FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI (II)
de  Emil Cioran
  națiuni sau, dacă nu, voința de afirmare a unei națiuni. Tot ce n am trăit pînă acum în viața spirituală să și găsească o expresie și împlinire; și toate rezervele ce trebuiau consumate în decurs de secole să se canalizeze în voința de putere. Misiunea noastră să fie un act de infinită răzbunare. Și în pasiunea pentru creație, să ne pedepsim somnul nostru istoric.
România are o situație analoagă Rusiei. Aceasta, în secolul trcut, a intrat deodată în istorie. Întîia generație de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Și cum saltul în istorie, fără continuitatea evidentă a unei tradiții culturale, pretindea determinarea direcției și a finalității vieții naționale, tot secolul trecut n a făcut altceva decît să dezbată problema misiunii Rusiei. Gîndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absența unei logici a devenirii rusești a fost motivul care a determinat viziunea iraționalistă în filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Într o astfel de viziune, istoria poate să aibă o finalitate și fără imanența unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul și monumentalul viziunii istorice, fără să accepte raționalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristică tuturor marilor mesianisme viziunea dinamică și finalistă fără perspectiva raționalistă.
Anomaliile Rusiei sînt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi însă, numai după război și îndeosebi în ultimii ani problema menirii României, adică a obligației supreme și ultime față de esența ei, a devenit arzătoare. Un neam care n are o misiune nu numai că nu merită să trăiască, dar n are absolut nici un sens. Ceea ce există în România incontestabil este aspirația mesianică, dar nu există o determinare a conținutului acestei misiuni în conștiința publică. Miturile sînt numai în germen. Pentru ca un neam să trăiască sentimentul propriei sale dilatări lăuntrice, trebuie să i se aducă în conștiință aceste mituri, să i se determine explicit sensul misiunii sale. Decît, în această misiune trebuie să fie o așa de mare proiecție de orgoliu, încît incomensurabilul viziunii să mențină o atmosferă mistică. Un mesianism fără mistică e gol și inutil.
România numai atunci va avea un sens în lume, cînd ultimul român își va da seama de specificul și unicul condiției românești. Ce mituri a scos la lumină viața noastră politică de pînă acum? Cînd n au fost platitudini, au fost abstracții goale. Democrația românească n a creat nici măcar conștiința de cetățean. România are nevoie de o exaltare pînă la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la față. Fanatizarea României este transfigurarea României.
Miturile unei națiuni sînt adevărurile ei vitale. Acestea pot să nu corespundă adevărului; faptul n are nici o importanță. Suprema sinceritate a unei națiuni față de sine însăși se manifestă în refuzul autocriticii, în vitalizarea prin propriile ei erori. Și apoi o națiune caută adevărul? O națiune caută puterea.
Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decît toată istoria universală, deși noi știm că trecutul României este timp fără istorie.
Oamenii în care nu arde conștiința unei misiuni ar trebui suprimați. Fără spirit profetic, viața este un joc inutil. Numai în clipa cînd România se va consuma în flăcările interioare ale menirii sale ea va înceta să fie întristătoare. Căci dacă Rusia a fost numită sfîntă și tristă, atunci România, așa cum a oscilat pînă acum în nesigura ei viață, nu poate fi numită decît întristătoare. Și întristătoarea Românie va înceta să fie o realitate numai cînd ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei națiuni?
Cînd o națiune ia conștiință de sine însăși pentru a și modifica direcția și cursul existenței sale, cînd la această răspîntie ea înțelege să și valorifice toate virtualitățile în sensul ancorării în marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esențial, daă nu de culmea sa.
Dacă România nu țintește înspre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această țară într un trecut de umilințe și un prezent de compromisuri nu se va răzbuna în voința de afirmare și de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. În umbră a trăit, în umbră va muri! Dar dacă forțele ei subterane, care trebuie să existe și pe care noi nici nu le bănuim, vor scoate la iveală o altă Românie, cu alte conținuturi și cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptățiți să așteptăm splendoarea unui destin, ce în trecut nici măcar în transparența iluziilor noastre nu ni s a revelat?
Vitalitatea României va trebui să și găsească odată o expresie, deoarece ne am înjosit prea mult în trecutul și prezentul nostru pentru ca, într o explozie, să nu ne trăim o adevărată metamorfoză. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de România; dar cred că viața este destul de irațională ca să înfrîngă un ireparabil al istoriei și al destinului nostru. În momentul cînd aș fi convins că posibilitatea unei schimbări la față a României este o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n ar mai exista. Întreaga noastră mixiune politică și spirituală trebuie să se reducă la voința încordată a unei schimbări la față, la trăirea exasperată și dramatică a metamorfozei întregului nostru stil de viață. Dacă înțelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toții pe loc. Dar instinctul, pasiunea și elanul nostru profetic de la toți pot să învețe ceva, numai de la înțelepți nu. Existența noastră nu poate primi un sens decît de la un salt, de la un salt definitiv și esențial.
O voință totală de transformare n a existat niciodată la noi, nemulțumirea cu destinul și condiția noastră n a depășit forma aproximativă a unei atitudini sceptice. Scepticismul este întîia treaptă în scara unui proces de transformare, este întîiul element care ne dă conștiința destinului nostru. Prin el putem fi în afară de noi înșine, pentru a ne măsura forțele și a ne determina o poziție. Superficialitatea noastră derivă din a nu fi putut depăși această primă formă, din a ne fixa în spectatori comozi ai inerției noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Românul își zeflemisește propria lui condiție și se risipește într o autoironie facilă și sterilă. M a revoltat totdeuna absența dramatismului în trăirea destinului nostru, m a durut această indiferență spectaculară, acest perspectivism exterior. Dacă toți împreună am fi suferit intens de dezastrul nostru, dacă am fi deznădăjduit organic de neînsemnătatea noastră în lume, cine știe dacă, prin acele mari conversiuni morale ce se întîmplă numai pe culmi, astăzi n am fi trecut pragul istoriei? Românii n au devenit pănă acum pozitivi și creatori, deoarece în procesul de autodepășire și de autonegație ei n au urcat decît o singură treaptă. Va trebui o nebună intensificare a ardorii noastre, pentru ca viața să devină foc, elanul nostru vibrație infinită și toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu toții să ne gîndim solemn la această realitate: România este o țară fără profeți, adică o țară în care nimeni n a trăit realități viitoare ca prezențe efective, ca actualități vii și imediate, în care nimeni n a vibrat de obsesia unei meniri. Și ar trebui ca, în acest gînd solemn, să jurăm a fi altfel, să ardem într un fanatism orb, să ne înflăcărăm într o altă viziune și în noi gndul unei alte Românii să fie singurul nostru gînd. A continua consecvenți liniei istoriei noastre este a ne destrăma într o formă atenuată de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vieții noastre. Va trebui să renunțăm la luciditățile care ne revelează atîtea imposibilități, pentru ca orbi să cucerim lumina de care ne au înstrăinat acestelucidități.
Nu știu dacă trebuie să ne bucurăm prea mult că istoria presupune existența națiunilor ca unicul ei mijloc de realizare și că devenirea își justifică substanța în conflictul dintre ele. În tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralistă a istoriei îmi pare fructul unei viziuni nu prea adînci. Dar, în definitiv, ceea ce ne interesează și ne doare sînt stările de fapt care ne determină condiția și care din perspectiva istoriei ne prezintă națiunea ca un absolut, chiar dacă o viziune transistorică ne descoperă nimicul ei.
Vrînd nevrînd, totul, afară de sfințenie, s a făcut prin națiune. Nu că aceasta le ar fi dat naștere prin nu știu ce forță creatoare, dar există un indefinibil al apartenenței noastre, care ne integrează în devenire și determină sensul concret al creației.
Este un fapt verificat încontinuu că detașarea de națiune duce la ratare. În ce om spiritul a putut cîștiga o autonomie atît de sigură, pentru ca dezlipirea de forțele telurice și de atracțiile iraționale să i permită o respirație proprie? Din moment ce am acceptat cu toții să ne compromitem în istorie, trebuie să i recunoaștem acesteia toate ireductibilele, toată imensitatea de fatal și să i facem jocul cu o repartizare arbitrară a pasiunii și a disprețului.
Am căutat cu frenezie umanitatea și n am găsit decît națiuni, și cu cît le am înțeles mai bine, cu atît umanitatea mi s a părut mai vaporoasă, mai îndepărtată și mai îndoielnică. Nici o națiune nu verifică sensul ideal al umanității, fiindcă fiecare vrea să i se substituie. Și o națiune nu este mare dacă nu încearcă să se substituie umanității. Ce ar fi Franța, dacă nu și ar fi trăit naționalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelențe, insuficiențele ca virtuți? Franța este atît de împlinită în sine și mai cu seamă pentru sine, încît istoria ei îi dă dreptul să se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franța este lumea. Sentimentul acesta caracterizează toate națiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei.
S au înregistrat pînă acum zeci și sute de popoare; dar cîte din ele au devenit națiuni? Un popor devine națiune numai cînd ia un contur original și își impune valorile lui particulare ca valabile universal. A viețui numai ca popor înseamnă a înregistra istoria; ca națiune, te înregistrează istoria. Colectivitățile umane care au rămas numai popoare n au trecut cu mult peste biologie, peste rezistență pasivă și peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cîștigă un contur este o violentare continuă, un vulcanism biologic, ornamentat și justificat de o întreagă eflorescență de valori specifice. Că un popor are tradiții, simțire comună nu dovedește nimic pentru urma pe care o va lăsa în lume. Numai în clipa cînd începe să devină o fatalitate, adică să fecundeze și să distrugă, își învinge nimicul condiției exclusive de popor. Ceea ce a fost Franța pe vremuri și astăzi Rusia, Germania și Japonia îmi pare a defini elementele acestei fatalități și voința de a deveni națiune.
Oricît ar vrea orgoliul și furia mea să integreze România cît de puțin în acest joc de forțe, trecutul și prezentul o exclud și va trebui să ne o reveleze altcum pentru a nu fi osîndiți la o periferie pe care n o accept, care e dureroasă și sfîșietoare. Avem toate elementele care sînt admisibile ca trepte, dar revoltătoare ca permanențe. România n are nimic original în afară de țărani, artă populară și peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu țăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferențiată a acestei țări, îmbîcsită de superstiție și scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca și cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea.
Poetul rus Belîi, plin de tristețe și torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într un vers sfîșietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spațiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghițiți de forțe ce ne întrec, că ne va lichida timpul și ne va copleși spațiul, că ne am ratat existența venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul și prezentul României. Și este un trădător față de tot ce trebuie să devină această țară, față de istoria ce n o avem încă, față de un viitor căruia n avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza și scutura o țară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se știe că România nu este o națiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condițiile unui naționalism oarecare sau a corespunde unei definiții plate nu înseamnă absolut nimic. O națiune își legitimează existența prin lupta pentru o idee istorică. Mesianismul nu înseamnă decît lupta și suferința pentru realizarea unei astfel de idei. Voința de a face istorie trebuie să derive din rădăcinile biologice ale unui popor, să circule în sînge irezistibilă pentru ca să poată alimenta o sumă de valori, pentru care luptă. Că sînt atîtea popoare și așa de puține națiuni se explică prin faptul că, deși multe din ele își simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza într o sumă de valori și nici nu le pot, la rîndul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, deși aveau atîtea presupoziții ale unui mesianism, n au creat totuși o idee spaniolă de cultură și nu s au putut realiza decît temporar. De la Sfînta Tereza și pînă la Unamuno, ei s au desfășurat și s au consumat în pasiuni individuale, fără să fie cuceritori și să determine un stil în cultură. Conchistadorii n au fost, din păcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n au reușit să se realizeze ca națiune, și deși iubesc Spania — poate tot atît cît Barrès sau Montherlant — sînt obligat să recunosc că este una din decepțiile devenirii.
Există o ratare a țărilor, nu numai a indivizilor. Și ratarea se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respirație lipsită de amploare și un ritm lent. Am crezut totdeauna că mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinsă fără voința de a face istorie, care, la rîndul ei, n are un sens, fără un ethos, un stil și o formă nouă de viață. Un mesianism efectiv interiorizează axa istoriei în substanța unei națiuni. Aceasta înseamnă că, dacă o națiune nu se crede necesară, mai mult: indispensabilă mersului universal, n are drept să trăiască sau e superfluă. Trebuie să recunosc — ca unuia căruia destinul României i a albit multe nopți — că noi n am făcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne am mulțumit cu puțin, mîndri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevărată categorie a istoriei și nimbul forței, pare a nu ne surîde deloc. Dar tot ce trăiește în istorie și pentru istorie și nu cunoaște gloria este pierdut.
Ceea ce mi pare o evidență este că nu pot să accept o Românie mediocră, domoală, resemnată, înțelegătoare. Și nu este destul a crede că refacerea morală și materială ar însemna un progres efectiv. O Românie cinstită și ordonată nu înseamnă absolut nimic, dacă dincolo de confortul moral și material nu se elaborează frenetic o expansiune a atîtor forțe ascunse, pe care nu avem dreptul să nu le bănuim. Spre marea mea revoltă, naționalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveție. Ordine, cinste, moralitate și numai atît. Dar dacă România nu și poate găsi nici un sens de dominație în lume și nici măcar în Balcani, dacă misiunea ei se satisface în ordinea internă și apărarea granițelor, iar ideea ei istorică în cultivarea unui așa zis specific național, care a tolerat constanțele reacționare ale subistoriei noastre — atunci mai bine să ne dizolvăm în agonia prelungită în care ne complăcem.
România e geografie, nu e istorie. Înțelege cineva acest tragic? O țară are valoare numai cînd devine o problemă pentru alții, cînd numele ei înseamnă o atitudine. Cu toții știm ce înseamnă Franța, Anglia, Italia, Rusia și Germania, dar nu știm nici unul ce înseamnă România. Nu știm ce este România, dar știm perfect ce nu este. Și specializîndu mă în absențele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.
Zi și noapte, românii discută despre România. Dar trebuie să recunosc că am descoperit prea puțini pentru care ea să fie o problemă serioasă, un crez și un destin. Întîlnești prea des o viziune mediocră a României și lipsa de profetism național pare a fi unul din defectele naționalismului nostru.
Vom rămîne mai departe condamnați a reface căile altora, a ne mulțumi cu un rost biologic, vom rămîne noi numai popor? Pentru istorie, încă nu există o națiune românească, fiindcă o mie de ani n am tulburat cu nimic liniștea lumii, iar astăzi neliniștea globului ne sperie, în loc s o mărim. Să fim un popor „înțelept“? Mai bine atunci prăbușirea. Viitorul va arăta în ce măsură ne vom nega constanțele noastre inutile.
Poporul, considerat în sine, nu este un fenomen spiritual; prin națiune el participă la spirit, care și ea întrupează istoric valori spirituale, fără să fie, în esența sa, spirituală. Orice neam se caracterizează printr o atașare de cosmic și înglobează în existența lui o sumă de elemente preculturale. Toate avantajele și dezavantajele existenței lui derivă din proximitatea de originar. Asigurîndu și o pulsație vitală mai mare, se distanțează de un sens spiritual. Un popor ajunge purtătorul unei idei numai întru cît devine națiune sau este. Ca popor, existăm de atîta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune că n am mocnit, în secole de opresiune, pentru o solidaritate românească. Dar chiar viziunea lor — în mod explicabil — n a depășit elementele definitorii ale unei existențe populare. Națiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cîștigă elanul agresiv și acea ofensivă fecundă care este marca unei individualități bine definite.
Bavarezii, saxonii, prusienii și celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, în existența lor izolată și cvasiautonomă, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale și vigoarea inițială. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnați la un rol periferic. Națiunea scoate la lumină și valorifică disponibilitățile istorice și înclinările mesianice ale unui popor. Elementarul existenței populare se orientează politicește prin instinct; numai națiunile au ridicat politica la rangul de artă. Un popor care n are instinct politic ratează în drumul spre națiune. Și ce înseamnă instinct politic? Pornirea nereflectată de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forța și triumful ca finalitate, în afară de restricțiile eticii; dorința de primat și de unicitate; cultul pentru organizație și formele obiective. Instinctul politic, devenit artă, canalizează toate energiile în vederea obținerii unui cîștig maxim. Națiunile cu mare spirit politic sînt veșnic la pîndă. Și mărirea lor o constituie o distribuție egală de luciditate și de agresiune. Fiecare națiune urmărește ridicarea nivelului ei istoric (forță, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun să și valorifice puterea. Și puterea nu poate fi valorificată decît în detrimentul celorlalte „puteri“. Toate fricțiunile dintre națiuni devin cu timpul sfîșieri. Atît timp cît vor exista națiuni, vor fi și războaie, iar de vor dispărea ele, conflictele se vor mări pe rase, iar după rase pe… aștri.
Se vede că există în om o căutare a suferinței colective. Războiul e o respirație periodică a ființei umane și, desigur, expresia ultimă și bestială a soartei omenești, concepută ca o cădere.
Precum un popor tinde să devină națiune, așa națiunea tinde să devină mare putere. Și dacă tranziția întîi se face cu mai puține abilități și cu spontaneități ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei conștiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce caută o finalitate etică istoriei. O mare putere nu se poate valorifica decît prin dominație. Chiar dacă o națiune ar avea destulă energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decît prin dominație, rezultată din încălcări și cuceriri. Acestea sînt inevitabile, chiar dacă o națiune s ar mulțumi cu ceea ce are. Forța acumulată o mînă însă la revărsări și erupții. Fără voia lor, atîtea și atîtea națiuni au procedat la războaie din pură saturație de putere. Există un potențial imperialist, inegal distribuit între națiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la același nivel, iar inegalitățile, creînd o ierarhie de forțe, dezvoltă implicit antagonismele și fixează războiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spațială a unui popor și prin suprapopulație. O țară care suferă de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu încetează totuși a fi imperialistă, deoarece orice imperialism autentic se leagă de sensul și de devenirea unei națiuni. Roma antică a putut stăpîni tot ce a vrut. Aceasta n a împiedicat o să fie totdeauna imperialistă. Și a fost prin direcțiunea specifică a istoriei sale. Imperialismul de circumstanță este nerevelator și el nici nu descoperă o mare națiune. Cuceririle mari au în ele o mare doză de gratuitate, de fatalitate inutilă. Cine cucerește numai fiindcă îi trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificație istorică. Tot ceea ce e grandios și durabil în istorie s a făcut sub imperiul unei necesități, care n are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate că toată istoria nu este decît o tragedie gratuită…
În lume sînt fericite numai popoarele care apar deodată la lumină și care se află, dacă nu la același nivel, în tot cazul în același țel. Inegalitățile aproximative de nivel se atenuează în urmărirea frenetică a aceleiași finalități. Națiunile între ele își aranjează tragedia. Ea este însă incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc să se cristalizeze în națiuni, pe cînd altele își dispută întîietatea ca mari puteri, procesul de la popor la națiune rezolvîndu l demult. Ca să nu fie înghițite de marile puteri, saltul în istorie le este singura salvare. Altă cale nu există de a învinge inegalitățile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, dacă un popor se avîntă în lume pe cînd altele decad. Spiritual, el poate îndura în comun tragicul decadenței; îi rămîne însă subterfugiul politic, prin care, uzînd de deficiența marilor puteri, el și ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma în vremurile cînd marile puteri își sărbătoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie să ți trîmbițezi o vitalitate nesemnificativă, după ce alții și au cheltuit viața în sensuri. Barbaria veritabilă înseamnă biologie pură și poartă nereflectat și nedrept stigmatele barbariei. Căci ce este barbaria, dacă nu un imperialism ce nu servește nici o idee? Vitalitatea fără un sens spiritual, cucerirea fără un simț politic, răsturnarea fără o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivocă. Dacă barbaria prepară un gol istoric în care să apară aurorele și, ca atare, peste ea îi creează devenirea un sens, în sine ea nu ascunde nici o adîncime. Afirmarea popoarelor istoricește tinere trebuie să afecteze forma exterioară a barbariei, dar explozia debordantă de energie — să ascundă cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demnă de decadența altora.

CAP. III
Golurile psihologice și istorice ale României
I
Dacă s ar putea dovedi că posibilitățile sufletești ale românului nu întrec cele arătate în trecut și că viitorul nu va scoate la lumină fețe ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatră la temelia României de mîine ar fi zadarnică. O țară nu se naște și nu crește din afară, ci din condiții lăuntrice. Chiar dacă acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puțin o marcă și o individualitate. Rosturile devenirii unei țări își au atîtea rațiuni în psihologia poporului respectiv! Și dacă psihologicește nu pot fi explicate formele sociale, cristalizările obiective ale soartei unui popor, se pot totuși înțelege golurile, insuficiențele, latura negativă a unui destin.
Există un viciu substanțial în structura sufletească a românului, un gol inițial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. În începuturile românești, n a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperă sieși și lumii într un proces îndelungat, ci numai dispoziții, virtualități care, în totalitatea lor, pot arăta sensul unei revoluții și al unui destin. În potențialul psihic al poporului român trebuie să existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficiență substanțială. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activă în începuturi, o explozie nestăvilită, forma românească de viață suferă de lipsa unui dinamism primordial.
Există un păcat originar al României a cărui natură nu e definibilă, dar identificabilă în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioasă, cu cît depășirea și înfrîngerea acestor insuficiențe originare este condiția lansării noastre în lume. Ce este pozitiv și creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s a realizat pînă acum se datorește unei impulsiuni dinamice care, din păcate, a fost aproape disparentă față de negativitatea înscrisă în premisele noastre și care ne a menținut în somnul istoric de o mie de ani.
Deficiențele actuale ale poporului român nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiențe psihologice structurale. Particularitatea condițiilor istorice și gravitatea lor au adîncit numai dispozițiile inițiale și au scos la lumină an istoria noastră. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcă n am fost destul de tari și de capabili să le înfrîngem. Dacă în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza și de a ne afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, așa cum au făcut toate popoarele „mari“ — ca destin, iar nu ca număr. Un popor contează prin număr; dar mult mai mult, prin forța lui agresivă. Problema populației devine tragică dacă descreșterea indică o deficiență biologică. De aceea, un popor tînăr cu populație redusă, dar în creștere, este mai creator și mai temut decît unul mare, în descreștere. Instinctul combativ și militant dă o configurație istorică mai accentuată decît realitatea numerică. Prusia, detașată de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o țară, care n ar fi mai puțin temută, cu toată populația ei redusă. Prusia singură echivalează tot restul Germaniei; astfel se explică de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viață întregii țări. În orice formă politică, Germania ar fi totdeauna prusianizată.
Singurul altar în fața căruia s a închinat omenirea este forța. Și noi ne am închinat în fața acestui altar, dar numai pentru a ne umili și a preamări forța altora.
Românii au fost totdeauna prea călduți. Urînd extremele și soluțiile tari, ei n au prezentat în fața cursului lucrurilor reacțiunea caracterizată a unei individualități, ci au dat ocol evenimentelor, încît toate s au făcut peste ei. Echilibrul nostru n a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiențe. El nu acoperea nici măcar contradicții lăuntrice latente, ci liniștea amărîtă a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n are sens decît în epocile clasice ale marilor culturi, cînd el se naște dintr o împlinire internă și o rotunjime a stilului. În formele minore de cultură, echilibrul este nerevelator și compromițător. Nu prin echilibru și au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr o căutare veșnică și chinuită, care se aseamănă unei drame și niciodată unei dibuiri. Un neam trebuie să și riște nu numai energiile sale, ci esența, ființa sa. Nerealizîndu se, păcătuiește împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.
Românii ar fi trebuit să se gîndească la soarele ce apărea și deasupra țării lor, și să fi dat prin fapte un răspuns luminii. O istorie tumultoasă este recunoștința unui neam față de înălțimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, însă, una a omului.
Va trebui să vedem care este specificul național al României, care a ținut o o mie de ani în nemișcare, pentru a l putea lichida împreună cu mîndria ridicolă care ne atașează de el.
…De cîte ori privesc țăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feței sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt țăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleșit. Îmi închipui că acest țăran n a avut o sete puternică de viață, de i s au înscris pe față toate umilințele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viață ar dovedi el, impresia nu este totuși a unei prospețimi biologice. O existență subterană este ființa lui și mersul lui lent și gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Am privit cerul din umbră și am stat drepți în întuneric. Ne am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…
Cînd va ridica țăranul român capul în sus? În jos am privit de cînd ne am născut.
Critica fizionomică a României își are nu numai o rațiune teoretică, ci și una practică. Existînd relativ puține documente valabile asupra ființei lăuntrice a țării, toate elementele exterioare ce ne o revelează trebuie folosite. În fizionomia țăranului francez, german sau rus se exprimă atîtea caractere ale istoriei țării respective. Decît, Franța, Germania și Rusia s au arătat lumii pînă la orbire și apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, așa că putem cu ușurință să uităm pe țărani cînd vorbim de ele.
Orice popor ar trebui să tindă la realizarea unei culturi „istorice“, și nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalități înseamnă a rata mersul ascendent al unei culturi.
Un popor care n a creat decît o cultură populară n a trecut treapta istorică. Și cum să o treacă, dacă orice cultură populară identifică valorile cu etnicul? O cultură populară este o sumă de creații, care se nasc din rădăcinile adînci ale sufletului și păstrează aderența la ele, pe cînd efortul reflectat al spiritului dă naștere în culturile istorice la valori ce și iau zbor autonom în lume. Culturile populare respiră în mituri, în aceste presimțiri de istorie. Ele concep devenirea substanțial și astfel se dispensează de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformări; iar din punctul de vedere al autenticității, aceste transformări sînt falsificări. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice și chtonice din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive și reacționare. Rămînîn ele însele. Rostul unui salt istoric este să le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România din ea însăși? Va ieși ea din sine?
Lipsește devenirii României un sens ascendent. Schema formală a soartei noastre este orizontala. Ne am tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Pămîntului sînt irupții și de aceea soarta lor trezește implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendenței, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determină după elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizează pregnanța ei. Elanul unei culturi exprimă prezența internă a patosului gotic. Căci goticul este verticala spiritului. Din el derivă tragicul, sublimul și renunțarea, ca pasiune pentru altă lume. Absența lui te asimilează liniștit și călduț devenirii, aruncîndu te pradă timpului. Destinul, ca o lunecare orizontală, este negația goticului și a complexelor de viață născute din el. Neamul românesc n a trăit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodisprețul, contemplația domoală, religiozitatea minoră, anistoria, înțelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru național, aspect din păcate central. Așa ne am trăit noi o mie de ani și așa va trebui să nu ne mai trăim miile ce vor urma.
Numai furia devenirii este vitalizantă. Cine se abandonează ei cu pasiune, pînă la prostie sau pînă la isterie, este imposibil să fie înghițit de timp. Căci o ardoare exasperată în devenire te scoate — prin forța patimii — în afară de timp. Aș vrea ca România să zbîrnîie de freamăt și din inimă să și facă un cuptor. Nu există altă scăpare de subistorie, adică de timpul nostru pierdut.
Resemnarea noastră de veacuri ne a făcut înțelepți. Dacă individual înțelepciunea poate atinge culmi, ea este inerție ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsă de curaj și de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi“ este o catastrofă pentru neam. Și cînd te gîndești că această maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie populară românească exprimă aceeași timiditate în fața vieții, aceeași nehotărîre și resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam lăudîndu i se atît înțelepciunea! Adevărurile izvorîte din resemnare nu sînt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s a născut din înțelepciune, care nu poate fi decît sub sau transistorie. Înțelepciunea este negația istoriei, fiindcă ea este distanța de viață, pe cînd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstiția vieții, fiindcă ea este vibrația activă și intensă a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.
Adevărurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind să răpească omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înțeleg să te mîne fatalitatea individuală și interioară, dinamismul demonului lăuntric, dar este o deviere și o rușine antropologică să ți pui capul sub timp. Ne a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune puțin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui să l lichidăm în fulgere. Pînă în sîmbure să ne lovească scînteierile lui.
Plaga seculară a României a fost scepticismul. Este într adevăr surprinzător cum la un popor întîrziat a putut să apară un fenomen caracteristic declinurilor, saturației sau oboselii culturilor. Cînd energia productivă a unei culturi se epuizează, neavînd ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltă un plus de luciditate, care anulează naivitatea și prospețimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevărat? Față de cultura germană, pe care o definește o monumentalitate virginală, cultura franceză amestecă într o mare seriozitate a spiritului grațiile și ironiile inteligenței, încît pentru un ochi nesensibil la nuanțe, ea se prezintă ca un joc inutil, ca o sumă de gratuități. Există în Franța un scepticism al inteligenței, rezultat din rafinamentul și excesele acesteia, dar nu există un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce privește zona afectivă, lumea volițională și complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le a afectat niciodată. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcă orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilități originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumă a inteligenței și un lux al inimii; el n a avut aderențe organice la străfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea și natura cuprinderii sale — este totuși adînc prin înrădăcinarea în sufletul popular. Mult mai organic decît cel francez, el ne a fost și mai fatal. În premisele ființei noastre și au întipărit îndoielile cangrena. Nu este adevărat că împrejurările defavorabile ale trecutului nostru au adăugat condiției noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l au adîncit numai; căci este imposibil ca împrejurările exterioare să fi creat ele însele dispoziții atît de esențiale. Destinul nostru mizerabil ne a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualitățile sceptice, toate posibilitățile de ratare. Soarta noastră a fost favorabilă tuturor tendințelor negative ale psihologiei românești. Nu se gîndește nimeni la acest fapt: ne am dezvoltat pe de a ndoaselea. Un destin pe dos.
Scepticismul este extrem de interesant ca pauză în cultură, ca recreație a spiritului după epocile constructive. El exprimă atunci dorința unei respirații iresponsabile a spiritului, a unei complăceri în propria lui inutilitate. Dar este întristător scepticismul teluric și subteran al României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drăgălășie și de eleganță. Abandonarea pasivă soartei și morții; necredința în eficiența individualității și a forței; distanța minoră de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic și național care se cheamă Miorița și care, alături de înțelepciunea cronicarilor, constituie rana neînchisă a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca să dea vibrația lor tînguitoare — și totul s a sfîrșit.
În momentul în care România va cîștiga gustul devenirii, va învinge — prin forța lucrurilor — îndoielile inimii. Căci din îndoielile ei se alcătuiește scepticismul nostru; o inteligență blazată i a oferit numai verificări și ilustrații teoretice. Trecutul României mă face sceptic prin scepticismul său. Nu văd în el o justificare mesianică. Mă gîndesc însă ce singular s ar putea individualiza România în lume, dacă, învingîndu și materialitatea și greutatea obscură din scepticismul său într o realizare superioară de viață, și ar exploata îndoielile ca eleganțe și ornamentații ale spiritului său, ca o corolă crepusculară a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l a justificat în logică. N o vom putea realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — această mare așteptare a României — nu este decît fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnă lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mîntuirea ei. Dacă omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizăm, resemnîndu ne. Cum de au putut exista patrioți care să facă din resemnarea noastră seculară o virtute? Să fie chiar atîta inconștiență în entuziasm? Pe cînd renunțarea este un act de autonomie a spiritului, fiindcă este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inerție a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipsă de tensiune lăuntrică. Renunțarea are totdeauna o valoare religioasă; resemnarea, numai una psihologică. Renunțăm la ceva; ne resemnăm în fața a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofensă adusă elanului prometeic al spiritului. Renunțare pleacă din haosul și demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toți istoricii României — implicit sau explicit — sînt de acord că resemnarea a fost nota intimă a sufletului nostru în decursul marii noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere să i fi convins pe români că nu mai au nimic de făcut, de s au abandonat cu voia și fără voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntă decît după ce toți românii se vor fi convins că totul este de făcut.
Multe popoare au făcut haz de propria lor condiție; autoironia nu lipsește la nici un popor chinuit și oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoașterea să meargă mînă în mînă cu autodisprețul, așa cum se întîmplă excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepți cu urgisirea noastră de am vedea în acest fenomen numai deficiență, cînd el constituie o notă originală de o ciudată semnificație. Nu este popor care să și priceapă mai bine insuficiențele și care să simtă o mai rară voluptate de a și le mărturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivă, „un scuipat în sîn“ general, o amarnică luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat și fără conflicte, pentru ca la alții — la cei puțini — să devină sfîșieri. „A fi român“, să nu fie oare o evidență plăcută? Este sigur că poporul românesc are o distanță de el însuși, care indică o particularitate unică la un neam fără conștiință istorică.
Francezul este francez, precum piatra piatră; el este francez, fără să știe. Și chiar dacă știe, nu i folosește și nu i ajută la nimic. Noi știm în fiecare clipă că sîntem români și ne explicăm toate gesturile și reacțiunile prin condiția noastră particulară. Cînd, în tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simțim o rară voluptate să ne mărturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil“, „ce să te aștepți de la o țară ca asta“ etc.…
Și evreii știu pînă la isterie că sînt evrei, și tot așa și rușii. Dar evreilor nu le face nici o plăcere această luciditate, la care ar renunța bucuros, dacă nu le ar trezi o toți, dar absolut toți neevreii. Nici un evreu nu ți iartă că știi că e evreu. Individualizat în lume la limită, hors la loi rasial, se sfîșie într un orgoliu dureros. Românii se lichidează în fața lor înșiși, fără nici un orgoliu, și autodisprețul de care dăm dovadă cu toții ne încîntă fără satisfacții mari, rămînînd în limitele scepticismului. La ruși, autoconștiința a fost totdeauna însoțită de autotortură. Asociind condiției rusești pasiunea pentru durere, ei s au sfîșiat încontinuu, neștiind să se accepte sau să se refuze. Rușii s au simțit ca o mare fatalitate, nu însă ca o evidență. De aceea s au călcat ei în picioare la toate răspîntiile și nu s au cruțat niciodată în căutarea vijelioasă a nefericirii. Acest popor suplinește rîsul prin rînjet, delicatețea prin avalanșe lăuntrice, nuanțele prin cascade. Rușii n au înțeles niciodată cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci căutînd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns să asimileze cultura unui „simbolism“ de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare criză a culturii moderne. Existența ei ne a convins că Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.
În proporții mai mici, noi românii ne am simțit totdeauna anormalul soartei. Dacă sîngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentă, dacă o febră puternică ar fi evaporat apa din el, tragedia ne ar fi dat o rară proeminență și o zguduire extrem de fecundă. Autodisprețul presupune totuși un amar și o nemîngîiere, care configurează specific România. Cînd te gîndești la celelalte țări mici, care n au făcut nimic și se complac în inconștiență sau într un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu i e rușine să și bată joc de ea însăși, să și scuture neantul în autodispreț sau să se compromită într un scepticism dizolvant. S ar putea ca odată conștiința laturilor negative ale României, printr un adevărat miracol istoric, să o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea și a dat seama de neantul său ca nici o țară din lume. Atîta luciditate este un titlu de glorie, dacă alcătuiește un stadiu, și este o rușine ca permanență sau înfundătură.
Mulți români, nesfîrșit de mulți români, mărturisesc zilnic că România este ultima țară din lume. Multora le dă această afirmație o satisfacție rece și indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu i doară și nu se poate ca în viitor să nu i doară pe toți. România va fi mîntuită cînd pe toți ne va sfîșia soarta, cînd ne vom sfîșia cu toții pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie. Dacă problema misiunii noastre nu va deveni o doctrină de mîntuire, sîntem pierduți, adică ne vom pierde în noi înșine, fiindcă lumea nu ne a avut niciodată. Ceea ce spunea un lăutar țigan unui cerc de români: „aveți noroc cu noi, că de nu ați fi ultimii“ definește o situație reală, nu o exagerare trivială. Dacă România nu va face istorie, va rămîne ultima țară din lume, așa cum e trăită de cetățeanul imbecil de fiecare zi. Trebuia să ne fi trăit religios drama noastră românească, pentru a ne mîntui de atîtea păcate naționale. Românii sînt prea transparenți lor înșiși. Puțini oameni vor exista cu mai puțin mister sufletesc; o inimă deschisă lumii în cea mai perfectă familiaritate. Intimitatea lirică cu ființa definește sentimentul de viață al românului. Cum se explică totuși că nu este țară, în care literatura rusă să se fi bucurat de o circulație mai generală? Să ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atracțiile unei compensații, sau oare capriciul nostru să fie flatat, în analogiile lui exterioare cu iraționalul psihologiei rusești? Cineva spunea că românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmățul din ele. Într adevăr, capriciul exterior și complexitatea de suprafață, atît de specifice sufletului românesc, sînt furate numai de teatrul dramei rusești, numai de aparențele tragediei interioare. Românii au desigur mai puține luminișuri decît francezii, dar ascunzișurile lor sînt departe de a i apropia de firea turmentată a rușilor. Dezmățul este climatul natural al României. Inima noastră ia contur prin linii frînte. N avem continuitatea pulsației și, neavînd o linie, ce soartă am putea să opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sîntem prin conflicte, nici măcar în ele. Un popor, dacă este lipsit de o idee istorică, trebuie să aibă cel puțin un sentiment generator de tragic. Franța n ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernă, dacă alături de lumea de valori căreia i s a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. În numele acestei mari gratuități a mișcat ea istoria din loc, mai mult decît în numele ideii sau a necesității. Dar, pentru ca un popor să poată naște din sine superstiția unei glorii universale, trebuie să dispună de dimensiuni universale în suflet.
Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce i mai rămîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Românul nu scapă nici o ocazie de a și deșerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deșert în România.
Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidități durabile și taine îngropate. Ascunzișurile sufletești se alimentează din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiază? Ce caută străfundurile sufletului în lumina zilei? Nu exist㠄suflet“ decît în noapte. România nu este o țară luminoasă: ea este o țară subterană, dar fără mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscuritățile noastre. Căci nu cred ca România să fie timidă cu înălțimile sau adîncurile ei. Din păcate ea este prea sinceră și prea curajoasă cu golurile ei. Și le acceptă prea des, se disprețuiește pe sine de prea multe ori.
Este foarte caracteristic că un român nu se poate face interesant într o societate de conaționali, decît etalîndu și defectele, insuficiențele. Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent și unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viața este un prilej de capriciu subiectiv, de exercițiu minor al disprețului, de negativitate superficială. N am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderență la valori ca românul. De cînd există România, nici un intelectual n a murit pe o idee, vreau să spun că nici unul nu s a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin nume; ne descurcăm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notă diferențială a românului. Credința în inutilitatea jertfei este așa de organică, încît ar trebui o febră asemănătoare epocii de martiri a creștinismului pentru a convinge acest popor amărît de sensul spiritual al renunțării. Ne lipsește pasiunea distructivă pentru ideal. Nu poți impune o valoare decît pe dărîmături: ruinele indică totdeauna prezența spiritului. Elanul de autodistrugere care să se nască din dorința de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi și gelozia pe ele, ce naște pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea față de condiția românească. El știe că nici unul dintre semenii lui naționali nu este entuziasmat de soarta lui de român. Și atunci, începe mărturisirea deficiențelor proprii, interpretate și scuzate prin viciile substanțiale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratările și golurile și le explică prin vidurile României, dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală. Este drept că schimbarea la față a țării nu se poate face prin eforturi divergente și disparate, ci este necesară o modificare structurală pe bază de orientare colectivă. Dacă toată România nu pleacă la drum ca să se cucerească pe sine însăși într un elan colectiv, indivizii care vor să se salveze dintr o românitate deficientă sînt condamnați mai curînd sau mai tîrziu ratării, neavînd la bază rezistența substanței naționale. Frecvența încercărilor de mîntuire individuală este totuși simptomatică și ea dovedește ce intensități poate să atingă voința de lichidare a unui dezastru național, înscris în sînge. Pînă cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?
De am fi dezvoltat o pasiune infinită și de ne am fi revărsat ardori ascunse, viața noastră n ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam și noi reazemul gloriei, și mărirea ne era o consolare, iar nu aspirație vagă. N am interiorizat decît resemnarea și de aceea nu știm ce înseamnă acumulările temporale, cu inevitabilele lor declanșări explozive. Nimic nu se creează în domeniul spiritului fără un anumit grad de asceză. Cu cît viața este mai strînsă în zăgazuri, cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie să ardă sub conștiință. Pasiunile spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc viața. Exasperarea biologiei între intensități și deficiențe constituie fundamentul spiritului. Cărei idei i am servit cu toate forțele vieții, de cîte ori ne am îngenuncheat tăriile inimii slăbiciunilor spiritului? Asceza este o voință de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai puțin violentă. Încordările și vibrațiile ascezei răzbună tot ce n am trăit, tot ce n am consumat. Românul n are de răzbunat decît somnolența lui seculară. Individual, n a refuzat aproape nimic și de aceea este clar cu sine însuși, sincer cu nimicul său. Dorințele neîmplinite sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netrăind. Să ne fie neistoria izvorul nostru de viață? Fi vom capabili să creăm prin ce n am făcut? Tot ce s a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne am lăudat cu el. Căci nu l am declarat, cu toții, o excepție inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care și un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi știut că nu putem fi decît esențial mediocri, că nu este ieșire din noi înșine, și ne am fi adaptat perfect condiției noastre minore. Sîntem prea obligați față de geniul lui și față de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.

Adîncimea sufletească a unui popor se măsoară după gradul de religiozitate. Pasiunea religioasă exprimă tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n au cunoscut perioade întregi ale vieții lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescută pînă la nebunie, suferă de un nivel interior extrem de scăzut. Nici un popor mare nu moștenește o religie și o acceptă ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau rușii au primit din afară creștinismul. Decît, ei l au transformat într o așa măsură în ei, încît se poate vorbi de o recreație. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia rusească au atîtea aderențe la un fond psihologic individualizat, încît apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comună. Precum un popor trebuie să dea naștere unui fenomen politic original, așa trebuie să și adapteze o religie la forma lui de viață, pînă a o face creație națională. O religie este universalistă în intenția ei teoretică; ea nu poate fi însă în realizarea ei practică, deoarece nici o formă a spiritului nu este vie, decît locală, concretă, adaptată. Practic vorbind, există numai creștinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N avem să ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în țările latine, unde aparent prezintă o omogenitate perfectă.
Împlinirea în religie ține de esența și destinul unui neam. Dacă prin ea nu reușește să și ridice nivelul istoric, înseamnă că el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchiloză, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevărată antinomie între religie și revoluție. Care este temeiul reacționar al religiei? Cît este principiu și cît istorie în rezistența religiei la spiritul revoluționar? Teoreticienii revoluționari nu sînt împotriva religiei dintr un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opoziției acestor valori la orice încercare de transformare totală. Sentimentul religios este prin esență nerevoluționar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacționar. Deplasînd conflictele de aici dincolo, el sfîrșește cu timpul a fi străin complet de problema socială. Dar nu numai atît. Spiritul religios te întoarce cu fața spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastră. Teologia întreagă este reacționară, fiindcă ea nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cădere; pentru spiritul revoluționar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluționar, timpul este o divinitate. În timp se poate face totul. Admițînd posibilitatea unei modificări esențiale în temporalitate, spiritul revoluționar cade într un paradox, care i constituie tragicul și farmecul său. În timp nu se întîmplă modificări de structură și de esență, el fiind o fluiditate de nuanțe. Timpul actualizează și distruge. Dar în el nu se poate naște o lume esențială nouă. Tragicul spiritului revoluționar consistă în violentarea timpului și a vieții.
Religia, opunînd veșnicia în fiecare clipă timpului, paralizează avîntul răsturnător.
Obsesia veșniciei îl scoate pe om din viață. Poate că toată religia nu este decît o rătăcire divină a omului.
Dintre formele spiritului, cea religioasă este mai aplecată spre automatizare, inerție. Dacă formele politice se succed și în mobilitatea lor asigură o respirație ușoară și degajată unui popor, religia îl străbate și îl învăluie pe toată durata existenței lui, fără primeniri adînci, în modificații pur configurale. De aceea se leagă ea de formele politice și sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvă, ea să fie incapabilă a se adapta repede la altele, în naștere.
Există totuși un moment dinamic și hotărîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevărată forță vitală și care este singurul în măsură a i ridica decisiv nivelul istoric. Cînd un neam, în începuturile sale, își manifestă aderența la o religie, fie printr o convertire, fie printr o atașare organică spontană, contacul acela inițial dezlănțuie o vibrație și un dinamism neobișnuite. Este o electrizare insuficient apreciată, aceea născută din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formație, triburi sălbatice avînd toate presimțirile de cultură, cu o spiritualitate atît de rafinată cum a fost cea creștină. În zorile fiecărui popor, momentul religios este de o fecunditate unică. Procesul prin care un neam se elaborează prin religie, în aurorele sale, este elementul care scuză păcatul reacționar ce definește cu timpul ființa religiei. Un popor care n a cunoscut în începuturile sale tensiunea și fiorul contactului cu religia nu înțelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificația întîii discontinuități, a primului salt. Numai în aurora națională, religia este un factor hotărîtor. Se întîmplă foarte rar să fie dinamică și în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o creștere a autoconștiinței Germaniei și ca atare o ridicare — dacă nu efectivă și politică, în tot cazul interioar㠗 a nivelului ei istoric.
Puține țări au fost care — ca România — în întreg trecutul lor să nu fi cunoscut alt mijloc de respirație spirituală decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n am fi avut nici măcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n a fost niciodată dinamică; în schimb, n a încetat niciodată de a fi națională. Prin ea n am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne a dat o presimțire a altor lumi. Teza lui Eminescu, după care de am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizație mult mai înaltă, poate fi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram. Defectele de evoluție ale României nu sînt de natură religioasă. Dacă nu ne am mișcat atîta timp, nu este de vină ortodoxia: sîntem noi. Ea n a făcut decît să ne închidă în noi înșine și să ne vegheze tăcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului României. Astfel se explică de ce a participat ea la aproape toate formele de naționalism și de ce ea nu poate fi decît naționalistă. Este însă îndoielnic că forțele ei, că sărmanele ei resurse ar putea o ajuta să dinamizeze o Românie crescută dintr o viziune modernă. Ea nu este atît de puternică, încît opunînd rezistență să devină reacționară; este însă destul de slabă pentru a deveni un anacronism.
Ortodoxia ne a ținut de cald în decursul secolelor de așteptare subterană. De mult și a pierdut din căldură, și dacă azi e domoală, mîine va fi neutră sau rece. În afară de faptul că nici o formă a spiritului nu reușește să și mențină valorile atașate — o lungă durat㠗 de un fond sufletesc, și acestea se cristalizează autonom, constituind o lume dezrădăcinată și moartă, există pentru deficiențele ortodoxiei explicația religiozității noastre aproximative. În România sînt mulți oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred că n a fost nimeni să se îndoiască. Numai că religiozitatea românească este minoră, nepasionată și, mai cu seamă, neagresivă. Cîți n au făcut un merit din toleranța noastră și au transformat o insuficiență în virtute! Adevărata religiozitate este fanatică, profetică și intolerantă; ea înseamnă primii creștini, Inchiziția și Sfîntul Sinod al Rusiei țariste. (De aceea, ateism militant există numai în Spania și Rusia.) Cine se pătrunde de revelație nu mai poate tolera nimic în afară de absolutul ei și de realizările lui instituționale. Un om religios — adică unul care și definește clipele vieții prin religie — este ființa cea mai incomodă, cea mai inumană din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios, adică fanatic, profetic și intolerant, chiar dacă este lipsit de capacitate politică, își deschide un drum în lume datorită pasiunii lui religioase. În Rusia secolului trecut, biserica s a dovedit incapabilă să se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n a înțeles nimic din tragicul problemei sociale rusești și s a făcut — împotriva curentelor revoluționare — un instrument al autocrației. Ea a avut însă atîta energie încît să nu cedeze și făcîndu și din inerție o tiranie și a dovedit atîtea rezerve de forță.
Ortodoxia noastră este circumstanțială, atenuată și neprimejdioasă. Stilul nostru religios este labil și gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenție în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî după România. N am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine să fii ortodox. Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc odihnește în ortodoxie. Oare nu odihnește mai repede ortodoxia în el?
Creștinismul nostru e pastoral și, într un anumit sens, neistoric. El se desfășoară, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimulează și nu determină un sens ascendent al comunității. N are nimic gotic religiozitatea autohtonă. În ea predomină cenușiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracă în culori afumate. Dacă am fi fost cu adevărat niște credincioși activi, trebuia să fim astăzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsațiile în andante definesc toate domeniile vieții noastre. O sensibilitate în minor nu putea să se lege decît cu o gîndire statică și cu o viziune pasivă a vieții. Este însă reconfortant a vedea cum România încearc㠗 printr un instinct al devenirii ei — să și lichideze pacostea tradițională a spiritului contemplativ. Cine ar mai putea afirma astăzi că sîntem un popor contemplativ? Toți sînt de acord că am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visări sterile, lipsite de o adîncă interioritate, fără scuza profunzimii și a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei țări. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliți a face o întreagă tablă de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altă parte, căile de eliberare; tot ce ne a împiedicat să devenim națiune și tot ce ne va ajuta; elemente care ne au fixat în cadrul culturilor mici și cele ce ne vor salva din el; destin de țară îngenuncheată și accesul la mare putere etc.…
Paralelismul acesta determină rosturile României și sensul ei în lume. Toate elementele care vor trebui să i alcătuiască viitorul constituie o sumă de categorii, constitutive marilor culturi. România va trebui să și le asimileze, să le integreze, să aparțină lor.
Distanța lăuntrică de trecutul nostru trebuie interpretată în justa ei valoare. Noi nu spunem că strădaniile lui Ștefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importanță și de un anumit dramatism. Ele n au depășit însă caracterul unei reacțiuni de existență și n au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastră față de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cînd ideea pentru care luptă atinge un nivel transistoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei. Dintr o epocă moare tot, afară de ce e transistoric. Renașterea sau Evul Mediu nu ne interesează decît pentru ceea ce mai pot spune și astăzi; pentru valabilitatea tipologică și sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în istorie. Dacă perioada romantică nu ne ar mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentă, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezențe a trecutului alcătuiește viața istoriei. Rămîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.
Relativismul a transformat devenirea în absolut și a exagerat concretul pînă la substanțializare. Anulînd categorii și eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretă și închisă a perioadei istorice. Epoca a devenit monadă, iar generația, un grup organic de o convergență perfectă. În sine, epocile nu sînt universale, dar toate conțin un sîmbure de universalitate. Cele cu adevărat mari se leagănă în universal. Acest proces nu se întîmplă conștient sau voit, ci naiv și nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile și eflorescențele culturii, nu s a detașat de viață în dualitatea caracteristică apusurilor,ci se înmlădie pe ondulațiile vieții.
Nu se poate crea cu conștiința universalității, fiindcă orice creație este un act nemijlocit al spiritului. Cînd în tine se întipăresc caracterele epocii și cu ele dai expresie unui conținut interior, realizezi o obiectivare ce n are aderență teoretică și conștientă la însușirile vremii tale. Marii creatori n au cunoscut poziția lor în timp. Creația presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfășurîndu se în naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, ca ntr un cerc limitat. Psihologicește, epocile au o respirație îngustă și un ritm sacadat de toate insuficiențele. Este indiscutabil că amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renașterii depășește dimensiunile reale, precum iarăși s ar putea să nu înțelegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretările moderne au făcut din Renaștere o lume. Ce e drept, ea este o epocă incomparabil individualizată; numai că, datorită acestei individualizări, ea nu a putut fi atît de cuprinzătoare pe cît se spune. Ne am obișnuit a atribui Renașterii și consecințele ei îndepărtate sau apropiate. Tot ceea ce în baroc sau în romantică este derivare tardivă din Renaștere atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepărtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esența lui, ci pentru sufletul epocii care își caută analogii trecute în mod inconștient. Că romantica a iubit Evul Mediu și l a iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identității ei, nevoii de a și defini afinitățile.
Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încăpătoare. Universalismul conștient, căutat, dezvoltat pînă la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sinteză și de sincretism avide de toate valorile, juxtapunîndu le, dar neînsumîndu le, alăturîndu le steril, într un agregat axiologic. Divergența valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl f
Text postat de
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23768
Comentarii: 120491
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE