FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (V)
de  Emil Cioran
  II
Norocul României este că istoria universală n are un curs convergent și nu evoluează într o progresiune continuă. Dacă devenirea umanității ar fi comparabilă unui fluviu, ar fi imposibil să nu ne pierdem în el și să ne mai regăsim. Toate valorile s ar totaliza, și nivelul actual al culturii ar fi atît de ridicat, încît o țară ca România n ar putea participa în nici un fel la el. Cultura occidentală, care singură contează pentru orientarea noastră în viitor, nu însumează toate valorile care au precedat o. După concepția stupidă a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual să conțină într o prezență tot ce s a desfășurat înainte, el fiind un plus într o totalitate ascendentă. Istoria nu e comparabilă nici unui fluviu și nici unui lanț. Ea își are o creștere specifică, nereductibilă nici la concepte organice și nici mecanice. De aceea este atît de greu să înțelegem istoria, cu toate că trăim în ea și sîntem pînă la un anumit grad istorie. Prin introspecție pricepem cîteva mobile secrete și rămînem dezarmați în fața faptelor. Autocunoașterea nu ne revelează structura devenirii concrete.
De cîte ori căutăm un antipod mobilității vieții istorice, nu ne putem opri decît la sistem. Rigiditatea și consecvența logică, valabile într o lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de conținuturi care este istoria. Sistemul pleacă de la premise, istoria de la irațional. Logicul rămîne în sine, în transcendența formelor sale, în inaderența lui sterilă la devenire. Istoria reprezintă, dimpotrivă, o pendulație continuă între irațional și conștiință, care uneori nu este lipsită de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna să nu i lipsească tragicul.
Concepția progresului neîntrerupt introduce prea multă logică în devenire și face prea mult din istorie un sistem. Și apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate să creadă că simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, născîndu te cît mai tîrziu în timp, să prezinți automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de vulgar, încît nici nu merită a fi discutată. În afară de tehnică, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezintă un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltă după o lege proprie, într un progres incontestabil; nu există însă progres în simțire, în gîndire, în viziune. Trenul sau avionul nu ne au făcut nici mai sensibili și nici mai profunzi. Ne au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viață cu al Egiptului în epoca de construcție a piramidelor ar trebui să ne arate un dispreț infinit. Sclavii faraonilor, care nu știau nimic, aveau pentru eternitate o simțire mai ascuțită decît savanții noștri, care știu totul fără să cunoască esențialul. Unui optimist subtil i aș putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este însă imposibil de a găsi cea mai mică aplicare la sentimentul de viață. Acesta, singurul care importă, nu cîștigă nimic prin timp și nici nu se adîncește prin complexul de forme al civilizației.
Istoria prezintă o sumă de totalități ireductibile. Ar mai putea cineva susține superioritatea Greciei față de India, sau a Occidentului față de Grecia? N are sens o ierarhie între culturile mari. Grandori ireductibile nu înseamnă scară ierarhică. Ea apare evidentă și tulburătoare cînd e vorba de culturile mici față de cele mari. Diferențele lor accentuează și dau un sens ideii de progres, în defavoarea celor mici.
Fascinația pe care a exercitat o Occidentul asupra noastră este proba evidentă și repetată a inferiorității noastre și a conștiinței ei. Dacă el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe care trebuia să l străbatem ca să l ajungem ar fi fost așa de mare, încît niciodată n am fi putut concepe să ne apropiem cît de puțin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru România, istoria înseamnă cultura occidentală și nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni se pare într o măsură oarecare accesibil. O lume istorică, a cărei actualitate totală s ar înălța progresiv sub ochii noștri, ne ar zăpăci cu infinitul ei.
Există un nivel istoric obligatoriu. O țară care s ar complăcea numai în dezvoltarea originalității etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe această cale, devii o țară pitorească și interesantă, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o națiune și în nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindcă s a încăpățînat să nu renunțe la caracterele ei primare. Este o țară originală, dar din punct de vedere istoric nereușită.
România nu poate deveni o realitate atașîndu se îndărătnic de caracterele ei primare. Cultura noastră populară este comună sud estului Europei. Elementele ei diferențiale nu alcătuiesc o originalitate izbitoare. Muzica și poezia noastră populară n au reușit să atragă atenția lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru față de celelalte popoare balcanice este că sîntem cei mai apți pentru formele spiritului. Căci în Balcani, românul este cel mai puțin țăran. Dacă n am creat în cultură, ea ne priește totuși. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie în cultură, care îi justifică renumele periferic.
O revoluție națională care ar vrea să readucă pe român la el însuși, la premisele lui sufletești, la originarul etnic, ar întoarce România din avîntul ei superficial spre modernitate și i ar tăia aripile. România nu este o țară originală. Ea redevine un zero istoric reîntorcînd o la surse. Febra susținută a modernizării (pe toate planurile) este singura noastră salvare. Românul nu este interesant sufletește. Pentru ce ar mai ține atunci la cvasiorientalismul său?
Chiar o țară etnicește profund originală, cum e Rusia, ce s ar fi ales de ea dacă ar fi făcut o revoluție rău înțeleasă, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski și s ar fi gîndit la Mongolia. Va trebui să apărăm România de țăranii ei. Ceea ce nu înseamnă decît salvarea țărănimii de la mizerie.
Toate etapele revoluției noastre vor trebui să aibă, ca finalitate: integrarea noastră în istorie. Dacă nu vom reuși să facem sensibilă prezența noastră în ritmul universal, n are rost să ne mai frămîntăm, deoarece la o existență aproximativă poate ajunge orice grup uman. Trecutul și prezentul României există numai prin bunăvoința noastră. Se va naște viitorul din înfrigurarea noastră? De nu, să ne îngropăm sufletul în România de niciodată.
N avem dreptul să ne trăim fiecare epocă asemenea unei lumi închise. Dacă nu mai vrem să fim sclavii istoriei, adică dacă vrem să depășim condiția culturilor mici, trebuie să urmărim ținta noastră finală ca o obsesie, pentru a nu fi subminați de tentația constantă a României: inerția.
Pentru Franța, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicațiile lor politice și economice, sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, trăite cu naivitate și cu iluzia absolutului valorilor lor. S ar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIV lea că Franța trebuie să tindă spre alte valori decît cele în care trăia? Sau Renașterea, în culmile ei, a conceput o ieșire din sine însăși, a avut ea nevoie de altă epocă? Într o mare cultură, orice epocă este o perfecțiune istorică. Acest lucru este valabil și pentru epocile decadenței. Culturile mari se distrug în sine.
Nouă nu ni se aplică afirmația lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom reuși de abia cu tot procesul nostru de viață să cîștigăm acel etern în imediat, care imprimă un absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care susțin că o epocă apare pentru a da naștere alteia și că ar exista ierarhii între națiuni și epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demnă de a fi studiată ca orișicare alta. Atîta neutralitate față de diversitatea istorică este prea mult. Există epoci privilegiate, precum există mediocre. O obiectivitate care le plasează într o echivalență este fadoare teoretică sau știință. Curiozitatea științifică a unui istoric studiază cu aceeași pasiune România și Franța! Ce puțin sîntem noi însă, față de Franța! Existăm mai puțin. Istoria concretă și efectivă este un plus în fire.
Nu ești tot așa aproape de Dumnezeu în orice epocă, Individual, contactul tău poate fi nemijlocit și transistoric. Nu i mai puțin adevărat că prin epocă ne putem sălta automat. Și iarăși, nu i același lucru să trăiești în timpul Renașterii sau în secolul acesta. Atunci se nășteau idealuri, acum se destramă. Epocile se deosebesc nu atît prin concepțiile de viață care le stau la bază, cît prin intensitate. Altcum au trăit și s au distrus oamenii în timpul Renașterii și altcum trăiesc și se distrug astăzi. Pe atunci, un dor intens după spațiul infinit a creat un gust arzător de aventură, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s au făcut dintr o nostalgie a spațiului, dintr o aviditate a depărtărilor. Poate că numai imperialismul va reabilita secolul nostru…
Succesiunea epocilor este sursa relativității și a infirmării ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neagă Renașterea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocă trăiește prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ce au precedat o. Greutatea unui moment istoric nu consistă într o înglobare cît mai mare de valori complexe și de elemente eterogene, ci în prevalența categorică a unor valori specifice, care dau contur și fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadență. Cînd o cultură nu mai are atîta energie, încît să dea naștere la direcții originale ale spiritului și să se configureze în momente creatoare, atunci se recapitulează. Sinteza stufoasă și uimitoare în amploarea ei sterilă, care rezultă din această recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s a creat într o cultură prin eforturi succesive și unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexistența unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto romană și a revăzut, în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism și scepticism. Secătuirea substanței creatoare a unei culturi o face incapabilă să mai nască din sine epoci închise, lumi aparte în devenirea organismului său. Avîntul generator de cultură se manifestă în prevalența unor valori, în mărturisirea pentru o sferă limitată. Nu există cultură vie într un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viața umanității, acelea în care oamenii au fost una cu valorile pe care le au creat și în care au crezut, n au cunoscut niciodată extensiunea gigantică a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoaștere substituită instinctului și sufletului, cu universalitatea lor exterioară, ci au participat cu un infinit intern la o sumă redusă de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim și grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generală a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esențial oricărei epoci creatoare; sub formă cantitativă, el este un semn de deficiență și este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.
Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta neliniște, că ne a dispensat pe noi, în latura religioasă, își demarcă liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilă și obsedantă pe cîteva teme. După cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a știut totul într o direcție. El ne a condamnat a fi pe veci ignoranți în materie religioasă. Și el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s a gîndit la acest fapt și desigur, nici Taine, care prefera o haită de lupi Evului Mediu.
Limitarea substanțială a epocilor, substituirea lor continuă, cu consecința inevitabil㠗 discontinuitatea valorilor, — explică insuficiența vieții istorice, mobilitatea și relativitatea ei. În acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea conținuturilor ni se descoperă la fiece pas ca un torent de direcții iraționale. Salvarea de la relativism prin căutarea unei forme, în această multiplicitate? Participarea la istorie se exprimă însă numai în abandonarea irațională acestui flux, în contopirea inconștientă cu mobilitatea existenței. Cînd conștiința ne a separat de viață, atunci ne rămîne acceptarea conștientă a devenirii, lansarea voluntară în mrejele demoniei. În afară de atașarea organică de istorie, nu mai există decît elanurile disperate, ca mod de a i aparține. Restul este distanță de ea, perspectivă rece și cunoaștere.
Limitarea epocilor istorice își are o justificare în mărginirea fatală a oricărui fel de activități intense. Există o scară întreagă de tipuri de umanitate, care și acuză originalitatea prin negații reciproce și insuficiențe evidente. Cazul omului politic este încă o dată semnificativ. De la el, putem învăța despre viață ceva mai mult decît din exemplul „vieții“ gînditorului. Omul politic nu trebuie să fie un om complet. Nu este obligat să creadă ceea ce face, el trebuie însă să reușească totdeauna. S a pus problema dacă se poate să fii dogmatic practic și sceptic teoretic. Un om politic trebuie să fie dogmatic în viața practică; teoretic, poate să se îndoiască de toate. Există un fanatism numai în latura activă și imediată, care n are nevoie neapărat de corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinație de intoleranță și nihilism. Dezbinarea dureroasă dintre practic și teoretic este sursă de dinamism la sufletele mari.
Precum o epocă este fatal limitată prin prevalența unor valori specifice, așa orice tip uman bine definit suferă de aceeași limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o participare universală. Epocile justifică relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu există epocă universală, precum nu există om universal, ci numai o gradație de la local la o universalitate aproximativă. Renașterea și Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost — o dovedește posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de o originalitate aproape egală, și în atîți alți oameni, cu o îmbrățișare a vieții nu mai puțin amplă. Viața nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mărginire. De aceea, eroismul este în viață, pe cînd sfințenia, dincolo. Eroismul încearcă rezistențele ultime ale individuației. A fi erou înseamnă a trăi activ paroxismul ființei individuale în cadrul vieții. Cum la atîta tensiune nu rezistă nici viața și nici ființa individuală, prăbușirea este consecința inevitabilă. Eroismul nu e condiția firească a firii, dar este singura demnitate a devenirii.
Tot ce s a creat pînă acum se datorește acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine înțelege rostul adînc, frenezia colectivă ce a dezlănțuit Reforma, expedițiile din timpul Renașterii sau campaniile napoleoniene este imposibil să nu aprecieze orbirea arzătoare, ca substrat al tuturor acțiunilor hotărîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie colectivă, din cînd în cînd, se anchilozează în tradiții, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Să nu se uite că nota diferențială a faptului istoric este capacitatea de a acționa pe o sferă mare, eficiența. Este istoric acel fapt care provoacă o tulburare fecundă. Cu cît are rezultate și repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un război care nu dă naștere la crize pe o scară întinsă, ci rămîne un fenomen pur local, nu depășește rosturile lui biologice. Și așa cu orice eveniment.
Eroismul este presupoziția oricărei istorii autentice. Fără el, devenirea umană e pură biologie. Cînd viața își concentrează toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale menținerii ei, cînd își fixează finalitatea în afară de ea însăși, atunci ea realizează condiția obiectivă a acțiunii eroice. Cum temperatura vieții la care înflorește sufletul eroic este egală disperării, este de la sine înțeles că în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît ne am mîndri cu acuitatea simțului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili să înțelegem forța care i a mînat pe cavaleri în cruciade să moară sub zidurile cetăților orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistă, care nu vede în aceste expediții decît interesul și pasiunea de îmbogățire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atît de puțin promițătoare pămîntește? Istoria are o amploare cu atît mai tragică, cu cît oamenii au avut mai puțin de cîștigat din distrugerea lor. Dacă cruciadele au satisfăcut un gust de infinit, ele și au atins „scopul“. Fără un parfum de inutilitate, istoria ar semăna unui ghișeu de bancă.
Moartea eroului este sensul vieții celorlalți. Fără autodistrugerea eroică, specia umană ar fi condamnată la plictiseală și la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacă omul nu vrea să forțeze prin disperarea unui gest inerția devenirii, nu i rămîne decît să accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecătoare. Hegel însuși, prea mult metafizician pentru a înțelege indivizii, a făcut din marile individualități, după cum bine se exprimă Friedrich Meineke, funcționari ai spiritului absolut. Metafizica anulează individuația. „Spiritul absolut călare pe cal“, a exclamat Hegel, văzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. Și a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne arăta ce puțină răspundere avem în istoria universală.
Și acum, să revenim la România și să vedem cum ar putea ea să nu mai fie o umbră a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei țări, că în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare și pasiune bestială, ne am diluat sîngele și ne am îndulcit patimile cu un dor amăgitor, ale cărui virtuți dormitive ne au îmbătat simțurile peste măsură. În ochii românului, dar mai cu seamă în cîntec, palpită, cu o insistență insinuantă, revărsarea monotonă a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfîșiate, în realitate atracție adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia să audă în orașele săsești din Ardeal vreo ceată de flăcăi români doinind în înserări, n a putut să nu sufere sub contrastul strivitor pe care l prezintă masivitatea constructivă a orașului și lamentațiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizație, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastră organică de sași, ci prin distanța incomensurabilă de cultură a fondului nostru popular. Noi încă nu putem aprecia ce salt am făcut prin pătura noastră cultă.
Este în dorul nostru atîta risipire lîncedă în lume, atîta renunțare în fața timpului și a spațiului și atît prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristețe a încercat acest popor de s a predat sieși atît de neînduplecat. Scoateți lamentațiile din poezia și din muzica noastră populară și nu mai găsiți decît o țopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneșă și orizontală sau o ondulație minoră pe suprafața mobilă a vieții. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozitățile în înălțimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decît nesiguranța în fluctuațiile clipelor și o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebați pe orice român și nu ți va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său.
Toată problema este ca într o Românie scuturată de o dictatură și de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioșia și visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului și pe întinderile spațiului trebuie „săltate“ în ardoare și fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să l străbată sufletul românesc, pentru a nu amorți învăluit în umbre. Aceasta este problema psihologică a României.
O mișcare politică n are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa și a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice și să valorifice posibilitățile de fanatism din om. O țară ca România este prea primitivă pentru a și putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt inerente țărilor cu o oarecare eleganță interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieții, slăbesc sîngele și dau națiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viața popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomică și istorică. Ideile care n au nici o aderență la viața concretă a unui popor îl deviază de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu i angajează energiile vitale este periculoasă. Extrema dreaptă și extrema stîngă s au dovedit creatoare într o măsură atît de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic și n au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic și stînga pe social nu dovedește nimic pentru originile dinamismului lor. Mulțimea iubește să fie biciuită și fanatizată. Apoi vin… ideile.
Destinul social democrației este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simț politic. Greu am găsi o mișcare de o cumințenie filozofică mai remarcabilă, care să și fi cîntărit mai serios conceptele și să fi dat o demnitate mai onorabilă utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai „burghez“ excesele spiritului revoluționar și a atribuit evoluției atîtea virtuți ca să scuze comoditățile oamenilor? Fără ideea de evoluție, social democrația este un zero, pe lîngă care mai există numai blîndețea social democraților.
Cumpănirea filozofică a social democrației i s a împrumutat în primele faze o semnificație mediocră, pentru ca să degenereze într un exemplu trist de fadoare teoretică și politică. Lipsa de patos și de anvergură, preocuparea teoretică de tactică, dar fără instinct în luptă; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesitățile complexe ale omului (antropologia mediocră a oricărui tip de democrație); economism searbăd și doctrinarism stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului și incapacității politice a social democrației. Față de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.
La ce i au folosit social democrației ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, după ce a rotunjit ideile revoluționare și și a salvat deficiențele în cultul evoluției? A adus o evoluția la putere? Sau n a știut cumsecădenia ei teoretică un lucru elementar: forța creează făgașele „evoluției“? Nu există atîta forță în evoluție pentru ca să înfrîngă pe cea care se naște peste ea.
Cultul secolului trecut pentru evoluție a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s a complăcut în a inventa „virtuți“ evoluției, pentru ca ei să poată dezerta din fața oricărei responsabilități. Evoluția va face totul cum trebuie, pare a fi fost lașitatea acestor deficienți. Toți oamenii care se reclamă de la „curgerea lucrurilor“ pentru a și justifica inactivitatea suferă de o neputință constituțională. Lipsa de sînge este izvorul înțelepciunii.
Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie înțeles decît ca o reacție pasionată împotriva automatizării prin fetișismul evoluției, a implicației lui fataliste. Să fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualistă a avut o notă eroică, și ea este una din aparițiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealaltă specie de individualism, atomizant și… cetățenesc. Există un individualism de revoltă a unor conștiințe izolate și există individualismul burghez. Voga permanentă a lui Nietzsche și cea trecătoare a lui Ibsen (ale cărui opere par catastrofe la 15 ani, „drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe alți doi individualiști, care scriau pe cînd „evoluția“ avea încă un sens metafizic: Stirner și Kierkegaard, primul de o originalitate suspectă și nefecundă, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistă în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea susține el că subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, contează numai latura de interioritate a acestuia. El nu s a preocupat niciodată de social, ci s a oprit la etic, pe care nu l a conceput ca pe o formă interioară a socialului, ci ca un simplu stadiu al conștiinței individuale, în drumul ei problematic de la subiectiv și imediat la general și mediat.
Este interesant că atît Stirner cît și Kierkegaard au fost pînă la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s au despărțit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru gînditorul danez, subiectivitatea este adevărul; ceea ce ar fi părut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibilă.
Individualismul cetățenesc, acela pe care în nuanțe și expresii diferite îl întîlnim la stoici (influenței cărora se datorează concepția voluntaristă și contractualistă a dreptului roman),la protestanți, în raționalismul secolului al XVIII lea, în Revoluția franceză și în tot procesul de atomizare socială pe care l a născut dezagregarea democrației și liberalismului, pretinde că fiecare om are centrul în sine însuși și ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esența lui este rațiunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în concepția aceasta, care a fost și a lui Kant, coordonează numai voințele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai că viziunea raționalistă a omului are împotriva sa toată istoria.Prezența statului și a dreptului, legate de existența societății pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne arată pînă la orbire că rațiunea nu este esența omului și în nici un caz marginea lui. Iraționalismul susține teoria organică a statului și a dreptului; în realitate, ar trebui să le afirme raționalitatea ca antipod esenței iraționale a omului. Cum structura normativă a dreptului nu este reductibilă la date istorice și la o evoluție pur organică, așa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o intervenție conștientă și voluntară, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ că raționalismul în degradarea lui, intelectualismul, s au preocupat mai mult de teoria statului decît iraționalismul, care se oprește mai bucuros la națiune și preferă dreptului poporul?
Drept, stat, națiune, popor indică o descreștere a raționalității și o creștere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; națiunea, statul și dreptul își distribuie în proporții diferite elementele istorice și cele raționale.
Teoria lui Kelsen, după care statul este de esență juridică, precum dreptul este de esență statală, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor două noțiuni, este singura ieșire pentru a scăpa de chinuitoarea problemă a anteriorității uneia din două, dat fiind că sînt argumente egal de valabile de o parte și de alta. Să recurgem la „soluțiile“ aporeticii, adică la sistematizarea lipsei de soluții?
Că iraționalul ține mai esențial de răspîntiile istoriei decît raționalul, o dovedește nulitatea dreptului în astfel de momente. Forța dreptului este nulă în fața Forței. Crizele lui sînt echivalentele triumfului Ei (zeiță monstră și irezistibilă). Acei care se complac în iluzia unui absolut juridic, dar văd răsturnările create de ofensiva forței (chiar a acelei forțe ce servește o mare idee), se mîngîie cu speranța că la un tribunal al istoriei toate triumfurile înălțate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii și își vor pierde strălucirea. Acestor idealiști trebuie să le răspundem că la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate porțile, iar popoarele vor fi judecate după cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte războaiele și revoluțiile. Un tribunal al istoriei cîntărește fapte, și nu idealuri; de idei, să nu mai vorbim. El ar studia și ar achita pe conchistadori; filozofii n ar fi introduși, fiindcă n au fapte pe conștiință… Iată lucruri care aparțin cunoașterii, și nu pesimismului.
Fiecare țară își are un centru de gravitate politică și o direcție ideologică, pe care nu le putem trece cu vederea fără a neglija situația specifică a fiecărui popor. Tendința spre abstracțiune, care se întîlnește atît de des în aprecierea mișcărilor politice analoage a diferitelor țări, asimilează aceluiași conținut naționalismul românesc cu cel francez sau cel german, sau își închipuie că stînga are același sens în Rusia ca și în China sau în Franța. Această problemă, destul de încurcată și de plictisitoare, este clară numai redusă la o singură întrebare: care e sistemul prin care o țară devine puternică? Nu toate realizează accesul la putere pe aceleași căi.Uneia, cu tradiții democratice puternice și creatoare în democrație, orientarea spre dictatură i ar fi fatală. Și invers.
În Franța, naționalismul este reacționar, în România, revoluționar. Ideile politice ale lui Maurras și Daudet sînt pentru România — pentru ceea ce trebuie să devină această țar㠗 mai periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai că i lipsește complet problematica socială, dar acest gen de naționalism se refuză oricărei slăbiciuni revoluționare. El privește realitățile de sus în jos; e conservator și se bazează pe aristocrație și țărănimea înstărită, cele două reazeme ale reacțiunii, față de care burghezia reprezintă un efort revoluționar permanent. Nicăieri ca în Franța naționalismul nu este mai mult istoric, în sensul rău al acestui cuvînt, adică fixarea și atașarea statică de un trecut, care din păcate nu poate fi mare de două ori. Nu este francez care să nu fie naționalist în sensul pasiunii pentru Franța; dar, întrucît naționalismul este un program de idei reacționare, el nu și identifică patria cu interesele claselor agonizante. Naționalismul francez este o realitate mai vie; cel românesc nu poate fi decît mesianic și cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiectează mai mult ca singura realitate.
Identitatea în termeni nu acoperă o identitate de conținuturi. Ideologii asemănătoare utilizează aceleași expresii pentru realități diferite. Franța este o țară atît biologicește, cît și istoricește bătrînă; Rusia reprezintă un organism istoric tînăr. Un regim comunist ar putea să aibă în amîndouă același sens și același conținut? Diferențele de nivel joacă un rol extrem de important în ce privește soluțiile politice ale diverselor țări. Este mai mult decît evident că o țară fără istorie, cum e România, și o țară cu prea multă, cum e Franța, n ar putea realiza niciodată o identitate efectivă de regim. Același curent este reacționar într o țară și revoluționar într alta. Într una se bazează pe rentieri și în alta pe șomeri.
Pluralismul și divergența națiunilor explică de ce nu sînt valabile decît soluțiile specifice. Dacă ar fi posibilă o soluție universal㠗 precum crede comunismul —, atunci conflictele internaționale s ar diminua într o măsură neașteptată. Lupta pentru hegemonie s ar termina în favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În speță, Rusia. Comunismul continuă visul rusesc al dominației universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor să le recunoască, dar care se descoperă, implacabile,acelor ce înțeleg lupta exasperată pentru hegemonie.
Orice idee mesianică exprimă direct sau camuflat o pornire spre putere, așa încît nu există mesianism fără implicații politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund realități ce sfîșie națiunile.
Diversitatea structurii ideologice a națiunilor justifică divergențele și conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat să nu aibă o concepție ideologică în politica sa externă. Numai Anglia — căreia utilitarismul i a dat o mare ascuțime a simțului politic — a știut să facă abstracție de divergențele de sistem și, sub imperiul intereselor, să renunțe la orice concepție ideologică în politica sa externă. Franța, Germania și Rusia, dimpotrivă, n au pierdut nici o ocazie să și afirme ireductibilitățile și să facă politică în umbra ideilor. Lumea numește idealism această nevoie de a da o justificare abstractă dramelor. Faptele istoriei concrete nu rămîn mai puțin o probă împotriva idealismului.

CAP. VI
Spirala istorică a României
Noi românii privim cu dispreț mărturisit celelalte popoare balcanice, fără să ne gîndim că, dacă dau dovezi de inteligență și de spirit mai reduse, prezența lor în lume s a conturat în gesturi mai ample și mai grele decît ale noastre.
Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioară istoriei noastre, după unii autori este chiar mult superioară. Există un Ev Mediu bulgăresc, dar — din păcate — nu prea există unul românesc, în ciuda atîtor „întîmplări“ care mi s ar opune și care totuși nu m ar convinge. Orgoliul nostru național este superficial, lipsit de sevă și de profetism. Ne mulțumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce sîntem atît de mizerabili după atîta risipă de eroism.
Este desigur o rușine inevitabilă a condiției noastre de a fi fost condamnați să trăim și să creștem în mijlocul unei comunități balcanice. Aparținem prin soartă Balcanilor, deși aspirația noastră continuă ar fi evadarea spirituală din ei. A crede cît de puțin că noi trebuie să ducem la înflorire spiritul balcanic este a ne compromite și a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea o, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia forță balcanică, decît lichidînd ceea ce este balcanic în noi. Și prin întîia forță în Balcani nu înțeleg conștiința națională a puterii noastre, ci proiectarea României în conștiința europeană ca fatalitatea implacabilă a unei regiuni istorice și geografice. Dacă în întreg sud estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politică și spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu, stupid. Cum pot exista atîția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni nici nu poate fi băgată în seamă. Idealurile în care agonizează această țară nu i ating nici măcar granițele, ci lîncezesc într un centru al ei, prea mobil pentru a fi un sîmbure. România actuală, continuînd o tradiție de o mie de ani, nu poate concepe viața decît defensiv. E îngrozitor!
Balcanii nu sînt numai la periferia geografică a Europei, ci și la cea spirituală. Mai cu seamă la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena morală, imbecilități ale instinctului, orizont imediat — determină, toate, o fizionomie caraghioasă și tristă, de un grotesc deprimant. Balcanul în esența lui reprezintă o zvîrcolire ratată, un dinamism închis, o sterilitate jalnică.
Ce înseamnă astăzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît aș fi de pesimist cu privire la trecutul și la prezentul României și oricît — din dorință de obiectivitate — aș încerca s o depreciez, îmi este imposibil să nu recunosc că ea este singura țară balcanică al cărei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus, față de celelate țări mici care o înconjoară, este o conștiință nemulțumită, care și justifică valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanență. Ar însemna să cădem într o deznădejde națională, dacă n am recunoaște continuitatea unei așteptări nerăbdătoare, a unei nemulțumiri zilnice de propria noastră soartă. Dacă Serbia reprezintă o forță militară mai mare decît a noastră; Bulgaria, mai multă primitivitate ofensivă; Ungaria, mai multă pasiune, iar Cehoslovacia prea multă civilizație, ar fi criminal să uităm că toți acești vecini neimportanți, prin cetățenii lor de fiecare zi nu aduc o aspirație mesianică, nu se concep esențial alții. Ultimul cetățean român își consumă existența într o continuă protestare. Iar dacă această protestare este minoră, ea nu reprezintă mai puțin, într o însumare colectivă, nivelul constant al unei revolte. România, fără un mare fenomen politic viitor, decisiv și esențial existenței ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumă de prost gust.
O Românie viitoare, ce ar putea fi totuși foarte apropiată, va trebui să devină o fatalitate sud est europeană și, lichidîndu și balcanismul, să reabiliteze această periferie. În viitor să ne fie rușine că am aparținut unei astfel de comunități și trecutul să ne fie singura noastră calomnie.
Este foarte greu, ca român, să fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoară. Aproape toate ne au dominat, fie o întreagă perioadă, fie numai un moment istoric. Rușinea este a noastră, cu atît mai mult cu cît este aproape imposibil să inventezi o scuză oarecare. De aici neînțelegerea și disprețul față de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspiră o simpatie nesfîrșită; nu sînt capabil însă de cea mai mică atașare de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cîțiva ani în urmă, văzînd sergentul de stradă din Budapesta, m am cutremurat că mustața aceluia s a întins o mie de ani peste Ardeal și am înțeles, în acest trist fenomen, de ce noi românii n am avut o chemare în lume.
Ungurii sînt în Europa o insulă. Deși au luat și ei parte cum au putut la frămîntările Europei, ei n au fost niciodată sinceri în participarea lor. Teoria spengleriană a sufletului originar al culturilor nu și găsește nicăieri o verificare mai evidentă ca în Ungaria. Sub toate formele de cultură, ei au păstrat zvîcnirile inițiale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar pentru ca Ungaria să fie altceva decît suflet.
Sînt oameni care disprețuiesc muzica maghiară. Ei spun: este prea monotonă. Le răspund: nu există muzică mai monotonă. De ce totuși reversibilitatea aceluiași motiv nu te plictisește, ca în muzica orientală? Nu știu bine. Trebuie să fie însă în tonalitatea diferită a tristeții.
Muzica orientală este o văicăreală într un vid cosmic. Disonanțele ei cer ceva; rătăcirile inimii vor să ajungă undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anulează în probabilitatea unui răspuns. Și cine ar putea să răspundă? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu mi spune nimic fiorul ei.
Gîndiți vă însă la legănările muzicii maghiare, care nu vor să ajungă nicăieri! O tristețe care se alimentează din ea însăși. Farmecul ei precultural, mijloacele simple și lipsa de ornamentație exprimă un urît al sîngelui. O melancolie biologică, nestilizată,dar care își justifică ondulațiile dintr un lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenușiul marșurilor funebre.
Cine a avut ocazia să asculte într un moment de mare oboseală Ofranda muzicală a lui Bach — n a putut să nu aibă senzația că este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intenții ale muzicii, iar tristețea te face muzică.
Ascultați în clipe asemănătoare tînguirile maghiare, urmăriți numai adierile lor melancolice, fără corectivul frenetic al ceardașului, și veți simți că n are rost altă moarte decît sub sălcii plîngătoare.
Cred că există în fiecare om o nevoie de tristețe, pe care nu și o satisface numai din resursele sale. Și cînd nu poți totdeauna să visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustă, sfîșierilor și lamentațiilor ei.
Nu există muzică în care să se exprime mai elementar prezența lacrimilor în lume. Îți vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împărăteasa care a adorat Ungaria: există în lumea asta, în afară de egoismul uman, și sălcii plîngătoare. Sau te gîndești la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditație, printre singurătăți și regrete, naște o dorință de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibrațiile cele mai rafinate cu freamătul și neliniștea sufletului turanic.
Keyserling insista asupra tristeții arabe, ruse și argentine. Cum de i a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, în Europa, mai păstrează tradiția unei exaltări dionisiace. Cine a văzut o cîrciumă maghiară și toată lumea de acolo, legănată de tristeți, abandonată cu atîta participare și frenezie beției, nu și poate tăinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivă, cu aderențe atît de reduse la fadoarea genului nostru de viață. Ce vor fi căutat ungurii în Europa? Și cum s au putut opri printre noi?
Ungurii au în ei instincte de nomazi. Așezîndu se și fixîndu se într un spațiu determinat, ei n au putut înfrînge o nostalgie de rătăcitori. Agricultura și păstoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spațiu și au domolit o prin cîntec și urlet. E singurul popor care mai știe zbiera. Urletul este o disperare în fața spațiului. De aceea, de cîte ori ești nemîngîiat la șes sau pe culmi, urletul și se pare singurul răspuns la tentația imensității. Am cel mai mare dispreț pentru acei care nu și pot regăsi instinctele în singurătate. Natura te înnebunește ca și oamenii; ea prin infinit, și ei prin platitudine.
Lamentațiile maghiare își au sursa în această tristețe a instinctului. Aviditatea de spațiu se satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spațial. Tărăgăneala melodică este expresia cea mai adecvată a progresiunii nedeterminate în structura spațiului.
Mă leagă de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine să avem între noi popoare care nu pot ieși din ele însele, prizoniere ale condiției lor primare. Ungurii au rămas la sufletul originar al culturii lor, sînt intimi pînă la sfidare cu sursele lor. Devenirea istorică le a relevat neîncetat ceea ce au fost ei în începuturi. De aceea, Ungaria n a fost niciodată efectiv în istorie, ci s a dezrădăcinat prin muzică de la o soartă pe care i a impus o fără să vrea Europa.
Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintă o idee istorică. Prin urmare, n avem pe nici unul în față. Același lucru este adevărat și despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria și Polonia.
Toată discuția din veacul trecut, referitoare la destinul cultural și politic al României, pleca de la concepția imposibilității de a construi o țară pe un ideal de împrumut. Dacă discuția a fost utilă sau inutilă, nu este locul să vedem aici. Practic, ea n a dus însă la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizării unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizează unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident că nu poți face o mișcare politică de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la mișcări diferite. Important este însă să vezi întru cît condiții obiective asemănătoare în două țări își găsesc o expresie ideologică diferită și, prin aceasta, să stabilești pînă unde se mărginesc cu adevărat acele țări.
Procesul de creștere al României este atît de artificial și accesul ei la putere atît de nefiresc, încît numai cultivînd din afară anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treaptă istorică. Țara aceasta, care n a avut niciodată cultul forței, trebuie învățată să l iubească. Tragedia României este că în primul rînd trebuie să știe că devine tare. Conștiința este antecedentul fiecărui act de viață într o țară fără istorie, pe cînd în marile națiuni — cazul tipic al Franței — conștiința este consecutivă actelor de afirmare.
Frenezia industrializării, mistica lumii urbane, voința absolută a unui salt istoric, discontinuitatea prin revoluție ca o manifestare vital㠗 sînt elemente care fac din Rusia o țară vitalizantă. Obiectiv vorbind, realitățile sociale de la noi, atmosfera generală a României se aseamănă enorm cu Rusia țaristă. Aceeași decrepitudine și aceeași inerție. Decît, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întărire, pentru noi ar putea fi o prăbușire. Viziunea de viață a bolșevismului, universalismul pretențios, într o țară cu rezistență interioară atît de minoră și cu o conștiință națională atît de labilă, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie să și o pună fiece națiune este: prin ce idealuri devin puternică? Răspunsul îl dau forțe obscure, viziunea ascunsă, nutrită atît din sînge, cît și din gînduri. România are enorm de învățat de la Rusia.
Supremația noastră spirituală și politică în sud estul Europei trebuie să ne fie obsesia politică de fiecare zi. De vom continua să ne izolăm în mediocritatea noastră, o să înspăimîntăm lumea cu atîta ratare.
Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fără un centru de gravitate care să cadă într o țară cu un destin politic în ascensiune, divergența acestor state gelatinoase va da naștere la fricțiuni nesemnificative. Numai o forță poate să constituie din acest Balcan amărît un sîmbure viabil. Dacă o țară nu se impune ca o putere necontestată, el nu poate căpăta o consistență.
Atît timp cît dominația turcească s a întins în acest colț de lume, el avea o unitate, care dacă era exterioară nu lega totuși mai puțin, prin acea teroare sterilă ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, răzlețite fără rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, și a definit tăria extensiv. Astfel ea n a putut imprima un stil istoric valabil țărilor cucerite. Pe timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei și de la Viena la Nil, el n a putut să dea o formă unui așa mare spațiu de cultură. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulație istorică. Exemplul Turciei ne învață de cum nu trebuie să fie un imperialism. Altcum, nu ne am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei și au făcut un merit din a și lichida ereditățile turcești. Există însă o singură țară care să nu fie mîndră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amărăciune.
Avalanșa turcească ne face sesizabilă diferența între o mare putere și o mare cultură. Deși una pe alta se implică și se condiționează, am mărturisi totuși prea puțin respect pentru nuanțe, dacă nu am releva plusul pe care l presupune ultima, și anume un plus calitativ, de nuanțare în substanță. Turcia a fost o mare putere; Franța a fost totdeauna o mare cultură. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formă sterilă, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri.
Încetînd hegemonia turcească, individualizarea politică a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cărei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimă să vorbim. Să ne gîndim însă numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru această regiune umană și ce vid avem să umplem prin apusul său. Problema hegemoniei în sud estul Europei este identică cu aceea a noului Constantinopol.
Într o astfel de problemă nu se poate vorbi decît deschis: fi va România țara unificatoare a Balcanului, fi va Bucureștiul noul Constantinopol?
Iată o întrebare căreia nu i se poate da un răspuns precis, dar a cărei rezolvare este identică soartei noastre.
Un răspuns negativ ne prezintă situația clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi țara predestinată acestui colț de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru.
Dar dacă România ar fi atinsă în viitor de o grație istorică? Atunci, sîntem puși în fața unor mari responsabilități.
Sud estul Europei, fără un focar, n are nici o realitate. Sofia, Atena și Belgradul nu iradiază mai mult decît au nevoie țările respective. Dacă Bucureștiul nu va deveni un centru de atracție pentru toată această margine a Europei, atunci mai bine l am dărîma de acum. Centrul de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasările lui ne vom întemeia noi speranțele. În măsura în care vom deveni realitate politică, în aceeași măsură favorizăm posibilitățile de deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atracția unui miraj, la ce să ne mai atașăm de aparențele noastre?
Cum să nu ne bucurăm cînd vechiul Constantinopol a degenerat într o temă romantică și că l mai înțeleg doar poeții, că oamenii politici l au uitat? Noi însă nu i vom uita semnificația și greutatea, fatalitatea și tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Românii, fără să mi proiectez țara în finalitatea ei ultimă. Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune și dramă. Altcum, țara asta nu merită atîta disperare.
Un mesianism ajunge să aibă corespondențe practice atunci cînd pleacă din realitatea permanentă a sufletului național. Unul intermitent și ocazional nu se va defini niciodată politic. Acest fenomen explică penumbrele Poloniei, țară cu destin intermediar, condamnată a se zvîrcoli între culturile mari și cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcă e barat atît de Rusia, cît și de Germania, încît ea n are în ce direcție să și l exercite. Polonia va face față istoriei; din ea totuși nu vor rămîne decît urmele unor oameni mari. Căci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n a fost mai mult de o mistică națională, căreia lipsindu i pasiunea pentru universalitate — n a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei țări, care a reușit totuși să se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificație deosebită faptul că putem face destul de ușor abstracție de Polonia și să ne gîndim numai la proeminențele ei.
O țară este o realitate istorică cu atît mai mare, cu cît ne reprezentăm mai clar imaginea ei ca totalitate, Franța suscită icoana unei realități istorice substanțiale. Ne gîndim adică la ea, și nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toți, Polonia înseamnă foarte greu ceva mai mult decît muzicienii sau profeții ei. Aș vrea însă să întîlnesc pe acel căruia Franța înseamnă numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV lea sau Napoleon.
Decît să se nască în România numai un mesianism de circumstanță, mai bine să ne tîrîm soarta fără conștiința unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care să fie o flacără în neîntreruptă evoluție. Altcum, toată această Românie nu va fi decît un spațiu pentru inimi frînte. Și așa, cui decît ei, i am putea atribui înclinația inimilor noastre? Căci nu există un cadru mai nimerit și mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului…
Modul existenței românești este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu i priește decît modul major, în care respiră și ritmează toate aurorele. Pînă cînd va mai fi România aceasta prilej de tristețe teoretică? Atît de adînci sînt golurile ei, că seamănă unor ispitiri de abis. Așa privită, să fie România numai un pretext al tristeții mele? Toate posibilitățile de a crede în ceva le plasez în România, căci de aș da mînă liberă amărăciunilor, unde aș mai descoperi o? În infinitul tristeții, România este un punct pe care încearcă să l salveze deznădejdea mea.
Pretențiile ei de hegemonie viitoare n au nevoie de nici o justificare specială și în nici un caz de considerente etice. Dacă popoarele s ar mulțumi toate cu ce au, omenirea s ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi să ne impunem în lume, se vor găsi alții care să și construiască o glorie pe inerția noastră. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare năzărire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum viața pentru zădărnicie.
Și dacă tot procesul umanității nu este decît o înălțare și o prăbușire de națiuni, o succesiune dramatică de destine, fiecare încercînd să și legitimeze prezența printr un plus de neliniște, — ce ne mai rămîne, decît să mergem spre capătul soartei noastre, aruncîndu ne într o vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingători sau învinși.
Nu mă interesează decît avîntul ascendent al acestei țări, spirala istorică a României. Cum ar putea fi altfel cînd, din istoria universală, cine ar găsi un sens altor popoare decît acelora care s au distrus pentru a și afirma instinctele și o idee, care au pătimit pentru sensul lor în lume și au sacrificat totul unei glorii ce le a accelerat agonia?
Este un suflu generos în pornirea de afirmare și de distrugere, care transfigurează demonia vieții isorice și încunună culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecător. Va fi o pată de neșters pe conștiința modernă iluzia înșelătoare a progresului. Ce experiență superficială de viață va fi făcut omul modern, de a răpit devenirii caracterul ei de dramă permanentă și fluidă, compromițînd o în ideea progresului? Și ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea pretenții etice în instinctele vieții și în rătăcirile lor? Ideea progresului, etica și tot ce este în această lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînă la emasculare vibrațiile acelui simț tragic, căruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune și durere. Nu pot iubi decît o cultură care ascunde, sub forma și stilul ei, iubire, disperare, moarte și iluminare. Adevărul, binele și frumosul? Dacă viața ar avea ochi să privească, aș descoperi în strălucirea lor o chemare stranie și echivocă de crimă și sfințenie.
Rău ne ar mai sta nouă, românilor, să pășim în lume adăugînd și cîrpind la haina zdrențuită a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de etică sau încercînd să salvăm tot ce nu e tragic în modernitate. Fi vom capabili să înțelegem tot ce e gotic, baroc și să ne asimilăm dinamismului lor? Oare să nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic și convulsionar al Spaniei și Rusiei? Să ne fie pe veci străine excesele și paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Românie logică, ordonată, așezată și cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă și amenințătoare. Sînt prea mult patriot ca să doresc fericirea țării mele.
Spirala istorică a României se va înălța pînă acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînă acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fața lumii, pentru a se ști că nu numai România este în lume, ci și lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfîrșit în începuturile noastre, sîntem pierduți și nu ne mai rămîne decît să ne recîștigăm umbrele trecutului nostru.
Text postat de
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE