PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
poezii (3) de  nichita stanescu   Un pământ numit România I Şi-a venit un nor cu coarne peste sufletul meu, Doamne să mă-npungă a venit numai chiar din infinit. Şi-a venit un os subţire dintr-o altă-naltă fire dat cu fluier supt de sunet şi cu fulger fără tunet. A venit la mine nimeni, săruri şi piper şi chimeni, verdele din frunza smulsă, laptele din ţâţa scursă şi mi-au pus la ploape-un fel de vedere, de cercel şi în inimă nisip şi pe chip altfel de chip, voind nevăzută hidră să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră. Nemaivrând în mine sânge, ochiului i-au dat a plânge tot cu luna lacrimă cu stelele patimă. A venit la mine "Da" care tocmai învia şi-a venit la mine "Nu" de însumi vărsat în tu. Au venit să îmi propună ca să fiu la noapte lună şi-ntre coaste să îmi fiu alergare de-argint viu, de aur, de platină, de stejar, de paltină, de cuvânt, de necuvânt, neştiind că sunt pământ. II Atârnat de ploaie ca vântul de nori ca negrul de aripa neagră. Bate bătrânul fâlf, bate, zboară bătrânul pe sub pământ printre viermi şi rădăcinile minunate ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului, ale prunului, arinului, ale nuştiucuiului. III Peşte, lapţii tăi de peşte, dedesubt mereu aflat ah, Carpaţilor, cereşte stâncile din voi decad mai ducând la vale o monedă sau vreun vultur smuls impar, decăzut prin lumea cea concretă roaba legilor cu har. Per Scorilo, Decebalus pe un vechi, oho, de tot zeu-inel ţinând dantura cea lactee strânsă-n bot. A băut din ţâţa mare hrana cea otrăvitoare cântărită în cântare, ţepenită în cleştare cum e musca-n chihlimbare, cum e trupul pe picioare şi mirosul din pahare şi pistolul în şerpare, cum e, "are" în "nu are" , nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum, ieri şi mâine în acum. IV Duce-ţi trupurile. Un dulce dor mă paşte-n câmpul de mohor: Neânşeuat, nepotcovit, neânjugat. Duceţi trupurile. Să se lase albul cel mai alb pe oase, să îmi fie duhul ghimp rupând pielea de pe timp. Duceţi trupurile. File spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste ţară. Duceţi trupurile. Fie spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste ţară. Duceţi trupurile. Doamne, să ne dezbrăcăm de haine, cum e apa dezbrăcată de izvorul care-o poartă şi se-mbracă-n cel ce-o bea însetat de setea sa de rămâne tot neud de la nord până la sud. Trupurile! Nu vederea cea căzută-n ochi ca mierea nici auzul, nici mirosul locuind în trup ca osul. Duceţi trupurile. Vină peste noi din nou lumină. Duceţi trupurile. Bate mulţime-n singurătate. Scade marea. Trupurile valuri scad în tuburile pietrelor din cuburile sărurilor, malurilor. Duceţi trupurile, trupurile Scade marea, cuburile sărurilor se usucă cu un fel de dor de ducă. V De două mii, pământul, de ani se îngraşă cu trupuri din trupurile noastre născând mereu copaci. Şi timpu-şi smulge ochii şi-i lasă ca pe-o nadă cercând să prindă-un peşte al vederii. Se-ntinde o blândeţe încolăcind în sus câte o rază-a lunii împietrită. De două mii de ani acest pământ din trupurile noastre face parte. Noaptea, în lanul cel de grâu când fluier herghelia din prundişuri suntem de faţă eu şi tu şi tu şi tu, viii şi morţii laolaltă. Un nod e-n viaţă. Restul frânghiuei spânzură în jos. O mie de strămoşi atârnă-aici de fiecare suflet. Străbunii dorm, apele curg, luna răsare şi apune. Pământ de carne eşti, pământ de carne... Pentru un om o, câtă lume! Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi, tu care-mi începi direct din spinare, pământ de carne de mii de ori sărată sub şei de sare. Pământ de carne, bun de mâncare, pământ de oase străluminând o, ce miros violent, ce sfântă duhoare de diamant au pietrele tale, pământule de pământ! Am să te-ngraş la rândul meu cu mine, lăsându-ţi doar scheletul alb să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor, pământ de carne, pământule de pământ. De dragoste Ea stă plictisită şi foarte frumoasă părul ei negru este supărat mâna ei luminoasă demult m-a uitat, - demult s-a uitat şi pe sine cum atârnă pe ceafa scaunului. Eu mă înec în lumine şi scrişnesc în crugul anului. Îi arăt dinţii din gură, dar ea ştie că eu nu râd, dulcea luminii faptură mie, pe mine mă înfăţişează pe când ea stă plictisită şi foarte frumoasa şi eu numai pentru ea trîăiesc în lumea fioroasă de sub ceresc. N-ai să vii N-ai să vii şi n-ai să morţi N-ai să şapte între sorţi N-ai să iarnă, primăvară N-ai să doamnă, domnişoară. Pe fundalul cel albastru din al ochiului meu vast meteor ai fost şi astru şi încest ai fost, prea cast. Uite-aşa rămânem orbi surzi şi ciungi de un cuvânt. Soarbe-mă de poţi să sorbi "S" e rece azi din sunt. Fel de sfârşit Adevarata mâna n-o întind. Nu ating cu ea decât cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi, cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deşi urăsc punctul, Doamne, locuiesc într-un punct. Testament Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive, îmi cos rana cu un verb. Nobile paleative de serv. Îţi scriu cu trupul meu viaţa şi mersul stelelor ţi-l scriu. Vocala cea mai lungă este aţa în care mortu-l cos, de viu. Căci trebuie să dăm şi mărturie, altfel nimica n-ar mai fi, în dulce scriere târzie ţinând alături morţii şi vii. Tu ombilic din care curge vorbirea numai altor guri fără să ştim unde ne duce în care dalbe viituri. Încât nu ştim cine trăieşte - cuvântul poate, poate trupul. Zâpada albâ Doamne, poate, sau urma-n ea, pe care o lasă lupul... Estompare Din ce în ce te stingi, te ştergi de peste sternul meu, faptura, dira lucindă şi, de melci, tandra arsură. Abia te ţin într-un cuvânt, ori în albastrul meu iris, iarba-ncolţind dintr-un pământ de somn, de vis. Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape tu, dulce vaer. Ah, vine norul şi mă şterge cu un burete foarte rece. Rămân ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult... Din nou, noi Bun, dar cu noi cum rămâne? Ei au fost mari, tragici, sfinţi... Ei au mâncat pâine, părinţilor noştri le-au fost părinţi. Dar noi, dar cu noi?... Lor le-a fost frig, au pătimit, au mers prin zăpadă, prin noroi, au murit şi s-au nemurit. Noi trăim, cu noi cum rămâne? S-a hotărât ceva? S-a hotărât? Când anume şi ce anume? Suntem, dar ne este urât! Pasăre dormind Doarme, Doamne, pasărea tăvălindu-şi aripa sub ea, numai sub ea sub ea, numai sub ea... Plouă nori, plouă de somn, vis de beizade, de Domn Pasăre dormind, pasăre mâncată, mistuită, fluturată. Pe zăpadă ce se vede? O umbră de frunză verde. Galben copil, oprit în poză Galben copil, oprit în poză şi-nrămat fără suflare şi dormind, ţi-aş spune-un basm adevărat călare pe un cal murind. Cine a tras în calul meu? Cu ce săgeată, cu ce floare? Beau apă azi din curcubeu, el singur nu mă mai doare. Căutaţi-mă pe sub potcoava lui, săpaţi întruna şi adânc poate-o s-ajungeţi voi întâi dincolo de pământ. Vederea aceasta e relativă ochiului meu Eheu, ţipă gândul. Taci dracului, i-am spus ierbii verzi. Pierzi totul, i-am spus. Vor înceta aceaia care pot să iubească, domnească va fi aşezarea ta între morţi. Secunda aceasta e relativă orei pe care ţi-o atârni între ţâţe. Taci dracului, i-am spus. Dar ea n-a tăcut. Ding şi dang ar bate ceasul, dar i-am smuls limbile şi clopotul şi l-am lăsat mut. E relativă vederea, eu mă pregătesc să-mi smulg ochiul şi să-l dăruiesc acelei umbre cu aripi să stea pe el să-l încălzească ca o pleoapă. Taci dracului, i-am spus ochiului în tine pasărea este moartă. Mă învelesc de frig... Mă învelesc de frig într-o speranţă cum se-nveleşte soba nou zidită în relieful de faianţă cu focul pururi logodită. Nu pune mâna peste mine dacă-i vară căci n-ai să înţelegi nimic stimată doamnă-domnişoară din frig. Ci vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar mai ales când voi fi orb, lumino. Tot universul nostru era albastru şi gol Tot universul nostru era albastru şi gol iar noi retraşi în bulgărul numit pământ viaţă eram deasupra şi la subsol murind, murmurând. Viii şi morţii viilor unii într-alţii şi unii peste alţii... Tot universul nostru era albastru şi gol. Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi repede se ghicea sau domol luat în neştire; sau tras la sorţi. Noi ne ţineam unii de alţii Viii şi morţii. Numărătoarea Numărătoarea începe cu doi. Unul nu este numărabil Plouă Doamne şi transformi în noroi sufletul meu de câmp arabil Numărătoarea începe cu doi Unul nu este şi nici nu există Pământ amestecat cu apă, noroi se numeştre cu vorba cea tristă Numărătoarea începe cu doi, dar, şi sfârşitul... Plouă peste infinit. Murdar de noroi sau, născător de noroi e infinitul. Rugare Mai urât de cât sunt pot fi văzut Mai frumos nu! ...mai sabie, da. Mai scut. Altfel am pierde bătălia, osul, artera, glia şi norul urâtul şi frumosul. Dă-mi Doamne victorie, ajută-mă să-mi înving duşmanii, pielea de pe mine, marginea, orele, anii. Mit Incapabil să pierd inapt pentru fire, alerg în neştire. Foarte greu mă primesc să fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pământ. Iar pământescul mănâncă de foame cerescul. A mea Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă, În lipsa mea ea se gândeste numai la mine, ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se face rău de singurătate ea stă şi spală tot timpul podeaua până o face de paisprezece carate şi tocmai să calce pe dânsa licheaua. Ea spală zidul casei cu mâna ei şi atârnă pe dânsul tablouri ca să se bucure derbedeul, e-hei căzut de la uşă-n ecouri. Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv Ca să-i vină acasă şi degetele albe şi le mişcă lasciv pentru ceafa lui cea frumoasă. Pregătindu-i-le de dezbătat ea ţine în boluri şi zeamă acră, părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat să nu greşească bărbatul niciodată drumul predestinat. Al meu suflet, Psyhée A venit un înger şi mi-a zis: - Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât. Pute iarba sub umbra ta care o apasă; mocirlă se numeşte respiraţia ta! - De ce, i-am strigat, de ce? - Fără pricină! A venit îngerul şi mi-a zis: - Mai străvezie este sticla decât cel mai statornic gând al tău! În curând ai să mori şi viermi îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă! - De ce, i-am strigat, de ce? - Fără pricină! îmi zise îngerul... Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul a plecat cu aripi de aur zburând într-un aer de aur. Fluturi de aur fâlfâiau în aura îngerului de aur. El zbura aiurit, el era cu totul şi cu totul de aur. El se depărta către o depărtare de aur, în care apunea soarele de aur. - De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat, de ce pleci, de ce? - Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină... În dulcele stil clasic Mă învelesc de frig într-o speranţă cum se-nveleşte soba nou zidită în reliefuri de faianţă cu focul pururi logodită. Nu pune mâna peste mine dacă-i vară căci n-ai să înţelegi nimic stimată doamnă-domnişoară din frig. Ci vino când nu merge nimeni când nu avem picioare, vino dar mai ales când voi fi orb, lumino. A cumpăra un câine A venit îngerul şi mi-a spus: - Nu vrei să cumperi un câine? Eu nu am fost în stare să-i răspund. Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare. - Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare, dând din stânga ca dintr-o coadă. - Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul în timp ce inima mea dădea din sânge ca dintr-o coadă. Străfund de ochi Valul venind spre mine a împietrit în aer O, chiar şi tu, iubito, ai rămas într-o deplină nemişcare. Şi timpul are febră O, el mă arde secunda este fixă ca o perlă şi stropii valului atârnă-n aer. Tu, atât apuc să strig, tu şi cuvântul începe să se vadă încet,âncet cum se vede lăsarea de noapte, cuvânt din două litere: tu. Animal monstruos, înţelesul s-a oprit, şi începe să se vadă... Semnal Încet! Mergeţi încet! Nu vedeţi? Piatra e obosită. Ea doarme. Doamne, ea doarme. Piatra e foarte obosită. Îndepărtaţi caii! Şi tu, ce faci acolo, tu... Cu tine vorbesc! Fii atent! Face prea mult zgomot răsărirea aceasta de soare Piatra e obosită. Să tacă luna răsărind! Aveţi grije, faceţi tăcere. Tăceţi - Piatra e obosită. În timp Totuşi, eu am văzut o pasăre care a ouat în timp ce zbura... Totuşi, eu am văzut un om plângând în timp ce râdea... Totuşi, eu am văzut o piatră în timp ce era... Poetul şi soldatul Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere. El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui sentimentele furnicii şi le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi. El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis până când nasul lui şi botul câinelui sunt totuna. Pe căldurile groaznice el îşi face vânt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare Să nu-l credeţi pe poet când plânge Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui El a stors lucrurile de lacrimi El plânge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca şi timpul Mai repede sau mai încet mai mincinos sau mai adevărat Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit Imediat el o să spună că el l-a zis, şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi o să ziceţi că într-adevăr el l-a zis Dar mai ales vă conjur, nu puneţi mâna pe poet! Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet! ...Decât numai atunci când mâna voastră este subţire ca raza Şi numai aşa mâna voastră, ar putea să treacă prin el Altfel ea nu va trece prin el, şi degetele voastre vor rămâne pe el, şi tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decât voi. Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da, că într-adevăr el are mai multe degete... Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare, cel mai bine ar fi să nu puneţi niciodată mâna pe poet. ...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el. Poetul e ca şi soldatul nu are viaţă personală. Tragere la sorţi Tragem la sorţi cu inima smulsă dintr-un străin. Martorul întreabă: cap sau pajură? Nici cap nici pajură, răspunde corul antic. Inimă, pur şi simplu. Inimă pe toate feţele? Inimă pe toate feţele! Şi unde este Omul cu M mare? Unde să fie? În moarte. Dacă trageţi la sorţi cu inima lui unde vreţi să fie? Omul cu M mare se află în moartea cu m mic. Nichita Stănescu ________________________________________ *** Ce fel de tren marfar eşti tu dacă ţi-e trupul meu şină de carne; Ce fel de măr eşti tu dacă ţi-e ramură viaţa mea? Eu locuiesc într-un tril de privighetoare Dorm cu ceafa pe nota Do şi-mi încălţ piciorul într-un saxofon Du-te, îmi strigă ciocanul, du-te, du-te idiotule de cui de fier, du-te, nu vezi că te bat în palma unui crucificat? Recele echilibru al stelelor Vor veni timpuri minunate când echilibru rece al stelelor se va rupe, şi când şirurile celor care au fost se vor uni cu cei care sunt Omul, o câte trupuri a avut şi în câte trupuri încă se va încerca să mai fie! Omul! de câte trupuri are nevoie ca să se poată hrăni până la capăt din sfera aceasta instabilă! Vom mânca până la urmă tot pământul acesta albastru. Îl vom roade, îl vom roade. Îi vom azvârli capul şi oasele iar Omul, Omul nesătul, cu un miliard de trupuri va începe să roadă flămând recele echilibru al stelelor. Despre starea de zbatere Ca şi cum un tăiş superior mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor, aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat, lăsându-şi pe cer capul fugitiv. Nu poate să moară deşi nu mai ştie ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă. Contempla ochiul de sus trupul de jos şi în zbatere Din văgăuna gâtului ţâşneşte un stol de păsări ciripitoare şi verzi Mâna îşi înfige ghearele ghearele lungi cât un taur fiecare în parte, mâna îşi înfige ghearele în miraj Ochiul suspendat priveşte deznadăjduita zbatere. Corabia de carne prinsă în furtună nu se scufundă niciodată Ajută-mă catedrală frumoasă văzută de mine în alt oraş Bate cu clopotele tale dezordonată clipă. Mă rog la tine frumoasă catedrală tu, care eşti în alt oraş, fă să se verse peste mine bunătatea liniştii Nici o diferenţă nu este între trupul acesta şi trupul oricărui fluviu decapitat dintr-o dată de delta cea vorbitoare. Ajungă la tine frumoasă catedrală, cârdul de păsări roşii care urlând, croncănind, chihotind din gâtul retezat - se ridică la cer. Primeşte-le catedrală frumoasă pe limba clopotului tău, primeşte-le Ajută-mă catedrală frumoasă, văzuta de mine în alt oraş Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă, şi altfel de moarte. Întrebări Trăim un prezent pur? A trai inseamna timp? Timpul este tot ceea ce nu înţelegem? Timpul este tot ceea ce nu suntem noi? Există timp acolo unde nu este nimic altceva? Timpul este fără să fie? Timpul este însuşi Dumnezeu? Inima mea bate în timp? Sunetele, mirosurile, pipăitul, gustul, vederea sunt chipuri ale timpului? Timpul este legat de lucruri? Timpul este legat de cuvinte? Gândurile sunt timp? Timpul este însuşi Dumnezeu? A fi, înseamnă timp? A avea, înseamnă timp? Ceasurile sunt bisericile noastre de mână sau de buzunar, de perete... Ne rugăm luând cunoştinţa de bataia lor înscrisă pe cadrane... Altă matematică Noi ştim că unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o pară nu ştim cât face. Ştim că cinci fără patru fac unu, dar un nor fără o corabie nu ştim cât face. Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu, dar un munte împărţit la o capră nu ştim cât face. Ştim că unu plus unu fac doi, dar eu şi cu tine, nu Ştim, vai, nu ştim cât facem. Ah, dar o plapumă înmulţită cu un iepure face o roscovană, desigur, o varză împărţită la un steag fac un porc, un cal fără un tramvai face un înger, o conopidă plus un ou, face un astragal... Numai tu şi cu mine înmultiţi şi împărţiţi adunaţi şi scăzuţi rămânem aceiaşi... Pieri din mintea mea! Revino-mi în inimă! Nedreptate De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz? Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi să avem speranţe, pentru frumuseţe şi pentru duioşie, ochi şi pentru alergare, picioare? Atât de nefericiţi să fim noi încât să trebuiască să ne iubim. Atât de nestabili să fim noi încât să trebuiască să ne prelungim prin naştere tristeţea noastră urâtă şi dragostea noastră înfrigurată? Colinda pe loc Niciodată nu putem greşi prea mult din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta. Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi. Nici prea mult nu putem să trăim şi nici prea frumos nu putem să trăim. Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii. Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte cei care nu s-au născut. Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni, Când nu ne vedem nici măcar noi înşine. Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin, dar ştim că mai mult nu ni se cuvine. Rugăciunea Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi ochiul şi întoarce-mă cu faţa spre invizibilul răsărit din lucruri. Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi inima şi toarnă-mi aburul sufletului, printre degetele tale. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine trupul cel nou care-mi apasă şi-mi striveşte trupul cel vechi. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine îngerul negru care mi-a îndurerat caracterul. Cavaler al florii de cireş Chip de cireaşă muşcată de un elf zburând tot timpul într-un alt miraj visat. ...Sandă pe care mi-o-ncalţa un zeu în salt pe inorogul cel înalt şi insătat. Şi voi veni să mă prostern mai mult rănit şi mult invins, Când ai să baţi pe un cadran etern un nor mai alb şi mult mai mult care a nins. Cireşar Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea din zbor, iarba înverzind. Noi suntem un fel de martori ai adolescenţei ruginind. Nimeni nu ne spune: bea, flămândule! Nimeni nu ne spune: însetatule! Curge primăvara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule! Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu în gura mea uscată roşie cireaşă dintr-un chiparos, zână inventată! Starea de a fi cireşar Ah, n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a cireşului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. Ah, n-o să ştie nimeni zburata pricină a păsărilor impietrita pricină a pietrelor cauza inimii mele. Ah, n-o să ştie nimeni neagra pricină a pământului curgătoarea pricină a râurilor cauza sufletului meu. Rău de frumuseţe Nu spun că a fost un noroc că te-am născut. Spun numai că a fost o minune. Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poţi. Mie mi s-a dus viaţa, ţie ţi s-a dus norocul. Nu spun decât atâta, că noi doi am trăit pe globul pământesc. Trecător Călăream pe un cal şi deodată-am văzut că eu sunt calul acela Şi deodată am văzut că ei doi galopează pe mine. Mă învolburam şi deodată i-am văzut pe cei trei, când umbra mea din spatele meu mi-a strigat: - Eu sunt tu. Lasă-i pe cei patru să-şi urmeze destinul... lasă-i! Marină Înfăşurat într-un val strângând în braţe un peşte simt malul cu iarbă natal, cum mă izbeşte. Înfăşurat într-un corp, strângând în sine un cuget, mi-e strigătul orb lovit de un muget Înfăşuat într-un semn cu gura pe-o cifră, te-aud cum mă chemi dulce hidră. Foarte câine Foarte câine-am vrut să fiu cu lătratul în pustiu şi cu dintele cel viu mort la tine-am vrut să viu Foarte pasăre am vrut să-ţi adorm doar peste scut lepădat şi început de numai ce m-a durut Foarte om poate-aş fi fost dacă-aş fi ştiut vreun rost ce este în tine os şi ce este roşu-n, roz. Alte chei Rămâne feşnic nedeschisă poarta aerului... Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea, noi încercăm s-o deschidem cu păsările noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui. Dar rămâne închisă poarta aerului. Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei, nu-i aşa? rămâne veşnic închisă poarta aerului... Mă sufoc, iubito mă sufoc de aceast crivăţ violent de acest simun care plânge. Ai văzut vreodată... Ai văzut vreodată vreo pasăre s-o usture aerul pe care-l zboară? Crezi tu, iubito, că peştele se zgârie de apa lui sărată? Putem noi doi să credem oare mirosului că nu se simte bine în nări? Poţi tu, obositor să crezi că fără mine ai naşte un răsărit de stea? Haide, ne face pe piele băşici behăitul caprelor pe care le mulgem. Vrei tu să rămânem flămânzi? Spune da, şi rămânem. Autoportret Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte. Autoportret Întunecând întunericul, iată porţile luminii. Dezâmblânzirea De mult negru mă albisem De mult soare mă-nnoptasem De mult viu mă mult murisem Din visare mă aflasem Vino tu cu tine toată Ca să-ntruchipăm o roată Vino tu fără de tine Ca să fiu cu mine, mine O răsai, răsai, răsai Pe infernul meu, un rai O rămâi, rămâi, rămâi Palma bate-mi-o în cui Pe crucea de carne Când lumea adoarme. Hieroglifa Ce singurătate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles. Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei,- şi surd, ce singurătate in toiul cântecului. Dar să nu-nţelegi când nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii şi surd când liniştea-i desăvârşită,- o, singurătate a singurătăţii! Înapoierea cheii Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine. Tristeţea, ea, nu este gând ea lucru este. Mănânc-o, dacă ai cu cine! Durerea vieţii e un lucru, - nu contemplarea lui. Mi-e dor să potsă nu-mi mai fie dor de tine. Greşirea cerului Zburau vulturii întorşi pe spate şi cu gheara întoasră în sus ca pe nişte miei să fure, steaua cu lumină ondulată; Ca pe nişte miei să fure de sus lumina ochilor mei. Zburau vulturii întorşi şi pe spate prin cer spinările lor coborâseră jos şi se ştergeau de şternul meu. Cel le era trupul meu de carne, pământul le era lumina aceea de sus a ochilor mei Evocare Ea era frumoasă ca umbra unei idei, - a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigat dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospete de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ. Lecţia despre cub Se ia o bucată de piatră, se ciopleşte cu o daltă de sânge, se lustruieşte cu ochiul lui Homer, se răzuieşte cu raze până cubul iese perfect. După aceea se sărută de numărate ori cubul cu gura ta, cu gura altora şi mai ales cu gura infantei. După aceea se ia un ciocan şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului. Toţi, dar absolut toţi zice-vor: - Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! Meteoritul lent Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie undeva în părţile mai albastre ale cerului. Ca o spermă luminoasă şi leneşă, câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe. Cine ştie când se va naşte o altă lume, şi în ce fel va fi aceea, ce legi tragice şi ce obiceiuri altele vor fi fiind cândva în părţile mai albastre ale cerului. Dar aceasta ne-o va vesti cometa când cereşte va şterge cerul, iar, noi, din ce în ce mai inutili şi mai părăsiţi vom construi cu disperare temple. Cheile Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier, mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet. Trupul meu tot deveni o cheie de fier, Doamne, pentru o uşă uriaşă la al cărei lacăt nu am cum să ajung, decât numai dacă mă ridici în braţe. Haide, cât eşti de mare, tu, haide, cât eşti tu de indiferent, răsuceşte-mă şi rupe-mă şi deschide odată uşa aia! Haide, deschide-o odată! Schimbarea la faţă Am schimbat naşterea pe moarte În rest am rămas de tot sărac. M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege, pe un tron în prăbuşire. Nu ştiu ce înseamnă cinci, nu ştiu ce înseamnă patru în genere nu ştiu nimic, dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana, prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele, ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana, de-a dreptul în frunte. Aterizarea A venit un înger greoi ca un balaur, Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte Dădea din aripi atât de tare că mă umpluse de vânătăi şi de morminte M-a izbit cu aripa, m-a izbit cu aripa, mamă Totul devenise lapte, sânul tău mamă, când pana lui, din aripa lui, a scos ochiul meu, din orbita mea Ah, cât de zbătător era şi cât fără de ochi sunt! Triumful Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate pe roata căruţii. Caii cei patru la număr, trăgând la cvadrigă, muriseră de insolaţie şi de alte stele! Pe jos, copii, vă zic, să mergem pe jos! Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, - să azvârlim cu sandaua după fluturi! Astăzi vom mânca lănci şi cârpe pe steaguri până la sufocare! Tonul Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii, când apară iar nu dezbină, cum e vertebra alcalină din toiul greu al cărnii şi al nunţii. Mă voi supune la dezobişnuire de felul meu de-a fi, dar nu la părăsire, ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi. M-oi dezobişnui şi eu de trup, nascând un Făt-frumos al verbelor, cum lupul s-a dezobişnuit de lup, de foame. Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii, îmi voi lua trupul înfrigurat şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii. Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor. De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu, sunt singuri şi pe zăpadă. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă. Semn 1 Plutea o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte deşertul se umpluse cu lei şi de plante. Un tânăr metal transparent subţire ca lama tăioasă tăia orizonturi curbate şi lent despărţea privirea de ochi cuvântul, de idee, raza, de stea pe când plutea o floare de tei în launtrul unei gândiri abstracte. Nod 1 Gemea şi urla şi mârâia cu gât de lebădă întins, gemea şi urla şi mârâia lupul întins prin prima ninsoare. De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi, de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă tu, care ai gât de lebădă, lupule, care stai întins pe prima ninsoare şi urli şi gemi şi mârâi... Pleacă, mi-a zis el, du-te de lângă mine mi-a zis el, alungă-te, mi-a zis el! Şi m-am dus şi am plecat şi m-am alungat şi am lăsat singur pe lup pe lupul cu gât de lebădă pe lupul care striga şi mârâia, plin de fulgi de zăpadă, întins pe prima ninsoare. Semn 5 Ca şi cum ai vedea munţii plângând, ca şi cum ai citi din deşerturi un gând, ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând, ca şi cum ieri ar fi în curând, astfel stau palid şi trist, fumegând. Semn 6 O lumină fulgerătoare peste inima din mare vulturoaica se rupe-n două în cuib peste ouă. Pauză de gândire. Apoi o fulgerare în inima din mare când se rupe-n două vulturoaica peste ouă. Pauză de gândire. Semn 12 Ea devenise încetul cu încetul cuvânt, fuioare de suflet de vânt, delfin în ghearele sprâncenelor mele, piatră stârnind în apă inele, stea înlăuntrul genunchiului meu, cer înlăuntrul umărului meu, eu înlăuntrul eului meu. Nod 13 N-am să ştiu niciodată când am trăit, de ce am trăit am să uit cum uită ochiul spart, lumina. Ţin încă în mână unciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut e chiar mâna mea. Văd un vulture marin, dar poate că eu sunt văzut de el, - poate că el vede un vultur marin. Nod 19 Ia cunoştinţa că pot ucide, că pot zdrobi cu călcâiul capul suav al stelei răsărinde şi placide, din pricina căreia am devenit zugrav! Ia cunoştinţa că nu am milă de mine, că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii! Grabnic ţi-aduc la cunoştinţa toate acestea! Vezi ce faci! Nod 23 Mi-am furat trupul de copil, l-am înfăşat şi l-am pus într-un coş împletit, - şi l-am azvârlit în fluviu să se ducă şi să moară în deltă. Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos mi-a venit cu el în braţe tocmai acum! Nod 33 Am gândit un mod atâta de dulce de a se întâlni două cuvinte încât în jos înfloreau florile şi sus înverzia iarba. Am gândit un mod atâta de dulce de a se izbi două cuvinte de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi. Gând 1 Părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în genere, epoca îşi vede singură poeţi. Gând 2 Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. Gând 3 Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi... e o falsă modestie să spui "domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia... da' nu prea cred dacă am talent, dacă n-am talent". Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o picătură în plus, sensibilităţii contemporane o formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera. Gând 4 Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă, Acum doua-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog... Şi-mi spune un lucru care m-ă lăsat aşa... nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel... Gând 5 De aceea, pentru mine muntele - munte se zice. De aceea, pentru mine iarba - iarbă se spune De aceea, pentru mine izvorul izvorăşte De aceea, pentru mine viaţa se trăieşte. Gând 6 Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales. Gând 7 Dac-ar fi să scriu un catren - catren însemnând o poezie de numai patru versuri - în ce sens de numai patru versuri, diferite popoare au poezii scurte, noi... cea mai scurtă poezie a românilor este tăpuritura din Maramureş, care se începe cu un chiot şi se sfârşeşte cu o besteleală, dar e foarte frumos că e aşa. Gând 8 Poeziile foarte bune care sunt compuse pe o linie melodică proastă se uită iute odată cu linia melodică. Pe când o poezie proastă pe o linie melodică bună rămâne în memorie. Gând 9 Să smulgem fildeşii din Alifantis Şi din Mediterană tot ce a fost Atlantis Să-l auzim cum cade cum şoimul cel vânat Leneş şi în cascade, într-un alt fel păcat Când cântă parcă moare o taină dintr- un grec Şi tot ce e în mine zare arată a înec Dar nu-n sărata mare ci în ceva cu mult mai mare. Gând 10 Inspiraţia este fundamentul artelor în genere, ea este exact ca impulsul electric care stârneşte fulgerul între doi poli. În momentul în care tensiunea între doi poli se creează, fulgerul apare. Fără fulger nu poate să existe fulger. Gând 11 Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Gând 12 Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi. Gând 13 De poeţi numai de bine, ca să zicem aşa. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23973 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE