PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (III) de  Emil Cioran   Sterilitatea spiritului îl face încăpător pentru orice şi viziunea retrospectivă, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporană întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadenţă dovedeşte, prin contrast, că orizontul teoretic nu este condiţia creaţiei şi că excesul de luciditate descoperă un suflet încăpător, dar steril. Cu cît epocile pe care le înglobează o perioadă istorică sînt mai limitate ca sferă de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidă. Dinamismul culturii moderne îşi are explicaţia în mărginirea excesivă a diverselor epoci şi a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istorică îşi are raţiunea în insuficienţa structurală a fiecărei epoci. Chiar dacă epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viaţă, care se dezvoltă şi moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficienţă organică nesoluţionabilă. În această insuficienţă trebuie căutat motivul substituirii epocilor şi al mobilităţii formelor culturii. Inconsistenţa tuturor structurilor de viaţă creează o fluiditate ce face din căile existenţei tot atîtea pierderi de substanţă. Valorile, născute din viaţă, iau drumul razna şi nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncă a culturii nu se află numai în simbolismul ei, care constituind valorile într o lume derivată le îndepărtează de o zonă ontologică, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viaţă, sfîrşeşte la antinomia cu ea. Cine ar încerca să se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologică, n ar violenta prea mult individualităţile lor, dacă le ar clasifica din punctul de vedere al soluţiei faţă de problema spirit — viaţă. (A soluţiei intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al căror stil se bazează pe o exasperare a conflictului dintre spirit şi viaţă (cultura indiană, egipteană, goticul european şi goticul ca o categorie mai mult sau mai puţin imanentă tuturor culturilor). Altele, neputîndu l învinge, l au atenuat (cultura greacă, întrucît a realizat o armonie mai mult dorită decît efectivă; cultura franceză, ca o cultură abstractă, în care spiritul nu se opune vieţii, ci numai inteligenţa; cultura japoneză, ca o cultură a graţiei etc.) Întreg procesul culturii îşi are rădăcinile dramatice în elementele ne vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibraţia din golurile iraţionalului. Deficienţele vieţii au creat devenirea istorică. II La orice temperatură ar fi ridicată şi pe mîna oricui ar cădea, cultura românească îşi are determinate anumite direcţii, pe care nu le poat modifica nici o lume de conţinuturi, oricît ar fi ele de variabile şi de divergente. Întrucît facem parte dintr o cultură şi sîntem integraţi procesului ei, activitatea noastră intră într un făgaş, despre care putem să nu ştim nimic, el nu există totuşi mai puţin. Ceea ce putem face este să dezvoltăm la maximum tendinţe imanente nouă, dar nerealizate din toate motivele căderii noastre. Nu ne mai rămîne decît să începem a ne descoperi pe noi înşine. Toată forma românească de existenţă este stăpînită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră. Românul iubeşte întorsătura, adică inconsecvenţa în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinţa lucrurilor înspre înălţime, ascensiunea firii e străină complet geniului nostru. Turnurile bisericilor româneşti nu se sprijină în cer, aşa cum se întîmplă cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mulţumite că se află undeva, aproape de tot, un pămînt, de care nu e bine să te îndepărtezi. O catedrală este un răspuns lui Dumnezeu la toate întrebările care i le a pus omului. Ea dovedeşte că distanţa între creator şi creatură este departe de a fi infinită şi că, la urma urmelor, ei s ar putea întîlni vreodată în înălţimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare şi o sfruntare adresată divinităţii. Sînt turnuri pe care omul n a avut curajul să scrie: pînă cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le a conceput pentru preamărirea lui Dumnezeu sînt o dovadă a mărimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înserări este simbolul tragediei sau infinitului uman. Făcut am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă. Ştefan cel Mare şi a exercitat ocazional un sentiment de pietate şi ne a construit pe loc atîtea şi atîtea biserici, locaşuri minore şi amărîte ale dezerţiunii din lume, şi nici o construcţie monumentală, care să intensifice un sentiment de viaţă şi să i dea nesfîrşitul dramatic şi vibrant care năpădeşte sufletul în orice atmosferă gotică. Nu numai din cauza năvălirii frecvente a hoardelor, ci şi dintr o dispoziţie lăuntrică, organică, românii şi au aşezat satele în ascunzişuri, în văi nebănuite, în obscurităţile naturii. Comparaţi acest sentiment de viaţă cu acela care a împins seminţiile germanice să ridice burguri pe singurătăţi de stînci, să şi proiecteze tăria sîngelui în ziduri şi blocuri de piatră. O tristeţe infinită mă cuprinde de cîte ori mă gîndesc cum, o mie şi atîţia de ani, ne ascundeam prin păduri şi munţi de frica duşmanului, adică de propria noastră frică. Nu există vrăjmaşi, ci numai frica din care ei se nasc. Mulţi duşmani am vrut să mai avem! Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru, să fi fost şi noi o lume, să ne fi clădit destinul în piatră. Aşa, n a mai rămas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut după demnitatea ruinelor. Cetăţile Moldovei nu mă consolează; românii tot în munţi fugeau. Lipsa unui simţ ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a făcut cultura românească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întîmplă aici şi acum. A te descurca printre contingenţe, iată imperativul viziunii circumstanţiale a vieţii. Atunci şi acolo, fie că determină trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesităţii, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, voinţa nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi înţeles peste măsură ceea ce este irevocabil şi transuman în fiinţa timpului şi spaţiului. Toate marile culturi s au născut din lupta biruitoare cu spaţiul şi timpul. Imperialismul, ca expresie supremă a marelui stil politic, este un dispreţ, o ofensă adusă spaţiului. A ţi face întinderile sclave exprimă setea arzătoare şi criminală de a supune rezistenţa lumii materiale. Revolta împotriva spaţiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveşte o idee imperialistă este mai avid de spaţiu decît cel mai pasionat geograf. Urmele paşilor soldaţilor români ar trebui sărutate. Sau să ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care şi au creat destinul în începuturile şi pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unică n au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai să escaladeze clipele, dar să înfrîngă, să se ridice pe cadavrele momentelor? N au îngenuncheat ei prezentul şi viitorul, în pornirea de a da naştere la forme noi de viaţă? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedează din rezistenţă, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalităţii spiritului. Ireductibilul şi irevocabilul spaţiului şi timpului nu sînt cunoscute de avalanşa ca soartă a culturilor mari. Cu conştiinţa fatalităţii timpului, nici un popor n ar fi făcut revoluţii, şi nici războaie n ar fi purtat, dacă spaţiul ar fi fost atît de eterogen direcţiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spaţiul şi timpul fiecăreia. Deoarece noi românii nu ne am încercat în procesul inconştient al luptei cu spaţiul şi cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne am impus faţa în forme obiective şi astfel greu ne putem arăta şi greu ne putem face cunoscuţi. Faţă de timp şi de spaţiu ne definim figura. Ea cîştigă cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendinţa noastră de a ni le asimila. Defectul României este că a fost prea multă vreme o potenţialitate; a întîrziat sistematic să devină o actualitate istorică. În asemenea condiţii, cum o să şi poată preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Există un singur oraş românesc, cu o marcă arhitecturală proprie? Am rămas la ţăran şi n am ştiut că satul n a intrat niciodată în lume. Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetală le a determinat ritmul vieţii lor. Precum, pentru o plantă, totul se face peste ea, aşa şi românul; totul s a făcut peste el: biologia, ca şi istoria. Unui popor de ţărani i a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia izvorăşte dintr un protest disperat şi inutil împotriva morţii; el nu duce practic la nimic, însă se naşte dintr un sentiment infinit şi duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat o. Şi asta înseamnă a i plăti birul. Nenorocirea noastră este c am integrat moartea în ordinea firească şi am primit o cu duioşie şi fără dramatism. Mai bine ne am fi dispensat de ea, aşa cum au făcut francezii, care au creat o cultură fără spirit tragic. Dar cine cunoaşte fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturală faţă de moarte? Sînt însă culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteană de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o direcţiune specifică stilului lor de viaţă şi n au acceptat o ca o evidenţă a lumii naturale. Românul se simte prea la el acasă între viaţă şi moarte, şi şi face un drum plăcut printre ireconciliabilele acestea iniţiale. Trăind cu o familiaritate indiferentă între lucruri care au greutate numai prin patosul distanţei, el şi a redus din fiorii la care nu i bine să renunţe spiritul. Astfel, România nu este o ţară tragică. De Dumnezeu, n am stat niciodată prea departe. Există o literatură populară, cu mai multe poveşti în care El se plimbă mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna şi necazul acestui popor au ridicat multe scări între pămînt şi cer. Bisericile n au trebuit să provoace înălţimile. Ce fioruri trebuie să fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care făceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericuţelor noastre, umilinţa înfrînge credinţa. În genere, românii au prea multă umilinţă şi prea puţină pietate faţă de lucruri. Pietatea este ultima formă a seriozităţii în faţa ordinii invizibile. Cînd ea afectează un caracter uman şi imanent, atunci viaţa este convertită într o valoare echivalentă transcendenţei. Este ca şi cum toate aspectele realităţii ar fi străbătute de un suflu divin şi s ar împărtăşi, în diversitatea lor, din acelaşi izvor absolut. Din pietate se naşte un sentiment solemn al vieţii. Toate actele se desfăşoară şi se consumă ca oficieri, într o gravitate elegantă. Pietatea dă un sens etern zădărniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolică reprezintă atîta seriozitate gravă şi atîta responsabilitate istorică deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activă, cu ceremonialui inerent şi cu grandoarea măsurată care au asigurat catolicismului o dominaţie atît de justificată. S a mai adăugat spiritul politic, şi lumea cealaltă a fost bine valorificată în lumea asta. Umilinţa te aşează totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoşti nici măcar la nivelul şi condiţia devenirii curente. Umilinţa este sentimentul cel mai a istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei. Dacă, individual, ea poate presupune un spirit detaşat, în expresie colectivă, e descurajantă. Umilinţa este un viciu. Căci răpeşte atît omului, cît şi lumii, farmecul şi valoara. Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este şi influenţa dizolvantă a umilinţei, acest sentiment ce ne a umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcă de secole n am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît răspunsul înţelepciunii pasive a ţăranului: „Să treacă de la noi!“ Nu există o fiinţă mai umană decît românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, ţăranul îţi va răspunde invariabil: „între oameni se întîmplă toate“. Excesul de înţelegere, din fuga de conflict şi de dramă. Acesta e şi sensul scepticismului, în general. Românii n au aproape nici o înţelegere pentru istorie, căreia i substituie concepţia destinului. Şi ce este ideea de destin? Logica iraţionalului. O direcţie interioară într o lume de contingenţe, o fatalitate într o totalitate de variabile. Pe cînd însă culturile moderne au renunţat la ideea metafizică a destinului, înlocuind o cu una psihologică, noi românii am rămas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnă mai mult decît un ireductibil lăuntric ce ne dă o formă în viaţă. Fatalitatea creşte din suflet şi rămîne în marginile lui. Dacă totuşi depăşeşte sfera psihologică, ea afectează forma unui determinism mecanic, fără baze în ontologic. Românul vede însă o sursă universală realităţii esenţiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice. Ideea de destin are marele merit de a explica toate şi nimic. Forţa oarbă, care şi are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă şi generatoare a tuturor conţinuturilor de viaţă; ea însă nu le poate explica diversitatea şi divergenţa. Exuberanţa fenomenală se ridică, autonomă, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rămîne străin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra. Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decît o Românie în delir. Toţi acei care iubesc poporul românesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil să i descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiţi de personalitate. Într o lume în care numai excesul inimii şi al inteligenţei, frenezia şi calculul echivoc, instinctele tari şi ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne ar putea folosi o cumsecădenie colectivă? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparenţelor nu i pot găsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacă i aş dori României să trăiască în pace şi la răcoare, m aş bucura şi eu de omenia noastră şi m aş asocia la un elogiu comod şi plat. Decît însă o bunăstare nesemnficativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimci din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebuis ă ne sfîşiem pe imperativul devenirii noastre. Cînd s ar spune că ardoarea, şi nu omenia, este însuşirea de căpetenie a României, mi aş încrucişa braţele şi aş aştepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul şi chiar teroarea… Franţa este opera entuziasmului, mai mult decît a raţionalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i ar folosi mai mult decît logica. Unii cred că sînt naţionalişti dacă flatează stările de fapt ale unei ţări şi găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuţile tradiţionale“. Cum de n au observat că aceste vituţi ne au ţinut pe loc atîta vreme? Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi strămoşi, ci numai ceea ce l mînă înainte. Dacă toţi românii ar deveni prin minune sfinţi şi în această stare n ar cîştiga nimic ca forţă istorică, aş declara sfinţenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în mişcare este bun, tot ce o ţine pe loc e rău. Singura ieşire este un dionisism al devenirii româneşti. Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală. „Adevărurile organice“ ale unei naţiuni sînt erorile necesare creşterii ei. Cum tote fenomenele de creştere au la bază un elan orb, nu vom găsi în ele condiţia prielnică a cunoaşterii. Autoiluzionările din aurora culturilor indică un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestaţie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl creşterii. Atunci începe a se şti. Şi adevărurile nu mai sînt „organice“, adică nu şi le mai creează viaţa pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Faţă de epoca homerică, în care spiritul elin este încă întunecat de somnul materiei, întrevăzînd puţine adevăruri, într o trezire încă neconsumată, — epicureismul şi stoicismul demarcă o disocierre a elementelor solidare iniţial, începînd cu autonomia spiritului, care creează conştient adevăruri pentru o viaţă pierdută în raţiune. Fiecare cultură îşi are o epocă de cunoaştere, care nu coincide cu un moment de înflorire spirituală, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de oboseală contemplativă, bazată pe lichidarea naivităţii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de cultură. De o parte epoca de naivitate, de cealaltă, epoca de cunoaştere. Lumea homerică şi sincretismul alexandriu înseamnă două epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate şi de rotunjime. Lumea gotică şi istorismul modern reprezintă, în plan occidental, acelaşi dualism, de aceeaşi semnificaţie şi gravitate. Clasicismul francez şi romantica germană sînt momente culturale perfecte, culmi de cultură aşezate între epoca de naivitate şi de cunoaştere a Franţei şi Germaniei. Ele au ceva din mireasma deşteptării originare a spiritului şi din parfumul dizolvant al lucidităţilor crepusculare. Fecunditatea lor este însă departe de a fi echivocă, ea înrădăcinîndu se în temeliile unei culturi. În clasicism şi în romantism, Franţa şi Germania şi au întins o oglindă pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de cultură, triumfă un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate şi de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel şi Schlegel, Germania s a desfătat în străfundurile sale şi şi a pipăit marginile. Romantica germană, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justifică definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compensează trivialitatea de secole a gîndirii şi a vieţii. Romantismul german este autoextazul spiritului în finit. Procesul „normal“ al unei culturi o face să treacă în mod inevitabil prin perioada iniţială a naivităţii. Nediferenţierea şi indiviziunea împrumută culturii, într o astfel de fază, un caracter de tot concret. Separaţia de natură este în curs, fără ca totuşi cultura să constituie o totalitate autonomă. Cîtă natură este în cultură indică gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridică din pămînt, din piatră, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnă o îndepărtare de originar. Autonomia spiritului de viaţă, care devine realitatea tragică a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadenţă, înfrînge ultimele urme ale naivităţii. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferenţiază mai mult de natură, cu atît ea devine mai a cosmică. Negaţia cosmicului îşi află sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugă de viaţă. Faza naivă în evoluţia istorică a unei naţiuni îmbină într o sursă comună statul, dreptul şi societatea. Conştiinţa statală, juridică şi socială nu se autonomizează. Naivitatea istorică are ca presupoziţie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeşte decît unde ea nu mai există. Dispariţia statului în societate, care este o idee centrală a socialismului, n a putut apărea decît în diferenţierile rezultate dintr o devenire complexă. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistă. Omul modern nu mai ştie care este sîmburele său: naţiunea, statul, societatea sau dreptul. Înainte vreme era măcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradicţiile. În dictatură sau socialism, el caută o simplificare şi o formulă, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formă, nu este o soluţie pentru muritori. Omul s a simţit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odată ajuns însă într un ritm în care cunoaşterea s a cristalizat ca un conţinut de cultură, el s a abandonat dramatismului acestei forme de viaţă şi a acceptat riscurile ca necesităţi fireşti. Un popor îşi savurează, la urma urmelor, decadenţa sa. Cetăţenii romani, care în viciu şi beţie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care ţîţele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai măreţ imperiu. Românii n au suferit niciodată de prea multă naivitate. Netrăind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai aşa poate fi explicat. El n a fost fructul unei cunoaşteri spirituale, cu priveliştea din înălţime, din distanţele spiritului, ci din izolarea noastră sub curentul vieţii. Luciditatea decadentă este plantată cu rădăcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distanţă de fiinţă. Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vieţii sînt trăite în ele însele şi, chiar transfigurate în mit, ele se leagă direct de participarea sufletului. Nu trebuie totuşi să ne imaginăm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implică un întreg complex de izbucniri primitive şi bestiale. Decît, bestialitatea este, în această epocă, iresponsabilă şi afectează mai repede un caracter de prospeţime. Şi apoi, etica naivităţii este biologia. Că n am cunoscut deliciile naivităţii, ca o perioadă de cultură, este o dovadă în plus c am vegetat la marginile istoriei şi că o condiţie unică defineşte tragedia noastră. Ţăranul român e mai lucid şi mai bătrîn sufleteşte decît ţăranul italian sau german. Dacă biologiceşte este superior ţăranului francez, el are o maturitate sufletească de care ar trebui să ne întristăm. Ţăranul român ştie cam prea mult despre viaţă şi despre moarte, deşi nu înţelege nimic din istorie. Ai crede că cine ştie ce experienţă seculară de viaţă intensă cu o tradiţie îndepărtată îl sileşte la atîta îndoială şi amărăciune. Ţăranul bavarez, olandez sau elveţian este un sugaci faţă de ţăranul nostru. Poate că toţi românii nu sîntem decît nişte copii bătrîni. Să ne fi născut din oboseala romanilor şi lacrimile dacilor? Nu este chiar aşa de plăcut a mai adăuga un plus de cunoaştere imensităţii de lucidităţi autohtone. Ne au lipsit condiţiile psihologice ale naivităţii. Altcum, nu ne am putea plînge, căci indiferenţierea organică a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viaţă. N am fost noi prea mult popor şi prea puţin naţiune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al raţionalităţii formelor de cultură, nu reprezintă alcătuirile noastre de viaţă un excedent de iraţional? Dar dacă ne au fost interzise deliciile naivităţii, nu ne mai rămîne decît să dăm intrării noastre conştiente în cultură un accent de frenezie necunoscută României. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre să divinizăm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie să avem în faţă finalităţile esenţiale şi ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Îndumnezeirea acestei realităţi primordiale a fost tentaţia permanentă a păturii noastre culte. Astfel de excese le au cunoscut şi germanii, însă le au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacă un Fichte, în timpul renaşterii naţionale germane, găsea în revenirea la popor, ca sursă de productivitate iraţională, o salvare pentru Germania şi o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu şi i a scris o teodicee cum n a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici după el. Consideraţiile lui despre stat îţi dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu le, să renunţi la iluzia individualităţii, tale, să te asimulezi complet în existenţa statului, să ţi anihilezi principiul anarhic, să ţi uiţi că eşti persoană. Dumnezeu n a devenit actual decît prin Christos: aşa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în raţionalitatea sa absolută“, „ideea divină pe Pămînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalităţi. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, faţă de care Kant e simplu profesor, iar Boehme şi Eckhart, maeştri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivă a iraţionalismului cu o mască raţionalistă. Hegel vorbeşte la un moment dat despre „viaţa absolută în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixează o etapă, în nici un caz o finalitate. Să ne închipuim o Românie în care cultul mistic al iraţionalului forţelor populare ar invada întreaga ţară. O stagnare generală ar fi fatală. Orice cult pentru o realitate deja făcută este cauză de stagnare şi de imobilitate. Un tradiţionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamă, nu dovedeşte nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie să ne ferim. Şi trebuie să ne ferim cu atît mai mult, cu cît n am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. În ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fărîmiţat şi neexistînd politiceşte, este o problemă căreia nu i pot găsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substanţă etnică numai întru cît n au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivităţii, al subistoriei noastre, al apartenenţei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românităţii, dacă părăsea anonimatul şi lua parte activă — prin revoluţii şi războaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieşit, iremediabil, din orbita României potenţiale, aşa cum exista ea în conştiinţa tuturora. Acţiunea izolată ar fi fost ineficientă. Ceea ce e regretabil — şi aici e viciul de bază al României — este că provinciile noastre, atîta vreme, n au căutat o acţiune convergentă şi au amînat neîngăduit România. Totul, în trecutul românesc, s a făcut anonim. În zadar încerci să descoperi o realitate vie după acel nimeni care ne ascunde pe toţi. Am fost anonimi în anonimat. Aşa sînt toate stările preculturale, aşa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuaţiei. Fiinţa individuală ia un caracter specific şi o direcţie proprie, separîndu se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structură monadică. Lumi individuale, a căror armonie derivă dintr o comună participare la spirit. O cultură nu atinge culmi decît în măsura în care individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi îşi extrag avîntul din pornirea lor demiurgică, aşa şi cu marile individualităţi. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti. Mă gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ său filozofic ca pe cel mai important din evoluţia gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoaştere şi interiorizare. Hegel s a considerat ca încoronarea şi culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricărei dialectici, a conceput sfîrşitul istoriei în perfecţiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa. Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“ Omul nu poate crea decît crezîndu se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconştienţa oricărui burghez, care, în limitarea orizontului său, trăieşte ca şi cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilată clipa pe dimensiunile veşniciei. Dacă nu trăieşti cu sentimentul că tot ce s a făcut pînă la tine în vederea ta s a făcut şi că tu eşti o răspîntie unică în istorie, dacă nu simţi că te cere devenirea şi că momentul existenţei tale este un absolut, un ce nesubstituibil şi unic, atunci nu vei reuşi decît să fii un licurici în soare, o strălucire invizibilă, o fadoare de lumină. Numai întru cît axa lumii îţi străpunge inima, poţi deveni o lume. Aş vrea să dispară, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilinţă. Dacă nu vom avea atîta tărie şi atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existenţa, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau să descriu mizeria istorică a unei ţări, dintr o curiozitate obiectivă. Nu pot să fac ştiinţă pe propriul meu destin. Dacă defectele României, constatate aici cu pasiunea şi regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne şi iremediabile, ţara aceasta nu m ar interesa deloc şi mi ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă. O critică severă a României nu trebuie să fie compensată însă de o utopie. Drumul României în viitor nu este presărat cu trandafiri. O mie de ani am călcat pe spini şi vom mai călca încă multă vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem să ştim totuşi pînă unde se poate întinde ea, atît în forma ei lăuntrică, cît şi în afară. Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Dar nu vreau să fac din viitorul ţării o utopie… Deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim însă necruţători şi cu singura noastră speranţă… Utopia este o dezertare teoretică din faţa realităţii. Insuficienţa instinctului construieşte o altă lume, neţinînd seamă de ireductibilul acesteia. Dispreţul pe care l mărturisim cu toţii pentru utopişti este cum nu se poate mai firesc. Noi ştim ceea ce nu ştie un utopist: reforma lumii nu este posibilă decît cu mijloacele şi datele ei. Dacă Platon şi Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi ieşit din circulaţie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost nişte visători ordinari. Construcţiile fantastice ne au ajutat să ne controlăm iluziile. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viaţă ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a făcut însă tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. Şi a reuşit peste aşteptările lui. Dacă l ar fi dorit cu ardoare, atunci n ar fi refuzat aşa de uşor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul şi a făcut un titlu de glorie din a fi rupt cu tradiţia utopică a socialismului. Poate că socialismul numai atunci a avut farmec. Astăzi vrea să fie o ştiinţă a fericirii pămînteşti, construită pe o escatologie imanentă. Distanţa noastră de utopie rezultă din excesul de luciditate. Pe român l aş putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, construcţia imaginară a unei Românii viitoare n ar avea pentru noi nici un sens. Ştim cu toţii că în istorie contează numai faptele; idealurile sînt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic este o mai mare realitate istorică decît unul visător, care îşi uită de el însuşi în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, deşi toţi hunii laolaltă nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. Iarăşi, nu pot să trec cu vederea că Attila este un Napoleon faţă de prinţii Indiei, frumoşi şi visători. Însuşi Christos a fost un mare om politic faţă de Buddha, cu toate abilităţile oratorice ale acestuia. Dacă pînă astăzi propaganda electorală a creştinismului s a menţinut în toi… Cine se apucă de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învăţa pentru viaţa practică. Nimeni să nu aspire a deveni şef înainte de a fi meditat politiceşte Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbaţi cîţiva termeni, înlocuiţi i cu expresii din lumea noastră şi aţi găsit cheia ascensiunii. Nu s a făcut aşa de uşor o dictatură două mii de ani… Să fie oare utopie, dacă am crede că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul şi fatalitatea culturilor mici? N aş vrea să formulez o condamnare pentru neamul meu. Şi dacă ar exista în România un oracol, mi ar fi teamă să l întreb. Cine mi poate garanta că viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un răspuns defavorabil la întrebarea sfîşietoare nu pot să dau fără să mi tai creanga de sub picioare. O superstiţie ascunsă a adevărului mă opreşte însă de la un entuziasm excesiv. Să presupunem că România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excepţii remarcabile. Justifică acest fenomen o depăşire a condiţiei culturilor mici? Că răspunsul nu poate fi decît negativ, n avem decît să ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat naştere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influenţat esenţial gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri rămîn omului străine, dacă n a petrecut cîtva timp în lectura şi meditaţia operelor lui. După Nietzsche şi Dostoievski, secolul trecut şi l poate reclama ca pe o a treia mărime. Înseamnă aceasta că există o cultură daneză cu un stil al ei, de care să se împiedice istoria universală? Franz Hals, Rembrandt, Hobbems şi Ruysdael au făcut din pictura olandeză fenomenul cel mai original al acestei ţări. Fără peisajul olandez, aş fi înţeles ce e vast şi sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în faţă, gîndeşti tot atît de mult ca după lectura lui Schopenhauer. Cine s a oprit însă prea mult cu gîndul la cultura olandeză? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii. Să mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei şi Suediei? Ne am izbit cu toţii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun şi de celelalte figuri nordice. Dar în viaţa spiritului european cultura norvegiană sau suedeză n au putut constitui nici măcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnă că au fost acceptate cu pecetea efemerului. Înseşi imperiile portughez, olandez şi spaniol n au fost mai mult decît mode politice. Apariţia izolată a cîtorva oameni mari într o cultură de a doua mînă este deci o soluţie minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu creează o cultură. Numai prezenţa unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiecţii, în aparenţă, manifestaţii individuale ale unui fond adînc şi specific de cultură, poate alcătui o bază de afirmare a unei culturi. Descartes, moraliştii francezi, enciclopediştii, Revoluţia şi, pînă la un Valéry sau Proust, toate geniile Franţei participă la un fond comun, pe care l revelă în forme diferite, dar în aceeaşi comunitate esenţială. Între Pascal şi Barrès este mai multă afinitate decît între ultimul şi un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O cultură trebuie să aibă o continuitate compusă din perioade aparent divergente, dar intime în substanţa lor. Numai culturile mici se remarcă prin manifestări şi apariţii sporadice, cărora le urmează tăceri şi goluri, inexplicabile în afara unei deficienţe constituţionale. Se spune adesea de cîte o ţară rămasă la periferie: n a avut oameni la înălţimea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici, oameni mici. Să nu uităm că marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depăşit chiar nivelul evenimentelor şi au făcut, din plusul lor de merit, motive de nelinişte şi de dinamism pentru acea naţiune. Cezar şi Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s au prăbuşit amîndoi. Şi să nu ţi fie scîrbă de ţările ai căror oameni tînjesc sub evenimente! În loc să le creeze, ei tremură că nu le pot înţelege sau domina! O scîrbă cosmică mă apucă de ţările mediocre. România nu trebuie să se mîngîie că mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într o limbă necunoscută, n a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacă nu s ar fi adîncit în săpături şi şi ar fi cultivat mai puţin înălţimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n a fost niciodată mai mult decît un om extraordinar. I a lipsit totdeauna distanţa şi dispreţul de lume, pentru a fi un om mare. O anumită generozitate cu România mă face să cred că ea ar putea depăşi cercul îngust al culturilor mici. Acest condiţional defineşte condiţia noastră. Că ea nu se va putea ridica niciodată la nivelul şi semnificaţia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merită a fi discutat. Ceea ce poate şi ceea ce trebuie să devină România este să atingă un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adică să şi marcheze existenţa prin glorii efemere. A aştepta mare lucru de la România — ar însemna să ne condamnăm la decepţii continue. Nu este mai puţin adevărat că românii n au fost nici măcar ce au putut. Slabă treabă peste tot! Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numărul restrîns al tipurilor posibile de cultură, ci şi faptul că, în ordinea istorică, prioritatea unui fenomen anulează semnificaţia tuturor acelora care îi urmează, de acelaşi gen. Toate revoluţiile democratice au fost sclave Revoluţiei franceze, iar ţările în care ele s au petrecut n au cîştigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelaşi caz se petrece şi cu Revoluţia rusă. Toate revoluţiile comuniste din alte ţări sînt umbrele ei. Mai mult, în ţara în care se prepară şi izbucneşte revoluţia, Lenin este mai adorat decît proprii ei revoluţionari. Acelaşi fenomen se întîmplă şi în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeşte raţionalismul în alte ţări faţă de Descartes, senzualismul după englezi şi idealismul după nemţi? Celelalte ţări au putut să le perfecţioneze; aceste curente nu caracterizează decît ţările în care s au născut ca expresie originală. De aici derivă primejdia pentru orice ţară care vrea să se afirme; ea riscă să umble pe căi bătute, cu iluzia personalităţii proprii, înşelîndu se amarnic în chemarea ei. Toate culturile mici apucă pe căi bătute. Şi cele mari au anumite cadre de evoluţie, care derivă din structura culturii ca atare, din condiţiile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele toarnă însă conţinuturi specifice. Egiptul ca şi Franţa au trecut prin perioade asemănătoare şi au consumat o logică a culturii similară; prin conţinut, ele îşi capătă o excelenţă diferenţială. Culturile mici nu cunosc logica stringentă a evoluţiei, fiindcă nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecţiunea istorică a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile să producă o serie de conţinuturi unice şi universale, încît bat şontorog urmele celor mari. Dau naştere şi ele, din cînd în cînd, la cîte o revoluţie locală, fac gesturi fără ecou, cresc şi se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. România se va salva de la această mizerie, ea însă nu va putea scăpa niciodată de echivocul culturilor intermediare, ci va rămîne indecisă, la zona de mijloc între culturile mari şi cele mici. O Spanie a sud estului Europei, fără ardoarea şi farmecul ei romantic, dar cu acelaşi nivel istoric. Şi fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al amărăciunilor noastre… III România şi a dat seama de ea însăşi numai în secolul trecut, şi nu în începuturile lui. Că înainte vreme au ştiut cîţiva că sînt români este evident şi nesemnificativ. O simplă stabilire de identitate, fără nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi ştiut, popoarele oprimate nu şi pot valorifica autoconştiinţa, pe care o refuză ca o incomoditate. Ridicarea la autoconştinţă în devenirea noastră naţională a pus în discuţie o serie de probleme mai mult sau mai puţin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de natură a releva inconsistenţa şi lipsa de direcţie internă a culturii noastre. Toate se ramifică din teoria fondului şi a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oraş sau spre sat, spre liberalism sau reacţionarism, spre progresism sau tradiţionalism etc.… S a creat astfel în teoria culturii româneşti un sistem de alternative, steril şi iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut că polemica s a născut din sînul naţionaliştilor, care suferind de obsesia specificului românesc au uitat de România. De altfel, naţionalismul românesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină România, ei nu s au întrebat decît: ce trebuie să rămînă. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrînd să l salveze. Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o rană. Fondului acestuia datorăm absenţa noastră de atîta timp. Absolutizarea lui este o operă reacţionară. Dacă ne am fi abandonat lui, eram şi astăzi una dintre ultimele ţări ale lumii. Viziunea reacţionară nu înţelege paradoxul istoric al culturilor mici şi care consistă în faptul că ele nu pot să refacă etapele de evoluţie ale culturilor mari, ci trebuie să se integreze unui ritm, fără continuitate şi fără tradiţie. De am fi rămas consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei şi mituri eroice, iar pe Proust să l aşteptăm cîteva secole, pentru a l citi şi a l înţelege „organic“. În definitiv, cine este de vină dacă ne am descoperit prea tîrziu? Şi cu ce a greşit Europa, dacă am descoperit o atît de tîrziu? Problema fondului şi a formei a fost pusă de reacţiunea noastră la descoperirea tardivă a Occidentului. După „evoluţia firească“ a organicismului, şi astăzi ne învăluiam în pravile, în cronici, şi astăzi eram preistorie. Este o notă bună pentru adaptabilitatea şi spiritul de orientare al nostru că am putut sări din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacă nu al realităţilor — universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fără prejudecăţile reformatoare ale liberalismului românesc, andante le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revoluţie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativă. Căci, pe cînd o revoluţie se naşte dinlăuntru, o răsturnare modernistă se întîmplă din afară. Occidentul n a făcut „revoluţionari“. Lucrul acesta nu este totuşi atît de întristător. Important este gradul în care am fost electrizaţi şi scuturaţi de cutremurul dezlănţuit de contactul dintre fiinţa noastră şi Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînă la Lenin, ne a făcut decît să şi individualizeze fiinţa prin reacţiuni faţă de Occident. Ea n a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germană romantică şi ideile revoluţionare franceze au alimentat o vibraţie, care a devenit spirit revoluţionar şi apoi revoluţie. Reacţiunea României faţă de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucurătoare ale vieţii noastre. Frenezia imitaţiei, care a dominat tot secolul al XIX lea, îşi are rădăcini atît de adînci, că sînt nemîngîiat de a fi rămas atît de neînţeleasă lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporală, pentru a o refuza în contingenţele ei. Dacă secolul trecut nu era dominat de o sete oarbă de imitaţie, de superstiţia modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi rămas poporul obscur şi lamentabil care a înţeles universul prin doină şi chiuituri. Voinţa însă de a avea totul deodată, de a te pune în rînd cu lumea, exprimă o sete de istorie la un popor care n a trăit, o dorinţă arzătoare de a şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt. Dacă românii ar fi gustat cît de puţin — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le a fost interzis printr un blestem satanic, rezerva în imitaţie lua caracter de reprobare sau de distanţă stilizată. Cum totul le a fost oprit, renăscuţi la viaţă au vrut să cucerească totul. Frenezia imitaţiei, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadă a unei sete adînci de viaţă. Că a îmbrăţişat atîtea lucruri pe care nu le a priceput, că a înmagazinat artificial, că n a putut asimila tot ce a voit să cuprindă — ce importanţă au toate acestea? În fenomenul culturii româneşti, această înflăcărare e admirabilă. Se spune: forme şi numai forme. Dar puteau să împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Căci nu interesează în ascensiunea şi aurora unei culturi conţinutul ei cît ritmul. Frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în „fondul“ ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi a simţit instinctiv golurile. Dacă selecţiona valorile occidentale după un criticism sever, nu realiza caricaturi mai puţin minore şi îşi rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne a obligat la această maimuţăreală, dacă nu fecundă, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi pînă la speculaţii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastră fericire. Păcatele liberalismului românesc sînt răscumpărate îndeajuns de furia modernistă, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s o poată integra substanţial. Dacă „fondul“ nostru era atît de dinamic şi cu o direcţie determinată, el trebuia să asimileze specific valorile străine şi să le dea altă configuraţie decît caricatura. Prezenţa lui atenuată nu justifică deloc refuzul modernismului. O revoluţie, cît de proastă, este mai bună decît o pasivitate ruşinoasă. Cine vrea o Românie puternică şi modernă, o naţiune în drum spre putere, trebuie să recunoască „formelor“ un dinamism pe care nu l vom găsi niciodată în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reacţionară a culturii româneşti, reprezintă o viziune profesorală a României. Cînd compari elanul inconştient şi reformator al lui Eliade Rădulescu, ce s a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd şi inventînd, îndemnînd şi construind, — cu luciditatea rece, distantă şi paralizantă a lui Titu Maiorescu, atunci eşti obligat a recunoaşte că primul este o piatră unghiulară a României, pe cînd ultimul un profesor mare şi onorabil, pe care memoria naţională îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca şi amurgurile, se desfată într un haos pe care nu trebuie să l dispreţuim, fiindcă efervescenţa lui se purifică în epocile ei clasice. Eforturile stupide şi absurde, ininteligibile, ale lui Eliade Rădulescu, schimbarea limbii şi filozofia îndoielnică, multilateralitatea confuză şi en gros ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, sămănătorismele şi alte isme retrograde. Cum tot ce s a creat la noi, cu excepţia lui Eminescu, se inserează, cu mici nuanţe, într o echivalenţă calitativă, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie să ne orientăm mai puţin cu criteriul calităţii, cît cu acela al cuprinderii multiple şi al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul şi structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalităţile care oglindesc situaţia dramatică a României. Un Bălcescu, deşi paseist, reprezintă, prin soarta şi gîndul lui pasionat, mai mult decît toţi ideologii noştri patriotici. Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată România n ar fi decît o sumă de presimţiri de cultură. Ele au actualizat şi au pus în mişcare atîtea energii nebănuite, încît mersul nostru — oricît de exterior şi de superficial — în ultimele decenii răscumpără ceva din somnolenţa atîtor secole. Formele occidentale, şi nu fondul oriental, au fost salvarea noastră. Aşezaţi la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient şi departe de Occident, singura ieşire au fost ochii îndreptaţi spre apus, vreau să spun, spre răsăritul nostru. Este greu de conceput şi greu de înţeles cum au existat unii ideologi care au găsit o originalitate valabilă aşa zisului Orient al nostru. Nu s a putut observa că sud estul Europei are o tradiţie spirituală dintre cele mai nesemnificative? Aparţinerea noastră exterioară şi geografică la lumea sud est europeană a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de cultură de Asie Mică, eredităţi turceşti şi greceşti în moravuri, agonie de cultură bizantină, incapabilă să ne vitalizeze spiritul, toate alcătuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui să ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este păcatul nostru, acesta este plaga noastră seculară. Căci nu este vorba de spiritualitatea specific orientală, cu care n avem nici o afinitate, ci de scursorile mic asiatice şi de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde răbufneşte doar ecoul marilor respiraţii spirituale. România trebuie să se degajeze de toate lanţurile eredităţii sud estice. Exploatîndu şi disponibilităţile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu să şi închege un sîmbure lăuntric. Ce am putea noi învăţa de la tradiţia obscură a acestui colţ de lume? Biete popoare care s au frămîntat să ajungă ceva, ca în urmă să nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o ruşine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O ţară care a cucerit atîta pentru a nu lăsa în urma ei decît pustiu şi întuneric. Puterea imbecilă a Turciei este responsabilă, în faţa unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliţi atîta vreme să luptăm şi să ne apărăm de un popor atît de slab dotat, care a reuşit să lase în Europa numai o dîră de fum. Cea mai tristă şi mai mizerabilă amintire a poporului român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Că turcii au trecut Dunărea, este o pată neştearsă pentru noi şi, desigur, şi pentru Europa. Ei n au adus nici o idee, nici un freamăt, nici o pulsaţie nouă. Nu trebuie să ne mai gîndim la trecutul nostru. Că, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vieţii noastre, mă îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivă.Cultura bizantină n a fost decît un văl negru, care ne a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naţionale. Lipsa de spirit politic de mare anvergură este caracteristică acestui „Orient“, pe care ura trebuie să l distrugă în noi cu sistem. Cum o să învăţăm de la astfel de neamuri cum se face o naţiune! Devenirea lumii occidentale trebuie să ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. Superstiţia istoriei ne fixează Occidentul în centrul atenţiei noastre. România n are de învăţat decît de la naţiunile care gîndesc politic. Aş muri de tristeţe dacă România — printr o perversiune a soartei — ar renaşte în viitor cultura bizantină. Un singur ţipăt din Revoluţia franceză este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toată spiritualitatea bizantină laolaltă. Căci dacă nu vom învăţa nimic din elanurile nemăsurate ale naţiunilor mari, atunci nu ne mai rămîne decît să ne îngropăm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre şi să ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinţi idioţi, car au ţinut acestui popor de urît toată vremea trecutului său deşert. Nenorocirea noastră ţine de condiţia de viaţă a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacă n ar exista evoluţia încordată a ţărilor industriale. De o parte satul şi de altă parte oraşul. Entuziasmul pentru sat este nota comună a intelectualilor noştri de totdeauna, este nota lor proastă. Căci dacă ei ar fi avut cît de puţin spirit politic, ar fi înţeles că satul nu reprezintă absolut nici o funcţie dinamică, iar pentru accesul la mare putere este de a dreptul o piedică. Satul este substructura şi baza biologică a unei naţiuni; el nu este însă purtătorul şi motorul ei. Un an din viaţa unui oraş modern este mai plin şi mai activ decît o sută din viaţa unui sat. Şi nu numai din cauza marelui număr al populaţiei, ci şi din felul de viaţă al oraşului, care îşi accelerează ritmul din substanţa lui internă. Oraşul şi industrializarea trebuie să fie două obsesii ale unui popor în ridicare. Cine colindă satele noastre nu se poate să nu le considere ilustrative pentru soarta românească. Fie ele sate de munte — şi atunci casele înghesuite se sprijină şi se reazemă unele pe altele, scunde şi turtite ca de o frică seculară, cu uliţe monotone care plimbă truda oamenilor şi cu ferestre mici şi închise ca inima ţăranilor, inconştienţi din mizerie —, fie ele sate de şes, cu case răsfirate şi curţi fără garduri, reliefînd prin depărtările lor şi mai bine un deşert răspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin străzi şi curţi, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate şi de părăsire, — în amîndouă felurile, satul românesc oferă, ca şi cutele ţăranului, o tristă verificare a existenţei noastre de pînă acum. Satul este suspendare istorică; inactualitate substanţială. O aşezare care se diferenţiază numai gradual de realităţile cosmice şi nu cunoaşte timpul decît din auzite. Dacă istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negaţia ei. Vai de ţara împînzită numai de sate! Scutită de mari conflicte sociale şi străină de problemele dureroase ale vieţii moderne, ea nu cunoaşte, în schimb, nimic din deliciile măreţiei, ale forţei organizate, ale ofensivei năpraznice. Oraşul este istorie de fiecare clipă; de aceea numărul oraşelor, agravînd problemele unei naţiuni, o saltă totuşi la un nivel inaccesibil ţărilor agrare. Mobilitatea şi trepidaţia pun viaţa încontinuu în faţa a noi întrebări şi a noi soluţii. Ultimul orăşean ştie mai mult decît un primar de ţară. Cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii. Satul s a mulţumit totdeauna cu sufletul... Avîntul industrial a dezvoltat în naţiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proporţional febrei de industrializare. Cine măsoară ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizării Uniunii vamale, şi ce a devenit în urmă — este obligat să recunoască un salt, care a ridicat o naţiune pe toate planurile. Războaiele napoleoniene îi dăduseră conştiinţa politică şi naţională; industrializarea vertiginoasă, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridică la 50, pentru ca populaţia să crească într o mare numerică, ce legitimează aritmetic imperialismul. Sînt astăzi în lume 110 milioane de nemţi, care îşi simt chemarea ca o fatalitate. Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporeşte numărul populaţiei. Chiar dacă acest spor se întîmplă în primele faze, el este atît de copleşitor, încît limita staţionară la care se fixează nu poate fi concepută ca o stagnare. De ce în primele faze creşterea populaţiei este atît de evidentă? Exodul rural creează golul la sate şi prin aceasta, o primenire. Afluxul la oraşe dezintegrează satul din mersul lui firesc. În existenţa lui telurică, el se menţine secole de a rîndul în aceleaşi forme şi insensibile modificări, la acelaşi nivel numeric. Golurile născute prin asaltul oraşelor, provocat de industrie, trebuie umplute. Şi astfel, se naşte la sate o primenire şi o renaştere biologică. În plus, muncitorimea neatinsă de şomaj a dat exemple de prolificitate. Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în faţa anvergurii culturilor moderne, rezemate pe naţiuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît şi material. De o parte ţăranul şi satul, de cealaltă muncitorul şi oraşul. O lume închisă în sine; o lume deschisă spre tot. Toate ţările au sate şi ţărani; dar nu în toate ele marchează stilul. În faţa echilibrului plat al ţărilor agricole, se ridică destinul gigantic al ţărilor industriale. Acestea din urmă tind să înghită întîile; muncitorul va învinge ţăranul. Numai o naţiune industrială mai poate vorbi de război. Valoarea militară a unei ţări este direct proporţională gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forţa ei industrială şi numai în al doilea rînd, prin eroism. În războaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe… Industria este condiţia indispensabilă a unei mari puteri. Dacă Anglia şi Germania au luat o Franţei înainte, în afară de motivele ţinînd de soarta lăuntrică a culturilor, inferioritatea industrială faţă de celelalte puteri este un determinant al stagnării franceze. Îi lipseşte Franţei, în plus, şi conştiinţa industrială, pe care o are dezvoltată, îndeosebi, Germania şi, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revoluţiei ruseşti de a fi creat în ţara cea mai reacţionară, pe ruinele celei mai sinistre autocraţii, o conştiinţă industrială cum, în nota ei mistică, n a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat şi fervent al industrializării, dorind pînă la manie electrificarea Rusiei, a înţeles, cum nici un revoluţionar, condiţiile accesului la putere al unei naţiuni. Şi, pentru ca Rusia să devină o mare putere, Lenin a făcut mai mult decît toţi reprezentanţii sfintei şi tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede că pricepe problemele viitorului României, fără să fi studiat cu simpatie antecedentele şi realizările revoluţiei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia şi metodele. Căci sistemul care aîntărit Rusia ne ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastră de conştiinţă mesianică ne ar dizolva complet în universalismul bolşevic. România n a avut conştiinţa misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puţin printr o revoluţie de mesianism social şi universal. Revoluţia rusă este experienţa cea mai bogată de la Revoluţia franceză. O Românie viitoare, care n a învăţat nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o construcţie fictivă. Naţiunile mari fac revoluţiile ca să scutească pe cele mici de suferinţă. Revoluţia franceză a „salvat“ aristocraţiile altor ţări, acceptîndu şi moartea de la sine, precum Revoluţia rusă a cruţat viaţa tuturor burgheziilor, condamnîndu le la o agonie voluntară, fără sînge. Toate revoluţiile care se nasc în umbra unei mari revoluţii sînt „raţionale“. Clasa dominantă renunţă treptat. Orice postrevoluţie este compromiţătoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei, fiindcă ea le a învăţat să moară la timp. Fenomenul japonez nu este mai puţin ilustrativ pentru progresele inerente industrializării. Dintr o ţară veleitară, graţie industrializării vertiginoase şi voinţei organizate de a deveni mare putere, Japonia a căpătat o mare proeminenţă în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei şi echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat şi îndesat pe un spaţiu mult prea redus, reprezintă cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politică mult superioară celor 400 de milioane de chinezi. India este nulă ca destin politic faţă de Japonia; tot aşa, popoarele africane. Ideea japoneză a orientalizării lumii prin forţă este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învăţat din Occident metodele şi justificările teoretice; dar a avut în ea însăşi substanţa unei mari naţiuni. Îşi poate închipui cineva delirul de grandoare (să ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei naţiuni care, pe un spaţiu infim, priveşte cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite şi Rusia, care dispreţuieşte toate celelalte state şi se mărturiseşte colectiv ideii imperialiste? Oricît s ar baza industrializarea japoneză pe o muncă prost plătită şi pe exploatare, viciul injustiţiei sociale şi economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mărirea naţională nu este un refren istoric, ci o irupţie rară. Împotriva acelora care ar susţine că industrializarea răpeşte unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o cultură a graţiei, continuată în aceleaşi nuanţe în faza ei actuală de evoluţie. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsături şi salturi istorice — exemplul unei ţări pe care Occidentul o descoperise îmbătată de parfum de flori şi pierdută în politeţe şi intimitate, pentru ca astăzi să le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinţa ei, suprapopulaţia, a creat o adevărată răspîntie a devenirii naţiunilor. În faţa ţăranului se ridică muncitorul, fiinţă acosmică fără să fie spirituală, dar avînd o conştiinţă a valorii şi a sensului său ca nici o altă clasă din trecut. Apariţia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determină fizionomia socială a lumii moderne. Pe cînd ţăranul, înfundat în sate, se simţea la periferia vieţii, muncitorul modern se trăieşte în centrul ei şi ridică pretenţiile justificate de această integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatării, oligarhiei nu se dă în numele unor revendicări minore, ci pentru o sete de justiţie socială şi o dorinţă de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploataţii triumfă întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi să şi caute raţiunile spirituale ale victoriei. ŢŢărănimea nu mai poate fi decît rezerva biologică a unei naţiuni, o simplă sursă de alimentare. A crede că, în formele viitoare de cultură, ea ar putea să se realizeze original şi valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignoranţă. Satul n a fost istorie decît în formele primitive de viaţă, care exclud istoria propriu zisă. În numele ţărănimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianică pe realităţile ei sufleteşti. Cu cît se diferenţiază mai mult o naţiune, cu atît ţărănimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune ţărănimea în circulaţie. Căzută în desuetudine, din lipsa unei conştiinţe politice şi a unei orientări moderne, ea trebuie adusă cît mai mult în ritmul general şi trepidant al vieţii. Muncitorul modern este o ameninţare continuă şi prin aceasta un element politic de primă ordine. Cine mai crede că se poate construi o naţiune, fără să fi rezolvat problema muncitorimii, se înşală amarnic sau este un reacţionar inconştient. Proletariatul modern a căzut pradă unei sterile superstiţii internaţionale. Dezintegrarea din naţiune este păcatul lui ideologic. Cum naţiunile sînt forme constitutive ale vieţii istorice, el nu şi poate realiza accesul la putere şi primatul decît prin naţiune. Internaţionalist prin aspiraţii, el nu se poate împlini totuşi decît naţional. Integrarea proletariatului în naţiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului şi viitorului. O naţiune care nu poate realiza acest lucru este condamnată la conflicte fără ieşire. Visul unei colectivităţi universale, pe care l mîngîie muncitorimea din toate colţurile lumii, este, din păcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramă şi irezolvabil. Muncitorimea, dacă nu poate fi integrată conştient într o naţiune, poate fi făcută să uite naţiunea. Cum? Dîndu i se perfecte condiţiuni de viaţă, aruncînd o pe linia moartă a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuată de acel ce nu iubeşte încordările şi răsturnările devenirii, printr o ireproşabilă asistenţă socială, printr o solicitudine insistentă şi prin eliminarea raţională a şomajului. Mizeria muncitorimii îi justifică voinţa de putere şi îi dă un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Această banalitate teoretică şi această sfîşiere practică au înţeles o bine muncitorii şi şi au creat un orgoliu de clasă, care va întoarce odată lumea pe dos. Ţăranul, dacă nu este totdeauna reacţionar, este, prin fire, antirevoluţionar. Preferă comodităţile mizeriei dramatismului luptei revoluţionare. Astfel se explică de ce, născut deodată cu istoria, a obţinut mai puţin, în existenţa lui milenară, decît proletariatul într un secol de luptă. Spiritul revoluţionar determină răspîntiile istorice. Fără revoluţii, istoria este devenire inertă, fadoare şi făgaş. Muncitorimea a creat o cultură a maselor, cu caractere noi şi fizionomie proprie. În locul comunităţii organice, cristalizată substanţial, pe care ne o oferă existenţa statică a formelor primare sau aurorale de cultură, se înalţă dinamismul şi mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcă încoronează sau amurgesc procese de cultură. Comunitatea este expresia directă şi originară a unei existenţe naţionale, este leagănul sufletului naţional, în deosebire de existenţa de mase, caracterizată de predominarea elementului social şi numai în nu ştiu al cîtelea rînd, naţional. Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cărui solidaritate se bazează exclusiv pe interese. Istoria, care este substanţa unei naţiuni, precum forţa este substanţa istoriei, nu joacă un rol în cultura universalistă a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex şi mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (după cum au arătat Scheler şi Troeltsch), dar unul metodologic, înţelegînd istoria funcţional, iar nu organic. Nu este revelator că afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n a existat totdeauna conştiinţa maselor. Meritul revoluţiilor n a consistat în a le fi ameliorat condiţia exterioară şi materială, ci în a fi fost progresul cel mai rapid şi mai efectiv în conştiinţă. Revoluţia e Text postat de Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE