FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (III)
de  Emil Cioran
  Sterilitatea spiritului îl face încăpător pentru orice și viziunea retrospectivă, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporană întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadență dovedește, prin contrast, că orizontul teoretic nu este condiția creației și că excesul de luciditate descoperă un suflet încăpător, dar steril.
Cu cît epocile pe care le înglobează o perioadă istorică sînt mai limitate ca sferă de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidă. Dinamismul culturii moderne își are explicația în mărginirea excesivă a diverselor epoci și a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istorică își are rațiunea în insuficiența structurală a fiecărei epoci. Chiar dacă epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viață, care se dezvoltă și moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficiență organică nesoluționabilă. În această insuficiență trebuie căutat motivul substituirii epocilor și al mobilității formelor culturii. Inconsistența tuturor structurilor de viață creează o fluiditate ce face din căile existenței tot atîtea pierderi de substanță.
Valorile, născute din viață, iau drumul razna și nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncă a culturii nu se află numai în simbolismul ei, care constituind valorile într o lume derivată le îndepărtează de o zonă ontologică, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viață, sfîrșește la antinomia cu ea. Cine ar încerca să se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologică, n ar violenta prea mult individualitățile lor, dacă le ar clasifica din punctul de vedere al soluției față de problema spirit — viață. (A soluției intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al căror stil se bazează pe o exasperare a conflictului dintre spirit și viață (cultura indiană, egipteană, goticul european și goticul ca o categorie mai mult sau mai puțin imanentă tuturor culturilor). Altele, neputîndu l învinge, l au atenuat (cultura greacă, întrucît a realizat o armonie mai mult dorită decît efectivă; cultura franceză, ca o cultură abstractă, în care spiritul nu se opune vieții, ci numai inteligența; cultura japoneză, ca o cultură a grației etc.) Întreg procesul culturii își are rădăcinile dramatice în elementele ne vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibrația din golurile iraționalului. Deficiențele vieții au creat devenirea istorică.
II
La orice temperatură ar fi ridicată și pe mîna oricui ar cădea, cultura românească își are determinate anumite direcții, pe care nu le poat modifica nici o lume de conținuturi, oricît ar fi ele de variabile și de divergente. Întrucît facem parte dintr o cultură și sîntem integrați procesului ei, activitatea noastră intră într un făgaș, despre care putem să nu știm nimic, el nu există totuși mai puțin. Ceea ce putem face este să dezvoltăm la maximum tendințe imanente nouă, dar nerealizate din toate motivele căderii noastre. Nu ne mai rămîne decît să începem a ne descoperi pe noi înșine.
Toată forma românească de existență este stăpînită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare conștientă și efort susținut. Inspirația de moment este legea noastră. Românul iubește întorsătura, adică inconsecvența în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendința lucrurilor înspre înălțime, ascensiunea firii e străină complet geniului nostru. Turnurile bisericilor românești nu se sprijină în cer, așa cum se întîmplă cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mulțumite că se află undeva, aproape de tot, un pămînt, de care nu e bine să te îndepărtezi. O catedrală este un răspuns lui Dumnezeu la toate întrebările care i le a pus omului. Ea dovedește că distanța între creator și creatură este departe de a fi infinită și că, la urma urmelor, ei s ar putea întîlni vreodată în înălțimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare și o sfruntare adresată divinității. Sînt turnuri pe care omul n a avut curajul să scrie: pînă cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le a conceput pentru preamărirea lui Dumnezeu sînt o dovadă a mărimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înserări este simbolul tragediei sau infinitului uman.
Făcut am multe bisericuțe în trecutul nostru, toate triste și mici. Improvizații de credință. Ștefan cel Mare și a exercitat ocazional un sentiment de pietate și ne a construit pe loc atîtea și atîtea biserici, locașuri minore și amărîte ale dezerțiunii din lume, și nici o construcție monumentală, care să intensifice un sentiment de viață și să i dea nesfîrșitul dramatic și vibrant care năpădește sufletul în orice atmosferă gotică.
Nu numai din cauza năvălirii frecvente a hoardelor, ci și dintr o dispoziție lăuntrică, organică, românii și au așezat satele în ascunzișuri, în văi nebănuite, în obscuritățile naturii. Comparați acest sentiment de viață cu acela care a împins semințiile germanice să ridice burguri pe singurătăți de stînci, să și proiecteze tăria sîngelui în ziduri și blocuri de piatră. O tristețe infinită mă cuprinde de cîte ori mă gîndesc cum, o mie și atîția de ani, ne ascundeam prin păduri și munți de frica dușmanului, adică de propria noastră frică. Nu există vrăjmași, ci numai frica din care ei se nasc. Mulți dușmani am vrut să mai avem! Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru, să fi fost și noi o lume, să ne fi clădit destinul în piatră. Așa, n a mai rămas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut după demnitatea ruinelor. Cetățile Moldovei nu mă consolează; românii tot în munți fugeau.
Lipsa unui simț ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a făcut cultura românească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întîmplă aici și acum. A te descurca printre contingențe, iată imperativul viziunii circumstanțiale a vieții. Atunci și acolo, fie că determină trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesității, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, voința nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi înțeles peste măsură ceea ce este irevocabil și transuman în ființa timpului și spațiului.
Toate marile culturi s au născut din lupta biruitoare cu spațiul și timpul. Imperialismul, ca expresie supremă a marelui stil politic, este un dispreț, o ofensă adusă spațiului. A ți face întinderile sclave exprimă setea arzătoare și criminală de a supune rezistența lumii materiale. Revolta împotriva spațiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care servește o idee imperialistă este mai avid de spațiu decît cel mai pasionat geograf. Urmele pașilor soldaților români ar trebui sărutate.
Sau să ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care și au creat destinul în începuturile și pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unică n au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai să escaladeze clipele, dar să înfrîngă, să se ridice pe cadavrele momentelor? N au îngenuncheat ei prezentul și viitorul, în pornirea de a da naștere la forme noi de viață? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedează din rezistență, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalității spiritului.
Ireductibilul și irevocabilul spațiului și timpului nu sînt cunoscute de avalanșa ca soartă a culturilor mari. Cu conștiința fatalității timpului, nici un popor n ar fi făcut revoluții, și nici războaie n ar fi purtat, dacă spațiul ar fi fost atît de eterogen direcției lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spațiul și timpul fiecăreia.
Deoarece noi românii nu ne am încercat în procesul inconștient al luptei cu spațiul și cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne am impus fața în forme obiective și astfel greu ne putem arăta și greu ne putem face cunoscuți. Față de timp și de spațiu ne definim figura. Ea cîștigă cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendința noastră de a ni le asimila.
Defectul României este că a fost prea multă vreme o potențialitate; a întîrziat sistematic să devină o actualitate istorică. În asemenea condiții, cum o să și poată preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Există un singur oraș românesc, cu o marcă arhitecturală proprie? Am rămas la țăran și n am știut că satul n a intrat niciodată în lume.
Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Creșterea vegetală le a determinat ritmul vieții lor. Precum, pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s a făcut peste el: biologia, ca și istoria. Unui popor de țărani i a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia izvorăște dintr un protest disperat și inutil împotriva morții; el nu duce practic la nimic, însă se naște dintr un sentiment infinit și duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat o. Și asta înseamnă a i plăti birul.
Nenorocirea noastră este c am integrat moartea în ordinea firească și am primit o cu duioșie și fără dramatism. Mai bine ne am fi dispensat de ea, așa cum au făcut francezii, care au creat o cultură fără spirit tragic. Dar cine cunoaște fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturală față de moarte? Sînt însă culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteană de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o direcțiune specifică stilului lor de viață și n au acceptat o ca o evidență a lumii naturale. Românul se simte prea la el acasă între viață și moarte, și și face un drum plăcut printre ireconciliabilele acestea inițiale. Trăind cu o familiaritate indiferentă între lucruri care au greutate numai prin patosul distanței, el și a redus din fiorii la care nu i bine să renunțe spiritul. Astfel, România nu este o țară tragică. De Dumnezeu, n am stat niciodată prea departe. Există o literatură populară, cu mai multe povești în care El se plimbă mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna și necazul acestui popor au ridicat multe scări între pămînt și cer. Bisericile n au trebuit să provoace înălțimile.
Ce fioruri trebuie să fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care făceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericuțelor noastre, umilința înfrînge credința.
În genere, românii au prea multă umilință și prea puțină pietate față de lucruri. Pietatea este ultima formă a seriozității în fața ordinii invizibile. Cînd ea afectează un caracter uman și imanent, atunci viața este convertită într o valoare echivalentă transcendenței. Este ca și cum toate aspectele realității ar fi străbătute de un suflu divin și s ar împărtăși, în diversitatea lor, din același izvor absolut. Din pietate se naște un sentiment solemn al vieții. Toate actele se desfășoară și se consumă ca oficieri, într o gravitate elegantă. Pietatea dă un sens etern zădărniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolică reprezintă atîta seriozitate gravă și atîta responsabilitate istorică deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activă, cu ceremonialui inerent și cu grandoarea măsurată care au asigurat catolicismului o dominație atît de justificată. S a mai adăugat spiritul politic, și lumea cealaltă a fost bine valorificată în lumea asta.
Umilința te așează totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoști nici măcar la nivelul și condiția devenirii curente. Umilința este sentimentul cel mai a istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieții este leagănul ei. Dacă, individual, ea poate presupune un spirit detașat, în expresie colectivă, e descurajantă. Umilința este un viciu. Căci răpește atît omului, cît și lumii, farmecul și valoara.
Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este și influența dizolvantă a umilinței, acest sentiment ce ne a umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcă de secole n am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît răspunsul înțelepciunii pasive a țăranului: „Să treacă de la noi!“ Nu există o ființă mai umană decît românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, țăranul îți va răspunde invariabil: „între oameni se întîmplă toate“. Excesul de înțelegere, din fuga de conflict și de dramă. Acesta e și sensul scepticismului, în general.
Românii n au aproape nici o înțelegere pentru istorie, căreia i substituie concepția destinului. Și ce este ideea de destin? Logica iraționalului. O direcție interioară într o lume de contingențe, o fatalitate într o totalitate de variabile. Pe cînd însă culturile moderne au renunțat la ideea metafizică a destinului, înlocuind o cu una psihologică, noi românii am rămas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnă mai mult decît un ireductibil lăuntric ce ne dă o formă în viață. Fatalitatea crește din suflet și rămîne în marginile lui. Dacă totuși depășește sfera psihologică, ea afectează forma unui determinism mecanic, fără baze în ontologic. Românul vede însă o sursă universală realității esențiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.
Ideea de destin are marele merit de a explica toate și nimic. Forța oarbă, care și are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă și generatoare a tuturor conținuturilor de viață; ea însă nu le poate explica diversitatea și divergența. Exuberanța fenomenală se ridică, autonomă, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rămîne străin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mișca, ei vor înțelege istoria și poate i se vor integra.
Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade și prea așezat. Nu pot iubi decît o Românie în delir.
Toți acei care iubesc poporul românesc mai puțin decît mine — fiindcă ei nu i iubesc viitorul lui — susțin că însușirea esențială și de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil să i descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiți de personalitate. Într o lume în care numai excesul inimii și al inteligenței, frenezia și calculul echivoc, instinctele tari și ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne ar putea folosi o cumsecădenie colectivă? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparențelor nu i pot găsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacă i aș dori României să trăiască în pace și la răcoare, m aș bucura și eu de omenia noastră și m aș asocia la un elogiu comod și plat. Decît însă o bunăstare nesemnficativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăiește apocaliptic destinul României nu înțelege nimci din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebuis ă ne sfîșiem pe imperativul devenirii noastre.
Cînd s ar spune că ardoarea, și nu omenia, este însușirea de căpetenie a României, mi aș încrucișa brațele și aș aștepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul și chiar teroarea… Franța este opera entuziasmului, mai mult decît a raționalismului și a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i ar folosi mai mult decît logica.
Unii cred că sînt naționaliști dacă flatează stările de fapt ale unei țări și găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuțile tradiționale“. Cum de n au observat că aceste vituți ne au ținut pe loc atîta vreme? Nu este bun și valabil ceea ce un popor are din moși strămoși, ci numai ceea ce l mînă înainte. Dacă toți românii ar deveni prin minune sfinți și în această stare n ar cîștiga nimic ca forță istorică, aș declara sfințenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în mișcare este bun, tot ce o ține pe loc e rău. Singura ieșire este un dionisism al devenirii românești.
Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine și compromițătoare, limitate și antiumane, ele ar trebui declarate absolute și perfecte. Ascensiunea unei țări este singura ei morală.
„Adevărurile organice“ ale unei națiuni sînt erorile necesare creșterii ei. Cum tote fenomenele de creștere au la bază un elan orb, nu vom găsi în ele condiția prielnică a cunoașterii. Autoiluzionările din aurora culturilor indică un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestație de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl creșterii. Atunci începe a se ști. Și adevărurile nu mai sînt „organice“, adică nu și le mai creează viața pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Față de epoca homerică, în care spiritul elin este încă întunecat de somnul materiei, întrevăzînd puține adevăruri, într o trezire încă neconsumată, — epicureismul și stoicismul demarcă o disocierre a elementelor solidare inițial, începînd cu autonomia spiritului, care creează conștient adevăruri pentru o viață pierdută în rațiune. Fiecare cultură își are o epocă de cunoaștere, care nu coincide cu un moment de înflorire spirituală, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de oboseală contemplativă, bazată pe lichidarea naivității, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de cultură. De o parte epoca de naivitate, de cealaltă, epoca de cunoaștere. Lumea homerică și sincretismul alexandriu înseamnă două epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate și de rotunjime.
Lumea gotică și istorismul modern reprezintă, în plan occidental, același dualism, de aceeași semnificație și gravitate. Clasicismul francez și romantica germană sînt momente culturale perfecte, culmi de cultură așezate între epoca de naivitate și de cunoaștere a Franței și Germaniei. Ele au ceva din mireasma deșteptării originare a spiritului și din parfumul dizolvant al lucidităților crepusculare. Fecunditatea lor este însă departe de a fi echivocă, ea înrădăcinîndu se în temeliile unei culturi. În clasicism și în romantism, Franța și Germania și au întins o oglindă pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de cultură, triumfă un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate și de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel și Schlegel, Germania s a desfătat în străfundurile sale și și a pipăit marginile. Romantica germană, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justifică definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compensează trivialitatea de secole a gîndirii și a vieții.
Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.
Procesul „normal“ al unei culturi o face să treacă în mod inevitabil prin perioada inițială a naivității. Nediferențierea și indiviziunea împrumută culturii, într o astfel de fază, un caracter de tot concret. Separația de natură este în curs, fără ca totuși cultura să constituie o totalitate autonomă. Cîtă natură este în cultură indică gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridică din pămînt, din piatră, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnă o îndepărtare de originar. Autonomia spiritului de viață, care devine realitatea tragică a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadență, înfrînge ultimele urme ale naivității. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferențiază mai mult de natură, cu atît ea devine mai a cosmică. Negația cosmicului își află sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugă de viață.
Faza naivă în evoluția istorică a unei națiuni îmbină într o sursă comună statul, dreptul și societatea. Conștiința statală, juridică și socială nu se autonomizează. Naivitatea istorică are ca presupoziție comunitatea. Despre socialism nu se vorbește decît unde ea nu mai există. Dispariția statului în societate, care este o idee centrală a socialismului, n a putut apărea decît în diferențierile rezultate dintr o devenire complexă. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistă. Omul modern nu mai știe care este sîmburele său: națiunea, statul, societatea sau dreptul. Înainte vreme era măcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradicțiile. În dictatură sau socialism, el caută o simplificare și o formulă, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formă, nu este o soluție pentru muritori.
Omul s a simțit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odată ajuns însă într un ritm în care cunoașterea s a cristalizat ca un conținut de cultură, el s a abandonat dramatismului acestei forme de viață și a acceptat riscurile ca necesități firești. Un popor își savurează, la urma urmelor, decadența sa. Cetățenii romani, care în viciu și beție asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care țîțele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai măreț imperiu.
Românii n au suferit niciodată de prea multă naivitate. Netrăind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai așa poate fi explicat. El n a fost fructul unei cunoașteri spirituale, cu priveliștea din înălțime, din distanțele spiritului, ci din izolarea noastră sub curentul vieții. Luciditatea decadentă este plantată cu rădăcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distanță de ființă.
Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vieții sînt trăite în ele însele și, chiar transfigurate în mit, ele se leagă direct de participarea sufletului. Nu trebuie totuși să ne imaginăm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implică un întreg complex de izbucniri primitive și bestiale. Decît, bestialitatea este, în această epocă, iresponsabilă și afectează mai repede un caracter de prospețime. Și apoi, etica naivității este biologia.
Că n am cunoscut deliciile naivității, ca o perioadă de cultură, este o dovadă în plus c am vegetat la marginile istoriei și că o condiție unică definește tragedia noastră. Țăranul român e mai lucid și mai bătrîn sufletește decît țăranul italian sau german. Dacă biologicește este superior țăranului francez, el are o maturitate sufletească de care ar trebui să ne întristăm. Țăranul român știe cam prea mult despre viață și despre moarte, deși nu înțelege nimic din istorie. Ai crede că cine știe ce experiență seculară de viață intensă cu o tradiție îndepărtată îl silește la atîta îndoială și amărăciune. Țăranul bavarez, olandez sau elvețian este un sugaci față de țăranul nostru. Poate că toți românii nu sîntem decît niște copii bătrîni. Să ne fi născut din oboseala romanilor și lacrimile dacilor? Nu este chiar așa de plăcut a mai adăuga un plus de cunoaștere imensității de lucidități autohtone.
Ne au lipsit condițiile psihologice ale naivității. Altcum, nu ne am putea plînge, căci indiferențierea organică a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viață. N am fost noi prea mult popor și prea puțin națiune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al raționalității formelor de cultură, nu reprezintă alcătuirile noastre de viață un excedent de irațional?
Dar dacă ne au fost interzise deliciile naivității, nu ne mai rămîne decît să dăm intrării noastre conștiente în cultură un accent de frenezie necunoscută României. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre să divinizăm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie să avem în față finalitățile esențiale și ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Îndumnezeirea acestei realități primordiale a fost tentația permanentă a păturii noastre culte. Astfel de excese le au cunoscut și germanii, însă le au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacă un Fichte, în timpul renașterii naționale germane, găsea în revenirea la popor, ca sursă de productivitate irațională, o salvare pentru Germania și o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu și i a scris o teodicee cum n a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici după el. Considerațiile lui despre stat îți dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu le, să renunți la iluzia individualității, tale, să te asimulezi complet în existența statului, să ți anihilezi principiul anarhic, să ți uiți că ești persoană. Dumnezeu n a devenit actual decît prin Christos: așa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în raționalitatea sa absolută“, „ideea divină pe Pămînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalități. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, față de care Kant e simplu profesor, iar Boehme și Eckhart, maeștri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivă a iraționalismului cu o mască raționalistă.
Hegel vorbește la un moment dat despre „viața absolută în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixează o etapă, în nici un caz o finalitate. Să ne închipuim o Românie în care cultul mistic al iraționalului forțelor populare ar invada întreaga țară. O stagnare generală ar fi fatală. Orice cult pentru o realitate deja făcută este cauză de stagnare și de imobilitate. Un tradiționalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamă, nu dovedește nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie să ne ferim. Și trebuie să ne ferim cu atît mai mult, cu cît n am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. În ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fărîmițat și neexistînd politicește, este o problemă căreia nu i pot găsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substanță etnică numai întru cît n au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivității, al subistoriei noastre, al apartenenței noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românității, dacă părăsea anonimatul și lua parte activ㠗 prin revoluții și războaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieșit, iremediabil, din orbita României potențiale, așa cum exista ea în conștiința tuturora. Acțiunea izolată ar fi fost ineficientă. Ceea ce e regretabil — și aici e viciul de bază al României — este că provinciile noastre, atîta vreme, n au căutat o acțiune convergentă și au amînat neîngăduit România.
Totul, în trecutul românesc, s a făcut anonim. În zadar încerci să descoperi o realitate vie după acel nimeni care ne ascunde pe toți. Am fost anonimi în anonimat. Așa sînt toate stările preculturale, așa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuației. Ființa individuală ia un caracter specific și o direcție proprie, separîndu se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structură monadică. Lumi individuale, a căror armonie derivă dintr o comună participare la spirit. O cultură nu atinge culmi decît în măsura în care individualitățile ei simt tentația demiurgiei. Marii creatori au țintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi își extrag avîntul din pornirea lor demiurgică, așa și cu marile individualități. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiției omenești. Mă gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ său filozofic ca pe cel mai important din evoluția gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoaștere și interiorizare. Hegel s a considerat ca încoronarea și culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricărei dialectici, a conceput sfîrșitul istoriei în perfecțiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.
Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“
Omul nu poate crea decît crezîndu se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconștiența oricărui burghez, care, în limitarea orizontului său, trăiește ca și cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilată clipa pe dimensiunile veșniciei. Dacă nu trăiești cu sentimentul că tot ce s a făcut pînă la tine în vederea ta s a făcut și că tu ești o răspîntie unică în istorie, dacă nu simți că te cere devenirea și că momentul existenței tale este un absolut, un ce nesubstituibil și unic, atunci nu vei reuși decît să fii un licurici în soare, o strălucire invizibilă, o fadoare de lumină. Numai întru cît axa lumii îți străpunge inima, poți deveni o lume.
Aș vrea să dispară, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilință. Dacă nu vom avea atîta tărie și atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existența, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau să descriu mizeria istorică a unei țări, dintr o curiozitate obiectivă. Nu pot să fac știință pe propriul meu destin. Dacă defectele României, constatate aici cu pasiunea și regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne și iremediabile, țara aceasta nu m ar interesa deloc și mi ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă.
O critică severă a României nu trebuie să fie compensată însă de o utopie. Drumul României în viitor nu este presărat cu trandafiri. O mie de ani am călcat pe spini și vom mai călca încă multă vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem să știm totuși pînă unde se poate întinde ea, atît în forma ei lăuntrică, cît și în afară. Aș vrea o Românie cu populația Chinei și destinul Franței. Dar nu vreau să fac din viitorul țării o utopie… Deși România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim însă necruțători și cu singura noastră speranță…
Utopia este o dezertare teoretică din fața realității. Insuficiența instinctului construiește o altă lume, neținînd seamă de ireductibilul acesteia. Disprețul pe care l mărturisim cu toții pentru utopiști este cum nu se poate mai firesc. Noi știm ceea ce nu știe un utopist: reforma lumii nu este posibilă decît cu mijloacele și datele ei. Dacă Platon și Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi ieșit din circulație. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niște visători ordinari. Construcțiile fantastice ne au ajutat să ne controlăm iluziile. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viață ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a făcut însă tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. Și a reușit peste așteptările lui.
Dacă l ar fi dorit cu ardoare, atunci n ar fi refuzat așa de ușor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul și a făcut un titlu de glorie din a fi rupt cu tradiția utopică a socialismului. Poate că socialismul numai atunci a avut farmec. Astăzi vrea să fie o știință a fericirii pămîntești, construită pe o escatologie imanentă.
Distanța noastră de utopie rezultă din excesul de luciditate. Pe român l aș putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, construcția imaginară a unei Românii viitoare n ar avea pentru noi nici un sens. Știm cu toții că în istorie contează numai faptele; idealurile sînt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ și dinamic este o mai mare realitate istorică decît unul visător, care își uită de el însuși în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, deși toți hunii laolaltă nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. Iarăși, nu pot să trec cu vederea că Attila este un Napoleon față de prinții Indiei, frumoși și visători. Însuși Christos a fost un mare om politic față de Buddha, cu toate abilitățile oratorice ale acestuia. Dacă pînă astăzi propaganda electorală a creștinismului s a menținut în toi…
Cine se apucă de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învăța pentru viața practică. Nimeni să nu aspire a deveni șef înainte de a fi meditat politicește Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbați cîțiva termeni, înlocuiți i cu expresii din lumea noastră și ați găsit cheia ascensiunii. Nu s a făcut așa de ușor o dictatură două mii de ani…

Să fie oare utopie, dacă am crede că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul și fatalitatea culturilor mici? N aș vrea să formulez o condamnare pentru neamul meu. Și dacă ar exista în România un oracol, mi ar fi teamă să l întreb. Cine mi poate garanta că viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un răspuns defavorabil la întrebarea sfîșietoare nu pot să dau fără să mi tai creanga de sub picioare. O superstiție ascunsă a adevărului mă oprește însă de la un entuziasm excesiv.
Să presupunem că România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excepții remarcabile. Justifică acest fenomen o depășire a condiției culturilor mici? Că răspunsul nu poate fi decît negativ, n avem decît să ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat naștere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influențat esențial gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri rămîn omului străine, dacă n a petrecut cîtva timp în lectura și meditația operelor lui. După Nietzsche și Dostoievski, secolul trecut și l poate reclama ca pe o a treia mărime. Înseamnă aceasta că există o cultură daneză cu un stil al ei, de care să se împiedice istoria universală?
Franz Hals, Rembrandt, Hobbems și Ruysdael au făcut din pictura olandeză fenomenul cel mai original al acestei țări. Fără peisajul olandez, aș fi înțeles ce e vast și sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în față, gîndești tot atît de mult ca după lectura lui Schopenhauer. Cine s a oprit însă prea mult cu gîndul la cultura olandeză? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii.
Să mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei și Suediei? Ne am izbit cu toții de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun și de celelalte figuri nordice. Dar în viața spiritului european cultura norvegiană sau suedeză n au putut constitui nici măcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnă că au fost acceptate cu pecetea efemerului. Înseși imperiile portughez, olandez și spaniol n au fost mai mult decît mode politice.
Apariția izolată a cîtorva oameni mari într o cultură de a doua mînă este deci o soluție minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionați. Nici măcar o pleiadă nu creează o cultură. Numai prezența unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiecții, în aparență, manifestații individuale ale unui fond adînc și specific de cultură, poate alcătui o bază de afirmare a unei culturi. Descartes, moraliștii francezi, enciclopediștii, Revoluția și, pînă la un Valéry sau Proust, toate geniile Franței participă la un fond comun, pe care l revelă în forme diferite, dar în aceeași comunitate esențială. Între Pascal și Barrès este mai multă afinitate decît între ultimul și un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O cultură trebuie să aibă o continuitate compusă din perioade aparent divergente, dar intime în substanța lor. Numai culturile mici se remarcă prin manifestări și apariții sporadice, cărora le urmează tăceri și goluri, inexplicabile în afara unei deficiențe constituționale. Se spune adesea de cîte o țară rămasă la periferie: n a avut oameni la înălțimea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici, oameni mici. Să nu uităm că marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depășit chiar nivelul evenimentelor și au făcut, din plusul lor de merit, motive de neliniște și de dinamism pentru acea națiune. Cezar și Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s au prăbușit amîndoi. Și să nu ți fie scîrbă de țările ai căror oameni tînjesc sub evenimente! În loc să le creeze, ei tremură că nu le pot înțelege sau domina! O scîrbă cosmică mă apucă de țările mediocre.
România nu trebuie să se mîngîie că mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într o limbă necunoscută, n a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacă nu s ar fi adîncit în săpături și și ar fi cultivat mai puțin înălțimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n a fost niciodată mai mult decît un om extraordinar. I a lipsit totdeauna distanța și disprețul de lume, pentru a fi un om mare.
O anumită generozitate cu România mă face să cred că ea ar putea depăși cercul îngust al culturilor mici. Acest condițional definește condiția noastră. Că ea nu se va putea ridica niciodată la nivelul și semnificația culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merită a fi discutat. Ceea ce poate și ceea ce trebuie să devină România este să atingă un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adică să și marcheze existența prin glorii efemere. A aștepta mare lucru de la România — ar însemna să ne condamnăm la decepții continue. Nu este mai puțin adevărat că românii n au fost nici măcar ce au putut. Slabă treabă peste tot!
Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numărul restrîns al tipurilor posibile de cultură, ci și faptul că, în ordinea istorică, prioritatea unui fenomen anulează semnificația tuturor acelora care îi urmează, de același gen. Toate revoluțiile democratice au fost sclave Revoluției franceze, iar țările în care ele s au petrecut n au cîștigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Același caz se petrece și cu Revoluția rusă. Toate revoluțiile comuniste din alte țări sînt umbrele ei. Mai mult, în țara în care se prepară și izbucnește revoluția, Lenin este mai adorat decît proprii ei revoluționari. Același fenomen se întîmplă și în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedește raționalismul în alte țări față de Descartes, senzualismul după englezi și idealismul după nemți? Celelalte țări au putut să le perfecționeze; aceste curente nu caracterizează decît țările în care s au născut ca expresie originală. De aici derivă primejdia pentru orice țară care vrea să se afirme; ea riscă să umble pe căi bătute, cu iluzia personalității proprii, înșelîndu se amarnic în chemarea ei.
Toate culturile mici apucă pe căi bătute. Și cele mari au anumite cadre de evoluție, care derivă din structura culturii ca atare, din condițiile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele toarnă însă conținuturi specifice. Egiptul ca și Franța au trecut prin perioade asemănătoare și au consumat o logică a culturii similară; prin conținut, ele își capătă o excelență diferențială.
Culturile mici nu cunosc logica stringentă a evoluției, fiindcă nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încît bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din cînd în cînd, la cîte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva.
România se va salva de la această mizerie, ea însă nu va putea scăpa niciodată de echivocul culturilor intermediare, ci va rămîne indecisă, la zona de mijloc între culturile mari și cele mici. O Spanie a sud estului Europei, fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al amărăciunilor noastre…
III
România și a dat seama de ea însăși numai în secolul trecut, și nu în începuturile lui. Că înainte vreme au știut cîțiva că sînt români este evident și nesemnificativ. O simplă stabilire de identitate, fără nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi știut, popoarele oprimate nu și pot valorifica autoconștiința, pe care o refuză ca o incomoditate. Ridicarea la autoconștință în devenirea noastră națională a pus în discuție o serie de probleme mai mult sau mai puțin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de natură a releva inconsistența și lipsa de direcție internă a culturii noastre. Toate se ramifică din teoria fondului și a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oraș sau spre sat, spre liberalism sau reacționarism, spre progresism sau tradiționalism etc.… S a creat astfel în teoria culturii românești un sistem de alternative, steril și iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut că polemica s a născut din sînul naționaliștilor, care suferind de obsesia specificului românesc au uitat de România. De altfel, naționalismul românesc a fost aproape totdeauna reacționar, adică n a iubit niciodată România în sensul ei ideal și în finalitatea ei ultimă. În loc să și fi pus întrebarea: ce trebuie să devină România, ei nu s au întrebat decît: ce trebuie să rămînă. Orice naționalism care, de dragul constanțelor unui popor, renunță la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrînd să l salveze.
Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o rană. Fondului acestuia datorăm absența noastră de atîta timp. Absolutizarea lui este o operă reacționară. Dacă ne am fi abandonat lui, eram și astăzi una dintre ultimele țări ale lumii. Viziunea reacționară nu înțelege paradoxul istoric al culturilor mici și care consistă în faptul că ele nu pot să refacă etapele de evoluție ale culturilor mari, ci trebuie să se integreze unui ritm, fără continuitate și fără tradiție. De am fi rămas consecvenți fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei și mituri eroice, iar pe Proust să l așteptăm cîteva secole, pentru a l citi și a l înțelege „organic“. În definitiv, cine este de vină dacă ne am descoperit prea tîrziu? Și cu ce a greșit Europa, dacă am descoperit o atît de tîrziu? Problema fondului și a formei a fost pusă de reacțiunea noastră la descoperirea tardivă a Occidentului. Dup㠄evoluția fireasc㓠a organicismului, și astăzi ne învăluiam în pravile, în cronici, și astăzi eram preistorie. Este o notă bună pentru adaptabilitatea și spiritul de orientare al nostru că am putut sări din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacă nu al realităților — universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fără prejudecățile reformatoare ale liberalismului românesc, andante le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revoluție, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativă. Căci, pe cînd o revoluție se naște dinlăuntru, o răsturnare modernistă se întîmplă din afară. Occidentul n a făcut „revoluționari“. Lucrul acesta nu este totuși atît de întristător. Important este gradul în care am fost electrizați și scuturați de cutremurul dezlănțuit de contactul dintre ființa noastră și Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînă la Lenin, ne a făcut decît să și individualizeze ființa prin reacțiuni față de Occident. Ea n a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germană romantică și ideile revoluționare franceze au alimentat o vibrație, care a devenit spirit revoluționar și apoi revoluție.
Reacțiunea României față de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucurătoare ale vieții noastre. Frenezia imitației, care a dominat tot secolul al XIX lea, își are rădăcini atît de adînci, că sînt nemîngîiat de a fi rămas atît de neînțeleasă lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporală, pentru a o refuza în contingențele ei.
Dacă secolul trecut nu era dominat de o sete oarbă de imitație, de superstiția modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi rămas poporul obscur și lamentabil care a înțeles universul prin doină și chiuituri. Voința însă de a avea totul deodată, de a te pune în rînd cu lumea, exprimă o sete de istorie la un popor care n a trăit, o dorință arzătoare de a și umple golurile cu o iuțeală maximă, de a se împlini prin salt. Dacă românii ar fi gustat cît de puțin — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le a fost interzis printr un blestem satanic, rezerva în imitație lua caracter de reprobare sau de distanță stilizată. Cum totul le a fost oprit, renăscuți la viață au vrut să cucerească totul. Frenezia imitației, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadă a unei sete adînci de viață. Că a îmbrățișat atîtea lucruri pe care nu le a priceput, că a înmagazinat artificial, că n a putut asimila tot ce a voit să cuprind㠗 ce importanță au toate acestea? În fenomenul culturii românești, această înflăcărare e admirabilă. Se spune: forme și numai forme. Dar puteau să împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Căci nu interesează în ascensiunea și aurora unei culturi conținutul ei cît ritmul. Frenezia imitației a dat țării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în „fondul“ ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, țara și a simțit instinctiv golurile. Dacă selecționa valorile occidentale după un criticism sever, nu realiza caricaturi mai puțin minore și își rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne a obligat la această maimuțăreală, dacă nu fecundă, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizații, de la haina de fiecare zi pînă la speculații metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastră fericire. Păcatele liberalismului românesc sînt răscumpărate îndeajuns de furia modernistă, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s o poată integra substanțial. Dac㠄fondul“ nostru era atît de dinamic și cu o direcție determinată, el trebuia să asimileze specific valorile străine și să le dea altă configurație decît caricatura. Prezența lui atenuată nu justifică deloc refuzul modernismului. O revoluție, cît de proastă, este mai bună decît o pasivitate rușinoasă. Cine vrea o Românie puternică și modernă, o națiune în drum spre putere, trebuie să recunoasc㠄formelor“ un dinamism pe care nu l vom găsi niciodată în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reacționară a culturii românești, reprezintă o viziune profesorală a României. Cînd compari elanul inconștient și reformator al lui Eliade Rădulescu, ce s a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd și inventînd, îndemnînd și construind, — cu luciditatea rece, distantă și paralizantă a lui Titu Maiorescu, atunci ești obligat a recunoaște că primul este o piatră unghiulară a României, pe cînd ultimul un profesor mare și onorabil, pe care memoria națională îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca și amurgurile, se desfată într un haos pe care nu trebuie să l disprețuim, fiindcă efervescența lui se purifică în epocile ei clasice. Eforturile stupide și absurde, ininteligibile, ale lui Eliade Rădulescu, schimbarea limbii și filozofia îndoielnică, multilateralitatea confuză și en gros ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, sămănătorismele și alte isme retrograde.
Cum tot ce s a creat la noi, cu excepția lui Eminescu, se inserează, cu mici nuanțe, într o echivalență calitativă, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie să ne orientăm mai puțin cu criteriul calității, cît cu acela al cuprinderii multiple și al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul și structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalitățile care oglindesc situația dramatică a României. Un Bălcescu, deși paseist, reprezintă, prin soarta și gîndul lui pasionat, mai mult decît toți ideologii noștri patriotici.
Fără forme, adică fără Europa (minus substanța ei), toată România n ar fi decît o sumă de presimțiri de cultură. Ele au actualizat și au pus în mișcare atîtea energii nebănuite, încît mersul nostru — oricît de exterior și de superficial — în ultimele decenii răscumpără ceva din somnolența atîtor secole. Formele occidentale, și nu fondul oriental, au fost salvarea noastră. Așezați la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient și departe de Occident, singura ieșire au fost ochii îndreptați spre apus, vreau să spun, spre răsăritul nostru. Este greu de conceput și greu de înțeles cum au existat unii ideologi care au găsit o originalitate valabilă așa zisului Orient al nostru. Nu s a putut observa că sud estul Europei are o tradiție spirituală dintre cele mai nesemnificative? Aparținerea noastră exterioară și geografică la lumea sud est europeană a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de cultură de Asie Mică, eredități turcești și grecești în moravuri, agonie de cultură bizantină, incapabilă să ne vitalizeze spiritul, toate alcătuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui să ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este păcatul nostru, acesta este plaga noastră seculară. Căci nu este vorba de spiritualitatea specific orientală, cu care n avem nici o afinitate, ci de scursorile mic asiatice și de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde răbufnește doar ecoul marilor respirații spirituale. România trebuie să se degajeze de toate lanțurile eredității sud estice. Exploatîndu și disponibilitățile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu să și închege un sîmbure lăuntric.
Ce am putea noi învăța de la tradiția obscură a acestui colț de lume? Biete popoare care s au frămîntat să ajungă ceva, ca în urmă să nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rușine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O țară care a cucerit atîta pentru a nu lăsa în urma ei decît pustiu și întuneric. Puterea imbecilă a Turciei este responsabilă, în fața unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliți atîta vreme să luptăm și să ne apărăm de un popor atît de slab dotat, care a reușit să lase în Europa numai o dîră de fum. Cea mai tristă și mai mizerabilă amintire a poporului român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Că turcii au trecut Dunărea, este o pată neștearsă pentru noi și, desigur, și pentru Europa. Ei n au adus nici o idee, nici un freamăt, nici o pulsație nouă. Nu trebuie să ne mai gîndim la trecutul nostru. Că, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vieții noastre, mă îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivă.Cultura bizantină n a fost decît un văl negru, care ne a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naționale.
Lipsa de spirit politic de mare anvergură este caracteristică acestui „Orient“, pe care ura trebuie să l distrugă în noi cu sistem. Cum o să învățăm de la astfel de neamuri cum se face o națiune! Devenirea lumii occidentale trebuie să ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. Superstiția istoriei ne fixează Occidentul în centrul atenției noastre. România n are de învățat decît de la națiunile care gîndesc politic. Aș muri de tristețe dacă România — printr o perversiune a soartei — ar renaște în viitor cultura bizantină. Un singur țipăt din Revoluția franceză este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toată spiritualitatea bizantină laolaltă. Căci dacă nu vom învăța nimic din elanurile nemăsurate ale națiunilor mari, atunci nu ne mai rămîne decît să ne îngropăm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre și să ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinți idioți, car au ținut acestui popor de urît toată vremea trecutului său deșert.
Nenorocirea noastră ține de condiția de viață a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacă n ar exista evoluția încordată a țărilor industriale. De o parte satul și de altă parte orașul.
Entuziasmul pentru sat este nota comună a intelectualilor noștri de totdeauna, este nota lor proastă. Căci dacă ei ar fi avut cît de puțin spirit politic, ar fi înțeles că satul nu reprezintă absolut nici o funcție dinamică, iar pentru accesul la mare putere este de a dreptul o piedică. Satul este substructura și baza biologică a unei națiuni; el nu este însă purtătorul și motorul ei. Un an din viața unui oraș modern este mai plin și mai activ decît o sută din viața unui sat. Și nu numai din cauza marelui număr al populației, ci și din felul de viață al orașului, care își accelerează ritmul din substanța lui internă. Orașul și industrializarea trebuie să fie două obsesii ale unui popor în ridicare.
Cine colindă satele noastre nu se poate să nu le considere ilustrative pentru soarta românească. Fie ele sate de munte — și atunci casele înghesuite se sprijină și se reazemă unele pe altele, scunde și turtite ca de o frică seculară, cu ulițe monotone care plimbă truda oamenilor și cu ferestre mici și închise ca inima țăranilor, inconștienți din mizerie —, fie ele sate de șes, cu case răsfirate și curți fără garduri, reliefînd prin depărtările lor și mai bine un deșert răspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin străzi și curți, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate și de părăsire, — în amîndouă felurile, satul românesc oferă, ca și cutele țăranului, o tristă verificare a existenței noastre de pînă acum. Satul este suspendare istorică; inactualitate substanțială. O așezare care se diferențiază numai gradual de realitățile cosmice și nu cunoaște timpul decît din auzite. Dacă istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negația ei.
Vai de țara împînzită numai de sate! Scutită de mari conflicte sociale și străină de problemele dureroase ale vieții moderne, ea nu cunoaște, în schimb, nimic din deliciile măreției, ale forței organizate, ale ofensivei năpraznice. Orașul este istorie de fiecare clipă; de aceea numărul orașelor, agravînd problemele unei națiuni, o saltă totuși la un nivel inaccesibil țărilor agrare. Mobilitatea și trepidația pun viața încontinuu în fața a noi întrebări și a noi soluții. Ultimul orășean știe mai mult decît un primar de țară. Cunoașterea a apărut între zidurile cetății. Satul s a mulțumit totdeauna cu sufletul...
Avîntul industrial a dezvoltat în națiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proporțional febrei de industrializare. Cine măsoară ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizării Uniunii vamale, și ce a devenit în urm㠗 este obligat să recunoască un salt, care a ridicat o națiune pe toate planurile. Războaiele napoleoniene îi dăduseră conștiința politică și națională; industrializarea vertiginoasă, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridică la 50, pentru ca populația să crească într o mare numerică, ce legitimează aritmetic imperialismul. Sînt astăzi în lume 110 milioane de nemți, care își simt chemarea ca o fatalitate.
Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporește numărul populației. Chiar dacă acest spor se întîmplă în primele faze, el este atît de copleșitor, încît limita staționară la care se fixează nu poate fi concepută ca o stagnare. De ce în primele faze creșterea populației este atît de evidentă? Exodul rural creează golul la sate și prin aceasta, o primenire. Afluxul la orașe dezintegrează satul din mersul lui firesc. În existența lui telurică, el se menține secole de a rîndul în aceleași forme și insensibile modificări, la același nivel numeric. Golurile născute prin asaltul orașelor, provocat de industrie, trebuie umplute. Și astfel, se naște la sate o primenire și o renaștere biologică. În plus, muncitorimea neatinsă de șomaj a dat exemple de prolificitate.
Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în fața anvergurii culturilor moderne, rezemate pe națiuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît și material. De o parte țăranul și satul, de cealaltă muncitorul și orașul. O lume închisă în sine; o lume deschisă spre tot.
Toate țările au sate și țărani; dar nu în toate ele marchează stilul. În fața echilibrului plat al țărilor agricole, se ridică destinul gigantic al țărilor industriale. Acestea din urmă tind să înghită întîile; muncitorul va învinge țăranul. Numai o națiune industrială mai poate vorbi de război. Valoarea militară a unei țări este direct proporțională gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forța ei industrială și numai în al doilea rînd, prin eroism. În războaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe…
Industria este condiția indispensabilă a unei mari puteri. Dacă Anglia și Germania au luat o Franței înainte, în afară de motivele ținînd de soarta lăuntrică a culturilor, inferioritatea industrială față de celelalte puteri este un determinant al stagnării franceze. Îi lipsește Franței, în plus, și conștiința industrială, pe care o are dezvoltată, îndeosebi, Germania și, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revoluției rusești de a fi creat în țara cea mai reacționară, pe ruinele celei mai sinistre autocrații, o conștiință industrială cum, în nota ei mistică, n a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat și fervent al industrializării, dorind pînă la manie electrificarea Rusiei, a înțeles, cum nici un revoluționar, condițiile accesului la putere al unei națiuni. Și, pentru ca Rusia să devină o mare putere, Lenin a făcut mai mult decît toți reprezentanții sfintei și tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede că pricepe problemele viitorului României, fără să fi studiat cu simpatie antecedentele și realizările revoluției ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia și metodele. Căci sistemul care aîntărit Rusia ne ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastră de conștiință mesianică ne ar dizolva complet în universalismul bolșevic. România n a avut conștiința misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puțin printr o revoluție de mesianism social și universal. Revoluția rusă este experiența cea mai bogată de la Revoluția franceză. O Românie viitoare, care n a învățat nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o construcție fictivă. Națiunile mari fac revoluțiile ca să scutească pe cele mici de suferință. Revoluția franceză a „salvat“ aristocrațiile altor țări, acceptîndu și moartea de la sine, precum Revoluția rusă a cruțat viața tuturor burgheziilor, condamnîndu le la o agonie voluntară, fără sînge. Toate revoluțiile care se nasc în umbra unei mari revoluții sînt „raționale“. Clasa dominantă renunță treptat. Orice postrevoluție este compromițătoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei, fiindcă ea le a învățat să moară la timp.
Fenomenul japonez nu este mai puțin ilustrativ pentru progresele inerente industrializării. Dintr o țară veleitară, grație industrializării vertiginoase și voinței organizate de a deveni mare putere, Japonia a căpătat o mare proeminență în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei și echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat și îndesat pe un spațiu mult prea redus, reprezintă cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politică mult superioară celor 400 de milioane de chinezi. India este nulă ca destin politic față de Japonia; tot așa, popoarele africane. Ideea japoneză a orientalizării lumii prin forță este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învățat din Occident metodele și justificările teoretice; dar a avut în ea însăși substanța unei mari națiuni. Își poate închipui cineva delirul de grandoare (să ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei națiuni care, pe un spațiu infim, privește cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite și Rusia, care disprețuiește toate celelalte state și se mărturisește colectiv ideii imperialiste? Oricît s ar baza industrializarea japoneză pe o muncă prost plătită și pe exploatare, viciul injustiției sociale și economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mărirea națională nu este un refren istoric, ci o irupție rară. Împotriva acelora care ar susține că industrializarea răpește unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o cultură a grației, continuată în aceleași nuanțe în faza ei actuală de evoluție. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsături și salturi istorice — exemplul unei țări pe care Occidentul o descoperise îmbătată de parfum de flori și pierdută în politețe și intimitate, pentru ca astăzi să le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecința ei, suprapopulația, a creat o adevărată răspîntie a devenirii națiunilor.
În fața țăranului se ridică muncitorul, ființă acosmică fără să fie spirituală, dar avînd o conștiință a valorii și a sensului său ca nici o altă clasă din trecut. Apariția muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determină fizionomia socială a lumii moderne. Pe cînd țăranul, înfundat în sate, se simțea la periferia vieții, muncitorul modern se trăiește în centrul ei și ridică pretențiile justificate de această integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatării, oligarhiei nu se dă în numele unor revendicări minore, ci pentru o sete de justiție socială și o dorință de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploatații triumfă întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi să și caute rațiunile spirituale ale victoriei.
ȚȚărănimea nu mai poate fi decît rezerva biologică a unei națiuni, o simplă sursă de alimentare. A crede că, în formele viitoare de cultură, ea ar putea să se realizeze original și valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignoranță. Satul n a fost istorie decît în formele primitive de viață, care exclud istoria propriu zisă. În numele țărănimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianică pe realitățile ei sufletești. Cu cît se diferențiază mai mult o națiune, cu atît țărănimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune țărănimea în circulație. Căzută în desuetudine, din lipsa unei conștiințe politice și a unei orientări moderne, ea trebuie adusă cît mai mult în ritmul general și trepidant al vieții.
Muncitorul modern este o amenințare continuă și prin aceasta un element politic de primă ordine. Cine mai crede că se poate construi o națiune, fără să fi rezolvat problema muncitorimii, se înșală amarnic sau este un reacționar inconștient. Proletariatul modern a căzut pradă unei sterile superstiții internaționale. Dezintegrarea din națiune este păcatul lui ideologic. Cum națiunile sînt forme constitutive ale vieții istorice, el nu și poate realiza accesul la putere și primatul decît prin națiune. Internaționalist prin aspirații, el nu se poate împlini totuși decît național. Integrarea proletariatului în națiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului și viitorului. O națiune care nu poate realiza acest lucru este condamnată la conflicte fără ieșire. Visul unei colectivități universale, pe care l mîngîie muncitorimea din toate colțurile lumii, este, din păcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramă și irezolvabil. Muncitorimea, dacă nu poate fi integrată conștient într o națiune, poate fi făcută să uite națiunea. Cum? Dîndu i se perfecte condițiuni de viață, aruncînd o pe linia moartă a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuată de acel ce nu iubește încordările și răsturnările devenirii, printr o ireproșabilă asistență socială, printr o solicitudine insistentă și prin eliminarea rațională a șomajului. Mizeria muncitorimii îi justifică voința de putere și îi dă un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Această banalitate teoretică și această sfîșiere practică au înțeles o bine muncitorii și și au creat un orgoliu de clasă, care va întoarce odată lumea pe dos. Țăranul, dacă nu este totdeauna reacționar, este, prin fire, antirevoluționar. Preferă comoditățile mizeriei dramatismului luptei revoluționare. Astfel se explică de ce, născut deodată cu istoria, a obținut mai puțin, în existența lui milenară, decît proletariatul într un secol de luptă. Spiritul revoluționar determină răspîntiile istorice. Fără revoluții, istoria este devenire inertă, fadoare și făgaș.
Muncitorimea a creat o cultură a maselor, cu caractere noi și fizionomie proprie.
În locul comunității organice, cristalizată substanțial, pe care ne o oferă existența statică a formelor primare sau aurorale de cultură, se înalță dinamismul și mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcă încoronează sau amurgesc procese de cultură. Comunitatea este expresia directă și originară a unei existențe naționale, este leagănul sufletului național, în deosebire de existența de mase, caracterizată de predominarea elementului social și numai în nu știu al cîtelea rînd, național.
Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cărui solidaritate se bazează exclusiv pe interese. Istoria, care este substanța unei națiuni, precum forța este substanța istoriei, nu joacă un rol în cultura universalistă a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex și mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (după cum au arătat Scheler și Troeltsch), dar unul metodologic, înțelegînd istoria funcțional, iar nu organic. Nu este revelator că afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n a existat totdeauna conștiința maselor. Meritul revoluțiilor n a consistat în a le fi ameliorat condiția exterioară și materială, ci în a fi fost progresul cel mai rapid și mai efectiv în conștiință. Revoluția e
Text postat de
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23782
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE