PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri de  tudor arghezi   PSALM (Te drămuiesc in zgomot...) Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat, Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. Pentru credinţă sau pentru tăgadă, Te caut dîrz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. Ca-n oglindirea unui drum de apă, Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti; Te-ntrezării în stele, printre peşti, Ca taurul sălbatec cînd se-adapă. Singuri, acum, în marea ta poveste, Rămîn cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!” PSALM (Ca să te-ating, târâş pe rădăcină...) Ca să te-ating, târâş pe rădăcină, De zeci de ori am dat cete-o tulpină, În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc, Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. Am fost un pai şi am răzbit în munte, Moflit înnalt şi mândru că pui punte Pe creştet, din lume către veac. Şi-am ascultat bătaia-i de tictac. Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt, De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimpânt. Mi-e foame de nisip şi lut Şi dor de apele din care n-am băut. M-aş umili acum şi m-aş ruga: Întoarce-mă, de sus, din calea mea. Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii. PSALM (Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă...) Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă În recea mea-ncruntată suferinţă. Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes, Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. De când s-a întocmit Sfânta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură Şi anii mor şi veacurile pier Aci sub tine, dedesubt, sub cer. Când magii au purces după o stea, Tu le vorbeai – şi se putea. Când fu să plece şi Iosif, Scris l-ai găsit în catastif Şi i-ai trimis un înger de povaţă – Şi îngerul stătu cu el de faţă. Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea Şi pruncul şi bărbatul şi femeea. Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul... PSALM (Ruga mea e fără cuvinte...) Ruga mea e fără cuvinte, Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte. Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu nu-i, poate, omenesc. Ard către tine-ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă Şi te scrutez prin albul tău veşmânt Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă Nengenunchiata firii pe pământ. Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe Şi zilnic se-ntregeşte cu metal. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brâie de lumină. Spune tu, Noapte, martor de smarald, În care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald? Gătită masa pentru cină, Rămâne pusă de la prânz. Sunt, Doamne, prejmuit cao grădină, În care paşte-un mânz. PASLM (Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...) Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum. Aştept crâmpeie mici de gingăşie, Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun. Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici chiar aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi. Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare – Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de ajuns. În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger, Să bată alb din aripă la luna, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună. PSALM (Aş putea vecia cu tovărăşie...) Aş putea vecia cu tovărăşie Să o iau părtaşă gândurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. Orişicum lăuta ştie să grăiască, De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde. O neliniştită patimă cerească Braţul mi-i zvâcneşte, sufletul mi-l arde. Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie, Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor. Port în mine semnul, cao chezăşie, Că am leacul mare-al morţii tuturor. Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit? Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. Trupul de femeie, cel îmbrăţişat, Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan; Numai suferinţa cerului, păcat Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan. Vreau să pier în beznă şi în putregai, Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit. Şi să nu se ştie că mă dezmierdai Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. TESTAMENT Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte Decât un nume adunat pe-o carte. În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânci, Suite de bătrânii mei pe brânci, Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi, Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate-n mine. Ca să schimbăm, acuma întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâni, Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale. Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi cu preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure Şi dând în vârf ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea, Domniţa suferă în cartea mea. Slova de foc şi slova făurită Împerechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte, Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei. ZDREANTA L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atârnă Şi pe ochi, pe nara cârnă, Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din calţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş fără pareche. Dă târcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăieţ, Aşteptând un ceas şi două O găină să se ouă, Care cântă cotcodace, Proaspăt oul când şi-l face. De când e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brânci, târâş, grăbiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. - "Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mâncat!" "Stai niţel, că te dezvăţ Fără mătură şi băţ. Te învaţă mama minte." Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar decum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat. Când se uita la găină, Cu culcuşul lui, vecină, Zice Zdreanţă-n gândul lui "S-a făcut a dracului!" FRAGEDA Nu ii fie de deochi Ce frumoasa-i fara ochi Tivul pleoapelor se coase-n Ferfenite de matase De cand s-a uitat in stele I s-a prins bezna de ele Dintr-un lunecus cu pana I s-a-ncondeiat spranceana E tot pana care scrie Fluturii din papadie A luat gura ei tipar Parca de la nenufar: Ce i-a spus visul ascuns De-a soptit si i-a raspuns? Nu s'cu cine seamana Ca ii pare geamana O sa ma silesc sa caut A ghici pe nai si flaut. Intre perine si paturi Mans-i sta pe-aci, pe-alaturi. Pune-i degetare Cate-o sarutare. Umbla-ncet, ia-i mana-ncet Muta-i-o incet Sa nu se destepte ... Si-n cuprinsul palmii drepte De zantii de marte Pune-i martisor o carte. NU E In cutia de sidef si aloi Au venit podoabe noi Lacuste, paianjeni, brotacei Nu te speria de ei. I-am incremenit in stihuri blajine Ca sa te gaseasca pe tine Stapana. Soparla-i pentru glezna de la mana Iar sarpele pentru grumaz Fetiscana de atlaz Si pentru soldul dumitale, de vioara Domnisoara Te rog a ma ierta Daca-ti zic si tu si dumneata Si daca din cuviinta si de frica Mintea mi se face peltica Si uituca mi se face. Chihlimbarul asta-i o ragace Matostatul e un carabus Prins acus. E adevarat? Nu-i adevarat! Ganganiile au cam intarziat Si cutia de lemn de aloi S-a intors din drum inapoi Pe spinarea furnicilor In hamul si hatul panglicilor Buna dimineata duduie! Uite-l martisorul: nu e! FETICA Ce duh ai şi ce putere. Să-mpleteşti ceara cu miere, De la floarea din gradină, Ostenită de albină? Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, roua, stropi şi leacuri, Poate că de mii de veacuri. Ca din lână, ca din ace, Ţesi reţeaua de ghioace, De celule-n care pui Mierea dulce şi un pui. Scule, numere, cântare Au pus la măsurătoare Ca-ncăperea cea mai mare În găoacea cea mai mică E ghiocul tau, fetică Eşti, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, făr' să ştii, Ai făcut bijuterii Şi minuni în toată clipa Cu musteaţa şi aripa. Şi, cum ştii, muncind, să taci, Nu te lauzi cu ce faci. PAZA BUNA S-a întors cercetătoarea Să le spuie la surori Că-i deschisă toata floarea Şi câmpia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii si mii, Lăsând vorbă la nepoate Să-ngrijească de copii. Căci muscoii si bondarii Şi-alte neamuri de pădure, Pe şoptite, ca tâlharii, Umblau mierea să le-o fure. Însă paza-n stupi e bună, Că târziu, dupi apus, Colo jos, subt stupi, la lună, Ei zaceau cu burta-n sus. STUPUL LOR Stupul lor de pe vâlcea Stă păzit într-o broboadă De trei plopi înnalţi, de nea, Pe o blană de zăpadă. Prisacarul le-a uitat, Şi-a căzut si peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. Înlauntru însă-n stup Lucrătoarele sunt treze Şi făcând un singur trup Nu-ncetează să lucreze. Că niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreună Pentru stupul împlinit Cu felii de miere bună. DE PASTI La toate lucarnele si balcoanele Au scos din cer ingerii icoanele Si-au aprins pe scari Candele si lumanari. Orasele de sus, in sarbatoare, Au intins velnite si covoare, Si ard in potire Mireasma subtire. Si din toate ferestrele odata, Mii si sute de mii, Heruvimii fac cu mana bucalata La somnorosii copii. ION ION In beciul cu mortii, Ion e frumos. Intins gol pe piatra, c-un fraged suris. trei nopti sobolanii l-au ros Si gura-i baloasa ca de sacis. Cand cioclu-l ridica-n spinare Ion parc-ar fi de pamint. De-l pui poate sta in picioare Dar bratul e moale si frint. In ochii-i deschisi, o lumina, a satului unde-i nascut, A cimpului unde iezii-au pascut, A incremenit acolo straina. Departe de vatra si prins de boieri, Departe de jalea mamuchii, Pe trupu-i cu pete si peri in cirduri sint morti si paduchii. DE-ABIA PLECASESI De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas? CREION Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul şi copacul. Surâsul tău mi-i drag, Căci e ca piatra-n fund, Spre care-noată albi Peşti lungi cu ochi rotund. Şi capul tău mi-i drag, Căci e ca malu-n stuf, Unde păianjeni dorm, Pe zori făcute puf. Făptura ta întreagă De chin şi bucurie, Nu trebuie să-mi fie, De ce să-mi fie dragă? DRAGOSTE TARZIE Da, te-aş iubi cum mă iubeşti si tu. Inim-ar spune da, cugetul nu. Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia Şi să mă ardă în dogoarea ta. De unde te-ai ivit să mă-mpresori Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori? Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia Vedeam şi eu că ai putea Să fii copila mea. Simţirea dragostei, ades nebună, Răzleţele streine le-mpreună, Şi vârstele le face deopotrivă. Femeie pătimasă, aprinsă, uscăţivă, Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă. Mă vrei al tău şi-atât, şi nu-ţi mai pasă De toţi ai tăi, de toţi ai mei, Jertifiţi unei femei. Ai vrut să te desfaci dintre dantele, Să mi te dai ca versurilor mele. Beţia te prinsese de o dată, Şi vreai să fii a mea de tot şi toată, Călcând o pravilă, uitând Că ai ieşi din rând. Şi te-am făcut să suferi, ştiu, În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu. M-am prefăcut că nu-nţeleg, Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg, Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi, Poţi să blestemi şi să mă cerţi Din depărtarea care îţi ascunde, Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde. DESPARTIRE Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar, Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră. I-am auzit întâia bătaie amândoi, Pierzându-se-n noiembrie prelungă şi sonoră. Poate mai bate încă momentul de atunci, Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost, Şi lacrimile tale, în gara cenuşie. Cu limbile-i oprite pe palidul cadran, Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam. Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut? La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă Şi cade-n geam bătaia la ceasul cunoscut, Tu, care-ai stat s-asculţi, pe cea din urmă? TOAMNA Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte. Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni. Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini. Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins. Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut. Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii... Privirea întârzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd... Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? Apusul işi întoarce cirezile prin sânge. O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut -- Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată S-aplec la sărutare o frunte vinovată Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă. Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată, Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat. Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat. MELANCOLIE Am luat ceasul de-ntâlnire Când se tulbură-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul. Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o văd venind Pe potecă solitară, De departe, simt un jind Şi-as voi să mi se pară. PSALMUL DE TAINA O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii, Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure, Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii. Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii. Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea. Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate. Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe; Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii? Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii? Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare, Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare. Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte, Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip, Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă, Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă. Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura; Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem. EX LIBRIS Carte frumoasă cinste cui te-a scris Incet gandita, gingas cumpanita; Esti ca o floare, anume inflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Esti ca vioara, singura ce canta lubirea toata pe un fir de par, Si paginile tale, adevar, S-au tiparit cu litera cea sfanta. Un om de sange ia din pisc noroi Si zamliseste marea lui fantoma De reverie, umbra si aroma, Si o pogoara vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnica se pare, Pe cat e ghiersul cartii de frumos. Carte iubita, fără de folos, Tu nu raspunzi la nicio intrebare. DESCANTEC Lacăte, cine te-a închis La uşa marelui meu vis? Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarăme zăvorul Şi să vedem în fundul nopţii noastre Mişcându-se comorile albastre? Un pas din timp în timp, greoi Se-apropie, dar a trecut de noi Toţi paşii se sfârşesc şi pier Pentru urechea ta de fier. De-o vana-ntoarsă peste tine Cred ca atârnă din vazduh glicine Şi, de pe bolţi, zorele Şi muguri şi ciorchini de stele. Cine va pune-n uşa noastră cheie 0 singură scânteie? Lumina ochiul şi-l aşează, Şi-n încăpere caută să vază. Lacătul simte şi tresare Cu bezna mea, ca de o sărutare. Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui Şi lacătul tăcerii să-l descui? CEASUL DE APOI In cer, Bate ora de bronz si de fier. Intr-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate In turla din cetate. In ora de lână Se-aude vremea bătrână Si se sfâsie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Azi-noapte, soră, N-a mai bătut nici-o oră. PEDEAPSA Credeau că Domnul e culcat Şi n-o să ştie ce s-a întâmplat, Că n-avea doară fluturii iscoade La fieştecare soi de roade. Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot, Nu se-aşteptau că Domnul vede tot: Că ochiul lui deschis, într-adevăr, Şi depărtările le vede în răspăr. Nici nu-nghiţiseră o-mbucătură C-au fost şi prinşi cu ea în gură, Şi cel puţin nu apucase Să puie poame în sân, vreo cinci sau şase. El, Dumnezeu, venind în rotogoale, În supărarea Prea Sfinţiei Sale I-a luat din scurt, poruncile ştiute Cum le-au călcat aşa de iute. Adam pe Eva lui o a pârât Eva pe şarpe, care s-a târât. Nici unul n-a voit s-aleagă, Să-şi ia asupra-şi vina lui întreagă. De mişelie, nu atât de furt, Răspunsul aspru fu şi scurt; Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna Mai tare decât faptele minciuna. Din Raiul dulce şi din tihna bună Domnul i-a dat afară, în furtună. PACATUL Pomul pe care Domnul îl oprise Făcea de toate, şi caise, Smochine, chitre, pere moi şi prune, Cari de cari mai grase şi mai bune, Castan cu fel de fel de crăci, Cu flori, miresme şi murmure. Căci În Paradis se îmbinau deodată Tot bunătăţi din lumea toată. Să nu te-ndemne gândul: „Ia şi papă!”. Să nu îţi lase gura apă Şi să mai ţii porunca minte A sfântului şi bunului Părinte? Înger să fii, şi tot şi-ar fi dat brânci Inima – vai – să rupi şi să mănânci, Necum să fii băiat şi fată, La pomul care da şi ciocolată. Ei se uitau la poame, iar pe Copac se-ncolăcise ispititorul şarpe Şi ochii lui de mâţă, aurii, Îi împingeau să guste pe copii, Care dădeau copacului târcoale, Măcar din portocale; Că se cojesc, mai mare dragul, Nejerpelite cu briceagul. Ce-or fi mâncat, ce nu vor fi mâncat, Destul că au căzut în greu păcat. Ba de abia atunci, mi se pare, Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare Şi-au învăţat la Raiul din pădure De-abia să sară legea şi să fure. PORUNCA Prin Rai copiii au dus-o foarte bine, Cum ar fi dus-o orişicine, Jucându-se cu gâzele şi iezii Care săreau pe mugurii livezii Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te Scoală!” Nu era cine ţine socoteală Că întârzii, Adame, de la şcoală, Că lecţia s-o spui fără greşeală, Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat Şi te găseşte prânzul tot în pat. Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace, Nici profesoară, rea ca o răgace, Nici dascălul cu zgârci în beregată Care să sâcâie băiatul şi pe fată. Totul era de glumă şi de joacă Şi aşteptai doar pomii să se coacă. Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu Că se-arătă încins în curcubeu Şi dete-ntâile porunci Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci. -„Din pomul acesta, Evo şi Adame, Să nu v-atingeţi nicidecum de poame. De unde nu, cunoaşte-ţi ce v-aşteaptă: Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.” - „Ai auzit?” - „Am auzit!” - „ce fel, Că se mânie Domnul, însuşi el?” - „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust Tocmai din pomul ăla, plin de must.” PARADISUL -„Grădina se chemase Paradis şi Rai. Acolo totdeauna-i mai, - Oftează Eva a pustiu, Când povesteşte, mai târziu, Copiilor ţinuţi în poală De câte ori îi culcă şi îi spală, - Acolo anul ţine, fără greş, De la caise până la cireşi, De la cireşe până la caise. De două luni e anul pare-mi-se, Ba, mi se pare, nici de-atât. Nu-i viscol, ger şi timp urât, Doar poame bune, cu toptanul. Cât e grădina şi cât ţine anul. Un râu de miere şi un râu de lapte Se-mpreunau în miazănoapte. Şi am văzut şi altceva: Bomboane-n flori şi gârle de cafea. Zahăr movili şi cornuri mari cu mac, Stafide, nuci cu cozonac. Puneai o chiflă şi ieşeau o mie, Crescute câte cinci pe-o farfurie, Cu frişcă şi muiate în sirop, Cu rom o picătură ori un strop. Ziceai în gând şi, tăvi, nu mai ţin minte, Veneau pe fugă cu plăcinte, Frigări cu pui intrau pe uşi Aduse de băieţi şi de păpuşi. Peştii ieşeau, să întrebaţi pe tata, Din iazuri, la dorinţă, copţi de-a gata, Şi alegeai, pe sus, orice friptură, Şi se prăjea prin aer, pân’ la gură. Orice ai fi vrut şi jinduit Era de ajuns să fi râvnit. Tata mişca numai sprânceana Şi vinul alerga cu damigeana. Aşa era în Paradis. Păcat Că l-am pierdut şi nu am ascultat!”. ADAM SI EVA Urându-i-se singur în stihii, A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii Şi s-a gândit din ce să-i facă, Din borangic, argint sau promoroacă, Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi. Se puse-aşezământul dintre fraţi. Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam; Că l-a făcut, cum am aflat, Cu praf şi niţeluş scuipat; Ca să încerce dacă un altoi De stea putea să prindă pe noroi, Că, de urât, scuipând în patru zări, Stingher, Făcuse şi luminile din cer. Dar iată că l-a nimerit, Din pricina aluatului, greşit, Şi că Adam, întâiul fiu Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu. Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvaţă Cum ar fi fost omul dintâi la faţă. Nici unda lacului nu l-a păstrat, În care se-oglindea la scăpătat. Puterea lui dumnezeiască, Dormind mereu, căta să-l mai trezească; I-a rupt un os din coaste, ceva, Şi-a zămislit-o şi pe Eva. Mai poţi căsca de lene, iarăşi, Când ai o soră şi-un tovarăş? S-au luat de mâini şi-au cutreierat Grădina toată-n lung şi-n lat. Să nu te miri că, şovăind şi mici, Li se julea şi nasul prin urzici. BLESTEME Prin undele holdei si câmpi de cucuta , Fugarii-au ajuns in pustie La ceasul când luna-n zabranice,muta, Intra ca un taur cu cornu-n stihie, Si gândul meu gândul acestora-l stie: In imparatie de bezna si lut sa se faca Gradina bogata si ogada saraca. Cetatea sa cada-n namol, Pazita de spini si de gol. Usca-s-ar izvoarele toate si marea, Si stinge-s-ar soarele ca lumânarea. Topeasca-se zarea ca scrumul. Funingini,cenusa,s-a acopere drumul, Sa nu mai dea ploaie,si vântul Sa zaca-mbrâncit cu pamântul. Subolii si viermii sa treaca pribegi Prin stârvuri de glorii intregi. Sa fete in purpura sorecii sute. Gânganii si molii necunoscute Sa-si faca-n tezaur cuibare, Satule de aur si margaritare. Pe strunele de la viori si ghitare Sa-ntinza paianjeni corzi necântatoare. Intâi,insa,viata,bolind de durata, Sa nu inceteze deodata, Si chinul sa-nceapa cu-ncetul. Sa usture aerul greu ,ca otelul. Sa schiopete ziua ca luntrea dogita, Sa-ntârzie ora in timp sa se-nghita, Si,nemarginita,secunda Sa-si treca prin suflet,gigantica ,unda: Pe sârma taioasa-a veciei ,in scame Si rumegatura sa vi se destrame. Gâtlejul,fierbinte de sete, Sa cate scuipat sa se-mbete, Si limba umflata-ntre buze Sa linga lumina si ea sa refuze, Si-n vreme ce apa din sesuri se strânge, Sa soarba-n mocirla copitelor sânge. Si strugurii viei storsi cu muscatura Sa lase in gura coptura. Coboara-se cerul,furtuni de alice In câmp sa v-alunge cu stelele-n bice. Despice-se piatra in colti mici de cremeni, Vârtej urmarindu-i pe semeni. Odihna cerându-i, pamântul sa-ntepe Ivindu-se serpii când somnul incepe. GALERE Zgomotul de lanţuri multe A trecut prin curte, A ieşit lung pe porţi Printre vii şi printre morţi, Târâş, grăpiş, Prin păinjeniş, Ca o fiară bolnavă de rugină. În potcovăria cu clăbuci de lumină Lăcătuşii le-au bătut călare O verigă-ntre picioare Şi la glezna mâinii, Ca să poată hodihnii stăpânii, Cât, munciţi pe caldarâm, Hoţii trec dintr-un tărâm într-alt tărâm. O schiopătare de vulturi căzuţi din stele Prin oţăţitul întuneric tare; O răstignire fără cruci şi fără schele. O Golgotă şeasă, fără altare. Pasul strâns lângă pas Merge-mpiedicat ca un compas, Şi palmele, unite cu ciocanul, cătuşa şi pila, Parcă se roagă, cu de-a sila. DUHOVNICEASCA Ce noapte groasă, ce noapte grea! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva sau, poate, mi se pare. Cine umblă fără lumină, Fără lună, fără lumânare Şi s-a lovit de plopii din grădină? Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas, Ca un suflet de pripas? Cine-i acolo? Răspunde! De unde vii şi ai intrat pe unde? Tu eşti, mamă? Mi-e frică, Mamă bună, mamă mică! Ţi s-a urât în pământ. Toţi nu mai sânt, Toţi au plecat de când ai plecat. Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat, Toţi au murit detot. Şi Grivei s-a învârtit în bot Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii, S-au uscat busuiocul şi duzii, Au zburat din streaşina lunii Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. Ştiubeiele-s pustii, Plopii-s cărămizii, S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia… Ei! cine străbătu livada Şi cine s-a oprit? Ce vrei? Cine eşti De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti? Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani… Eu sânt risipit prin spini şi bolovani… Au murit şi numărul din poartă Şi clopotul şi lacătul şi cheia. S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine… Care n-a mai fost şi care vine Şi se uită prin întuneric la mine Şi-mi vede cugetele toate. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate? Cine scobeşte zidul cu carnea lui, Cu degetul lui ca un cui, De răspunde-n rănile mele? Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? Mi-e limba aspră ca de cenuşă. Nu mă mai pot duce. Mi-e sete. Deschide, vecine, Uite sânge, uite slavă. Uite mană, uite otravă. Am fugit de pe Cruce. Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. LUMINA Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi. Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale. Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui. Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă. Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta. În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule. De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale – goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e... MIERE SI CEARA Fetele, albinele Au furat sulfinele Ţărâna de soare De pe flori uşoare, Pulberea de lună, De pe mătrăgună. INSCRIPTIE PE O USA Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna, Ca un inel sticlind in dreapta ta, Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept si biruie-n furtuna. Cand vii, paseste slobod, razi si canta. Necazul tau il uita-ntreg pe prag. Caci neamul trebuie sa-ti fie drag Si casa ta sa-ti fie zilnic sfanta. CINA In frig si noroi Trec hotii-n convoi, câte doi, Cu lanturi târâs de picioare, Muncindu-se parcã-n mocirli de sudoare. Fiertura e gata. E searã. E ploaie. O lingurã grea, cât lopata, Dã ciorba din doua hârdaie. Câtiva au ucis, Câtiva ispãsesc ori un furt, ori un vis. Totuna-i ce faci: Sau culci pe bogati, sau scoli pe sãraci. Livizi ca strigoii si sui, Strâmbati de la umeri, din sold si picior In blidul fierbinte, cu aburi gãlbui. Isi duc parcã sângele lor. TALHARUL PEDEPSIT Intr-o zi, prin asfintit, Soaricele a-ndraznit Sã se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furis, Strecurat pe urdinis, Se gandea ca o albina-i Slaba, mica si putina, Pe când el, hot si borfas, Langa ea-i un urias. Nu stiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Si-si pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Roiul, cum de l-a zarit C-a intrat, l-a coplesit. Sacoteala sã-i mai ceara Nu! L-au imbracat cu ceara, De la bot pana la coada Tabarate mii, gramada, Si l-au strans cu mestesug, Incuiat ca-ntr-un cosciug. Nu ajunge, vream sã zic, Sã fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toti micii impreuna. ISCOADA Decum s-a ivit lumina. A iesit din stup albina, Sã mai vada, izma--creata A-nflorit de dimineata? Se-ngrijeste. gospodina De-nfloreste si sulfina, Cãci plutise val de ceata, Asta-noapte, pe verdeata. A gasit toata gradina Inflorita, si verbina, Si s-a-ntors, dupa povata, Cu o proba de dulceata. FLORI DE MUCIGAI Le-am scris cu unghia pe tencuialä Pe un pärete de firidä goalä, Pe întuneric, în singurätate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. Sunt stihuri färä an, Stihuri de groapä, De sete de apä Si de foame de scrum, Stihurile de acum. Când mi s-a tocit unghia îngereascä Am läsat-o sä creascä Si nu mi-a crescut - Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia bätea departe, afarä. Si mä durea mâna ca o ghiarä Neputincioasä sã se strângä Si m-am silit sä scriu cu unghiile de la mâna stângä. DE CAND MA STII De cînd mă ştii, am luat asupra mea Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea. Şi tot urcînd în coastă, vream s-arăt Că nu mă dau poverile-ndărăt. O suferinţă între alte două N-am socotit-o suferinţă nouă. Haide şi tu, aşează-te-n spinare. Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare? Cine-i strein şi singur, cine? Să urce-n cîrcă, pe samar, la mine. Hai, ticăloşii, blînzii, toţi de-a valma, Cîţi aţi întors obrazul, cîţi l-aţi bătut cu palma, Însărcinare, poate, am de la Satan Să vă ridic la cer prin uragan. Sînt robul vostru, hotărît de sus, Să fiu caricatura lui Isus. De cîţi în seamă mi v-a dat Vreau să răspund pe faţă şi curat. Nu-l uit pe cel ce pîine dă şi nici Pe cel ce dă cătuşe, pravilă şi bici. Sînteţi ai mei, şi răi şi buni. Veniţi. Dator sînt să vă fac şi fericiţi. Dar ostenit în drumul meu îngust, Că sînt ales la milă cu dezgust, Scîrbit de om, jignit de omenire, Să-mi duc poverile la mîntuire, Aş căuta zadarnic a-nţelege De ce mi-ai pus porunci de-atare lege. Eu, Doamne, le-am primit şi mă supun, Stăpîne drag, gingaş ca un lăstun. Vreau să te-ntreb: cînd m-ai ales, ai fost nebun? NICIODATA TOAMNA Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte. Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare, Din mocirla cărui aur am băut. Păsările negre suie în apus, Ca frunza bolnav-a carpenului sur Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus Foile,-n azur. Cine vrea să plîngă, cine să jelească Vie să asculte-ndemnul nenteles, Şi cu ochii-n facla plopilor cerească Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. INTRE DOUA NOPTI Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vîntul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe subt pămînt. Afară bătea ploaia. Afară era vînt. Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră. Pămîntul era negru: perdeaua lui, albastră. S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus. Cît lumea-i era piscul, şi-n pisc plîngea Isus. Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît, Şi în odaia goală din nou mi-a fost urît. Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu. MORGENSTIMMUNG Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine Într-o dup-amiază, cînd Fereastra sufletului zăvorîtă bine Se deschisese-n vînt, Fără să ştiu că te aud cîntînd. Cîntecul tău a umplut clădirea toată, Sertarele, cutiile, covoarele, Ca o lavandă sonoră. Iată, Au sărit zăvoarele, Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată. Şi poate că nu ar fi fost nimic Dacă nu intra să sape, Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic, Care pipăia mierlele pe clape – Şi-întraga ta făptură, aproape. Cu tunetul se prabişiră şi norii În încăperea universului închis. Vijelia aduse cocorii, Albinele, frunzele...Mi-s Şubrede bîrnele, ca foile florii. De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit? Tu te-ai dumicat cu mine vaporos – Nedespărţiţi – în bolţi. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. OSEMINTE PIERDUTE Iubirea noastra a murit aici. Tu frunza cazi, tu creanga te ridici. Atat amar de ani e de atunci! Glicina tu, tu florile-ti arunci. A mai venit de-atuncea sa v-asculte, Voi plopi adanci, cu voci si soapte multe? Voi ati ramas intorsi tot spre apus, Voi cresteti toti de-a pururea in sus. N-o mai zariti, din varfuri, nicaieri? Stiti voi ce vorba este vorba "ieri"? La poarta, umbr-aceluiasi stejar, Ma rog, intrand, de domnul gradinar. Fantana curge, ca si-atunci, mereu, Tu curgi, fantana, pe trecutul meu. Si toate sint precum le-am cunoscut, Ramase-asa, ca dintru inceput. I-am spus ca vreau sa caut un mormint, Pe care l-am sapat, de mult, cantand. Si mi-a raspuns ca nu e in gradina lui. E-adevarat. Nu este mormantul nimanui. INSCRIPTIE DE BARBAT Fa-ti datoria pana-n capat, bine. Sunt datorii si telul si povara, Fie ca mangai omul, fie ca-i aperi tara Si-asteapta ceasul tau. Ca vine ! Nu-ti fie teama, alta nu-i menirea, Ca te codesti, misel sau intelept, Tine nevrednicilor crancen piept, Ca porti in tine toata omenirea. Ai luat de jos poveri. Ti se cuvine. Si te mai cere una. Nu-i nimic. E grea. Ti-e carca plina, ia-o si pe ea Si-asteapta-ti si sfarsitul cu fruntea sus. Ca vine ! NU SPUNE Nu spune nimaruia ce stii si ce-ai vazut : E-o cale de-a-ntelege mai trista, dar curata. De cate ori si zborul nadejdii ti-a cazut, Sa n-afle nici fratia nici pizma niciodata. De-ai aripi, ti le-ascunde, de-ai nimburi – de asemeni Nu-ti cheltui mireasma, ca rozele si crinii. Ascunde-ti-o si steaua, ca-n sanul unei cremeni, Ea stie ca-i zalogul de taina al luminii. Cladeste-ti, frate, viata cu pesterile-n tine, Departe de-alta viata, departe de-alta raza, Si pardosindu-ti noaptea cu lespezi de rubine, Vei sti tu singur daca se sting ori scanteiaza. O punte duce-n bezna-ncuiata cu zavor – Sfarama-i-o si puntea, arunca-ti si unealta. Tu vei cunoaste singur, si-nvins si-nvingator, Ce goluri si prapastii iti leaga-o zi de alta. SUS Baga de seama, omule de carne, Ca umbla orice zi sa te rastoarne, Ca orice ora umbla sa te franga. Dar lacrima duruta nu ti-o lasa sa planga. Ia seama bine, somn sa nu te fure, Nu te opri, inalta-te vulture, Ajunge o secunda sa sovai. Chiar de azi Ai si-nceput sa schioapeti si sa cazi. Neadormit si tefar se cuvine S-arunci si trandavia ispitei de la tine. Primejdia s-o cauti de-a dreptul, intr-adins. Nu te lasa de semeni si timp ranit si-nvins. Cu traista in spinare, cu cainele tau leul. Da lupta nentrerupta cu ceasul rau si greul. Calatorind de-a pururi prin zari si peste zare, Sa nu te afle viata culcat, dar in picioare. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE