Că întârzii, Adame, de la școală,
Că lecția s-o spui fără greșeală,
Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat
Și te găsește prânzul tot în pat.

Nimic, nici tați, nici mame, nici dădace,
Nici profesoară, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată
Care să sâcâie băiatul și pe fată.
Totul era de glumă și de joacă
Și așteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu
Că se-arătă încins în curcubeu
Și dete-ntâile porunci
Anume ce-i iertat și nu e să mănânci.
-„Din pomul acesta, Evo și Adame,
Să nu v-atingeți nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaște-ți ce v-așteaptă:
Pedeapsa mea cea crâncenă și dreaptă.”
- „Ai auzit?”
- „Am auzit!”
- „ce fel,
Că se mânie Domnul, însuși el?”
- „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”

PARADISUL

-„Grădina se chemase Paradis și
Rai.
Acolo totdeauna-i mai, -
Oftează Eva a pustiu,
Când povestește, mai târziu,
Copiilor ținuți în poală
De câte ori îi culcă și îi spală, -
Acolo anul ține, fără greș,
De la caise până la cireși,
De la cireșe până la caise.
De două luni e anul pare-mi-se,
Ba, mi se pare, nici de-atât.
Nu-i viscol, ger și timp urât,
Doar poame bune, cu toptanul.
Cât e grădina și cât ține anul.

Un râu de miere și un râu de lapte
Se-mpreunau în miazănoapte.
Și am văzut și altceva:
Bomboane-n flori și gârle de cafea.
Zahăr movili și cornuri mari cu mac,
Stafide, nuci cu cozonac.

Puneai o chiflă și ieșeau o mie,
Crescute câte cinci pe-o farfurie,
Cu frișcă și muiate în sirop,
Cu rom o picătură ori un strop.
Ziceai în gând și, tăvi, nu mai țin minte,
Veneau pe fugă cu plăcinte,
Frigări cu pui intrau pe uși
Aduse de băieți și de păpuși.

Peștii ieșeau, să întrebați pe tata,
Din iazuri, la dorință, copți de-a gata,
Și alegeai, pe sus, orice friptură,
Și se prăjea prin aer, pân’ la gură.
Orice ai fi vrut și jinduit
Era de ajuns să fi râvnit.
Tata mișca numai sprânceana
Și vinul alerga cu damigeana.

Așa era în Paradis. Păcat
Că l-am pierdut și nu am ascultat!”.
ADAM SI EVA
Urându-i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați.
Se puse-așezământul dintre frați.

Dar i-a ieșit cam somnoros și cam
Trândav și nărăvaș strămoșul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse și luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.

Mai poți căsca de lene, iarăși,
Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mâini și-au cutreierat
Grădina toată-n lung și-n lat.

Să nu te miri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.

BLESTEME

Prin undele holdei si câmpi de cucuta ,
Fugarii-au ajuns in pustie
La ceasul când luna-n zabranice,muta,
Intra ca un taur cu cornu-n stihie,
Si gândul meu gândul acestora-l stie:
In imparatie de bezna si lut sa se faca
Gradina bogata si ogada saraca.
Cetatea sa cada-n namol,
Pazita de spini si de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate si marea,
Si stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topeasca-se zarea ca scrumul.
Funingini,cenusa,s-a acopere drumul,
Sa nu mai dea ploaie,si vântul
Sa zaca-mbrâncit cu pamântul.
Subolii si viermii sa treaca pribegi
Prin stârvuri de glorii intregi.
Sa fete in purpura sorecii sute.
Gânganii si molii necunoscute
Sa-si faca-n tezaur cuibare,
Satule de aur si margaritare.
Pe strunele de la viori si ghitare
Sa-ntinza paianjeni corzi necântatoare.

Intâi,insa,viata,bolind de durata,
Sa nu inceteze deodata,
Si chinul sa-nceapa cu-ncetul.
Sa usture aerul greu ,ca otelul.
Sa schiopete ziua ca luntrea dogita,
Sa-ntârzie ora in timp sa se-nghita,
Si,nemarginita,secunda
Sa-si treca prin suflet,gigantica ,unda:
Pe sârma taioasa-a veciei ,in scame
Si rumegatura sa vi se destrame.
Gâtlejul,fierbinte de sete,
Sa cate scuipat sa se-mbete,
Si limba umflata-ntre buze
Sa linga lumina si ea sa refuze,
Si-n vreme ce apa din sesuri se strânge,
Sa soarba-n mocirla copitelor sânge.
Si strugurii viei storsi cu muscatura
Sa lase in gura coptura.
Coboara-se cerul,furtuni de alice
In câmp sa v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra in colti mici de cremeni,
Vârtej urmarindu-i pe semeni.
Odihna cerându-i, pamântul sa-ntepe
Ivindu-se serpii când somnul incepe.

GALERE

Zgomotul de lanțuri multe
A trecut prin curte,
A ieșit lung pe porți
Printre vii și printre morți,
Târâș, grăpiș,
Prin păinjeniș,
Ca o fiară bolnavă de rugină.
În potcovăria cu clăbuci de lumină
Lăcătușii le-au bătut călare
O verigă-ntre picioare
Și la glezna mâinii,
Ca să poată hodihnii stăpânii,
Cât, munciți pe caldarâm,
Hoții trec dintr-un tărâm într-alt tărâm.
O schiopătare de vulturi căzuți din stele
Prin oțățitul întuneric tare;
O răstignire fără cruci și fără schele.
O Golgotă șeasă, fără altare.
Pasul strâns lângă pas
Merge-mpiedicat ca un compas,
Și palmele, unite cu ciocanul, cătușa și pila,
Parcă se roagă, cu de-a sila.

DUHOVNICEASCA

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Și s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii și ai intrat pe unde?
Tu ești, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ți s-a urât în pământ.
Toți nu mai sânt,
Toți au plecat de când ai plecat.
Toți s-au culcat, ca tine, toți au înnoptat,
Toți au murit detot.
Și Grivei s-a învârtit în bot
Și a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul și duzii,
Au zburat din streașina lunii
Și s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Știubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreții. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Și cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine ești
De vii mut și nevăzut ca-n povești?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini și bolovani…
Au murit și numărul din poartă
Și clopotul și lacătul și cheia.
S-ar putea să fie Cine-știe-Cine…
Care n-a mai fost și care vine
Și se uită prin întuneric la mine
Și-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobește zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag și ostenit la ușă?
Mi-e limba aspră ca de cenușă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine.

LUMINA

Lumina e-n geamul tău și-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.
Ești ca un pom cu mugurii aprinși. Lasă-ți ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolți și vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.
Nu ieși din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în niște bărci fără lopeți. Barca bună, cu lopețile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru brațele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află și numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbește, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înțelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu ești unul, și ceilalți sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuiești: pe tine. Pomul vede numai de cireașa lui.
Aș vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za și ascunde-ți ochii în coif, și în trupul tău de fier încremenit mișcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.
Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ți-o închipuiești. Intră în închipuirea ta adânc și ieși pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.
În tine se găsește lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului și farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai știut să-l cauți, e huștia și aluatul vieții; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporește, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauți în alții, se află pe măsura înțelesului tău în tine, rătăcitorule.
De ce pribegești în grădinile străine și-ți lași florile neîngrijite, și, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ți se pare bună, fiindcă nu o cunoști, altoaiele tale ți se par sterpe, semințele tale – goale, fiindcă sunt ale tale. Gândește-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e...

MIERE SI CEARA


Fetele, albinele
Au furat sulfinele
Țărâna de soare
De pe flori ușoare,
Pulberea de lună,
De pe mătrăgună.

INSCRIPTIE PE O USA

Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna,
Ca un inel sticlind in dreapta ta,
Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept si biruie-n furtuna.

Cand vii, paseste slobod, razi si canta.
Necazul tau il uita-ntreg pe prag.
Caci neamul trebuie sa-ti fie drag
Si casa ta sa-ti fie zilnic sfanta.

CINA

In frig si noroi
Trec hotii-n convoi, câte doi,
Cu lanturi târâs de picioare,
Muncindu-se parcã-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E searã. E ploaie.
O lingurã grea, cât lopata,
Dã ciorba din doua hârdaie.
Câtiva au ucis,
Câtiva ispãsesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogati, sau scoli pe sãraci.
Livizi ca strigoii si sui,
Strâmbati de la umeri, din sold si picior
In blidul fierbinte, cu aburi gãlbui.
Isi duc parcã sângele lor.

TALHARUL PEDEPSIT

Intr-o zi, prin asfintit,
Soaricele a-ndraznit
Sã se creada în putere
A prada stupul de miere.

El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina-i
Slaba, mica si putina,
Pe când el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.

Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.

Roiul, cum de l-a zarit
C-a intrat, l-a coplesit.
Sacoteala sã-i mai ceara
Nu! L-au imbracat cu ceara,
De la bot pana la coada
Tabarate mii, gramada,
Si l-au strans cu mestesug,
Incuiat ca-ntr-un cosciug.

Nu ajunge, vream sã zic,
Sã fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna.

ISCOADA

Decum s-a ivit lumina.
A iesit din stup albina,
Sã mai vada, izma--creata
A-nflorit de dimineata?

Se-ngrijeste. gospodina
De-nfloreste si sulfina,
Cãci plutise val de ceata,
Asta-noapte, pe verdeata.

A gasit toata gradina
Inflorita, si verbina,
Si s-a-ntors, dupa povata,
Cu o proba de dulceata.

FLORI DE MUCIGAI
Le-am scris cu unghia pe tencuialä
Pe un pärete de firidä goalä,
Pe întuneric, în singurätate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.

Sunt stihuri färä an,
Stihuri de groapä,
De sete de apä
Si de foame de scrum,
Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngereascä
Am läsat-o sä creascä
Si nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bätea departe, afarä.
Si mä durea mâna ca o ghiarä
Neputincioasä sã se strângä
Si m-am silit sä scriu cu unghiile de la mâna stângä.

DE CAND MA STII

De cînd mă știi, am luat asupra mea
Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea.
Și tot urcînd în coastă, vream s-arăt
Că nu mă dau poverile-ndărăt.

O suferință între alte două
N-am socotit-o suferință nouă.
Haide și tu, așează-te-n spinare.
Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?
Cine-i strein și singur, cine?
Să urce-n cîrcă, pe samar, la mine.

Hai, ticăloșii, blînzii, toți de-a valma,
Cîți ați întors obrazul, cîți l-ați bătut cu palma,
Însărcinare, poate, am de la Satan
Să vă ridic la cer prin uragan.
Sînt robul vostru, hotărît de sus,
Să fiu caricatura lui Isus.

De cîți în seamă mi v-a dat
Vreau să răspund pe față și curat.
Nu-l uit pe cel ce pîine dă și nici
Pe cel ce dă cătușe, pravilă și bici.
Sînteți ai mei, și răi și buni. Veniți.
Dator sînt să vă fac și fericiți.

Dar ostenit în drumul meu îngust,
Că sînt ales la milă cu dezgust,
Scîrbit de om, jignit de omenire,
Să-mi duc poverile la mîntuire,
Aș căuta zadarnic a-nțelege
De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.

Eu, Doamne, le-am primit și mă supun,
Stăpîne drag, gingaș ca un lăstun.
Vreau să te-ntreb: cînd m-ai ales, ai fost nebun?

NICIODATA TOAMNA

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e șesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niște urcioare
Cu vin îngroșat în fundul lor de lut,
Stau în țărmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzește, scuturînd în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenteles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.

INTRE DOUA NOPTI
Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vîntul. Afară era ploaie.

Și mi-am săpat odaia departe subt pămînt.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.

Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră.
Pămîntul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus.
Cît lumea-i era piscul, și-n pisc plîngea Isus.

Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o știrbise, iată-l,
Cu moaștele-i de piatră, fusese însuș Tatăl.

Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît,
Și în odaia goală din nou mi-a fost urît.

Și am voit atuncea să sui și-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.

MORGENSTIMMUNG

Tu ți-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să știu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Și-întraga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabișiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Șubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărțiți – în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

OSEMINTE PIERDUTE

Iubirea noastra a murit aici.
Tu frunza cazi, tu creanga te ridici.

Atat amar de ani e de atunci!
Glicina tu, tu florile-ti arunci.

A mai venit de-atuncea sa v-asculte,
Voi plopi adanci, cu voci si soapte multe?

Voi ati ramas intorsi tot spre apus,
Voi cresteti toti de-a pururea in sus.

N-o mai zariti, din varfuri, nicaieri?
Stiti voi ce vorba este vorba "ieri"?

La poarta, umbr-aceluiasi stejar,
Ma rog, intrand, de domnul gradinar.

Fantana curge, ca si-atunci, mereu,
Tu curgi, fantana, pe trecutul meu.

Si toate sint precum le-am cunoscut,
Ramase-asa, ca dintru inceput.

I-am spus ca vreau sa caut un mormint,
Pe care l-am sapat, de mult, cantand.

Si mi-a raspuns ca nu e in gradina lui.
E-adevarat. Nu este mormantul nimanui.

INSCRIPTIE DE BARBAT

Fa-ti datoria pana-n capat, bine.
Sunt datorii si telul si povara,
Fie ca mangai omul, fie ca-i aperi tara
Si-asteapta ceasul tau. Ca vine !

Nu-ti fie teama, alta nu-i menirea,
Ca te codesti, misel sau intelept,
Tine nevrednicilor crancen piept,
Ca porti in tine toata omenirea.

Ai luat de jos poveri. Ti se cuvine.
Si te mai cere una. Nu-i nimic. E grea.
Ti-e carca plina, ia-o si pe ea
Si-asteapta-ti si sfarsitul cu fruntea sus. Ca vine !

NU SPUNE

Nu spune nimaruia ce stii si ce-ai vazut :
E-o cale de-a-ntelege mai trista, dar curata.
De cate ori si zborul nadejdii ti-a cazut,
Sa n-afle nici fratia nici pizma niciodata.
De-ai aripi, ti le-ascunde, de-ai nimburi – de asemeni
Nu-ti cheltui mireasma, ca rozele si crinii.
Ascunde-ti-o si steaua, ca-n sanul unei cremeni,
Ea stie ca-i zalogul de taina al luminii.
Cladeste-ti, frate, viata cu pesterile-n tine,
Departe de-alta viata, departe de-alta raza,
Si pardosindu-ti noaptea cu lespezi de rubine,
Vei sti tu singur daca se sting ori scanteiaza.
O punte duce-n bezna-ncuiata cu zavor –
Sfarama-i-o si puntea, arunca-ti si unealta.
Tu vei cunoaste singur, si-nvins si-nvingator,
Ce goluri si prapastii iti leaga-o zi de alta.

SUS

Baga de seama, omule de carne,
Ca umbla orice zi sa te rastoarne,
Ca orice ora umbla sa te franga.
Dar lacrima duruta nu ti-o lasa sa planga.
Ia seama bine, somn sa nu te fure,
Nu te opri, inalta-te vulture,
Ajunge o secunda sa sovai. Chiar de azi
Ai si-nceput sa schioapeti si sa cazi.
Neadormit si tefar se cuvine
S-arunci si trandavia ispitei de la tine.
Primejdia s-o cauti de-a dreptul, intr-adins.
Nu te lasa de semeni si timp ranit si-nvins.
Cu traista in spinare, cu cainele tau leul.
Da lupta nentrerupta cu ceasul rau si greul.
Calatorind de-a pururi prin zari si peste zare,
Sa nu te afle viata culcat, dar in picioare.




Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 22306
Comentarii: 116691
Useri: 1344
 
 
  ADMINISTRARE