FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP
de  SAMUEL BECKETT
  traducere de alex porc


(Seară târzie, în viitor.
Grota lui Krapp.
În centru o măsuță cu două sertare care se deschid spre auditoriu.
Așezat cu fața la masă, vizavi de sertare, stă Krapp, un bătrân obosit.
Poartă o pereche de pantaloni strâmți negru-cafenii care-i sunt prea scurți. O jachetă neagră fără mâneci, putrezită, cu patru buzunare încăpătoare. Lanț și ceas de argint, grele. Cămașă albă soioasă neîncheiată la gât, fără guler. O pereche de ciyme albe, murdare, foarte mari, foarte strâmte și ascuțite, care contrasteayă cu restul vestimentației.
Fața albă. Nasul roșu. Părul gri, în dezordine. Nebărbierit.
Foarte miop (dar n-are ochelari). Greu de urechi.
Voce spartă. Intonație răspicată.
Stă concentrat.
Pe masă un magnetofon cu microfon și câteva cutii de carton conținând benzi înregistrate.
Masa și spațiul imediat adiacent în lumină albă puternică. Restul scanei în întuneric.
Krapp rămâne un moment nemișcat, dă drumul unui oftat sfâșietor, se uită la ceas, se scotocește în buzunare, scoate un plic, îl pune înapoi, scotocește prin buzunare, scoate o mică legătură de chei, le ridică aproape de ochi, alege o cheie, se ridică și merge în fața mesei. Se apleacă, descuie primul sertar, îi examinează atent conținutul, scotocește prin el, ia o bandă, o examinează, o pune înapoi, încuie sertarul, descuie al doilea sertar, îi examinează conținutul, scotocește prin el, ia din el o banană mare, o studiază, încuie sertarul, pune cheile în buzunar. Se întoarce, vine spre capătul scenei, se oprește, mângâie banana, o decojește, aruncă pe jos coaja, ia capătul bananei în gură și rămâne nemișcat, uitându-se neatent în spatele lui. Până la urmă mușcă din banană, se întoarce și începe să se plimbe încoace și-ncolo la marginea scenei, în lumină, nu mai mult de patru-cinci pași în fiecare parte, meditativ, mâncând banana. Calcă pe coajă, alunecă, aproape cade, se redresează, se apleacă și se chiorăște la coajă. Până la urmă, aplecat încă, o împinge cu piciorul peste marginea scenei în interval. Își reia plimbarea, termină banana, se întoarce la masă, se așează, rămâne o clipă nemișcat, dă drumul unui alt oftat înduioșător, scoate cheile din buzunar, le ridică la nivelul ochilor, alege o cheie, se ridică și merge în fața mesei, descuie al doilea sertar, scoate din el o a doua banană mare, o studiază, încuie sertarul, pune cheile înapoi în buzunar, se întoarce, vine spre marginea scenei, se oprește, mângâie banana, o decojește, aruncă în interval coaja, ia capătul bananei în gură și rămâne nemișcat, uitându-se neatent în spatele lui. Până la urmă îi vine o idee, pune banana în buzunarul jachetei, cu capătul afară și se năpustește în mare viteză spre fundul scenei, în întuneric. Trec zece secunde. O pocnitură puternică de dop. Mai trec cincisprezece secunde. Krapp apare din nou în lumină cărând un catastif și se așează la masă. Pune catastiful pe masă, se șterge la gură, își șterge mâinile de jachetă, apoi și le împreunează elegant și și le freacă.)
KRAPP (vioi): Ah! (Se apleacă peste catastif, întoarce paginile, o găsește pe cea căutată, citește.) Cutia... trei... banda... cinci. (Își ridică privirea și se holbează înainte. Cu plăcere.) Bandă! (Pauză.) Baaaandă! (Zâmbet fericit. Pauză. Se apleacă peste masă și începe să examineze și să împingă pe rând cutiile.) Cutia... trei... trei... patru... doi... (surprins) nouă! Dumnezeule mare!... șapte... ah! Micul ștrengar! (Ia o cutie și o cercetează.) Cutia trei. (O pune pe masă, o deschide și examinează benzile dinăuntru.) Banda... (examinează catastiful)... cinci... (examinează benzile)... cinci... cinci... ah! Micul ticălos! (Ia o bandă din cutie și o examinează.) Banda cinci. (Pune banda pe masă, închide cutia trei, pune cutia înapoi cu celelalte, ia banda.) Cutia trei, banda cinci. (Se apleacă peste magnetofon, privește în sus. Cu plăcere.) Baaaandă! (Zâmbet fericit. Se apleacă, pune banda în magnetofon, își freacă mâinile.) Ah! (Examinează catastiful, citește nota din partea de jos a paginii.) Mama se odihnește în sfârșit... Hm... Mingea neagră... (Își ridică privirea, se uită înainte în gol. Nedumerit.) Mingea neagră?... (Examinează din nou catastiful, citește.) Sora medicală brunetă... (Își ridică privirea, meditează, examinează din nou catastiful, citește.) Mică îmbunătățire în starea intestinelor... Hm... Memorabil... Ce? (Se chiorăște mai tare.) Echinox, echinox memorabil. (Își ridică privirea, se uită înainte în gol. Nedumerit.) Echinox memorabil?... (Pauză. Ridică din umeri, examinează catastiful din nou, citește.) Bun rămas – (întoarce pagina) – iubirii. (Își ridică privirea, meditează, se apleacă peste magnetofon, îi dă drumul și ia o poziție de ascultat, adică sprijinit cu coatele pe masă, ținându-și cu mâna urechile spre magnetofon, cu fața spre public.)
BANDA (voce puternică, cam pompoasă, în mod evident vocea lui Krapp cu mult timp în urmă.) Azi treizeci și nouă, sună ca un – (Așezându-se mai confortabil împinge una dintre cutii de pe masă, înjură, oprește magnetofonul, debarasează violent masa de cutii și catastif, care cad pe jos, derulează banda de la început, își reia poziția.) Azi treizeci și nouă, sună ca un clopot, total nepotrivit cu vechea slăbiciune, și din punct de vedere intelectual am acum toate motivele să fiu suspicios în cel... (ezită)... mai înalt grad – sau cam așa ceva. Am sărbătorit oribila ocazie la fel ca în ultimii ani, fără surle și trâmbițe, la Casa Vinului. Nimeni. Am stat lângă foc cu ochii închiși separând grăunțele de hoaspe. Am scris niște notițe pe spatele unui plic. Ce bine e să fiu din nou în grota mea și în zdrențele mele. Îmi pare rău că trebuie să spun, tocmai am mâncat trei banane și doar cu mare greutate m-am abținut de la a patra. Un lucru fatal pentru cineva în situația mea. (Vehement.) Tăiați! (Pauză.) Noua lumină de deasupra mesei e o găselniță extraordinară. Cu tot întunericul ăsta în jur mă simt mai puțin singur. (Pauză.) Oarecum. (Pauză.) Îmi place să mă ridic în picioare, să umblu pe-aici și apoi să mă întorc la... (ezită)... mine. (Pauză.) Krapp.
(Pauză.)
Grăunțele, mă întreb ce vreau să zic cu asta, vreau să zic... (ezită)... cred că vreau să acele lucruri pe care merită să le ai când tot praful s-a – când tot praful meu s-a așezat. Închid ochii și încerc să mi le imaginez.
(Pauză. Krapp închide brusc ochii.)
Ce liniște în seara asta, îmi ciulesc urechile cât pot și nu aud nici un sunet. Bătrâna doamnă Mc Glome totdeauna cântă la ora asta. Dar azi nu. Cântece din copilărie, zice. Greu mi-o pot imagina fetiță. Totuși e o femeie minunată. Din Connaught, îmi închipui. (Pauză.) Oare o să cânt și eu când voi fi de vârsta ei, dacă voi fi vreodată? Nu. (Pauză.) Cântam când eram copil? Nu. (Pauză.) Am cântat vreodată? Nu. (Pauză.)
Tocmai am ascultat un an mai vechi, în pasaje, aleatoriu. N-am verificat în carte, dar cred că e de acum cel puțin zece sau doisprezece ani. Pe vremea aceea cred că locuiam din când în când cu Bianca pe strada Cedrului. Isuse, ce bine era! Nu se mai întorc vremurile alea! Dar nu avea viitor relația asta. (Pauză.) Nu era mare lucru de Bianca, în afară de ochii ei care mă vrăjeau. Foarte calzi. Îi mai văd câteodată din senin. (Pauză.) Incomparabili! (Pauză.) Bine.. (Pauză.) Post mortem-urile astea sunt groaznice, dar foarte des ele – (Krapp oprește magnetofonul, meditează, îi dă din nou drumul.) – mă ajută să mă înham la o nouă... (ezită)... retrospectivă. Nu-mi vine să cred că am fost vreodată cățelandrul ăla. Ce voce! Isuse! Și ce aspirații! (Râs scurt căruia i se alătură și Krapp.) Și ce decizii! (Râs scurt căruia i se alătură și Krapp.) De exemplu, să beau mai puțin. (Râs scurt, doar Krapp.) Statistică. O mie șapte sute de ore, în afară de cele opt mii și ceva de dinainte, și le-a consumat doar cu introduceri licențioase. Mai mult de douăzeci la sută, de fapt peste patruzeci la sută, excluzând orele de somn. (Pauză.) Planuri pentru o mai puțin monopolizantă viață sexuală. Ultima boală a tatălui său. Căutare anemică a fericirii. Irealizabilul trai dulce. Își bate joc de ceea ce el numește tinerețea lui și apoi îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a terminat. (Pauză.) Are un inel fals. (Pauză.) Umbre de capodoperă. Se termină cu o – (râs scurt) – jalnică implorare a providenței. (Râs prelungit căruia i se alătură și Krapp.) Ce rămâne din toată mizeria asta? O fată într-o haină verde zdrențăroasă, pe un peron de gară? Nu?
(Pauză.)
Când mă gândesc –
(Krapp oprește magnetofonul, meditează, se uită la ceas. se ridică, merge în întunericul din fundul scenei. Trec zece secunde. Pocnitură de dop. Încă zece secunde. Încă o pocnitură. Încă zece secunde. A treia pocnitură. Zece secunde. Izbucnește brusc un cântec tremurător.)
KRAPP (cântă): Ziua s-a terminat
Noaptea s-a apropiat,
Umbrele –
(Atac de tuse. Krapp revine în lumină, se așează, se șterge la gură, pornește magnetofonul, își reia poziția de ascultat.)
BANDA: – la anul care a trecut, și de acum sper că nu mai am mult de trăit, mi-aduc bineînțeles aminte de casa de pe canal unde zăcea mama pe moarte, în ultima ei toamnă, după lunga ei văduvie (Krapp tresare) și – (Krapp oprește magnetofonul, derulează puțin banda înapoi, își pune urechea lângă boxă și pornește magnetofonul.) – pe moarte, în ultima ei toamnă, după lunga ei văduvie și –
(Krapp oprește magnetofonul, își ridică privirea, se uită în gol, în spatele lui. Buzele lui silabisesc cuvântul „văduvie”. Nu se aude nimic. Se ridică, merge în întunericul din fundul scenei, revine cu un dicționar enorm pe care-l pune pe masă, apoi se așează și caută cuvântul.)
KRAPP (citind din dicționar): Stare – sau condiție – de a fi – sau a rămâne – văduv㠖 sau văduv. (Privește în sus. Nedumerit.) A fi – sau a rămâne?... (Pauză. Se chiorăște în dicționar. Citește.) „Văduvie, haină grea.”... Există și un animal, o pasăre... văduva sau pasărea-țesătoare... Bărbătușul are penajul negru... (Se uită în sus. Cu plăcere.) Pasărea-văduvă! (Pauză. Închide dicționarul, pornește magnetofonul, își reia poziția de ascultat.)
BANDA: – banca de lângă gard de unde vedeam fereastra ei. Am stat acolo, în gerul mușcător, sperând că a murit. (Pauză.) Nu trecea mai nimeni, doar câțiva oameni obișnuiți, dădace, copii, bătrâni, câini. Cred că-i cunosc destul de bine – în aparență, vreau să spun, bineînțeles! Mi-aduc aminte mai ales o tânără frumusețe, toată albă și apretată, sâni incomparabili, cu un cărucior cu capotă, mare și negru, foarte funebru. Ori de câte ori mă uitam în direcția ei, avea ochii ațintiți asupra mea. Și apoi, când am avut destul curaj să-i vorbesc – fără să ne cunoaștem dinainte – m-a amenințat că o să cheme un polițai. De parcă aș fi atentat la pudoarea ei! (Râde. Pauză.) Ce față avea! Ce ochi! Ca... (ezită)... olivina! (Pauză.) Bine... (Pauză.) Am fost acolo când – (Krapp oprește magnetofonul, meditează, pornește magnetofonul.) – trecea orbul, unul dintre acei vagabonzi negri și murdari, aruncându-i unui cățeluș alb o minge, așa cum putea. Din întâmplare m-am uitat în sus și mingea era acolo. Am prins-o, în sfârșit. Am stat puțin cu mingea în mână, în timp ce câinele scheuna și mă râcâia cu labele. (Pauză.) Momente. Momentele ei, momentele mele. (Pauză.) Momentele câinelui. (Pauză.) În cele din urmă i-am dat mingea și el a luat-o în gură cu grijă, cu mare grijă. Era o minge de cauciuc mică, veche, neagră, tare, solidă. (Pauză.) O s-o simt în mână până am să mor. (Pauză.) Ar fi trebuit s-o păstrez. (Pauză.) Dar i-am dat-o câinelui.
(Pauză.)
Bine...
(Pauză.)
Din punct de vedere spiritual a fost un an foarte mohorât și mizerabil până în acea noapte memorabilă de martie, la capătul digului, în vântul șuierător, noaptea aceea de neuitat, când dintr-o dată am văzut totul. Am avut în sfârșit viziunea. Îmi imaginez că asta ar trebui în primul rând să înregistrez în seara asta și până în ziua când îmi voi termina opera și poate n-o să am nici un locșor, rece sau cald, în memoria mea, pentru miracolul care... (ezită)... pentru focul care m-a luminat. Ceea ce am realizat atunci a fost că încrederea cu care mi-am trăit viața, cu alte cuvinte – (Krapp oprește nervos magnetofonul, derulează în față și îl pornește din nou.) – marea se năpustea asupra marilor stânci de granit în lumina farului și acul anemometrului se învârtea ca o elice, am înțeles clar în sfârșit că întunericul pe care am luptat întotdeauna să-l ascund este pentru mine în realitate cel mai – (Krapp înjură, oprește magnetofonul, derulează în față, îl pornește din nou.) – legătură de nezdruncinat până la sfâșierea mea între furtună și noapte pe de-o parte și lumina înțelegerii și focul pe – (Krapp înjură mai tare, oprește magnetofonul, derulează în față și îl pornește din nou.) – cu fața între sâni și mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemișcați. Dar sub noi apa se mișca și ne-a purtat cu grijă în sus și-n jos și dintr-o parte într-alta.
(Pauză.)
E trecut de miezul nopții. N-am mai prins așa o liniște. Poate că pământul e nelocuit.
(Pauză.)
Aici închei –
(Krapp oprește magnetofonul, derulează înapoi, îl pornește din nou.) – lacul superior, cu barca, am vâslit până departe de mal și apoi ne-a prins un curent și am lăsat barca în voia lui. Ea stătea întinsă la marginea bărcii cu mâinile sub cap și ochii închiși. Soarele ardea, era puțin vânt, apa era plăcută și înviorătoare. Am observat o zgârietură pe pulpa ei și am întrebat-o de unde-a căpătat-o. Culegând agrișe, mi-a spus. Am spus atunci că eu nu cred că ar fi vreo șansă și că n-are rost să continuăm. Ea m-a aprobat fără să deschidă ochii. (Pauză.) I-am cerut să se uite la mine și după câteva clipe – (Pauză.) – după câteva clipe a deschis ochii, dar abia mijiți, din cauza luminii orbitoare. M-am aplecat deasupra ei să-i umbresc ochii și atunci i-a putut deschide de tot. (Pauză. Încet.) Lasă-mă înăuntru. (Pauză.) Ne-am ascuns printre bănci și i-am înfipt-o. Cum mai suspina, mai ales înainte de final! (Pauză.) Am rămas peste ea cu fața între sâni și mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemișcați. Dar sub noi apa se mișca și ne-a purtat cu grijă în sus și-n jos și dintr-o parte într-alta.
(Pauză.)
E trecut de miezul nopții. N-am mai prins –
(Krapp oprește magnetofonul, meditează. Într-un târziu începe să se scotocească prin buzunare, dă de banană, o scoate, o examinează, o pune înapoi în buzunar, scotocește, scoate plicul, scotocește, pune plicul înapoi, se uită la ceas, se ridică și merge în întunericul din fundul scenei. Trec zece secunde. Se aude zgomotul unei sticle ciocnite de un pahar, apoi, foarte scurt, un sifon. Mai trec zece secunde. Zgomotul sticlei ciocnite de pahar. Încă zece secunde. Krapp revine în lumină puțin nesigur, merge în fața mesei, scoate cheile, le ridică la nivelul ochilor și alege o cheie, descuie primul sertar, îi examinează conținutul, scotocește prin el, scoate o bandă, o studiază, încuie sertarul, pune cheile înapoi în buzunar, merge și se așează la masă, scoate banda din magnetofon și o pune pe dicționar, pune banda nouă în magnetofon, scoate plicul din buzunar, citește de pe verso, pune plicul pe masă, pornește magnetofonul, își drege vocea și începe înregistrarea.)
KRAPP: Tocmai am ascultat o porcărie împuțită pe care am înregistrat-o acum treizeci de ani, nu-mi vine să cred că am fost vreodată atât de prost. În fine, mulțumesc lui Dumnezeu că s-a terminat cu toate astea. (Pauză.) Ce ochi avea! (Meditează, apoi își dă seama că înregistrează tăcerea, oprește magnetofonul, meditează. În cele din urmă.) Tot ce-i aici, totul, toate – (Își dă seama că n-a pornit magnetofonul, așa că îl pornește.) Tot ce-i aici, tot ce există pe globul ăsta plin de bălegar, toată lumina și întunericul și foamea și toate petrecerile din... (ezită)... toate timpurile! (Strigând.) Da! (Pauză.) La dracu’ cu toate! Isuse! Să uite Domnul de creația Lui! Isuse! (Pauză. Epuizat.) Bine, poate că a avut dreptate. (Pauză.) Poate că a avut dreptate. (Meditează. Își dă seama. Oprește magnetofonul. Citește de pe plic.) Puah! (Îl mototolește și-l aruncă. Meditează. Pornește magnetofonul.) Nimic de spus, nici măcar un scârțâit. Ce înseamnă un an acum? Gândurile otrăvite și scaunul de fier. (Pauză.) M-am delectat cu cuvântul „bandă”. (Cu plăcere.) Baaaandă! Cel mai fericit moment din ultimele cinci sute de mii. (Pauză.) Șaptesprezece copii vândute, dintre care unsprezece la preț promoțional în librăriile de liberă circulație de pe fundul mării. Începe lumea să mă cunoască. (Pauză.) O liră șase pence și ceva, sau o liră și opt pence, dar nu prea cred. (Pauză.) M-am târât până afară o dată sau de două ori pe la sfârșitul verii. Am stat tremurând în parc, adâncit în visuri și sperând să fi fost mort. Nimeni nicăieri. (Pauză.) Ultimele închipuiri. (Vehement.) Dă-le dracului! (Pauză.) Mi-am distrus ochii recitind „Effie”, o pagină pe zi, cu lacrimi în ochi. Effie... (Pauză.) Aș fi putut fi fericit cu ea, acolo la Marea Baltică, printre dunele cu conifere. (Pauză.) Aș fi putut? (Pauză.) Dar ea? (Pauză.) Puah! (Pauză.) Fanny a trecut pe aici de două ori. Parcă era doar fantoma ciolănoasă a unei curve. N-am prea putut, dar cred că a fost mai bine decât să fi primit un șut în cârjă. Ultima dată n-a fost chiar așa rău. Cum de mai reușești, m-a întrebat, la vârsta ta? I-am spus că mi-am păstrat vlaga pentru ea. (Pauză.) Am fost la vecernie o dată, parcă eram în pantaloni scurți. (Pauză. Cântă.)
Ziua s-a terminat,
Noaptea s-a apropiat,
Umbrele – (tușește și continuă aproape neauzit) – serii
Se strecoară pe cer.
(Gâfâind.) M-am culcat și am căzut de pe bancă. (Pauză.) Câteodată mă întreb noaptea dacă un ultim efort n-ar fi putut – (Pauză.) Hai, gata cheful, du-te la culcare. O să continui aiureala asta dimineață. Sau las-o așa. (Pauză.) Las-o așa. (Pauză.) Să stai rezemat, în întuneric, și-n același timp să hoinărești. Să fii din nou în luncă, de Crăciun, însușindu-ți aerul, roșu în obraji. (Pauză.) Să fii din nou pe Croghan duminică, în ceața dimineții, cu târfă cu tot, să te oprești și să asculți clopotele. (Pauză.) Ș.a.m.d. (Pauză.) Să fii din nou, să fii din nou. (Pauză.) Tot aceleași mizerii. (Pauză.) Odată nici nu-ți ajungeau. (Pauză.) Să zac peste ea. (Pauză lungă. Brusc se apleacă peste magnetofon, îl oprește, smulge banda din magnetofon și o aruncă, pune cealaltă bandă, o derulează căutând pasajul pe care-l vrea, pornește magnetofonul, ascultă cu privirea fixă în față.)
BANDA: – agrișe, mi-a spus. Am spus atunci că eu nu cred că ar fi vreo șansă și că n-are rost să continuăm. Ea m-a aprobat fără să deschidă ochii. (Pauză.) I-am cerut să se uite la mine și după câteva clipe – (Pauză.) – după câteva clipe a deschis ochii, dar abia mijiți, din cauza luminii orbitoare. M-am aplecat deasupra ei să-i umbresc ochii și atunci i-a putut deschide de tot. (Pauză. Încet.) Lasă-mă înăuntru. (Pauză.) Ne-am ascuns printre bănci și i-am înfipt-o. Cum mai suspina, mai ales înainte de final! (Pauză.) Am rămas peste ea cu fața între sâni și mâna în jurul ei. Am zăcut acolo nemișcați. Dar sub noi apa se mișca și ne-a purtat cu grijă în sus și-n jos și dintr-o parte într-alta.
(Pauză. Krapp își mișcă buzele. Nici un sunet.)
E trecut de miezul nopții. N-am mai prins așa o liniște. Poate că pământul e nelocuit.
(Pauză.)
Aici închei această înregistrare. Cutia – (Pauză.) – trei, banda – (Pauză.) – cinci. (Pauză.) Poate că anii mei cei mai buni s-au dus. Atunci mai aveam șanse să fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi. Nu acum, cu focul în mine. Nu, nu i-aș vrea înapoi.
(Krapp privește fix înainte, nemișcat. Banda merge în tăcere.)

- CORTINA -
Text postat de alex porc
Date despre autor
Data nasterii: 13-05-1906
Locul nasterii: Dublin/Irlanda
Beckett s-a născut în Foxrock, Dublin. Mai târziu va insista că s-a născut vineri, 13 aprilie 1906, deși în certificatul lui de naștere scrie 13 mai 1906. Familia Beckett descinde din hughenoți francezi și, după o carieră strălucită la Trinity College din Dublin, se hotărăște să petreacă mai mult timp în Franța. În 1928 merge într-o călătorie de studii la Paris, unde îl întâlnește și îl ajută pe James Joyce, iar în 1930 se reîntoarce la Trinity College.

Un studiu despre Marcel Proust scris de el în 1931 îi oferă șansa unei cariere universitare, dar Beckett alege să devină un scriitor “cu normă întreagă”. Călătorește mult, ducând o viață destul de precară, până în 1937 când se stabilește la Paris, în Montparnasse. Publică în 1938 romanul comic “Murphy”. O întâlnește pe Suzanne Dumesnil, care-l ajută să ajungă la spital după ce este înjunghiat pe stradă. Trebuia să se căsătorească în 1961.

Beckett era în Dublin la izbucnirea celui de-al doilea război mondial dar a “preferat Franța în timp de război decât Irlanda liberă”. A colaborat cu rezistența franceză, reușind cu mare greutate să scape de Gestapo, pe urmă s-a mutat în partea neocupată a Franței, unde a scris romanul “Watt”.

În 1947, se întoarce la Paris, unde scrie în timp de 2 ani trilogia de romane compusă din “Molloy”, “Malone moare” și “Nenumibilii”, plus piesa de teatru “Așteptându-l pe Godot”. Acum începe să scrie direct în franceză, și să traducă ulterior în engleză. “Așteptându-l pe Godot” se joacă prima dată pe scenă în 1953, iar succesul repurtat îl face pe retrasul Beckett cunoscut pe plan internațional. În această tragic-comedie revoluționară în materie, vagabonzii Vladimir și Estragon așteaptă o persoană pe care n-au întâlnit-o niciodată și care ar putea chiar să nu existe. “Dacă aș fi știut cine e Godot”, spune Beckett, “aș fi spus asta în textul piesei”.

Urmează alte piese comico-cețoase. “Nimic nu e distractive, nici măcar nefericirea”, spune Nell în “Sfârșit de joc”, vorbind dintr-un container de gunoi. În “Zile fericite”, eroina este îngropată în nisip. Beckett primește Premiul Nobel pentru Literatură în 1969, dar nu a participat la ceremonia decernării.

Moare la Paris în 22 decembrie 1989.
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23765
Comentarii: 120489
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE