FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (IV)
de  Emil Cioran
  CAP. IV
Război și revoluție

Există națiune care să nu fi făcut războaie? Toate națiunile au făcut războaie, chiar dacă unele nu le au vrut și nu le au dorit. Națiunile mari le au voit și le au dorit; acesta este un element în plus care le diferențiază de cele mici. Chestiunea războiului nu trebuie însă privită sub prisma aderenței sau inaderenței mulțimii; un organism național se valorifică într un război oarecum inconștient. Războiul fiind legat de viața națiunilor în mod esențial, oamenii nu pot interveni decît pentru a l amîna, în nici un caz a l evita. Este o teorie mai mult decît stupidă aceea care susține că responsabili de nașterea războaielor au fost totdeauna conducătorii și o castă de interesați. Oare poate crede cineva că toate războaiele care s au dezlănțuit în omenire și au avut originea numai în capriciul prinților, regilor și împăraților? Cine poate crede în războaiele de fantezie individuală sau în cele provocate de aranjamente negustorești? Dacă ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal și iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile și nici o realitate — și a făcut un titlu de glorie din a stabili responsabilități pentru izbucnirea războaielor. Dar pacifismul uită că războiul nu este un fenomen de suprafață, ci angajează măruntaiele unei națiuni. Dacă stătea în posibilitatea oamenilor să l împiedice și să l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viața umanității tinde, fără să aibă, o finalitate etică. Cine amestecă sentimente în considerațiile asupra războiului își complică existența inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici măcar de intervenția divină. Dumnezeu privește războiul.
Puține sînt fenomenele care să dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant că, pe cînd moartea ne face triști, războiul lasă numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivă, o înnebunire lucidă? Moartea se face în noi, pe cînd războiul peste noi.
Cine nu poate accepta războiul ca o condiție fatală a umanității nu i rămîne decît să se omoare. Acela însă, care știe cum merg treburile în lume, își face un loc printre fatalități și așteaptă să fie strîmtorat — la timp — de ele.
Nu se poate concepe devenirea națiunilor fără războaie. Prin ele ajung națiunile la conștiința forței lor și tot prin ele își delimitează conturul în lume. O națiune se verifică prin război. Cu cît poartă mai multe războaie, cu atît își accelerează ritmul de viață. Ahtiată după propria ei realizare, ea își epuizează, prin frecvența războaielor, rezistența vitală. Longevitatea unei națiuni este strîns legată de ritmul ei vital. Războaiele se nasc dintr o tensiune vitală, pe care, la rîndul lor, o măresc. Dar numai în intensitate, nu și în durată. Caută națiunile longevitatea? Cine ar putea o spune?! Sînt însă unele cu destin genial, care scînteiază definitiv și efemer, ca poeții. Ele preferă gloria longevității și sînt necruțătoare cu rezervele lor de viață. Numai culturile mediocre se supraviețuiesc, fiindcă n au trăit niciodată. Dacă Franța îndură o carență și de multă vreme se desfată inconștient în presimțirile decadenței, este că a fost prea nemiloasă cu posibilitățile ei. Un destin grandios te costă mult. Franța a risipit în timpul Revoluției mai multă energie decît România într o mie de ani. Iată diferența dintre istorie și subistorie! Franța este istorie fără timp, conținut pur. Țara care n a ratat nimic. Și apoi, războaiele Franței! Oare se poate mîndri un popor cu așa de puține războaie defensive? Nu este țară care să fi dus mai multe războaie agresive. Și nu există, în fond, decît război agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strălucitor. Atît timp cît un popor n a purtat un război de agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimă o rezervă de forță și un surplus de vitalitate. Un război, pornit din inițiativă proprie și pierdut, este mai glorios decît unul cîștigat prin apărare. Germania a pierdut războiul mondial numai politicește; războiul în sine o onorează mai mult decît pe aliați. Un război de agresiune pleacă fie dintr o simplă neliniște biologică, fie din tendința de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedește foarte puțin; al doilea, tot. Nu există neam care să fi atins universalitatea numai prin forța spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea își dă mîna cu profeția. Nu e bine să ne iluzionăm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu crește din nimic. Dacă Olanda n ar fi fost imperiu — oricît de trecător — cine știe dacă pictura olandeză ar fi luat avîntul pe care l cunoaștem! Condițiile materiale favorabile creează răgazul, din care izvorăște atît spiritul, cît și viciul. Războiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepți de i am epuiza sensul în crimă. Din punct de vedere uman n are nici o scuză; de aceea se face el prin oameni. Sîntem niște biete unelte ale unei mari și sinistre fatalități.
Trebuie să dea de gîndit tuturor pacifiștilor următorul lucru: toate popoarele europene care n au luat parte la războiul mondial au căzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politicește, neutralitatea este un semn de lîncezire și de evadare din arena internațională. Războiul este un examen la care se supun națiunile în fața lumii. Inutil de remarcat că nu rezistă decît popoarele înzestrate. Nu poți cîștiga războaie și nu te poți impune în lume exclusiv prin forța organizată. Istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat verificată care să nu fi creat și o cultură. Forța sau se realizează pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea războaie s au gîndit inițial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colțurile lor de stradă se reazemă războinicul de înțelept. Neamurile care n au tot n au nimic.
Pe timpul cînd atenienii au plănuit expediția de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piață grupulețe care demarcau pe piatră contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetățenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetățenești nu este autentic, ci se hrănește din exaltarea unor șefi, avînd o durată efemeră și menținîndu se doar la suprafață. Numai un popor care poartă în sînge ideea imperialistă poate accepta fără scîrbă armata și războiul. Aviditatea de spațiu și setea de a imprima un stil de cultură altor forme de viață creează într o națiune imperialistă un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît și prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere și dolofan, își preumblă în creier harta lumii și, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul și fantezia, el este reprezentantul inconștient și mediocru al unui gînd care roade și macină națiunea în substanța ei. Imperialismul s a conceput nu numai în palate, ci și la răspîntii. De ce să fim așa de nedrepți cu masele și să credem că ele n au participat niciodată direct la istorie! Se repetă pînă la exasperare de către cercurile socialiste: mulțimile nu vor războiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte și înșelate de guvernanți și exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai complicate și mai triste. Oricît ar concepe omul războiul, dacă faci apel la indivizii izolați ca atare, fiecare va fi în cele din urmă împotriva războiului. Cum se face totuși că el acceptă războiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioasă a mulțimilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu se pe solidarități istorice nebănuite. În fiecare om care pleacă la război, se petrece următorul proces: nu accept războiul, dar îl fac ca națiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de raționalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista națiuni, vor fi și războaie. Nici unul dintre noi nu va vrea să le facă; ele însă se vor face. Națiunea este un fel de abstracțiune vitală, fiindcă ne dă iluzia că este ceva vag, pentru ca, în realitate, să ne strîngă pînă la sufocare.
Pacea universală ar înceta a fi o utopie,dacă s ar putea crede că națiunile sînt o fază tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezența lor în lume nu este deloc încurajantă. De națiune ne leagă tot ceea ce este imediat în noi și teama de vid.
Presupunînd totuși că națiunile ar dispărea, proiectele de pace externă n ar fi oare mai puțin iluzorii? Nu s ar deplasa conflictele pe unități mai mari? De la continente la rase și pînă la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai puțin tragic? Dacă toate națiunile globului ar dezarma, cu excepția uneia de o anvergură mai redusă, pacea lumii ar fi mai periclitată decît oricînd. Națiunile nu se pot ridica toate la același nivel. Înarmările se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede că ele se fac fără voia lor. Faptul că omul a putut cheltui atîta energie pentru invenția atîtor arme, care trebuie să l apere de el însuși, mă face să am o idee precisă despre genul uman. Dacă toate armele acestui univers ar fi distruse fără urmă și ar rămîne un singur revolver, omul s ar simți obligat față de el și, nelăsîndu l în părăginire, istoria s ar repeta de la început.
O națiune, cînd începe să se înarmeze, nu se mai poate opri. Sărăcia și mizeria nu constituie limite ale înarmării. De sute de ani, omenirea privește cerul printr o gaură de tun.
Obstacolul esențial în calea păcii este lupta mărturisită sau secretă pentru hegemonie. Dorința primatului exclusiv este atît de puternică în națiuni, încît pentru ea sînt dispuse să calce orice fel de obligații etice sau internaționale. Se poate concepe că națiunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît să le fie indiferente puterea și dominația? Atîta timp cît istoria va avea la bază un ritm biologic și cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, această neutralitate nu va fi nici posibilă și nici de dorit. O mare națiune se ridică pe dărîmăturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile naționale se scaldă într o mare de sînge, ca toată istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparență, războaiele lui au fost purtate din pasiune pentru război. În realitate, ele reprezintă imperialismul consecutiv fiecărei mari revoluții și satisfacerea dorinței de nelimitată hegemonie a Franței. Napoleon va fi provocat sărăcie și mizerie în Franța; el nu a pus Europa mai puțin în mișcare. Naționalismele europene au avut nevoie de acțiunea lui și de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide să încolțească gîndul hegemoniei și să creeze pluralismul nefast al Europei.
Napoleon, accelerînd ritmul Franței, a accelerat decadența ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania și a făcut țării sale un cadou fatal. Este tragedia istorică a marilor personalități, care, ridicînd națiunile la un nivel anormal de mărire, le pricinuiesc implicit prăbușirea. Tensiunea născută de viziunea cezarismului înalță națiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc și i slăbește pentru mai tîrziu rezistența. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine și în rău, națiunile din făgașul lor.
Ethosul agresiv este un fel de șira spinării a națiunilor. Altcum nu se explică de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o instituție atît de legată de toate formele existenței naționale. Mai mult decît religia și decît templele ei, toate formele statale și au găsit o consacrare în armată. O instituție eternă în măsura în care cele omenești sînt eterne. Așa este omul de puțin spiritualizat, încît, din instituția cea mai puțin spirituală care se poate concepe, și a făcut o axă a vieții lui. Existența permanentă a armatei este o probă definitivă pentru orice antropologie pesimistă. Omenirea nu și poate permite luxul și fanteziile anarhiei.
Dacă am scoate armata din istorie, devenirea universală ar semăna unei lecții de pedagogie. Se vede treaba că toate întîmplările au fost sîngeroase, că tot ce am pățit pînă acum s a născut din fioruri. Petele roșii creează strălucirea istoriei. Durerea este substanța devenirii.
Armata reprezintă teroarea organizată. Sînt însă excepții,care alcătuiesc, la drept vorbind, singura ei scuză. Să ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expedițiile lui Napoleon și la toți soldații acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele care nu reprezintă o idee imperialistă, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Să comparăm ce înseamnă a fi soldat în România și ce înseamnă același lucru în Germania sau Rusia.
Cel mai prost soldat german „serveșteț70 cu ochii ațintiți peste graniță, cu conștiința că el este un element al unei mari plămădiri viitoare. El știe că Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilă fără sacrificiul lui. El trăiește mondial problemele țării lui. A ști că vei pleca odată într o parte a lumii, că existența este legitimată de cuceriri viitoare fixează un conținut ideologic armatei, un sens vast și ca atare justifică rigorile inumane ale disciplinei. Funcția principală a soldatului este să atace, nu să apere. Idealurile defensive golesc armata de orice conținut. Numai țările minore poartă războaie de apărare.
Politica expansionistă a Germaniei împrumută soldatului un orgoliu care, dacă e dezgustător și inuman, nu este mai puțin o forță propulsivă. În Rusia, soldatul servește real o țară; dar, în conștiința lui, el luptă pentru o ideologie cu caracter universal. Neapărat că sub bolșevism se ascunde dorința de hegemonie universală a Rusiei; el trăiește însă un universalism ideologic, pe care va trebui să l impună cu forța. Ce deosebire între un soldat care jură pe patrie, numai, și unul care se leagă prin jurămînt să fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume!
Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Astăzi, vitejia fără o conștiință universală este o barbarie neinteresantă.
Și acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vină bietul că România n are nici un ideal, că dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toată respirația ei de o mie de ani? El aude doar atît: să ne apărăm granițele. Și nici n ar putea auzi mai mult. Căci România și a identificat idealul cu o stare de fapt: granițele ei materiale și morale. România este; atîta i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a răspîndit în toate conștiințele acceptarea ei proprie.
Nu că România ar trebui să mîngîie visul explicit al cuceririi țărilor din jurul ei — e prea domoală pentru a putea concepe asemenea absurdități —, dar faptul că ea nu cultivă cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltător și revelator pentru carența ei. Armata noastră nu servește decît un principiu de apărare și nu se mișcă în numele nici unei idei. Ca și statul, ea este excentrică națiunii; o servește automat, fără participare și fără dinamism. Funcțiile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe căi înspre nimic.
Lucrurile își au buna lor tradiție. Să ne gîndim numai la războaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai războaie de apărare, am rezistat numai la invazii. Așa am fost de neîmpliniți în rosturile noastre, încît nici măcar o dată n am putut concepe o afirmare agresivă sau un presentiment imperialist. În războiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne aparținea; ne am cucerit. El n a fost totuși un război de inițiativă națională, deoarece în el am fost atrași. Sentimentul puterii nu ți l dă decît războiul de provocare. Inițiativa războinică este totul. O națiune care începe un război, care se mîndrește a fi sursă de conflagrațiune, rezistă prin orgoliul și automatismul agresiunii. O națiune imperialistă este totdeauna tare. Și e imperialistă o națiune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s a ridicat în numele umanității. S a rezolvat vreodată problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivă, mila a creat săracii, i a înmulțit. Prezența ei în lume este cauza cerșetoriei. Acei săraci care au înțeles că pot trăi ca paraziți ai milei au renunțat la sărăcie și s au făcut cerșetori.
Săracii au obținut avantaje numai întru cît s au putut constitui în grup și alcătui astfel o amenințare. Muncitorimea modernă, dacă nu este exploatată pînă la epuizare, faptul nu se datorește milei și umanității, ci forței pe care o prezintă ea. Exploatatorii știu că exploatații sînt o forță mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inerția oamenilor săraci, se bucură a înflori pe mizeria lor. Jecmăniții sînt baza tuturor statelor: cum de n au înțeles ei că n au decît un pas pînă la a deveni autoritate? Creștinismul a adus justificarea teologică a sărăciei și mizeriei; el a consacrat condiția săracilor și a binecuvîntat o.Creînd mîndria de a fi sărac, a compromis ființa pe vecie. El n a reabilitat omul, cu toate că ne a declarat pe toți — mai mult sau mai puțin — fii ai lui Dumnezeu…
Se spune: este imoral să susții dreptul forței și al oamenilor tari. Decît, se uită că acestora nu le opunem lumea anonimă a dezmoșteniților care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai pămîntului care nu vor să fie tari. Există cu adevărat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionați ai căderilor și ai periferiei. Ratații nu merită nici o considerație. Un bogat ratat se numește imbecil; un sărac ratat, cerșetor.
Lumea exploataților, devenită odată conștientă de forța ei, nu mai poate fi integrată în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivă, trebuie să i se atribuie toate calitățile forței în devenire. În lupta socială, sînt mai slabi acei care dețin puterea fără să aibă echivalentul vitalității,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potențial mai tari. Rostul revoluției este permeabilitatea socială. Sfărîmîndu se ierarhia rigidă și artificială, înmorțită de o clasă epuizată, accesul la putere al formelor primare dezvoltă singura împrospătare posibilă a societății.
Între popoare, lupta dintre tari și „slabi“ ia forme și mai dramatice. Există popoare puternice a căror forță e consacrată, cu instinctele agresive verificate, și care și au înfăptuit într o anumită măsură rosturile lor ideale. Sincere și consecvente misiunii lor, ele au călcat în picioare tot ce s a opus expansiunii și dorinței lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de forță și sînt mîndre de libertatea pe care le o garantează ea.
Față de cine își exercită ele dreptul celui mai tare?
Sînt popoare care se abandonează cursului istoriei, fără să intervină efectiv și original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea să trăiască liniștit și comod, să viețuiască și să moară în pace, netulburate de nimeni. Se înșală însă rău cînd cred că, dacă le lipsește tulburarea demonului lăuntric, lumea înconjurătoare le va lăsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivă. Neamurile fără istorie, adică fără demon lăuntric, au o direcție întunecată din orizont: politica externă. Ele trăiesc sub presiunea unei amenințări continue și gustă libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor să fie tari. Și de aceea, istoria este neîndurată cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea și umili. Neamurile slabe n au destin; de aceea, viața lor este o cădere inevitabilă, care nu inspiră nici un fel de regret. Războaiele pe care le pierd sînt în ordinea firească a lucrurilor, iar poporul învingător n are să și facă remușcări de excesul său de forță.
Războiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlănțuie între un popor învechit în forță, ce dispune de toate abilitățile puterii și ale perfidiei rezultate din putere, și un popor în ascensiune, care vrea să devină puternic. În acest caz, nu se mai încrucișează săbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a căror dispariție nu este o pierdere, ci alcătuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptă între națiuni puternice și între națiuni slabe, ci între națiuni tari și mai puțin tari. Inegalitățile în sînul puterii determină variațiile istorice. A nu fi la același nivel, în cadrul aceleiași valori, dă naștere la fricțiuni și neînțelegeri. Lupta pentru hegemonie numai așa are un sens. O națiune nu devine mare afirmîndu și superioritatea față de altele mici și neimportante. Sursa de mărire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferența minimă de forță, care face din plusul uneia și nimbul său. Istoria este o luptă de forțe, în cel mai general sens: forțe materiale, spirituale, biologice. N are semnificație decît conceptul total al forței, adică expansiunea nelimitată pe toate planurile. Războiul ar fi o prostie — adică mai puțin decît este, el fiind o crimă esențial㠗 dacă n ar implica ideea totală a forței. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: războaiele determină răspîntiile istoriei, precum revoluțiile, culmile.
Cred că nu este om care să nu lupte cu toate sentimentele împotriva războiului: dar, tot așa, nu cred să fie vreunul care să nu i recunoască fatalitatea. Teoretic, nu este așa de ușor să fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacă atitudinea abstractă ar avea vreo eficacitate practică. Dacă aș ști că de aș striga toată viața zi și noapte împotriva lui el ar fi mai puțin, aș deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în fața tristelor fatalități umane, mi e rușine să fiu pacifist. Să presupunem că ar sta în puterile omului să termine odată cu războiul. Ar putea el să renunțe la orgoliul care însoțește fiece război? Își poate închipui cineva satisfacții mai mari ca acelea care însoțesc o declarație de război sau o pace victorioasă? Succesul într un război ne face să uităm totul. Dar nu numai atît. Orice război intră în memoria normală a omului. Ne am gîndit vreunul vreodată la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în războaiele napoleoniene? Ne am gîndit vreodată serios că în cruciade au murit oameni? Războiul este o crimă istorică pe care omenirea o acceptă totdeauna după ce a comis o. Națiunile își fac din el un fel de oglindă măritoare: de aceea este el leagănul megalomaniei naționale și tot de aceea rezolvă el în primul rînd conflictele naționale, pe cînd revoluțiile, pe cele sociale: toate războaiele sînt naționale și indirect sociale; toate revoluțiile sînt sociale și indirect naționale.

Atît războiul, cît și revoluția sînt făcute de națiune: dar nu amîndouă plasează națiunea ca finalitate centrală. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revoluția este mai universală decît războiul, deși acesta se desfășoară și în afară de cadrul spațial național, pe cînd revoluția se menține în interiorul națiunii. Revoluțiile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depășesc națiunea, pe cînd războaiele își extrag vitalitatea din imediatul național.
Pentru ca o revoluție să fie încoronarea unei națiuni, ea trebuie anticipată și pregătită ideologic secole întregi, pe cînd războaiele n au nevoie decît de întorsături și crize de trecere. De aceea, o națiune nu poate face decît o singură mare revoluție, pe cînd războaiele abundă și se întrec. De unde izvorăsc dimensiunile revoluției față de războaie? Revoluția franceză, față de războaiele Franței, este ca soarele față de aștri. Același lucru și cu Revoluția rusă, al doilea focar al Europei. În conștiința actuală europeană, o singură zi din Revoluția franceză atîrnă mai greu, prin urmele ce le a lăsat, decît războiul de o sută de ani. O revoluție întronează o nouă lume de idei și o nouă structură socială, pe cînd un război intensifică sau slăbește sentimentul puterii naționale, prin cîștig sau pierdere de spațiu. Revoluția creează o nouă respirație; războiul, un nou ritm.
Nu există profeți ai războaielor și nimeni nu varsă sîngele pentru vărsarea de sînge care e războiul; revoluția este anticipată într un profetism frenetic. Există o mistică revoluționară; n are rost una a războiului. Oamenii se prepară de război, deși nu l vor; toată lumea dezmoșteniților se prepară și vrea revoluția. Războiul este o soluție temporară; altcum nu se explică frecvența lui. După fiecare, oamenii s au hotărît să nu mai facă altul. Ei nu și pun problema să l accepte înainte, ci numai după. Nici unul n a dat vreunei națiuni o satisfacție deplină. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi să se țină lanț.
Cu toate acestea, este incontestabil că războiul ia forme mai drastice și mai ciudate în manifestările lui. Mor mai mulți oameni, prăpădul e mai mare. Și totuși consecințele lui sînt mai reduse și mult mai imediate decît ale revoluției.
Prin război, o națiune își verifică forța; dar el nu i crește sensibil conștiința. Prin revoluție, un neam își realizează un sumum de autoconștiință. Dar acest lucru nu este central fenomenului revoluționar, nu i este calitatea lui diferențială. Aspectul social o caracterizează specific. Prin revoluție, masele iau conștiință de ele însele și realizează un acces la putere corespondent nivelului acelei conștiințe. Fără fenomenul maselor, nu se poate înțelege nimic din structura revoluției.
O revoluție adevărată trebuie să epuizeze sensul social al unei națiuni. De aceea, nu este revoluție aceea care nu modifică esențial structura socială.
Un război poate să modifice raporturile de proprietate pe mai multă vreme decît durata lui, care instaurează arbitrarul. Nu ține însă deloc de structura războiului o modificare prin sistem. Nedreptățile și inegalitățile pot fi mai mari decît înainte. Justiția socială n a fost niciodată obsesia militarismului. Socialismul are drept să l urască, fără, din păcate, să poată anula realitățile, care îl salvează, dacă nu l justifică.
O revoluție care nu modifică raporturile de proprietate este o mascaradă. Fără un triumf asupra inegalităților, revoluția este un nonsens. Este puțin lucru a face o revoluție reclamîndu te numai de la un principiu național. Revoluțiile se fac în primul rînd pentru mase de către ele însele, și numai după aceea pentru națiune. Ridicîndu li se nivelul social, națiunea este „săltat㓠indirect.
Revoluțiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferă istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfințenie criminală, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s a construit o ordine nouă. Răsturnările s au făcut în numele mizeriei și împotriva ei. O viziune a constanțelor vieții susține că mizeria este strîns legată de condiția omenească și că eternitatea ei infirmă orice efort revoluționar. Dar revoluțiile n au alt sens decît să sape edificiul de veacuri al mizeriei, să ruineze templul pe care i l a ridicat imbecilitatea umană. Orice revoluție își are sursa în stomac; dar ea țintește înspre ultimele finalități ale spiritului. Omul care trăiește în mizerie și n are spirit revoluționar este ultimul imbecil al pămîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revoluțiilor.
Omenirea împărțită între exploatatori și exploatați oferă dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroasă. Și ceea ce este sfîșietor în această situație este că s au găsit oameni care să atribuie exploatatorilor calități, merite, virtuți, să le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalți căderea prin deficiențe.
Marii posesori ai acestui Pămînt,care se plictisesc pe cînd alții își șterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toți mizerabilii globului îi fericesc cu indiferența lor. Săracii sînt singura forță a universului. Ei trebuie să fie proști sau nebuni, de permit fericirea alături de ei.
Oamenii talentați și dotați se mistuiesc în mizerie și boală, capetele productive ale omenirii își consumă energia în utopii, pentru ca bogații să poată visa. Iar bogații cine sînt? Nefericiți din fericire, sterili și plictisiți, emasculați și dezgustători. Lumea este atît de nedrept organizată, încît nu poți decît înnebuni dacă te gîndești la sistemul de repartiție, la inegalitățile prin sistem ale universului. Dacă justiția socială ar fi singura mea obsesie, aș fi pierdut. Nu înțeleg cum de există socialiști care sînt numai profeți și nu nebuni.
Pasiunea de absolut, în viața asta meschină, este drumul prăbușirii. Orice revoltă deschide un abis în care este mai bine să ne aruncăm, decît să ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toți înțelepții Pămîntului ar trebui să stea în genunchi în fața unei singure explozii de revoltă disperată. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
Nu se poate concepe o modificare esențială a structurii sociale, fără ideea de justiție. În orice revoluție, ideea socialistă este obligatorie. Căci orice revoluție este obligată față de toți oamenii capabili să trăiască și dornici de viață. Sistemul exploatării în care s a complăcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieții imensa majoritate a oamenilor. Pe aceștia, religiile i au învățat doar cum să moară. De mii de ani, dezmoșteniții și au construit temple ca să se dezvețe de viață. Cursul omenirii, din începuturi și pînă acum, a descris un semn de întrebare, un pînă cînd?, identic istoriei universale. Și oare vom muri cu toții pentru a perfecționa geometria acelei interogații? Dacă instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui să fim mai repede fericiți, decît să avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea soluționării. Decît, optimismul nu este niciodată concluzia istoriei.
Ce au făcut muritorii, de cînd îi cunoaștem, decît să inventeze rațiuni practice și abilități teoretice, pentru a justifica și a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însăși un cerc. S au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu să nu poată viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacă instinctul proprietății n ar avea bază atît de adîncă, s ar fi putut atribui atîta perfecțiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s ar fi putut bucura de atîta vază, fără distanțele de oameni și valori născute din proprietate?
Din punctul de vedere al justiției sociale, formele pe care le a îmbrăcat instinctul avutului consacră omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderă cu plăcere la ideea de proprietate trebuie să admită, cu nu mai puțină plăcere, împărțirea oamenilor în cele două categorii blestemate: a acelora care au și acelora care n au.
Nu știu precis ce s ar putea face împotriva proprietății. Un socialism de stat este o formulă mediocră, iar comunismul este prea mecanicist și mult prea iluzoriu. Colectivismul național, care ar da o valoare soluțiilor abstracte prin corectivul concretului național, își găsește mai repede o cale printre ireductibile și antinomii.
Proprietatea pare a fi o fatalitate în fața căreia mă plec cu scîrbă. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfă în revoluții numai pentru a atenua conflictele cauzate și exasperate de prezența în lume a proprietății. Aici rezidă sensul mai adînc al oricărei revoluții, care o diferențiază atît de categoric de război. Nu există război social, precum nu există revoluție… națională. Față de conceptul propriu zis al revoluției, care este totdeauna socială, ideea de revoluție națională nu poate să însemne o idee nouă, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revoluție care nu se face în numele unei idei universale, ci se limitează la vreun spațiu geografic și istoric se numește națională, pentru a nu zice locală. Este drept că revoluțiile se fac prin națiune și că în ele triumfă ideea istorică a unei națiuni. Decît, pentru ca revoluția să aibă contururi mari, ideea istorică de la baza ei trebuie să se întindă pe dimensiuni mari. Națiunile mici nu pot face revoluții universale, deoarece servesc o idee istorică redusă. Chiar o națiune cum e cea germană n a putut să și determine soarta sa ca sens de devenire universală. Orice revoluție este națională întru atît întru cît reprezintă o expresie a dorinței de putere a unei națiuni. Acest gînd este numai adiacent unei revoluții. Miezul ei este altul. Neapărat. Franța, în Revoluția ei, a atins o culme de autoconștiință națională și o satisfacție a puterii naționale. Dar sensul ultim al Revoluției a fost lichidarea lumii feudale, a întregii eredități ce a definit Europa secole întregi. O revoluție trebuie să suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate țările, și să întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte națiuni.
Într o revoluție pur național㠗 adică într o contradictio in adiecto —, un popor se confruntă cu propria lui soartă și se definește numai în raport cu sine și pentru sine. Este ca și cum acest gen de revoluție ar suplini un război victorios, în nici un caz revoluția. Orice revoluție națională este numai o treaptă. Atît Germania, cît și Italia pot mai mult. Vreau să spun că ele nu caută numai puterea, ci și un lux inutil, născut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realitățile din care pleacă o revoluție națională, cît și pentru teoria culturilor.
Italia nu este o țară al cărei destin să aibă o rotunjime lăuntrică. O perspectivă transistorică ne o revelează într un ritm de evoluție unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; Renașterea a fost culmea ei istorică. De ce, politicește, a prezentat totuși caracterele unei țări de a doua mînă? De ce Italia s a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacă ea era predestinată a fi mare putere, trebuia să braveze inițial istoria pe toate planurile. Concomitența ofensivei caracterizează o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n au făcut secole de evoluție politică. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n a putut suplini totuși golurile și insuficiențele ei politice. Nu există o idee de cultură italiană, deși există o cultură italiană incomparabilă. Toată lumea păstrează Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revoluțiile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia naționalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnă că revoluțiilor naționale trebuie să le urmeze o serie de reforme, dacă nu de revoluții. Un popor mare face numai o revoluție mare; un popor mic poate să facă mai multe, care nici una să nu atingă o semnificație transistorică. Franța s a epuizat în Revoluție. Comuna nu putea să fie decît ratată. Toate încercările Franței de a se mai realiza revoluționar au eșuat. Revoluția cea mare i a fost prea organică pentru ca să mai poată da naștere la altele. Nici nu avea nevoie. O revoluție reușită este un izvor care reîmprospătează permanent. Lanțul de mici revoluții este o hărțuială ce sfîrșește într o înfundătură.
Revoluțiile naționale, rămînînd datoare față de social, repară, în decurs de decenii, ceea ce un efort revoluționar săvîrșește în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît și hitlerismul n au modificat fundamental structura socială a țărilor lor. Ele au dat însă un dinamism națiunilor, care suplinește insuficiențele de viziune socială. Revoluțiile naționale sînt istorie, iar nu politică. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacă fascismul este totuși minor, față de hitlerism, faptul se datorește nu numai dimensiunii poporului german, ci și faptului că, reclamîndu se de la popor, ca sursă originară, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existență și valoare centrală. Mesianismul înflorește pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractă a statului. Apoi, Italia suferă de un mare gol istoric, pe care Germania nu l a cunoscut niciodată într o astfel de măsură.
De o parte, Revoluția franceză și rusă; de cealaltă, italiană și germană. Diferența nu este numai de nuanță, ci opoziția lor demarcă o diferențiere calitativă. Sînt două lumi revoluționare, dintre care întîile poartă marca autentică a spiritului revoluționar. Față de ideile și de sîngele pe care le au pretins ele, fascismul și hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o țară nerevoluționară. Tot Weltanschauung/l german îndepărtează pe om de la pasiunea în lumea aparențelor, în care se desfată spiritul revoluționar. Metafizica este la antipodul revoluției. Italia a avut într o oarecare măsură o tradiție anarhistă. Dar anarhismul, pentru un revoluționar pozitiv și cu spirit politic, este tot așa de reprobabil ca și reacțiunea. Căci anarhismul refuză organizația, această divinitate a omului politic. Bazîndu se numai pe efortul individual și pe o viziune anistorică, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fără rădăcini în lume. S ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistă a unei fericiri terestre în afară de orice lege și formă să trădeze o viziune optimistă. Viziunea finală a istoriei, așa cum au conceput o anarhiștii, este încîntătoare și trandafirie. Dar întreb orice om care a văzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilă, atîta înșelare, atîta iluzie și atîta naivitate? Anarhiștii ar trebui folosiți în stat ca să păzească aștrii. În acest fel, ar putea deveni și ei proprietari…
De cîte ori mă gîndesc la anarhiști, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiulară a edificiului social este călăul.“ Societatea, cu toate instituțiile ei, reprezintă un organism atît de rigid și atîta renunțare din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricărei instituții. Dar ele rezistă, căci doar sînt nervura societății. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind o, ai dori să fii papă măcar o secundă pentru siguranța teoretică în lume, spune că sînt trei încercări la care, dacă rezistă o instituție, dovedește o vitalitate durabilă: silogismul, eșafodul și epigrama. Cum instituțiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le am recunoaște prezența lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhiștii au împotriva lor pînă și devenirea, singura care i ar putea legitima metafizic… Ei cred că, după ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viață, ei vor să construiască viața. Cum de n au observat anarhiștii că au împotriva lor pe toți oamenii mediocri, adevărații regi ai Pămîntului? Proștii au organizat bine viața și au făcut din ea o cetate interzisă spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toată această viață mediocră și eternă, de care ne dezleagă cunoașterea și ne îndepărtează tristețea.
O revoltă persistentă, dar meditativă, nu m ar putea face, cu timpul, decît să urăsc pe bogați și să disprețuiesc pe săraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasă această împărțire, de ce să nu i iertăm pe cei care au și de ce să nu i scuzăm pe cei care n au? Într o lume de oameni săraci, bogații sînt niște criminali, iar săracii niște imbecili. Toți sînt de vină și nu fac decît, cu mijloace și pe căi diferite, să mărească dezolarea acestei lumi. Creștinismul a promis săracilor raiul, iar pe bogați i a amenințat cu iadul. Îmi este însă indiferent care și unde. Bagă i Doamne! laolaltă, poate se vor împăca în împărăția ta, unde nu vor mai avea — pare se — nimic de împărțit! Iar pe mine, lasă mă pe veci aici jos, doar voi găsi vreun argument să apăr statul de anarhie!

— Ce rămîne din România în fața fenomenului revoluționar? Precum n am purtat războaie, ci am rezistat la invazii, tot așa n am făcut revoluții, ci numai insurecții. Un popor de răzmerițe, apăsat de mizerie lăuntrică și exterioară, fără respirație revoluționară mai amplă. Este mai mult decît semnificativ că Avram Iancu, cea mai simpatică figură revoluționară a României, s a sfîrșit în melancolie, deznodămînt strălucitor de poet, dar compromițător pentru un revoluționar. De altcum, toate mișcările cu caracter revoluționar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, căci n au avut consecințe și n au putut crea o tradiție revoluționară. Cine era să facă revoluție? O țărănime împotmolită în cea mai sinistră întunecime? Și împotriva cui? Împotriva celei mai stupide aristocrații, care n ar fi meritat a fi distrusă nici măcar printr un strop de sînge al țăranului român. Aristocrațiile sînt în general de origine străină. Decît, neamul românesc a avut nefericirea să fie condus de cel mai superfluu și mai puțin mesianic dintre popoare, vreau să zic de greci. Neavînd ce face la ei acasă, s au făcut negustori și aristocrați în România, spre nefericirea acestui popor.
Otto Weininger, în nemaipomenita lui ură împotriva rasei sale, găsea că evreii sînt un popor fără ținută morală, deoarece n au avut aristocrație. Obiecția lui Weininger este nulă cînd te gîndești că ei au cucerit lumea și fără această clasă. Cît despre ținuta morală, este de remarcat că aristocrația n a lăsat în conștiința popoarelor decît un stil exterior și nu o atitudine etică bine cristalizată. În tot cazul, aristocrația noastră este un capitol rușinos care s a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine creșteam și noi înlume ca evreii, fără să avem orgoliul stupid al unei aristocrații nule. Nici măcar vechii noștri boieri nu meritau sacrificiul reacțiunii țăranilor. Cît despre burghezie, ea a apărut așa de tîrziu, încît își trăiește și astăzi epoca ei eroică. Burghezia a fost singurul nostru element revoluționar. De aceea, liberalismul și a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu l poți refuza fără să te dezintegrezi din România modernă.
O revoluție presupune o neliniște ideologică de cel puțin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în România de multă vreme este o neliniște națională, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n a fost lipsită de un anumit dramatism. România nu este coaptă pentru o revoluție de stil mare; ea pare însă coaptă pentru o mare zguduire națională și întrunește în sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revoluție națională. România vrea să ia act de sine însăși printr o mișcare colectivă, să se definească în autoconștiință. În orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili să luptăm pentru o idee universală și mai cu seamă să creăm una, o revoluție universalistă ne ar arunca la remorca marilor națiuni. Ideile bolșevice în mod automat ne ar face colonie rusească, ideologică, la început, și în urmă politică. Formula universală este soluția de viață și modul de respirație al marilor culturi. Venită din afară, insuflată, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universală. De aceea, revoluțiile naționale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în voința lor de a se menține diferențiate în lume.
O revoluție națională la noi are toate avantajele și defectele acestui tip de revoluție. Să ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor naționaliștilor noștri, la absența de viziune economică și mai cu seamă la credința că xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea să fie în clar cu sensul revoluției noastre de dreapta, să se gîndească la toate manifestele în care se vorbește de lupta împotriva îmbogățiților; niciodată împotriva bogaților. Această diferență cu aparență de nuanță, dar care se bazează în fond pe o distanță incomensurabilă, explică de ce o revoluție națională nu modifică radical structura socială a unei țări. Este condamnabil adică numai omul care se îmbogățește sub ochii noștri; acel pe care l am găsit bogat, despre care nu știm cînd n a avut nimic, a agonisit averea legal. Iată o concepție dezastruoasă, de natură a ți provoca o nesfîrșită mîhnire teoretică. Mai are rost să faci o revoluție pentru așa puțin și se poate construi o nouă ordine pe o viziune așa de aproximativă și de îndoielnică? De ce vor crede unii din naționaliștii noștri și, din păcate, și ai globului, că înflorirea națiunii este compatibilă cu inegalități sfîșietoare? Naționalismul a devenit un cuptor în care se dospește mizeria. Și nu era necesar.
Toată vina acestor stări nu o poartă decît viziunea îngustă care face din revoluția națională o mișcare de elan pur, semnificativă din punct de vedere psihologic, dar irelevantă practic. Să crape indivizii, să triumfe națiunea? În timp de război, orice nu! este trădare. Dar în timp de pace, dacă alternativa este insurmontabilă, mai bine să crape și națiunea și indivizii.
Naționaliștii vor trebui să și învingă atîtea și atîtea prejudecăți și să înțeleagă că nu și pot face o apariție onorabilă în fața istoriei, înainte de a fi găsit o ieșire din situația teoretică paradoxală, în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea națională. Contrariul îl susțin curentele de stînga, internaționaliste din o mie și una de interese, precum și inconștiența atîtor și atîtor naționaliști. Aceștia din urmă, refuzînd ideea colectivistă, să nu uite că lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s o justifice și s o consolideze, că naționalismul, întorcîndu i spatele, sombrează fără scăpare într un vid total.Și așa, el este lipsit de armătura teoretică, încît singura ideologie a revoluției naționale este inima.
O mișcare națională, care n a extras din lumea socialistă tot ce este în ea fecund și viu, n a depășit patriotismul, care va fi o viziune morală, dar nu e una istorică și în nici un caz politică.
România nu și va rata momentul său revoluționar. Dar revoluția pe care va face o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocrității noastre autohtone, dacă nu va da țării proporții peste condițiile ei firești, nivelul nostru istoric nu va cunoaște un salt, și ca atare revoluția noastră n a făcut decît să mărească superfluul nostru în lume.
Un popor există întru cît constituie o primejdie. După gradul de amenințare se apreciază capacitatea lui politică. Numai întru cît respirația lui este o intervenție continuă în ritmul universal, trăiește el cu adevărat. Popoarele prin revoluții devin primejdii și mai mari, ajungînd focare de infecție și contagiune ideologică.
Fericite acele popoare care au reușit să fie primejdie pentru lume. Avea vom fericirea să devenim primejdie pentru noi înșine?


CAP. V
Lumea politicului
Istoria nu se desfășoară automat și nici numai datorită unui impuls originar. Există o necesitate internă, care activează continuu sub toate formele de viață și de cultură. Prin ce mijloace se dezvoltă viața istorică propriu zisă? Care este instrumentul ei? Unii au găsit arta, și au conceput o justificare estetică a istoriei, alții știința, și s au limitat la orizontul pozitivismului. Născociri ale filozofilor și ale altor iluzioniști, astfel de concepții n au nici o bază reală. Gînditorii își închipuie că mersul lucrurilor are vreo legătură cu avînturile gîndirii sau că s ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualității. Cînd citești cîte un filozof spiritualist și l vezi vorbind cu atîta nevinovăție despre procesul de spiritualizare crescîndă a realului, despre o soluție finală în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii deschiși printre muritori și lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubrații și cum de este posibilă atîta gingășie meditativă în creierul și inimile unor oameni?
Filozofii gîndesc ca și cum pe pămînt n ar exista politica și oamenii politici, ca și cum politicul n ar fi un aspect central al vieții și instrumentul adevărat al istoriei.
O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobează o realitate mult mai mare. Chiar dacă nu există aspect istoric fără un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice și spirituale nu se face într un echilibru armonic. În omul politic triumfă sîngele. Înseamnă că el nu i în nici un fel o realitate spirituală? Cine ar zice o?! Decît, ea nu i este constitutivă. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substanță.
Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totală ca o încoronare finală a devenirii sînt nedrepte cu politica. Ele o consideră ca o treaptă elementară în evoluția spiritului, iar nu ca o formă esențială, constitutivă, a istoriei, paralelă și coexistentă cu ultimele înălțimi ale spiritului. Politica — înțelegînd atît valorile ei, cît și pe omul politic — se înrădăcinează în viață mult mai profund decît spiritul. Căci politicul exprimă și servește valorile vitale, pe cînd spiritualul crește în răgazurile vieții.
Concepția monolineară a istoriei absolutizează un singur principiu, căruia îi sacrifică toate conținuturile reale și concrete. Idealismul, ca și pozitivismul, s a întrecut în a batjocori devenirea. Nu datorită idealismului a înțeles Hegel istoria, ci iraționalismului, nemărturisit dar prezent în toată viziunea sa. Comparați înțelegerea sa istorică perspectivei pozitiviste a lui Comte și veți remarca fadoarea teoretică a ultimului și bogăția nuanțată a întîiului.
Istorie și iraționalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie și raționalism îns㠗 nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangențial. Etica, axiologia, raționalismul determină o lume născută deasupra devenirii, o sferă a spiritului normativ, pe care o răstoarnă de cîte ori poate instabilitatea agresivă a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui transvitale din care își extrage anemia, într o regiune străină vieții și încearcă să i impună forme, pe care ea le primește pentru a le abandona.
Valorile, în tendința lor de a se autonomiza de viață, se constituie în zonă aparte, creîndu și o bază rațională, pe cea vitală pierzînd o. Astfel, nu există în fond decît o axiologie raționalistă. Și etica se simte bine numai pe fundamente raționaliste. Vitalismul, punînd accentul pe imanență, a suprimat dualismul, adică reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegrată în drepturile ei, adică în rosturile ei de a crea și distruge fără nici o răspundere.
Toate viziunile de viață care dezvăluie sensul imanent al vieții atribuie un loc foarte mare politicului. Nu există, după economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care să aibă mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul.
Imanentismul lui explică de ce sufletele pline de ardoare religioasă, adică arzînd de dorința de a ieși din lume, l au disprețuit și au văzut, cu drept cuvînt, în activitatea politică preocuparea, dar mai ales tentația, ce te leagă atît de mult de pasiunile și vanitățile pămîntului. Între religie și politică nu este mai multă legătură decît între un sfînt și un primar. Omul s a simțit totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnă că refuză fericirea…
Dacă omul politic este mînat de forțe instinctive și răspunde unei voci a sîngelui, atunci el nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multe aderențe la lumea asta, cu atît este mai politic.
Cînd într un om se concentrează dorințe de dominare și se organizează pentru o ascensiune individuală, dar înspre o finalitate colectivă, ele îl lansează în viața politică. Instinctele individuale cele mai rapace și mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determină configurația omului politic. Acei care n au decît instincte tari, fără acest interes obiectiv, nu pot fi niciodată mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atît de stăruitoare, care se pune conștiinței cetățenilor obișnuiți: cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupți, cu un interes atît de redus pentru treburile cetățenești și cu atît de mare slăbiciune pentru ei înșiși — această problemă își are o explicație mult mai simplă decît pare. Sînt anumiți oameni care au în ei numai un impuls politic, care se dezvoltă și activează independent de vreo altă finalitate decît el însuși. Socotelile publice interesează numai ca un cadru al gustului politic. Frecvența acestui impuls, ce rămîne în sfera redusă a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toată ploaia de oameni politici pe care i a lansat democrația aparține acestui gen de egoiști minori, care aspiră la celebritate pentru ca apoi anonimatul să i înghită și mai amarnic. Regimul democratic, cu al său sistem parlamentar, dînd posibilitatea fiecărui cetățean să participe activ la viața publică, a dezvoltat latura meschin politică din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost că democrația a scos la iveală o serie de talente și, în întreaga lume, doar două trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie să fie prin excelență un dominator. Dacă știe și nu poate comanda, n are nici o valoare. Democrația, admițînd controlul și intervenția din afară în actele șefilor, le anulează orice prestigiu mistic și i încadrează în rîndul muritorilor, explicîndu le ridicarea numai prin șansă. Fluxul și refluxul destinelor nu este văzut în funcție de vreo chemare intrinsecă, ci de accidentul întîmplărilor exterioare. Ultimul om mare al democrației a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativă ironie, că el și a valorificat geniul printr un regim cvasiautoritar, că lumina lui a crescut din umbrele pe care războiul le a întins peste democrația franceză? Clemenceau a avut toate calitățile marelui dominator: iubire pasionată pentru o comunitate, dar dispreț față de oameni; cinismul forței; cultul succesului și al riscului; nici o spaimă în fața tragediei și nici un fel de remușcare. Marii dominatori care au suferit de o problemă etică și au ratat destinul politic și istoric. Un Carol al V lea sfîrșește la mînăstirea Yuste în Estremadura, într o retragere voluntară. Îndoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urmașului său, Filip al II lea. Filip al III lea a fost și mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus țara de rîpă, au închis o pe vecie gloriei.
Își închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematică etică sau religioasă? Să lăsăm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar unde i clipa aceea, ca s o izolezi din curgerea vremurilor, în care ei s au gîndit măcar la un strop de sînge vărsat pentru dorința lor de glorie și au regretat petele roșii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de cuceritori.
Oamenii politici din toate timpurile se aseamănă mai mult între ei decît contemporanii de instincte și preocupări diferite. Un șef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decît Beethoven; chiar dacă ultimul l a înțeles mai mult decît merita el. Între Lenin și Cezar este mai multă afinitate decît între primul și oricare contemporan… literar. Viziunea tipologică a istoriei ne învață că toți sîntem condamnați a fi ceea ce sîntem. Deși aș fi înclinat a crede că au existat în lume conchistadori ce și au „mîncat“ instinctele prin tăcerile bibliotecilor, ei n au putut fi însă de rasă, din moment ce și au greșit calea atît de esențial. Numai acei oameni apucă pe cărări greșite în viață, care n au avut instinctele la înălțimea chemării lor. Cezar nu putea deveni înțelept și nici Napoleon poet. Sau își poate închipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decît… președinte. Ceea ce înseamnă că instinctul politic al omului scade pe măsura micșorării ethosului agresiv.
Nu poți fi dotat politicește, dacă nu ești asimilat naiv timpului. Conștiința filozofică se naște din dezintegrarea temporală. Omul politic trăiește în timp ca într o substanță. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fără o anumită independență față de timp, așa nu se poate acționa fără o dependență de clipele fugare. Perspectiva meditativă se adîncește de groază în fața neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstanțialitatea lor. Aspirația politică nici n a auzit și nici n a bănuit vreodată aceste probleme. Pentru adevăratul om politic, timpul este o stîncă. El curge numai pentru gînditori, fiindcă lor, nemaicirculîndu le sîngele, la ce ar mai putea fi atenți, dacă nu la trecerea timpului? Esența apolitică a spiritului…
Omul politic n are neapărat nevoie de un „orizont“. El nu se află propriu zis niciodată în fața principiilor, ci în fața faptelor. Nici un om politic nu trebuie să treacă un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.
Cultura modernă este bolnavă de teorie. Necesitatea de a găsi o formulă abstractă pentru orice situație, de a justifica în gînd toate fărîmăturile realului, a secat energia creatoare și a răpid omului un simț rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respirației, a avîntului irațional de creație. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism și teorie vidă sînt același lucru.
Omul politic și cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul creației. Amîndoi creează, deși pe planuri atît de esențial diferite. Faptul acesta îi separă de omul teoretic, care numai constată; stabilește relații printre relații, neaducînd prin existența lui nici un plus în lume. Ineficiența teoriei este de a dreptul deconcertantă. Un efect de mare sinteză teoretică nu echivalează o poezie inspirată sau un cutezător gest politic. Nu există persoană în teorie. Acel domeniu al spiritului, care elimină un patetic al subiectivității, este lipsit de farmec și de atracție. Conceptul de geniu se aplică cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinită a spiritului o realizează artistul. Întrucît existența politică presupune un paroxism al individualității și o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplică și în sfera politică, istoria prezentîndu ne destule ilustrații geniale.
Este foarte caracteristic că Goethe s a înțeles cu Napoleon; dar n a priceput pe Kant, deși a admirat pe Hegel fără să l cunoască.
„Valorile“ politice sînt servite de la primarul de țară pînă la cezar. Ei servesc cu forța ideea de forță.
Se poate recunoaște aderența unui om la spiritul politic după modul în care știe să introducă elemente politice într un domeniu eterogen politicii. Ignațiu de Loyola și Luther sau Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apetențe politice. Organizatori, animatori, întreprinzători ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cerești, alimentate de conștiința și obsesia păcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus față de oamenii politici că au modificat și stilul interior de viață, iar nu numai cel exterior. Creștinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsătură ciudată va fi ajuns el să se organizeze atît de perfect în lume, să se cristalizeze în instituții atît de aderente pămîntului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existenței dincolo, sfîrșește prin a se înrădăcina iremediabil aici. Se pare că toate lucrurile mari încep prin a ne desțeleni din pămînt, pentru ca apoi să ne lege și mai mult de el. Creștinismul și a trecut examenul posibilităților lui terestre prin catolicism, cea mai reușită realizare istorică a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor și împăraților. Este străin de spiritul politic acel ce nu înțelege sensul papalității. Așa au fost papii de legați de deșertăciunile acestei lumi, adică de singurele realități, că au apărat prin forță crucifixul, ca pe o scuză și nu ca pe o credință. Nu este așa de greu să i înțelegi pe papi. Ei vor apărea la Judecata de apoi alături de perceptori, de oamenii de stat și de toți patronii universului. De fapt, bogații au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai mulți pe pămînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Săracii n au conștiință politică decît în revoluție. Căci revoluția este examenul pe care l dau săracii în fața istoriei.
Care este „virtutea“ politică prin excelență, generatoare de dinamism și mobilul activ al ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, căldicel și atenuat? Ar fi o reprezentare absurdă. Un animal de pradă, cu instinctele domolite în aparență și cu mult stil în cruzime, este forma cea mai adecvată sub care ni se înfățișeaz㠄bestia“ politică. Precum iubirea este virtutea religioasă prin excelență, așa ura este virtutea esențială a omului politic. El urăște, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toți ceilalți care nu i aparțin. Cine nu știe urî cu pasiune n are instinct politic. Dacă nu refuzi cu frenezie pe toți care nu te urmează, îi vei pierde și pe cei care i ai. Ura este vitalizantă și înclin a crede că începi o acțiune politică nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu ți convine. Definiția celebră a lui Klausewitz: „războiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie înțeleasă în sensul pe care marxismul i l a dat prin Lenin, legînd războiul de structura unui sistem, ci că politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culminează în explozia războinică. Politicul reprezintă o permanentă structură antinomică, a cărei soluționare este numai temporară. Vitalitatea politicului derivă din prezența continuă, din imanența conflictului.
Partidul într un stat și un stat față de altul își definesc forța după primejdia și amenințarea ce o reprezintă. Nivelul politic se alimentează din capacitatea lor agresivă. Tendința oricărei formații politice este dominația exclusivă. Coexistența atîtor grupări și curente în democrație este un semn de emasculare generală. De aceea, concurența politică fără nici un sens din democrație își are rezolvarea firească și inevitabilă în dictatură.
În orice fel de politică, dictatorială sau democratică, „partizanul“ este totul. Cine se revoltă împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu înțelege nimic din caracterul dramatic al oricărei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democrație), dar și pentru un dominator (dictatură), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru adversar. Orice luptă elimină ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricărei politici — nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se măsoară destine, și nu valori. Triumful este unica valoare. Nu există un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.
Pentru adevăratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a arătat că orice politică este, în fond, machiavelică. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplică metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intră în domeniul acțiunii este machiavelic. Un om care luptă vrea să triumfe prin orice mijloc: o dat㠄ajuns“, vrea să se mențină tot așa. Cine nu procedează la fel se prăbușește. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrifică el totul.
Febra omului politic este ura. Unde este luptă, este și ură. În numele iubirii se poate realiza infinit, cu condiția ca ura să fie activă împotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de a dreptul înfiorătoare patima pe care a dezlănțuit o creștinismul în începuturile sale. Primii creștini au urît mai mult lumea păgînă decît au iubit împărăția cerurilor. Sau avalanșa de cîinie declanșată de ideea luptei de clasă, în numele solidarității și a justiției! Proletariatul modern este un vulcan de ură, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre putere. Ura este virtutea politică prin excelență. Cine susține contrariul uită că lumea s a divizat în atîtea părți, nu mai pentru ca să nu dispară ura. Pluralismul este baza metafizică a urii. El este justificarea individuației, fără de care ura este inconceptibilă. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer și Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuației prin iubirea universală. Fără ură însă, numai înțeleg ce s ar putea petrece pe acest pămînt.
Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el își creează mai mulți. Acest lucru este tot așa de valabil pentru un ministru în democrație, cît și pentru un dictator. Complexitatea unei personalități trebuie să fie ajutată de o idee nu mai puțin complexă.
Un curent de idei are și care o expresie politică, dacă vrea să fie înregistrat de istorie, trebuie să conțină conflicte în germene și să le actualizeze pe măsura evoluției lui.
Evitarea conflictelor este un semn de deficiență și de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o criză pentru orice conștiință care participă la istorie, care nu este o soluție directă a celor mai arzătoare probleme ale actualității respective — este o agitare de suprafață. Dacă politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie să dezlănțuie conflicte echivalente agresivității instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul altă semnificație decît în alte domenii. O idee politică nu trebuie să fie „adevărată“; nici un control teoretic nu i poate anula eficiența, dacă ea este fecundă. Ruina sigură a unui om politic ar fi fetișismul temporar al adevărului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul deține totdeauna un sumum mai mare de adevăr decît adversarul cel mai dotat.
Unii teoreticieni reduc esența politicului la termenii; dușman — prieten. Concepția aceasta exprimă ființa politicului în formă tranșantă. Valabilitatea ei este totală pentru fenomenul dictaturii, care reprezintă o exasperare a politicului. Orice dictatură este un război camuflat, chiar dacă nu se manifestă în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rînd un război al unui stat cu sine însuși. Între democrație și dictatură este mai întîi o diferență de ritm. Pe cînd prima reprezintă o respirație comodă, a doua este activă pînă la sufocare. În democrație statul are un carac
Text postat de
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23782
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE