PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (IV) de  Emil Cioran   CAP. IV Război şi revoluţie Există naţiune care să nu fi făcut războaie? Toate naţiunile au făcut războaie, chiar dacă unele nu le au vrut şi nu le au dorit. Naţiunile mari le au voit şi le au dorit; acesta este un element în plus care le diferenţiază de cele mici. Chestiunea războiului nu trebuie însă privită sub prisma aderenţei sau inaderenţei mulţimii; un organism naţional se valorifică într un război oarecum inconştient. Războiul fiind legat de viaţa naţiunilor în mod esenţial, oamenii nu pot interveni decît pentru a l amîna, în nici un caz a l evita. Este o teorie mai mult decît stupidă aceea care susţine că responsabili de naşterea războaielor au fost totdeauna conducătorii şi o castă de interesaţi. Oare poate crede cineva că toate războaiele care s au dezlănţuit în omenire şi au avut originea numai în capriciul prinţilor, regilor şi împăraţilor? Cine poate crede în războaiele de fantezie individuală sau în cele provocate de aranjamente negustoreşti? Dacă ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal şi iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile şi nici o realitate — şi a făcut un titlu de glorie din a stabili responsabilităţi pentru izbucnirea războaielor. Dar pacifismul uită că războiul nu este un fenomen de suprafaţă, ci angajează măruntaiele unei naţiuni. Dacă stătea în posibilitatea oamenilor să l împiedice şi să l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viaţa umanităţii tinde, fără să aibă, o finalitate etică. Cine amestecă sentimente în consideraţiile asupra războiului îşi complică existenţa inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici măcar de intervenţia divină. Dumnezeu priveşte războiul. Puţine sînt fenomenele care să dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant că, pe cînd moartea ne face trişti, războiul lasă numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivă, o înnebunire lucidă? Moartea se face în noi, pe cînd războiul peste noi. Cine nu poate accepta războiul ca o condiţie fatală a umanităţii nu i rămîne decît să se omoare. Acela însă, care ştie cum merg treburile în lume, îşi face un loc printre fatalităţi şi aşteaptă să fie strîmtorat — la timp — de ele. Nu se poate concepe devenirea naţiunilor fără războaie. Prin ele ajung naţiunile la conştiinţa forţei lor şi tot prin ele îşi delimitează conturul în lume. O naţiune se verifică prin război. Cu cît poartă mai multe războaie, cu atît îşi accelerează ritmul de viaţă. Ahtiată după propria ei realizare, ea îşi epuizează, prin frecvenţa războaielor, rezistenţa vitală. Longevitatea unei naţiuni este strîns legată de ritmul ei vital. Războaiele se nasc dintr o tensiune vitală, pe care, la rîndul lor, o măresc. Dar numai în intensitate, nu şi în durată. Caută naţiunile longevitatea? Cine ar putea o spune?! Sînt însă unele cu destin genial, care scînteiază definitiv şi efemer, ca poeţii. Ele preferă gloria longevităţii şi sînt necruţătoare cu rezervele lor de viaţă. Numai culturile mediocre se supravieţuiesc, fiindcă n au trăit niciodată. Dacă Franţa îndură o carenţă şi de multă vreme se desfată inconştient în presimţirile decadenţei, este că a fost prea nemiloasă cu posibilităţile ei. Un destin grandios te costă mult. Franţa a risipit în timpul Revoluţiei mai multă energie decît România într o mie de ani. Iată diferenţa dintre istorie şi subistorie! Franţa este istorie fără timp, conţinut pur. Ţara care n a ratat nimic. Şi apoi, războaiele Franţei! Oare se poate mîndri un popor cu aşa de puţine războaie defensive? Nu este ţară care să fi dus mai multe războaie agresive. Şi nu există, în fond, decît război agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strălucitor. Atît timp cît un popor n a purtat un război de agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimă o rezervă de forţă şi un surplus de vitalitate. Un război, pornit din iniţiativă proprie şi pierdut, este mai glorios decît unul cîştigat prin apărare. Germania a pierdut războiul mondial numai politiceşte; războiul în sine o onorează mai mult decît pe aliaţi. Un război de agresiune pleacă fie dintr o simplă nelinişte biologică, fie din tendinţa de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedeşte foarte puţin; al doilea, tot. Nu există neam care să fi atins universalitatea numai prin forţa spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea îşi dă mîna cu profeţia. Nu e bine să ne iluzionăm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu creşte din nimic. Dacă Olanda n ar fi fost imperiu — oricît de trecător — cine ştie dacă pictura olandeză ar fi luat avîntul pe care l cunoaştem! Condiţiile materiale favorabile creează răgazul, din care izvorăşte atît spiritul, cît şi viciul. Războiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepţi de i am epuiza sensul în crimă. Din punct de vedere uman n are nici o scuză; de aceea se face el prin oameni. Sîntem nişte biete unelte ale unei mari şi sinistre fatalităţi. Trebuie să dea de gîndit tuturor pacifiştilor următorul lucru: toate popoarele europene care n au luat parte la războiul mondial au căzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politiceşte, neutralitatea este un semn de lîncezire şi de evadare din arena internaţională. Războiul este un examen la care se supun naţiunile în faţa lumii. Inutil de remarcat că nu rezistă decît popoarele înzestrate. Nu poţi cîştiga războaie şi nu te poţi impune în lume exclusiv prin forţa organizată. Istoria nu cunoaşte un popor cu armată glorioasă şi repetat verificată care să nu fi creat şi o cultură. Forţa sau se realizează pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea războaie s au gîndit iniţial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colţurile lor de stradă se reazemă războinicul de înţelept. Neamurile care n au tot n au nimic. Pe timpul cînd atenienii au plănuit expediţia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piaţă grupuleţe care demarcau pe piatră contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetăţenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetăţeneşti nu este autentic, ci se hrăneşte din exaltarea unor şefi, avînd o durată efemeră şi menţinîndu se doar la suprafaţă. Numai un popor care poartă în sînge ideea imperialistă poate accepta fără scîrbă armata şi războiul. Aviditatea de spaţiu şi setea de a imprima un stil de cultură altor forme de viaţă creează într o naţiune imperialistă un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît şi prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere şi dolofan, îşi preumblă în creier harta lumii şi, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul şi fantezia, el este reprezentantul inconştient şi mediocru al unui gînd care roade şi macină naţiunea în substanţa ei. Imperialismul s a conceput nu numai în palate, ci şi la răspîntii. De ce să fim aşa de nedrepţi cu masele şi să credem că ele n au participat niciodată direct la istorie! Se repetă pînă la exasperare de către cercurile socialiste: mulţimile nu vor războiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte şi înşelate de guvernanţi şi exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai complicate şi mai triste. Oricît ar concepe omul războiul, dacă faci apel la indivizii izolaţi ca atare, fiecare va fi în cele din urmă împotriva războiului. Cum se face totuşi că el acceptă războiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioasă a mulţimilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu se pe solidarităţi istorice nebănuite. În fiecare om care pleacă la război, se petrece următorul proces: nu accept războiul, dar îl fac ca naţiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de raţionalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista naţiuni, vor fi şi războaie. Nici unul dintre noi nu va vrea să le facă; ele însă se vor face. Naţiunea este un fel de abstracţiune vitală, fiindcă ne dă iluzia că este ceva vag, pentru ca, în realitate, să ne strîngă pînă la sufocare. Pacea universală ar înceta a fi o utopie,dacă s ar putea crede că naţiunile sînt o fază tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezenţa lor în lume nu este deloc încurajantă. De naţiune ne leagă tot ceea ce este imediat în noi şi teama de vid. Presupunînd totuşi că naţiunile ar dispărea, proiectele de pace externă n ar fi oare mai puţin iluzorii? Nu s ar deplasa conflictele pe unităţi mai mari? De la continente la rase şi pînă la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai puţin tragic? Dacă toate naţiunile globului ar dezarma, cu excepţia uneia de o anvergură mai redusă, pacea lumii ar fi mai periclitată decît oricînd. Naţiunile nu se pot ridica toate la acelaşi nivel. Înarmările se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede că ele se fac fără voia lor. Faptul că omul a putut cheltui atîta energie pentru invenţia atîtor arme, care trebuie să l apere de el însuşi, mă face să am o idee precisă despre genul uman. Dacă toate armele acestui univers ar fi distruse fără urmă şi ar rămîne un singur revolver, omul s ar simţi obligat faţă de el şi, nelăsîndu l în părăginire, istoria s ar repeta de la început. O naţiune, cînd începe să se înarmeze, nu se mai poate opri. Sărăcia şi mizeria nu constituie limite ale înarmării. De sute de ani, omenirea priveşte cerul printr o gaură de tun. Obstacolul esenţial în calea păcii este lupta mărturisită sau secretă pentru hegemonie. Dorinţa primatului exclusiv este atît de puternică în naţiuni, încît pentru ea sînt dispuse să calce orice fel de obligaţii etice sau internaţionale. Se poate concepe că naţiunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît să le fie indiferente puterea şi dominaţia? Atîta timp cît istoria va avea la bază un ritm biologic şi cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, această neutralitate nu va fi nici posibilă şi nici de dorit. O mare naţiune se ridică pe dărîmăturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile naţionale se scaldă într o mare de sînge, ca toată istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparenţă, războaiele lui au fost purtate din pasiune pentru război. În realitate, ele reprezintă imperialismul consecutiv fiecărei mari revoluţii şi satisfacerea dorinţei de nelimitată hegemonie a Franţei. Napoleon va fi provocat sărăcie şi mizerie în Franţa; el nu a pus Europa mai puţin în mişcare. Naţionalismele europene au avut nevoie de acţiunea lui şi de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide să încolţească gîndul hegemoniei şi să creeze pluralismul nefast al Europei. Napoleon, accelerînd ritmul Franţei, a accelerat decadenţa ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania şi a făcut ţării sale un cadou fatal. Este tragedia istorică a marilor personalităţi, care, ridicînd naţiunile la un nivel anormal de mărire, le pricinuiesc implicit prăbuşirea. Tensiunea născută de viziunea cezarismului înalţă naţiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc şi i slăbeşte pentru mai tîrziu rezistenţa. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine şi în rău, naţiunile din făgaşul lor. Ethosul agresiv este un fel de şira spinării a naţiunilor. Altcum nu se explică de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o instituţie atît de legată de toate formele existenţei naţionale. Mai mult decît religia şi decît templele ei, toate formele statale şi au găsit o consacrare în armată. O instituţie eternă în măsura în care cele omeneşti sînt eterne. Aşa este omul de puţin spiritualizat, încît, din instituţia cea mai puţin spirituală care se poate concepe, şi a făcut o axă a vieţii lui. Existenţa permanentă a armatei este o probă definitivă pentru orice antropologie pesimistă. Omenirea nu şi poate permite luxul şi fanteziile anarhiei. Dacă am scoate armata din istorie, devenirea universală ar semăna unei lecţii de pedagogie. Se vede treaba că toate întîmplările au fost sîngeroase, că tot ce am păţit pînă acum s a născut din fioruri. Petele roşii creează strălucirea istoriei. Durerea este substanţa devenirii. Armata reprezintă teroarea organizată. Sînt însă excepţii,care alcătuiesc, la drept vorbind, singura ei scuză. Să ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expediţiile lui Napoleon şi la toţi soldaţii acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele care nu reprezintă o idee imperialistă, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Să comparăm ce înseamnă a fi soldat în România şi ce înseamnă acelaşi lucru în Germania sau Rusia. Cel mai prost soldat german „serveşteţ70 cu ochii aţintiţi peste graniţă, cu conştiinţa că el este un element al unei mari plămădiri viitoare. El ştie că Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilă fără sacrificiul lui. El trăieşte mondial problemele ţării lui. A şti că vei pleca odată într o parte a lumii, că existenţa este legitimată de cuceriri viitoare fixează un conţinut ideologic armatei, un sens vast şi ca atare justifică rigorile inumane ale disciplinei. Funcţia principală a soldatului este să atace, nu să apere. Idealurile defensive golesc armata de orice conţinut. Numai ţările minore poartă războaie de apărare. Politica expansionistă a Germaniei împrumută soldatului un orgoliu care, dacă e dezgustător şi inuman, nu este mai puţin o forţă propulsivă. În Rusia, soldatul serveşte real o ţară; dar, în conştiinţa lui, el luptă pentru o ideologie cu caracter universal. Neapărat că sub bolşevism se ascunde dorinţa de hegemonie universală a Rusiei; el trăieşte însă un universalism ideologic, pe care va trebui să l impună cu forţa. Ce deosebire între un soldat care jură pe patrie, numai, şi unul care se leagă prin jurămînt să fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume! Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Astăzi, vitejia fără o conştiinţă universală este o barbarie neinteresantă. Şi acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vină bietul că România n are nici un ideal, că dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toată respiraţia ei de o mie de ani? El aude doar atît: să ne apărăm graniţele. Şi nici n ar putea auzi mai mult. Căci România şi a identificat idealul cu o stare de fapt: graniţele ei materiale şi morale. România este; atîta i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a răspîndit în toate conştiinţele acceptarea ei proprie. Nu că România ar trebui să mîngîie visul explicit al cuceririi ţărilor din jurul ei — e prea domoală pentru a putea concepe asemenea absurdităţi —, dar faptul că ea nu cultivă cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltător şi revelator pentru carenţa ei. Armata noastră nu serveşte decît un principiu de apărare şi nu se mişcă în numele nici unei idei. Ca şi statul, ea este excentrică naţiunii; o serveşte automat, fără participare şi fără dinamism. Funcţiile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe căi înspre nimic. Lucrurile îşi au buna lor tradiţie. Să ne gîndim numai la războaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai războaie de apărare, am rezistat numai la invazii. Aşa am fost de neîmpliniţi în rosturile noastre, încît nici măcar o dată n am putut concepe o afirmare agresivă sau un presentiment imperialist. În războiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne aparţinea; ne am cucerit. El n a fost totuşi un război de iniţiativă naţională, deoarece în el am fost atraşi. Sentimentul puterii nu ţi l dă decît războiul de provocare. Iniţiativa războinică este totul. O naţiune care începe un război, care se mîndreşte a fi sursă de conflagraţiune, rezistă prin orgoliul şi automatismul agresiunii. O naţiune imperialistă este totdeauna tare. Şi e imperialistă o naţiune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s a ridicat în numele umanităţii. S a rezolvat vreodată problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivă, mila a creat săracii, i a înmulţit. Prezenţa ei în lume este cauza cerşetoriei. Acei săraci care au înţeles că pot trăi ca paraziţi ai milei au renunţat la sărăcie şi s au făcut cerşetori. Săracii au obţinut avantaje numai întru cît s au putut constitui în grup şi alcătui astfel o ameninţare. Muncitorimea modernă, dacă nu este exploatată pînă la epuizare, faptul nu se datoreşte milei şi umanităţii, ci forţei pe care o prezintă ea. Exploatatorii ştiu că exploataţii sînt o forţă mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inerţia oamenilor săraci, se bucură a înflori pe mizeria lor. Jecmăniţii sînt baza tuturor statelor: cum de n au înţeles ei că n au decît un pas pînă la a deveni autoritate? Creştinismul a adus justificarea teologică a sărăciei şi mizeriei; el a consacrat condiţia săracilor şi a binecuvîntat o.Creînd mîndria de a fi sărac, a compromis fiinţa pe vecie. El n a reabilitat omul, cu toate că ne a declarat pe toţi — mai mult sau mai puţin — fii ai lui Dumnezeu… Se spune: este imoral să susţii dreptul forţei şi al oamenilor tari. Decît, se uită că acestora nu le opunem lumea anonimă a dezmoşteniţilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai pămîntului care nu vor să fie tari. Există cu adevărat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionaţi ai căderilor şi ai periferiei. Rataţii nu merită nici o consideraţie. Un bogat ratat se numeşte imbecil; un sărac ratat, cerşetor. Lumea exploataţilor, devenită odată conştientă de forţa ei, nu mai poate fi integrată în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivă, trebuie să i se atribuie toate calităţile forţei în devenire. În lupta socială, sînt mai slabi acei care deţin puterea fără să aibă echivalentul vitalităţii,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potenţial mai tari. Rostul revoluţiei este permeabilitatea socială. Sfărîmîndu se ierarhia rigidă şi artificială, înmorţită de o clasă epuizată, accesul la putere al formelor primare dezvoltă singura împrospătare posibilă a societăţii. Între popoare, lupta dintre tari şi „slabi“ ia forme şi mai dramatice. Există popoare puternice a căror forţă e consacrată, cu instinctele agresive verificate, şi care şi au înfăptuit într o anumită măsură rosturile lor ideale. Sincere şi consecvente misiunii lor, ele au călcat în picioare tot ce s a opus expansiunii şi dorinţei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de forţă şi sînt mîndre de libertatea pe care le o garantează ea. Faţă de cine îşi exercită ele dreptul celui mai tare? Sînt popoare care se abandonează cursului istoriei, fără să intervină efectiv şi original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea să trăiască liniştit şi comod, să vieţuiască şi să moară în pace, netulburate de nimeni. Se înşală însă rău cînd cred că, dacă le lipseşte tulburarea demonului lăuntric, lumea înconjurătoare le va lăsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivă. Neamurile fără istorie, adică fără demon lăuntric, au o direcţie întunecată din orizont: politica externă. Ele trăiesc sub presiunea unei ameninţări continue şi gustă libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor să fie tari. Şi de aceea, istoria este neîndurată cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea şi umili. Neamurile slabe n au destin; de aceea, viaţa lor este o cădere inevitabilă, care nu inspiră nici un fel de regret. Războaiele pe care le pierd sînt în ordinea firească a lucrurilor, iar poporul învingător n are să şi facă remuşcări de excesul său de forţă. Războiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlănţuie între un popor învechit în forţă, ce dispune de toate abilităţile puterii şi ale perfidiei rezultate din putere, şi un popor în ascensiune, care vrea să devină puternic. În acest caz, nu se mai încrucişează săbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a căror dispariţie nu este o pierdere, ci alcătuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptă între naţiuni puternice şi între naţiuni slabe, ci între naţiuni tari şi mai puţin tari. Inegalităţile în sînul puterii determină variaţiile istorice. A nu fi la acelaşi nivel, în cadrul aceleiaşi valori, dă naştere la fricţiuni şi neînţelegeri. Lupta pentru hegemonie numai aşa are un sens. O naţiune nu devine mare afirmîndu şi superioritatea faţă de altele mici şi neimportante. Sursa de mărire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferenţa minimă de forţă, care face din plusul uneia şi nimbul său. Istoria este o luptă de forţe, în cel mai general sens: forţe materiale, spirituale, biologice. N are semnificaţie decît conceptul total al forţei, adică expansiunea nelimitată pe toate planurile. Războiul ar fi o prostie — adică mai puţin decît este, el fiind o crimă esenţială — dacă n ar implica ideea totală a forţei. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: războaiele determină răspîntiile istoriei, precum revoluţiile, culmile. Cred că nu este om care să nu lupte cu toate sentimentele împotriva războiului: dar, tot aşa, nu cred să fie vreunul care să nu i recunoască fatalitatea. Teoretic, nu este aşa de uşor să fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacă atitudinea abstractă ar avea vreo eficacitate practică. Dacă aş şti că de aş striga toată viaţa zi şi noapte împotriva lui el ar fi mai puţin, aş deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în faţa tristelor fatalităţi umane, mi e ruşine să fiu pacifist. Să presupunem că ar sta în puterile omului să termine odată cu războiul. Ar putea el să renunţe la orgoliul care însoţeşte fiece război? Îşi poate închipui cineva satisfacţii mai mari ca acelea care însoţesc o declaraţie de război sau o pace victorioasă? Succesul într un război ne face să uităm totul. Dar nu numai atît. Orice război intră în memoria normală a omului. Ne am gîndit vreunul vreodată la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în războaiele napoleoniene? Ne am gîndit vreodată serios că în cruciade au murit oameni? Războiul este o crimă istorică pe care omenirea o acceptă totdeauna după ce a comis o. Naţiunile îşi fac din el un fel de oglindă măritoare: de aceea este el leagănul megalomaniei naţionale şi tot de aceea rezolvă el în primul rînd conflictele naţionale, pe cînd revoluţiile, pe cele sociale: toate războaiele sînt naţionale şi indirect sociale; toate revoluţiile sînt sociale şi indirect naţionale. Atît războiul, cît şi revoluţia sînt făcute de naţiune: dar nu amîndouă plasează naţiunea ca finalitate centrală. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revoluţia este mai universală decît războiul, deşi acesta se desfăşoară şi în afară de cadrul spaţial naţional, pe cînd revoluţia se menţine în interiorul naţiunii. Revoluţiile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depăşesc naţiunea, pe cînd războaiele îşi extrag vitalitatea din imediatul naţional. Pentru ca o revoluţie să fie încoronarea unei naţiuni, ea trebuie anticipată şi pregătită ideologic secole întregi, pe cînd războaiele n au nevoie decît de întorsături şi crize de trecere. De aceea, o naţiune nu poate face decît o singură mare revoluţie, pe cînd războaiele abundă şi se întrec. De unde izvorăsc dimensiunile revoluţiei faţă de războaie? Revoluţia franceză, faţă de războaiele Franţei, este ca soarele faţă de aştri. Acelaşi lucru şi cu Revoluţia rusă, al doilea focar al Europei. În conştiinţa actuală europeană, o singură zi din Revoluţia franceză atîrnă mai greu, prin urmele ce le a lăsat, decît războiul de o sută de ani. O revoluţie întronează o nouă lume de idei şi o nouă structură socială, pe cînd un război intensifică sau slăbeşte sentimentul puterii naţionale, prin cîştig sau pierdere de spaţiu. Revoluţia creează o nouă respiraţie; războiul, un nou ritm. Nu există profeţi ai războaielor şi nimeni nu varsă sîngele pentru vărsarea de sînge care e războiul; revoluţia este anticipată într un profetism frenetic. Există o mistică revoluţionară; n are rost una a războiului. Oamenii se prepară de război, deşi nu l vor; toată lumea dezmoşteniţilor se prepară şi vrea revoluţia. Războiul este o soluţie temporară; altcum nu se explică frecvenţa lui. După fiecare, oamenii s au hotărît să nu mai facă altul. Ei nu şi pun problema să l accepte înainte, ci numai după. Nici unul n a dat vreunei naţiuni o satisfacţie deplină. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi să se ţină lanţ. Cu toate acestea, este incontestabil că războiul ia forme mai drastice şi mai ciudate în manifestările lui. Mor mai mulţi oameni, prăpădul e mai mare. Şi totuşi consecinţele lui sînt mai reduse şi mult mai imediate decît ale revoluţiei. Prin război, o naţiune îşi verifică forţa; dar el nu i creşte sensibil conştiinţa. Prin revoluţie, un neam îşi realizează un sumum de autoconştiinţă. Dar acest lucru nu este central fenomenului revoluţionar, nu i este calitatea lui diferenţială. Aspectul social o caracterizează specific. Prin revoluţie, masele iau conştiinţă de ele însele şi realizează un acces la putere corespondent nivelului acelei conştiinţe. Fără fenomenul maselor, nu se poate înţelege nimic din structura revoluţiei. O revoluţie adevărată trebuie să epuizeze sensul social al unei naţiuni. De aceea, nu este revoluţie aceea care nu modifică esenţial structura socială. Un război poate să modifice raporturile de proprietate pe mai multă vreme decît durata lui, care instaurează arbitrarul. Nu ţine însă deloc de structura războiului o modificare prin sistem. Nedreptăţile şi inegalităţile pot fi mai mari decît înainte. Justiţia socială n a fost niciodată obsesia militarismului. Socialismul are drept să l urască, fără, din păcate, să poată anula realităţile, care îl salvează, dacă nu l justifică. O revoluţie care nu modifică raporturile de proprietate este o mascaradă. Fără un triumf asupra inegalităţilor, revoluţia este un nonsens. Este puţin lucru a face o revoluţie reclamîndu te numai de la un principiu naţional. Revoluţiile se fac în primul rînd pentru mase de către ele însele, şi numai după aceea pentru naţiune. Ridicîndu li se nivelul social, naţiunea este „săltată“ indirect. Revoluţiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferă istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfinţenie criminală, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s a construit o ordine nouă. Răsturnările s au făcut în numele mizeriei şi împotriva ei. O viziune a constanţelor vieţii susţine că mizeria este strîns legată de condiţia omenească şi că eternitatea ei infirmă orice efort revoluţionar. Dar revoluţiile n au alt sens decît să sape edificiul de veacuri al mizeriei, să ruineze templul pe care i l a ridicat imbecilitatea umană. Orice revoluţie îşi are sursa în stomac; dar ea ţinteşte înspre ultimele finalităţi ale spiritului. Omul care trăieşte în mizerie şi n are spirit revoluţionar este ultimul imbecil al pămîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revoluţiilor. Omenirea împărţită între exploatatori şi exploataţi oferă dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroasă. Şi ceea ce este sfîşietor în această situaţie este că s au găsit oameni care să atribuie exploatatorilor calităţi, merite, virtuţi, să le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalţi căderea prin deficienţe. Marii posesori ai acestui Pămînt,care se plictisesc pe cînd alţii îşi şterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toţi mizerabilii globului îi fericesc cu indiferenţa lor. Săracii sînt singura forţă a universului. Ei trebuie să fie proşti sau nebuni, de permit fericirea alături de ei. Oamenii talentaţi şi dotaţi se mistuiesc în mizerie şi boală, capetele productive ale omenirii îşi consumă energia în utopii, pentru ca bogaţii să poată visa. Iar bogaţii cine sînt? Nefericiţi din fericire, sterili şi plictisiţi, emasculaţi şi dezgustători. Lumea este atît de nedrept organizată, încît nu poţi decît înnebuni dacă te gîndeşti la sistemul de repartiţie, la inegalităţile prin sistem ale universului. Dacă justiţia socială ar fi singura mea obsesie, aş fi pierdut. Nu înţeleg cum de există socialişti care sînt numai profeţi şi nu nebuni. Pasiunea de absolut, în viaţa asta meschină, este drumul prăbuşirii. Orice revoltă deschide un abis în care este mai bine să ne aruncăm, decît să ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toţi înţelepţii Pămîntului ar trebui să stea în genunchi în faţa unei singure explozii de revoltă disperată. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea! Nu se poate concepe o modificare esenţială a structurii sociale, fără ideea de justiţie. În orice revoluţie, ideea socialistă este obligatorie. Căci orice revoluţie este obligată faţă de toţi oamenii capabili să trăiască şi dornici de viaţă. Sistemul exploatării în care s a complăcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieţii imensa majoritate a oamenilor. Pe aceştia, religiile i au învăţat doar cum să moară. De mii de ani, dezmoşteniţii şi au construit temple ca să se dezveţe de viaţă. Cursul omenirii, din începuturi şi pînă acum, a descris un semn de întrebare, un pînă cînd?, identic istoriei universale. Şi oare vom muri cu toţii pentru a perfecţiona geometria acelei interogaţii? Dacă instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui să fim mai repede fericiţi, decît să avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea soluţionării. Decît, optimismul nu este niciodată concluzia istoriei. Ce au făcut muritorii, de cînd îi cunoaştem, decît să inventeze raţiuni practice şi abilităţi teoretice, pentru a justifica şi a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însăşi un cerc. S au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu să nu poată viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacă instinctul proprietăţii n ar avea bază atît de adîncă, s ar fi putut atribui atîta perfecţiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s ar fi putut bucura de atîta vază, fără distanţele de oameni şi valori născute din proprietate? Din punctul de vedere al justiţiei sociale, formele pe care le a îmbrăcat instinctul avutului consacră omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderă cu plăcere la ideea de proprietate trebuie să admită, cu nu mai puţină plăcere, împărţirea oamenilor în cele două categorii blestemate: a acelora care au şi acelora care n au. Nu ştiu precis ce s ar putea face împotriva proprietăţii. Un socialism de stat este o formulă mediocră, iar comunismul este prea mecanicist şi mult prea iluzoriu. Colectivismul naţional, care ar da o valoare soluţiilor abstracte prin corectivul concretului naţional, îşi găseşte mai repede o cale printre ireductibile şi antinomii. Proprietatea pare a fi o fatalitate în faţa căreia mă plec cu scîrbă. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfă în revoluţii numai pentru a atenua conflictele cauzate şi exasperate de prezenţa în lume a proprietăţii. Aici rezidă sensul mai adînc al oricărei revoluţii, care o diferenţiază atît de categoric de război. Nu există război social, precum nu există revoluţie… naţională. Faţă de conceptul propriu zis al revoluţiei, care este totdeauna socială, ideea de revoluţie naţională nu poate să însemne o idee nouă, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revoluţie care nu se face în numele unei idei universale, ci se limitează la vreun spaţiu geografic şi istoric se numeşte naţională, pentru a nu zice locală. Este drept că revoluţiile se fac prin naţiune şi că în ele triumfă ideea istorică a unei naţiuni. Decît, pentru ca revoluţia să aibă contururi mari, ideea istorică de la baza ei trebuie să se întindă pe dimensiuni mari. Naţiunile mici nu pot face revoluţii universale, deoarece servesc o idee istorică redusă. Chiar o naţiune cum e cea germană n a putut să şi determine soarta sa ca sens de devenire universală. Orice revoluţie este naţională întru atît întru cît reprezintă o expresie a dorinţei de putere a unei naţiuni. Acest gînd este numai adiacent unei revoluţii. Miezul ei este altul. Neapărat. Franţa, în Revoluţia ei, a atins o culme de autoconştiinţă naţională şi o satisfacţie a puterii naţionale. Dar sensul ultim al Revoluţiei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii eredităţi ce a definit Europa secole întregi. O revoluţie trebuie să suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate ţările, şi să întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte naţiuni. Într o revoluţie pur naţională — adică într o contradictio in adiecto —, un popor se confruntă cu propria lui soartă şi se defineşte numai în raport cu sine şi pentru sine. Este ca şi cum acest gen de revoluţie ar suplini un război victorios, în nici un caz revoluţia. Orice revoluţie naţională este numai o treaptă. Atît Germania, cît şi Italia pot mai mult. Vreau să spun că ele nu caută numai puterea, ci şi un lux inutil, născut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realităţile din care pleacă o revoluţie naţională, cît şi pentru teoria culturilor. Italia nu este o ţară al cărei destin să aibă o rotunjime lăuntrică. O perspectivă transistorică ne o revelează într un ritm de evoluţie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; Renaşterea a fost culmea ei istorică. De ce, politiceşte, a prezentat totuşi caracterele unei ţări de a doua mînă? De ce Italia s a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacă ea era predestinată a fi mare putere, trebuia să braveze iniţial istoria pe toate planurile. Concomitenţa ofensivei caracterizează o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n au făcut secole de evoluţie politică. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n a putut suplini totuşi golurile şi insuficienţele ei politice. Nu există o idee de cultură italiană, deşi există o cultură italiană incomparabilă. Toată lumea păstrează Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revoluţiile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia naţionalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnă că revoluţiilor naţionale trebuie să le urmeze o serie de reforme, dacă nu de revoluţii. Un popor mare face numai o revoluţie mare; un popor mic poate să facă mai multe, care nici una să nu atingă o semnificaţie transistorică. Franţa s a epuizat în Revoluţie. Comuna nu putea să fie decît ratată. Toate încercările Franţei de a se mai realiza revoluţionar au eşuat. Revoluţia cea mare i a fost prea organică pentru ca să mai poată da naştere la altele. Nici nu avea nevoie. O revoluţie reuşită este un izvor care reîmprospătează permanent. Lanţul de mici revoluţii este o hărţuială ce sfîrşeşte într o înfundătură. Revoluţiile naţionale, rămînînd datoare faţă de social, repară, în decurs de decenii, ceea ce un efort revoluţionar săvîrşeşte în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît şi hitlerismul n au modificat fundamental structura socială a ţărilor lor. Ele au dat însă un dinamism naţiunilor, care suplineşte insuficienţele de viziune socială. Revoluţiile naţionale sînt istorie, iar nu politică. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacă fascismul este totuşi minor, faţă de hitlerism, faptul se datoreşte nu numai dimensiunii poporului german, ci şi faptului că, reclamîndu se de la popor, ca sursă originară, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existenţă şi valoare centrală. Mesianismul înfloreşte pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractă a statului. Apoi, Italia suferă de un mare gol istoric, pe care Germania nu l a cunoscut niciodată într o astfel de măsură. De o parte, Revoluţia franceză şi rusă; de cealaltă, italiană şi germană. Diferenţa nu este numai de nuanţă, ci opoziţia lor demarcă o diferenţiere calitativă. Sînt două lumi revoluţionare, dintre care întîile poartă marca autentică a spiritului revoluţionar. Faţă de ideile şi de sîngele pe care le au pretins ele, fascismul şi hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o ţară nerevoluţionară. Tot Weltanschauung/l german îndepărtează pe om de la pasiunea în lumea aparenţelor, în care se desfată spiritul revoluţionar. Metafizica este la antipodul revoluţiei. Italia a avut într o oarecare măsură o tradiţie anarhistă. Dar anarhismul, pentru un revoluţionar pozitiv şi cu spirit politic, este tot aşa de reprobabil ca şi reacţiunea. Căci anarhismul refuză organizaţia, această divinitate a omului politic. Bazîndu se numai pe efortul individual şi pe o viziune anistorică, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fără rădăcini în lume. S ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistă a unei fericiri terestre în afară de orice lege şi formă să trădeze o viziune optimistă. Viziunea finală a istoriei, aşa cum au conceput o anarhiştii, este încîntătoare şi trandafirie. Dar întreb orice om care a văzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilă, atîta înşelare, atîta iluzie şi atîta naivitate? Anarhiştii ar trebui folosiţi în stat ca să păzească aştrii. În acest fel, ar putea deveni şi ei proprietari… De cîte ori mă gîndesc la anarhişti, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiulară a edificiului social este călăul.“ Societatea, cu toate instituţiile ei, reprezintă un organism atît de rigid şi atîta renunţare din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricărei instituţii. Dar ele rezistă, căci doar sînt nervura societăţii. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind o, ai dori să fii papă măcar o secundă pentru siguranţa teoretică în lume, spune că sînt trei încercări la care, dacă rezistă o instituţie, dovedeşte o vitalitate durabilă: silogismul, eşafodul şi epigrama. Cum instituţiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le am recunoaşte prezenţa lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhiştii au împotriva lor pînă şi devenirea, singura care i ar putea legitima metafizic… Ei cred că, după ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viaţă, ei vor să construiască viaţa. Cum de n au observat anarhiştii că au împotriva lor pe toţi oamenii mediocri, adevăraţii regi ai Pămîntului? Proştii au organizat bine viaţa şi au făcut din ea o cetate interzisă spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toată această viaţă mediocră şi eternă, de care ne dezleagă cunoaşterea şi ne îndepărtează tristeţea. O revoltă persistentă, dar meditativă, nu m ar putea face, cu timpul, decît să urăsc pe bogaţi şi să dispreţuiesc pe săraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasă această împărţire, de ce să nu i iertăm pe cei care au şi de ce să nu i scuzăm pe cei care n au? Într o lume de oameni săraci, bogaţii sînt nişte criminali, iar săracii nişte imbecili. Toţi sînt de vină şi nu fac decît, cu mijloace şi pe căi diferite, să mărească dezolarea acestei lumi. Creştinismul a promis săracilor raiul, iar pe bogaţi i a ameninţat cu iadul. Îmi este însă indiferent care şi unde. Bagă i Doamne! laolaltă, poate se vor împăca în împărăţia ta, unde nu vor mai avea — pare se — nimic de împărţit! Iar pe mine, lasă mă pe veci aici jos, doar voi găsi vreun argument să apăr statul de anarhie! — Ce rămîne din România în faţa fenomenului revoluţionar? Precum n am purtat războaie, ci am rezistat la invazii, tot aşa n am făcut revoluţii, ci numai insurecţii. Un popor de răzmeriţe, apăsat de mizerie lăuntrică şi exterioară, fără respiraţie revoluţionară mai amplă. Este mai mult decît semnificativ că Avram Iancu, cea mai simpatică figură revoluţionară a României, s a sfîrşit în melancolie, deznodămînt strălucitor de poet, dar compromiţător pentru un revoluţionar. De altcum, toate mişcările cu caracter revoluţionar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, căci n au avut consecinţe şi n au putut crea o tradiţie revoluţionară. Cine era să facă revoluţie? O ţărănime împotmolită în cea mai sinistră întunecime? Şi împotriva cui? Împotriva celei mai stupide aristocraţii, care n ar fi meritat a fi distrusă nici măcar printr un strop de sînge al ţăranului român. Aristocraţiile sînt în general de origine străină. Decît, neamul românesc a avut nefericirea să fie condus de cel mai superfluu şi mai puţin mesianic dintre popoare, vreau să zic de greci. Neavînd ce face la ei acasă, s au făcut negustori şi aristocraţi în România, spre nefericirea acestui popor. Otto Weininger, în nemaipomenita lui ură împotriva rasei sale, găsea că evreii sînt un popor fără ţinută morală, deoarece n au avut aristocraţie. Obiecţia lui Weininger este nulă cînd te gîndeşti că ei au cucerit lumea şi fără această clasă. Cît despre ţinuta morală, este de remarcat că aristocraţia n a lăsat în conştiinţa popoarelor decît un stil exterior şi nu o atitudine etică bine cristalizată. În tot cazul, aristocraţia noastră este un capitol ruşinos care s a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine creşteam şi noi înlume ca evreii, fără să avem orgoliul stupid al unei aristocraţii nule. Nici măcar vechii noştri boieri nu meritau sacrificiul reacţiunii ţăranilor. Cît despre burghezie, ea a apărut aşa de tîrziu, încît îşi trăieşte şi astăzi epoca ei eroică. Burghezia a fost singurul nostru element revoluţionar. De aceea, liberalismul şi a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu l poţi refuza fără să te dezintegrezi din România modernă. O revoluţie presupune o nelinişte ideologică de cel puţin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în România de multă vreme este o nelinişte naţională, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n a fost lipsită de un anumit dramatism. România nu este coaptă pentru o revoluţie de stil mare; ea pare însă coaptă pentru o mare zguduire naţională şi întruneşte în sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revoluţie naţională. România vrea să ia act de sine însăşi printr o mişcare colectivă, să se definească în autoconştiinţă. În orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili să luptăm pentru o idee universală şi mai cu seamă să creăm una, o revoluţie universalistă ne ar arunca la remorca marilor naţiuni. Ideile bolşevice în mod automat ne ar face colonie rusească, ideologică, la început, şi în urmă politică. Formula universală este soluţia de viaţă şi modul de respiraţie al marilor culturi. Venită din afară, insuflată, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universală. De aceea, revoluţiile naţionale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în voinţa lor de a se menţine diferenţiate în lume. O revoluţie naţională la noi are toate avantajele şi defectele acestui tip de revoluţie. Să ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor naţionaliştilor noştri, la absenţa de viziune economică şi mai cu seamă la credinţa că xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea să fie în clar cu sensul revoluţiei noastre de dreapta, să se gîndească la toate manifestele în care se vorbeşte de lupta împotriva îmbogăţiţilor; niciodată împotriva bogaţilor. Această diferenţă cu aparenţă de nuanţă, dar care se bazează în fond pe o distanţă incomensurabilă, explică de ce o revoluţie naţională nu modifică radical structura socială a unei ţări. Este condamnabil adică numai omul care se îmbogăţeşte sub ochii noştri; acel pe care l am găsit bogat, despre care nu ştim cînd n a avut nimic, a agonisit averea legal. Iată o concepţie dezastruoasă, de natură a ţi provoca o nesfîrşită mîhnire teoretică. Mai are rost să faci o revoluţie pentru aşa puţin şi se poate construi o nouă ordine pe o viziune aşa de aproximativă şi de îndoielnică? De ce vor crede unii din naţionaliştii noştri şi, din păcate, şi ai globului, că înflorirea naţiunii este compatibilă cu inegalităţi sfîşietoare? Naţionalismul a devenit un cuptor în care se dospeşte mizeria. Şi nu era necesar. Toată vina acestor stări nu o poartă decît viziunea îngustă care face din revoluţia naţională o mişcare de elan pur, semnificativă din punct de vedere psihologic, dar irelevantă practic. Să crape indivizii, să triumfe naţiunea? În timp de război, orice nu! este trădare. Dar în timp de pace, dacă alternativa este insurmontabilă, mai bine să crape şi naţiunea şi indivizii. Naţionaliştii vor trebui să şi învingă atîtea şi atîtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei, înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală, în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stînga, internaţionaliste din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atîtor şi atîtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzînd ideea colectivistă, să nu uite că lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s o justifice şi s o consolideze, că naţionalismul, întorcîndu i spatele, sombrează fără scăpare într un vid total.Şi aşa, el este lipsit de armătura teoretică, încît singura ideologie a revoluţiei naţionale este inima. O mişcare naţională, care n a extras din lumea socialistă tot ce este în ea fecund şi viu, n a depăşit patriotismul, care va fi o viziune morală, dar nu e una istorică şi în nici un caz politică. România nu şi va rata momentul său revoluţionar. Dar revoluţia pe care va face o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocrităţii noastre autohtone, dacă nu va da ţării proporţii peste condiţiile ei fireşti, nivelul nostru istoric nu va cunoaşte un salt, şi ca atare revoluţia noastră n a făcut decît să mărească superfluul nostru în lume. Un popor există întru cît constituie o primejdie. După gradul de ameninţare se apreciază capacitatea lui politică. Numai întru cît respiraţia lui este o intervenţie continuă în ritmul universal, trăieşte el cu adevărat. Popoarele prin revoluţii devin primejdii şi mai mari, ajungînd focare de infecţie şi contagiune ideologică. Fericite acele popoare care au reuşit să fie primejdie pentru lume. Avea vom fericirea să devenim primejdie pentru noi înşine? CAP. V Lumea politicului Istoria nu se desfăşoară automat şi nici numai datorită unui impuls originar. Există o necesitate internă, care activează continuu sub toate formele de viaţă şi de cultură. Prin ce mijloace se dezvoltă viaţa istorică propriu zisă? Care este instrumentul ei? Unii au găsit arta, şi au conceput o justificare estetică a istoriei, alţii ştiinţa, şi s au limitat la orizontul pozitivismului. Născociri ale filozofilor şi ale altor iluzionişti, astfel de concepţii n au nici o bază reală. Gînditorii îşi închipuie că mersul lucrurilor are vreo legătură cu avînturile gîndirii sau că s ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualităţii. Cînd citeşti cîte un filozof spiritualist şi l vezi vorbind cu atîta nevinovăţie despre procesul de spiritualizare crescîndă a realului, despre o soluţie finală în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii deschişi printre muritori şi lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubraţii şi cum de este posibilă atîta gingăşie meditativă în creierul şi inimile unor oameni? Filozofii gîndesc ca şi cum pe pămînt n ar exista politica şi oamenii politici, ca şi cum politicul n ar fi un aspect central al vieţii şi instrumentul adevărat al istoriei. O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobează o realitate mult mai mare. Chiar dacă nu există aspect istoric fără un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice şi spirituale nu se face într un echilibru armonic. În omul politic triumfă sîngele. Înseamnă că el nu i în nici un fel o realitate spirituală? Cine ar zice o?! Decît, ea nu i este constitutivă. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substanţă. Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totală ca o încoronare finală a devenirii sînt nedrepte cu politica. Ele o consideră ca o treaptă elementară în evoluţia spiritului, iar nu ca o formă esenţială, constitutivă, a istoriei, paralelă şi coexistentă cu ultimele înălţimi ale spiritului. Politica — înţelegînd atît valorile ei, cît şi pe omul politic — se înrădăcinează în viaţă mult mai profund decît spiritul. Căci politicul exprimă şi serveşte valorile vitale, pe cînd spiritualul creşte în răgazurile vieţii. Concepţia monolineară a istoriei absolutizează un singur principiu, căruia îi sacrifică toate conţinuturile reale şi concrete. Idealismul, ca şi pozitivismul, s a întrecut în a batjocori devenirea. Nu datorită idealismului a înţeles Hegel istoria, ci iraţionalismului, nemărturisit dar prezent în toată viziunea sa. Comparaţi înţelegerea sa istorică perspectivei pozitiviste a lui Comte şi veţi remarca fadoarea teoretică a ultimului şi bogăţia nuanţată a întîiului. Istorie şi iraţionalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie şi raţionalism însă — nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangenţial. Etica, axiologia, raţionalismul determină o lume născută deasupra devenirii, o sferă a spiritului normativ, pe care o răstoarnă de cîte ori poate instabilitatea agresivă a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui transvitale din care îşi extrage anemia, într o regiune străină vieţii şi încearcă să i impună forme, pe care ea le primeşte pentru a le abandona. Valorile, în tendinţa lor de a se autonomiza de viaţă, se constituie în zonă aparte, creîndu şi o bază raţională, pe cea vitală pierzînd o. Astfel, nu există în fond decît o axiologie raţionalistă. Şi etica se simte bine numai pe fundamente raţionaliste. Vitalismul, punînd accentul pe imanenţă, a suprimat dualismul, adică reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegrată în drepturile ei, adică în rosturile ei de a crea şi distruge fără nici o răspundere. Toate viziunile de viaţă care dezvăluie sensul imanent al vieţii atribuie un loc foarte mare politicului. Nu există, după economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care să aibă mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul. Imanentismul lui explică de ce sufletele pline de ardoare religioasă, adică arzînd de dorinţa de a ieşi din lume, l au dispreţuit şi au văzut, cu drept cuvînt, în activitatea politică preocuparea, dar mai ales tentaţia, ce te leagă atît de mult de pasiunile şi vanităţile pămîntului. Între religie şi politică nu este mai multă legătură decît între un sfînt şi un primar. Omul s a simţit totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnă că refuză fericirea… Dacă omul politic este mînat de forţe instinctive şi răspunde unei voci a sîngelui, atunci el nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multe aderenţe la lumea asta, cu atît este mai politic. Cînd într un om se concentrează dorinţe de dominare şi se organizează pentru o ascensiune individuală, dar înspre o finalitate colectivă, ele îl lansează în viaţa politică. Instinctele individuale cele mai rapace şi mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determină configuraţia omului politic. Acei care n au decît instincte tari, fără acest interes obiectiv, nu pot fi niciodată mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atît de stăruitoare, care se pune conştiinţei cetăţenilor obişnuiţi: cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupţi, cu un interes atît de redus pentru treburile cetăţeneşti şi cu atît de mare slăbiciune pentru ei înşişi — această problemă îşi are o explicaţie mult mai simplă decît pare. Sînt anumiţi oameni care au în ei numai un impuls politic, care se dezvoltă şi activează independent de vreo altă finalitate decît el însuşi. Socotelile publice interesează numai ca un cadru al gustului politic. Frecvenţa acestui impuls, ce rămîne în sfera redusă a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toată ploaia de oameni politici pe care i a lansat democraţia aparţine acestui gen de egoişti minori, care aspiră la celebritate pentru ca apoi anonimatul să i înghită şi mai amarnic. Regimul democratic, cu al său sistem parlamentar, dînd posibilitatea fiecărui cetăţean să participe activ la viaţa publică, a dezvoltat latura meschin politică din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost că democraţia a scos la iveală o serie de talente şi, în întreaga lume, doar două trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie să fie prin excelenţă un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n are nici o valoare. Democraţia, admiţînd controlul şi intervenţia din afară în actele şefilor, le anulează orice prestigiu mistic şi i încadrează în rîndul muritorilor, explicîndu le ridicarea numai prin şansă. Fluxul şi refluxul destinelor nu este văzut în funcţie de vreo chemare intrinsecă, ci de accidentul întîmplărilor exterioare. Ultimul om mare al democraţiei a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativă ironie, că el şi a valorificat geniul printr un regim cvasiautoritar, că lumina lui a crescut din umbrele pe care războiul le a întins peste democraţia franceză? Clemenceau a avut toate calităţile marelui dominator: iubire pasionată pentru o comunitate, dar dispreţ faţă de oameni; cinismul forţei; cultul succesului şi al riscului; nici o spaimă în faţa tragediei şi nici un fel de remuşcare. Marii dominatori care au suferit de o problemă etică şi au ratat destinul politic şi istoric. Un Carol al V lea sfîrşeşte la mînăstirea Yuste în Estremadura, într o retragere voluntară. Îndoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urmaşului său, Filip al II lea. Filip al III lea a fost şi mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus ţara de rîpă, au închis o pe vecie gloriei. Îşi închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematică etică sau religioasă? Să lăsăm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar unde i clipa aceea, ca s o izolezi din curgerea vremurilor, în care ei s au gîndit măcar la un strop de sînge vărsat pentru dorinţa lor de glorie şi au regretat petele roşii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de cuceritori. Oamenii politici din toate timpurile se aseamănă mai mult între ei decît contemporanii de instincte şi preocupări diferite. Un şef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decît Beethoven; chiar dacă ultimul l a înţeles mai mult decît merita el. Între Lenin şi Cezar este mai multă afinitate decît între primul şi oricare contemporan… literar. Viziunea tipologică a istoriei ne învaţă că toţi sîntem condamnaţi a fi ceea ce sîntem. Deşi aş fi înclinat a crede că au existat în lume conchistadori ce şi au „mîncat“ instinctele prin tăcerile bibliotecilor, ei n au putut fi însă de rasă, din moment ce şi au greşit calea atît de esenţial. Numai acei oameni apucă pe cărări greşite în viaţă, care n au avut instinctele la înălţimea chemării lor. Cezar nu putea deveni înţelept şi nici Napoleon poet. Sau îşi poate închipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decît… preşedinte. Ceea ce înseamnă că instinctul politic al omului scade pe măsura micşorării ethosului agresiv. Nu poţi fi dotat politiceşte, dacă nu eşti asimilat naiv timpului. Conştiinţa filozofică se naşte din dezintegrarea temporală. Omul politic trăieşte în timp ca într o substanţă. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fără o anumită independenţă faţă de timp, aşa nu se poate acţiona fără o dependenţă de clipele fugare. Perspectiva meditativă se adînceşte de groază în faţa neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstanţialitatea lor. Aspiraţia politică nici n a auzit şi nici n a bănuit vreodată aceste probleme. Pentru adevăratul om politic, timpul este o stîncă. El curge numai pentru gînditori, fiindcă lor, nemaicirculîndu le sîngele, la ce ar mai putea fi atenţi, dacă nu la trecerea timpului? Esenţa apolitică a spiritului… Omul politic n are neapărat nevoie de un „orizont“. El nu se află propriu zis niciodată în faţa principiilor, ci în faţa faptelor. Nici un om politic nu trebuie să treacă un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic. Cultura modernă este bolnavă de teorie. Necesitatea de a găsi o formulă abstractă pentru orice situaţie, de a justifica în gînd toate fărîmăturile realului, a secat energia creatoare şi a răpid omului un simţ rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respiraţiei, a avîntului iraţional de creaţie. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism şi teorie vidă sînt acelaşi lucru. Omul politic şi cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul creaţiei. Amîndoi creează, deşi pe planuri atît de esenţial diferite. Faptul acesta îi separă de omul teoretic, care numai constată; stabileşte relaţii printre relaţii, neaducînd prin existenţa lui nici un plus în lume. Ineficienţa teoriei este de a dreptul deconcertantă. Un efect de mare sinteză teoretică nu echivalează o poezie inspirată sau un cutezător gest politic. Nu există persoană în teorie. Acel domeniu al spiritului, care elimină un patetic al subiectivităţii, este lipsit de farmec şi de atracţie. Conceptul de geniu se aplică cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinită a spiritului o realizează artistul. Întrucît existenţa politică presupune un paroxism al individualităţii şi o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplică şi în sfera politică, istoria prezentîndu ne destule ilustraţii geniale. Este foarte caracteristic că Goethe s a înţeles cu Napoleon; dar n a priceput pe Kant, deşi a admirat pe Hegel fără să l cunoască. „Valorile“ politice sînt servite de la primarul de ţară pînă la cezar. Ei servesc cu forţa ideea de forţă. Se poate recunoaşte aderenţa unui om la spiritul politic după modul în care ştie să introducă elemente politice într un domeniu eterogen politicii. Ignaţiu de Loyola şi Luther sau Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apetenţe politice. Organizatori, animatori, întreprinzători ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cereşti, alimentate de conştiinţa şi obsesia păcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus faţă de oamenii politici că au modificat şi stilul interior de viaţă, iar nu numai cel exterior. Creştinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsătură ciudată va fi ajuns el să se organizeze atît de perfect în lume, să se cristalizeze în instituţii atît de aderente pămîntului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existenţei dincolo, sfîrşeşte prin a se înrădăcina iremediabil aici. Se pare că toate lucrurile mari încep prin a ne desţeleni din pămînt, pentru ca apoi să ne lege şi mai mult de el. Creştinismul şi a trecut examenul posibilităţilor lui terestre prin catolicism, cea mai reuşită realizare istorică a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor şi împăraţilor. Este străin de spiritul politic acel ce nu înţelege sensul papalităţii. Aşa au fost papii de legaţi de deşertăciunile acestei lumi, adică de singurele realităţi, că au apărat prin forţă crucifixul, ca pe o scuză şi nu ca pe o credinţă. Nu este aşa de greu să i înţelegi pe papi. Ei vor apărea la Judecata de apoi alături de perceptori, de oamenii de stat şi de toţi patronii universului. De fapt, bogaţii au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai mulţi pe pămînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Săracii n au conştiinţă politică decît în revoluţie. Căci revoluţia este examenul pe care l dau săracii în faţa istoriei. Care este „virtutea“ politică prin excelenţă, generatoare de dinamism şi mobilul activ al ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, căldicel şi atenuat? Ar fi o reprezentare absurdă. Un animal de pradă, cu instinctele domolite în aparenţă şi cu mult stil în cruzime, este forma cea mai adecvată sub care ni se înfăţişează „bestia“ politică. Precum iubirea este virtutea religioasă prin excelenţă, aşa ura este virtutea esenţială a omului politic. El urăşte, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toţi ceilalţi care nu i aparţin. Cine nu ştie urî cu pasiune n are instinct politic. Dacă nu refuzi cu frenezie pe toţi care nu te urmează, îi vei pierde şi pe cei care i ai. Ura este vitalizantă şi înclin a crede că începi o acţiune politică nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu ţi convine. Definiţia celebră a lui Klausewitz: „războiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie înţeleasă în sensul pe care marxismul i l a dat prin Lenin, legînd războiul de structura unui sistem, ci că politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culminează în explozia războinică. Politicul reprezintă o permanentă structură antinomică, a cărei soluţionare este numai temporară. Vitalitatea politicului derivă din prezenţa continuă, din imanenţa conflictului. Partidul într un stat şi un stat faţă de altul îşi definesc forţa după primejdia şi ameninţarea ce o reprezintă. Nivelul politic se alimentează din capacitatea lor agresivă. Tendinţa oricărei formaţii politice este dominaţia exclusivă. Coexistenţa atîtor grupări şi curente în democraţie este un semn de emasculare generală. De aceea, concurenţa politică fără nici un sens din democraţie îşi are rezolvarea firească şi inevitabilă în dictatură. În orice fel de politică, dictatorială sau democratică, „partizanul“ este totul. Cine se revoltă împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu înţelege nimic din caracterul dramatic al oricărei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democraţie), dar şi pentru un dominator (dictatură), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru adversar. Orice luptă elimină ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricărei politici — nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se măsoară destine, şi nu valori. Triumful este unica valoare. Nu există un idealism politic, ci numai un pragmatism politic. Pentru adevăratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a arătat că orice politică este, în fond, machiavelică. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplică metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intră în domeniul acţiunii este machiavelic. Un om care luptă vrea să triumfe prin orice mijloc: o dată „ajuns“, vrea să se menţină tot aşa. Cine nu procedează la fel se prăbuşeşte. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrifică el totul. Febra omului politic este ura. Unde este luptă, este şi ură. În numele iubirii se poate realiza infinit, cu condiţia ca ura să fie activă împotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de a dreptul înfiorătoare patima pe care a dezlănţuit o creştinismul în începuturile sale. Primii creştini au urît mai mult lumea păgînă decît au iubit împărăţia cerurilor. Sau avalanşa de cîinie declanşată de ideea luptei de clasă, în numele solidarităţii şi a justiţiei! Proletariatul modern este un vulcan de ură, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre putere. Ura este virtutea politică prin excelenţă. Cine susţine contrariul uită că lumea s a divizat în atîtea părţi, nu mai pentru ca să nu dispară ura. Pluralismul este baza metafizică a urii. El este justificarea individuaţiei, fără de care ura este inconceptibilă. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer şi Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuaţiei prin iubirea universală. Fără ură însă, numai înţeleg ce s ar putea petrece pe acest pămînt. Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el îşi creează mai mulţi. Acest lucru este tot aşa de valabil pentru un ministru în democraţie, cît şi pentru un dictator. Complexitatea unei personalităţi trebuie să fie ajutată de o idee nu mai puţin complexă. Un curent de idei are şi care o expresie politică, dacă vrea să fie înregistrat de istorie, trebuie să conţină conflicte în germene şi să le actualizeze pe măsura evoluţiei lui. Evitarea conflictelor este un semn de deficienţă şi de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o criză pentru orice conştiinţă care participă la istorie, care nu este o soluţie directă a celor mai arzătoare probleme ale actualităţii respective — este o agitare de suprafaţă. Dacă politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie să dezlănţuie conflicte echivalente agresivităţii instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul altă semnificaţie decît în alte domenii. O idee politică nu trebuie să fie „adevărată“; nici un control teoretic nu i poate anula eficienţa, dacă ea este fecundă. Ruina sigură a unui om politic ar fi fetişismul temporar al adevărului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul deţine totdeauna un sumum mai mare de adevăr decît adversarul cel mai dotat. Unii teoreticieni reduc esenţa politicului la termenii; duşman — prieten. Concepţia aceasta exprimă fiinţa politicului în formă tranşantă. Valabilitatea ei este totală pentru fenomenul dictaturii, care reprezintă o exasperare a politicului. Orice dictatură este un război camuflat, chiar dacă nu se manifestă în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rînd un război al unui stat cu sine însuşi. Între democraţie şi dictatură este mai întîi o diferenţă de ritm. Pe cînd prima reprezintă o respiraţie comodă, a doua este activă pînă la sufocare. În democraţie statul are un carac Text postat de Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE