FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
SCHIMBAREA LA FAȚĂ A ROMÂNIEI (I)
de  Emil Cioran
  Am scris aceste divagații în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu. Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deși îmi pare evidentă prezența isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim cîteva pagini pretențioase și stupide. Această ediție este definitivă. Nimeni nu are dreptul s o modifice.
E.M.CIORAN
Paris, 22 februarie 1990

CAP.I
Tragedia culturilor mici
Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranță sau în extaz — două poluri a istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică și la o selecțiune implacabilă a desfășurărilor omenești. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într o actualitate. De la Hegel, am învățat cu toții un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieții istorice este realizarea conștiinței, că progresul în istorie este un progres în conștiință. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanță de propriile lui realizări, menținîndu l într o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conștiința este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esențiale ale devenirii umane, precum îți înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluției.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale.
Limitarea numerică a acestor fenomene își are o rațiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfășoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influențele dovedesc în ce grad se condiționează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară și înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viața ca născîndu se și afirmîndu se sub determinantul condițiilor interne și al unor direcții lăuntrice care înving rezistența mecanică a mediului exterior, tot așa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiții și determinante originare, printr un impuls specific. Marșul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalități; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma și individualiza, de a impune stilul lor de viață altora și de a robi totul fascinației lor violente.
Existînd relativ puține culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare și au ratat soarta neputîndu se împlini spiritual și politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină națiuni și să creeze o cultură! — Precum există o grație cerească, trebuie să fie și o grație pămîntească. Și cine este atins de această grație? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinții de îngeri.
…De cîte ori harta continentelor ni se deschide în față, ochii se ațintesc numai asupra țărilor atinse de grația terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care și au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.

Istorie înseamn㠗 pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franța, Germania, Rusia și Japonia, culturi care s au individualizat pe toate planurile, — legîndu le printr o convergență și o corespondență intimă, dar sesizabilă.
Limitarea numărului lor nu și are explicația numai într o insuficiență a unui sîmbure generator originar, ci și în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluție a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluții, nu există totuși o infinitate. Grecia antică sau Franța, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluționat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s au echilibrat cu toate incertitudinile și și au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înțelept, soluția franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuți în adevărurile și concluziile ei. A fi asimilat imanent într o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune și în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcțiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formații periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci și în sîmburele lor, în centrul primordial și iradiant, în esența lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveția, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n au o valoare decît în măsura în care încearcă să și înfrîngă legea lor, să se descătușeze dintr o condamnare, care le fixează în cămașa de forță a anonimatului. Legile vieții sînt unele la culturile mari și altele la cele mici. Primele își consumă evoluția floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franța n a știut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna și a simțit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viață, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.

Deficiențele culturilor mici sînt așa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologicește, pot reprezenta un exemplu rar; le lipsește totuși instinctul, care să le mîne spre destinația lor esențială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a și revărsa toate posibilitățile în mărginirea devenirii lor, de a și epuiza ultimele resurse în procesul existenței, de a nu rata nici un element din potențialul spiritului.
Instinctul istoric se deosebește însă esențial de simțul istoric. De la Nietzsche și de la Spengler, am învățat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenței, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înțelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simțul istoric temporalizează toate formele și toate valorile, încît categorialul și valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă.
Cînd și atunci sînt superstiția simțului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naștere istorismului modern.
Zorile culturilor și formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentațiile acestui simț.
Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternități, absorbită de individ prin toți porii. Constructorii de catedrale în zarea modernității, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanța de creația lor, și fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într o ordine definitivă a lumii, într o arhitectonică divină sau cosmică și foarte puțin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilității temporale. După ce o cultură și a lichidat avutul în creații, începe distanța de ea însăși în perspectiva asupra trecutului ei și a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înțelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălțarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta o în luciditatea searbădă a culturilor mici.
Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viață lunecă pe soarta sa. Respirația în mitologie, diferențierea vieții religioase de cea politică, creația unui stil propriu spiritual și politic, accesul la putere și consecința lui, imperialismul etc., indică o evoluție firească, o iresponsabilitate în evoluție.
Închegarea etnică a poporului francez l a făcut să treacă treapta istorică. Și așa orice popor cu destin, care a despicat lumea și i s a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viață, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfășurat în timp, devine pentru el totul.
Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă, neprielnicia condițiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă și primordială ne ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce am ajuns? La voința de a face istorie. Cine a înțeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rațional, abstract, conștient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne au făcut necruțători cu subistoria noastră.
Aspirația nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creații la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care lupt㠗 știind sau neștiind — culturile mari. Prin conținuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleași,numai motivările altele.
Să ne gîndim la cîteva idei de misiune și la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică și istorică a mesianismului, dar la identitatea substanțială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind același sens în lume, dar luptînd cu o intensitate și cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanța acelui popor. De la profeții evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), știm că fiecare neam ce și deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui și pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală și definitivă. Credința lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruși și evrei. Menirea lor nu i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franței n a fost decît desfășurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge și o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepția lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franța în conștiința cetățeanului francez ca unica realitate substanțială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franța și Germania a fost aproape totdeauna soluționată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politicește decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominație culturală, și aceea indirect, prin reacțiunea celorlalte națiuni, în speță Franța. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacțiune. Lipsa unei viziuni universaliste i a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s au refugiat în imperialism. Setea de spațiu, dorința de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior și concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondențe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule și să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicația practică a mesianismului. Sînt totuși națiuni imperialiste care n au fost niciodată mesianice, fiindcă n au luptat pentru o idee istorică. Așa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare națiune; dar n am respecta nuanțele, de am numi o cultură mare. O națiune care a dat lumii numai o conștiință juridică, metode de colonizare și istoriografie n a depășit categoriile elementare ale spiritului.
Mesianismul francez și cel germanic își justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci și într o sumă de elemente psihologice și spirituale, care diferențiază specific fizionomiile națiunilor.
În cultura franceză, care este o cultură de stil și în care grația temperează elanurile vitalității, n a existat niciodată, ca o problemă torturantă și dramatică, antinomia dintre viață și spirit. (În Franța, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăiește mai unitar, nici prea departe de viață și nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veți găsi niciodată la francezi neliniștea și teama de a te fi dezintegrat din conținuturile firești ale umanității, de a fi riscat totul și de a fi pierdut simțul măsurii. În Franța, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depășit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu și mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc și de monumental îl veți întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie.
În Franța, toată lumea are talent; rar găsești un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiți vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existență. Cu Hegel, cu Wagner și cu Nietzsche s au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obișnuiți să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilități, o formă determinată de existență. Dintr o astfel de perspectivă, este natural ca acești creatori să fi depășit omenescul.
Existența și opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri amețitoare, răsărite dintr un neînțeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuși. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menține un echilibru între viață și spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilația între aceste două realități, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin viețuirea simultană într un contrast, care determină în existența omului prezența unei structuri antinomice. Neputîndu și armoniza aceste două elemente ale existenței, viața din el izbucnește într o explozie primară, barbară și elementară, iar spiritul construiește, alături de viață sau deasupra ei, sisteme și perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile și sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporție care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincție între dinamismul germanic și statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză și o exuberanță germanică, ci ca o diferență de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depășească formele care îmbracă viața; nemții nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar și primordial. Și izbucnirea vieții în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează conveniențele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv și orgolios, în deosebire de cel francez, discret și rezervat, dar nu mai puțin imperialist.
Discreția mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înțelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic.
Determinarea omului german ca o existență frămîntată în antinomii, în contradicții și tensiuni, incapabilă de a se menține numai la nivelul normal și la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poți numi oricum, numai „cult“ în sensul obișnuit, nu. Germania are o existență aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înțelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia și Germania nu pot fi înțelese de celelalte țări.
Franța a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat și intelectualizat. Eroul, ca o ființă ce sparge formele vieții și se avîntă irațional într un elan demiurgic, care dintr un exces de viață simte dorința de moarte și care nu devine simbol decît prin renunțare, n a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea crește din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n a fost creștină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfințeniei. Orice neamț este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepția de viață creștină. Încreștinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creștinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german.
Nemții n au depășit niciodată idealul de erou. Reacțiunea teologilor național socialiști împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă și eficace în timp. Distanța între Dumnezeu și om a devenit atît de mare în concepția acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenția divină, acțiunea omului ca atare fiind irelevantă și nulă.
Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedește, în efortul de regermanizare a creștinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblețe, este o idee specific necreștină.

Cu cît se adîncește în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiștii particular teutonici ne sînt și cei mai îndepărtați. Majoritatea nemților sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer și mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toți artiștii Germaniei, acesta este cel mai greu de înțeles. Pentru latini, el e de a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne a obișnuit cu paradoxalul suferinței frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumusețe, încît estetizarea ei răpește acel caracter de materialitate grea, de bestialitate și ireparabil; în cea germană (ca și în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreție. De aceea madona în arta nordică este de o tristețe atît de adîncă, iar în cea rusă nu i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendență este un amestec de interioritate și de Eros transfigurat. Unii teologi protestanți au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creștinismului nordic față de creștinismul sudic, de esență romanică. Ce e drept, nordul a înțeles mai adînc suferința, a avut un sentiment mai persistent al morții și o experiență mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speță Germania) n a avut niciodată umilința, caritatea și pietatea reținută, intimă și discretă, care au definit în sud mișcarea cea mai autentic creștină, franciscanismul. Nemții nu s au simțit prea bine în creștinism, deși ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepția spaniolilor).
Germania nu și a trăit misiunea universal. Dostoievski a numit o națiune protestatară prin excelență. Evenimentele importante ale Germaniei sînt o succesiune de anti... Încît, te întrebi în ce fel se definea în lume dacă nu erau papalitatea, catolicismul, raționalismul și clasicismul, împotriva cărora ea să reacționeze. Germania, în afară de moda iluministă, care a falsificat o temporar — nu s a integrat natural Occidentului. Creșterea conștiinței germanice a izolat o și mai mult în lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al Gremaniei. Altcum, lumea o refuză, și ea, la rîndul ei, refuză lumea.

Dacă România vrea cu adevărat să și croiască un drum în istorie, țara de la care poate învăța cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIX lea rușii au frămîntat, pînă la obsesie, problema destinului lor. Și deodată cu chinul lor teoretic, Rusia a pășit efectiv în istorie, pentru ca prin revoluție să se fixeze în centrul ei. Gîndirea religioasă rusă, slavofilismul și occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s au învîrtit în jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihiliștii Pisarev, Dobroliubev,Cernîșevski, în soluții diferite, au încercat să rezolve aceeași problemă. Însăși mistica lui Soloviov pare o transpoziție teologică a Rusiei concrete.
Este mai mult decît evident că Rusia a fost sortită unei meniri monumentale. De ce totuși evidența aceasta a fost prilej de tortură pentru ruși? Tot secolul al XIX lea rusesc vădește o conștiință turburată și profetică, o adevărată isterie mesianică. Orice popor care intră în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, suferă de un dezechilibru provocat de inegalitățile de nivel istoric. Rusia se năștea la viață, după ce dormise — întocmai ca România — secole întregi. Nu i a rămas altceva de făcut decît să ardă etapele. Ea n a cunoscut Renașterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însăși literatura, pînă la începutul secolului trecut, s a remarcat doar prin fabuliști și creații moral religioase. Plaga mare a Rusiei — ca și a noastr㠗 a fost tradiția bizantină, suflul spiritualității bizantine, care altoit într o cultură străină devine anchiloză, schematism abstract, iar pe plan politic și cultural, reacționarism organizat. Tot ce este gîndire reacționară în Rusia secolului trecut continu㠗 conștient sau inconștient — filonul bizantin. Pe Pobedonosțev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într o țară de analfabeți, îl văd descifrînd sensul istoriei după o icoană bizantină, iar nu după mersul soarelui, cum au făcut occidentalii, — după o icoană bizantină, simbol al morții, al uscăciunii și al umbrelor. Nu există o viziune mai devitalizantă decît aceea care se degajează din arta bizantină, artă de ceruri obscure, de monotonie între sfinți, de inaderență la Eros. Și cînd te gîndești că România a viețuit secole sub blestemul spiritului bizantin!

Rădăcinile ultime ale mesianismului rusesc sînt în apocaliptism. Tot ce simte și gîndește acest popor depășește categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil să înțeleagă formele juridice, realitatea statală și tot ce constituie spiritul obiectiv (în sensul lui Hegel sau Dilthey), el se mișcă într un climat irespirabil unei conștiințe europene, pentru care simbolismul culturii este o artificialitate… naturală, acceptată, evidentă. Chiar dacă bolșevismul a dat Rusiei un orizont teoretic mărginit, amplitudinea respirației sufletești a rămas aceeași. Visul unei dominații universale, pe care unii slavofili l au conceput de a dreptul grotesc, sub domnia țarului și a papei, reînviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, — s a continuat în bolșevism, cu altă ideologie,dar cu nu mai puțin fantastic. Mai repede vor dispărea rușii de pe glob, anulați fizicește, decît să abandoneze ideea menirii lor. Atît de înrădăcinată este ea, încît pare a lua proporții cosmice, inumane. — Cu rușii a apărut absolutul în politică și, cu atît mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le au considerat ca finalități ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unică a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate în sine, o totalitate de valori și de drame omenești, ce se rotunjesc în planul imanent al devenirii. Escatologia le a fost străină (cel puțin modernilor). Hegel — care este mai înclinat spre escatologie, dintre filozofii „oficiali“ ai lumii moderne —, n o concepe totuși în sensul creștin al unei rezolvări finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine și interiorizarea spiritului absolut sfîrșesc istoria nu în dramă, așa cum se desfășoară sfîrșitul în viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizînd procesul și istorizînd cosmosul, refuz㠗 teoretic vorbind — escatologia. Între stil și escatologie, sistemul lui Hegel păstrează un echilibru și se dovedește consecvent proporționalizării antinomiilor — intenția mărturisită a oricărei dialectici.

Mult mai mult decît germanilor, rușilor le a lipsit stilul în cultură. El este o expresie a tendinței vieții de a și crea temporar o formă, de a se realiza într o structură determinată și limitată, de a direcționa un dinamism interior și de a ridica pe un plan inteligibil iraționalitatea din substanța lăuntrică a vieții. Din direcțiunile multiple pe care le prezintă aceasta, un stil de viață organizează un conținut nou, determină o specificare și stabilește prevalențe. Diversele aspecte ale firii se orînduiesc după cum predomină o direcțiune sau alta. Un centru substanțial răspîndește în toate obiectivațiunile un conținut relativ omogen. Căci acesta e sensul stilului: de a depăși eterogenul prin imprimarea unui caracter specific, de a demarca în dinamica firii o barieră care să asigure o individualizare pronunțată. Ierarhizarea conținuturilor existenței derivă din această individualizare, din această prevalență a unei direcții sau alteia, din specificarea operată în multiplicitatea firii, din stabilirea unei forme. Forma însă presupune un anumit grad de armonie realizat în existență, chiar cînd acesta prezintă un caracter exterior, întrucît în acest domeniu nu se poate vorbi de realizări integrale. Stil, formă și armonie se presupun. Cel care trăiește un stil determinat de viață experimentează personal toate corelativele implicate în structura stilului. În asemenea condiții, este explicabil de ce pentru om, dacă stilul nu reprezintă totdeauna un echilibru, nu este mai puțin adevărat că el este expresia unei posibilități de echilibru. Pentru el, viața are un sens fiindcă tot ceea ce se produce se totalizează într o regiune specifică de valori și într o formă determinată, astfel că existentul își revelează finalitatea sa în însuși fenomenul înglobării și totalizării, eliminînd orice idee de irațional din productivitatea imanentă a vieții. Rușii n au stil în cultură, fiindcă ei nu trăiesc în imediatul vieții și cu atît mai puțin în imediatul valorilor; de altă parte, ei nu și organizeaz㠗 din inim㠗 un cosmos rațional, așa încît misiunea lor în lume ne apare ca o răsturnare, ca o neîndurătoare vijelie. Atît de mult s a insinuat Rusia în lume, încît de aici încolo, dacă nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va ieși înainte pe orice drum. Spiritul rusesc este lipicios. Literatura rusă n a isterizat un întreg continent? După modul în care popoarele se vor ști apăra de Rusia, își vor dovedi gradul de sănătate. Cele tinere vor ști exploata și fecunda „boala“ rusă; cele bătrîne se vor contagia și și vor compromite în decadența lor ultimele rezerve de vitalitate. Nu vorbesc numai de Rusia bolșevică, ci și de Rusia în genere, ca fenomen uman și ca destin istoric. Există un adevărat „complex rusesc“, de a cărui eliberare se va îngriji viitorul, căci pînă acum a constituit un capitol din autobiografia fiecărui individ al ultimelor decenii.
Mesianismul se naște dintr o forță lăuntrică a unui popor; dar, în dezvoltarea lui, el nu întărește mai puțin forțele acelui popor, așa încît exercită o acțiune vitalizantă; un tonic născut în organism, pentru trebuințele lui proprii. Cum se explică miracolul existenței iudaice, dacă nu prin întreținerea constantă a flăcărilor unei misiuni? Și în zborul evreilor în istorie, ele par a le fi ars mai mult tălpile decît aripile, căci altcum nu s ar explica graba lor în timp, frenezia fiecărui moment de viață, ardoarea pămîntească, dorința de a nu pierde nici o comoară de a pămîntului sau de a rata vreo plăcere sublunară. Dacă un singur moment în evoluția lor evreii erau lipsiți de furia mesianică, dispăreau pe loc. Prezența lor milenară trebuia să i facă o evidență inevitabil㠗 și n au reușit a întîlni mai mult decît refuzul. Lumea nu i a acceptat niciodată și nici nu i va accepta. Ei sînt condamnați a nu se realiza niciodată în planul istoric, deși istoria le este aspirația cea mai pasionată. Dacă totuși vor reuși să se împlinească vreodată, atunci nu ne putem gîndi decît la un moment final de istorie. Numai soluția apocaliptică este o ieșire pentru ei. Neam esențialmente profetic, în profeție se va putea salva. Își va proiecta încontinuu, la cine știe ce capăt de soartă, paradisul terestru, pe care l va ajunge pe ruinele lui proprii.
N a existat pînă acum popor mai avid de pămînt și de viață ca el. Și cu toate acestea, tăria lui monstruoasă consistă în a fi trăit religios atașarea de pămînt. Atît l a preocupat soarta lui, încît a făcut din ea o religie. Mesianismul iudaic se acoperă perfect cu religia iudaică. Nici un popor n a tras mai multe foloase după Dumnezeu ca el. Poate de aceea soarta lui este atît de infernală, că nu poate fi explicată decît printr o răzbunare a cerului…
Diferența dintre ruși și evrei consistă în faptul că, pe cînd evreii își trăiesc religios destinul, rușii își trăiesc religia anistorie ca destin. Amîndouă aceste popoare au reușit a complica istoria prin anistoria lor esențială. Ideea mesianică iudaică este mult mai puțin generoasă decît cea rusă. Căci, pe cînd rușii se zbat în viziunea unei salvări universale, chiar dacă ea are o semnificație pur teoretică, practic urmărindu și numai axa destinului lor — evreii nu și urmăresc, pe toate planurile, decît mîntuirea lor ca popor, ca rasă, ca neam sau mai știe Dumnezeu ce.
Atașarea de lume explică de ce în tot ce au gîndit — dar mai cu seamă în tot ce au suferit, în întreg blestemul înfricoșător al existenței lor — n au conceput și n au simțit persistent și adînc tentația renunțării. Așa au fost de legați de propria lor soartă, atît s au afundat în misiunea lor, că n au tras niciodată concluzia inevitabilă din suferință. De aceea, iudaismul nu dă o vibrație elevată sufletului; aduce prea mult lumea în cer și cerul în lume. Înțelegerea vieții ca deșertăciune (Iov, Solomon, Ieremia) este un lirism pur, foarte profund în sufletele care au cîntat o, dar dispare în conștiința colectivă a evreilor. Sentimentul lor predominant — care explică echivocul sau complexul psihologiei iudaice — a fost totdeauna o teamă ciudată, care în loc să i disloce din lume, i a integrat și mai iremediabil. Este incontestabil că dintre sentimentele pe care le încearcă omul — teama, ca realitate sufletească durabilă, modifică mai mult psihologia în sensul insesizabilului, al surprizelor și nuanțelor, al unei întregi game de ireductibilități sufletești. Numai ea schimbă pe om și el este altul numai în ea. În teamă se exprimă nesiguranța în lume și atașarea de lume. Paradoxul sufletesc este totuși inteligibil; căci nu ne temem decît de ceea ce prețuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindcă alcătuiește altă substanță decît a noastră. Teama ne face orbi față de axa proprie; de aceea, în ea se caută omul pe sine fără a se găsi. Poate aci consistă rațiunea psihologică a faptului că evreii sînt pierduți...
Respirația istorică a unui popor este cu atît mai amplă, cu cît misiunea lui e mai mare. De aceea, în toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se conturează în proporții grandioase. Dimpotrivă, popoarele timide cu ele și cu lumea concep meniri imediate, aproape meschine în accesibilul lor. Față de Rusia, al cărei mesianism a fost totdeauna o soteriologie universală, profetismul național al culturilor mici nu depășește semnificația unui moment istoric. Ce posibilități de mesianism există în România, cînd nu ne am proiectat niciodată un destin monumental? Nu este înfricoșător cazul lui Eminescu, care în loc să se atașeze de un viitor al României a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru? România n a avut gînditori mesianici; căci toți vizionarii ei n au depășit o profeție locală și mărginirea unei clipe istorice. Profetismul național românesc, care n a întrecut limitele și problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet național à rebours. Bălcescu însuși, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez — atît de promițător altădată și atît de compromis practic —, n a fost mai mult de un profet al trecutului. Față de acest exces romantic, un Iorga, un Pârvan sînt numai tradiționaliști; ceea ce înseamnă un echilibru între trecut și viitor. Un profetism național, în deosebire de tradiționalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoară de împliniri naționale. Tradiționalismul este o formulă comodă, neangajantă. El exprimă o solidaritate cu neamul, dar nu o voință de a i da un mare sens în lume. Orice tradiționalism acceptă limitele imanente ale națiunii. Atunci nu mai este nimic de făcut, națiunea mergînd spre viitorul ei ca boul la apă.
Un popor n are destin în lume decît din clipa în care a trecut treapta istorică. Pînă atunci, este subistorie. Este însă riscant — dacă nu imposibil — a preciza data și chiar epoca în care el trece o asemenea treaptă. Cînd valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într o adevărată lume istorică, atunci acel neam s a integrat în devenirea culturilor. A preciza momentul acelei „cristalizări“ este inutil, deoarece afirmarea în lume nu se face deodată pe toate planurile, ci, de cele mai multe ori, prin succesiunea lor. Așa, cazul Italiei, care, prin Renaștere, a intrat în istorie prin planul spiritual.
Ceea ce este important în teoria culturilor consistă în a cunoaște dacă afirmarea uneia este numai un episod nerelevator sau dacă, dimpotrivă, este o destinație esențială. În fața Spaniei și Olandei — devenite mari puteri doar pentru un secol și apoi pierdute într un fel de împăienjenire a sorții — trebuie să faci loc, între destinul monumental al culturilor mari și cel minor, al celor mici, unei categorii intermediare. Cauzele ratării acestor culturi intermediare sînt multiple; cea esențială este, desigur, inaderența planurilor, incapacitatea culturii de a se realiza în cursul devenirii ei pe toate tărîmurile, într o corespondență structurală. Spania a fost incontestabil reușită spiritual (dacă n ar fi produs decît mistica Sfîntului Ioan al Crucii și a Sfintei Tereza), dar politicește s a menținut sub nivel. Nu s a putut afirma îndelung ca mare putere și nici n a fost capabilă să creeze forme statale consistente. Spania înseamnă în lume triumful spiritului subiectiv. (Niciodată n a fost, propriu zis, o națiune.) Nu mai puțin caracteristic pentru destinul culturilor intermediare nereușite, a acelor culturi care se realizează cam în punctul în care un popor devine națiune, fără totuși să fie, este cultura precolumbiană Maya. Două, trei secole înainte de venirea conchistadorilor ca să devasteze restul culturilor mexicane sau civilizația peruană, Maya se stinge fără cauze din afară. Această cultură, care a cunoscut matematicile, calendarul, o arhitectură ce poate rivaliza ca monumentalitate cu Egiptul, un hieratism care amintește arta indică, se prăbușește și dispare ca o malformațiune istorică. Nu există altă explicație a acestei decadențe rapide în afară de o insuficiență politică, de un defect în capacitatea de organizare a destinului exterior, care, deși compensată printr o hipertrofie spirituală, n a putut atinge echilibrul unei misiuni durabile de cultură.
Ceea ce este important în istorie este ascensiunea și prăbușirea marilor culturi și conflictul ireparabil dintre ele. În fața tragediei lor, desfășurată pe fondul tuturor umbrelor și luminilor vieții, se consumă, într un clarobscur minor, tragedia culturilor mici, lupta lor dureroasă de a și învinge anonimatul, pentru a se desfăta în mîngîierile devenirii. Fiind subistorice, adică sub treapta și nivelul marilor culturi, ele nu și pot ridica nivelul decît înfrîngîndu și legea. Discontinuitatea față de propria lor soartă este condiția afirmării lor. Singura obsesie trebuie să fie: saltul istoric. Căci salvarea lor e că istoria nu este natură. Toate culturile sînt predeterminate, în sensul că au un destin germinal; soarta le e scrisă în sîmbure. Dar în sîmbure le e scrisă unora posibilitatea saltului. Culturile mici, atinse de grația terestră de care vorbeam, au întipărit în menirea lor accesul la salt. La un moment dat al somnolenței lor evoluții, se întîmplă o ruptură fecundă, care le ridică la nivelul — dacă nu în creații, în tensiune — marilor culturi. Nu se poate face un salt cînd îl vrei. Voința însă poate da amploare unei transfigurări istorice. Oamenii nu pot voi decît ceea ce sînt deja în germene.
Concepția organicistă a evoluției firești ne condamnă la inerția, încetineala și somnolența care au constituit în soarta noastră un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintă opoziția teoretică la orice salt, încît ultimele lui consecvențe elimină culturilor mici orice portiță de scăpare. Dacă gîndirea națională și politică a României este atît de puțin revoluționară, faptul se datorește unei excesive contaminări organiciste, precum și influenței directe sau indirecte exercitate asupra naționalismului românesc de istoricismul romantic german.
Viziunea pur organică a soartei noastre în lume ar avea o fecunditate, atunci cînd ritmul de viață al culturilor moderne s ar caracteriza printr un calm și un echilibru relativ, căci atunci posibilitatea unei sincronizări ar fi mai puțin exclusă. Febra este un element în plus, care avantajează un popor, dar îl și epuizează mai repede. Ritmul accelerat explică istovirea rapidă a culturilor moderne și, într o oarecare măsură, și a Greciei și Romei. Precipitarea evenimentelor presupune activitatea violentă a unui suflet, pasiunea care și soarbe substanța din frenezia proprie. Cînd privim fenomenele succedate în India, în decursul unei istorii milenare, observăm un interval surprinzător între ele, o distanță de timp de a dreptul uluitoare. Un secol de abia respiră într un eveniment, iar acesta are o semnificație de cele mai multe ori religioasă, adică neutră temporalului.
Respirația calmă a culturilor orientale le a cruțat și le a înmagazinat substanța, încît nici astăzi nu și au pierdut aderența la devenire. Dimpotrivă, respirația celor moderne este precipitată pînă la sufocare. Viabilitatea lor e atît de redusă, că și au pierdut substanța în cîteva secole.
Dacă acest ritm n ar avea această accelerare — noi ne am putea permite să ne consumăm normal evoluția: încetineala și pulsația intermitentă ne ar aduce cu vremea la o înălțime dorită. Așa însă, numai sărind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv.
Dacă micile culturi și ar consuma evoluția natural — adică trecînd miniatural prin toate fazele străbătute de cele mari — niciodată n ar reuși să ajungă remarcate de vreo istorie a lumii. La ce le ar folosi atunci vitalitatea și prospețimea, cînd de teama decadenței — n ar evada din sfera biologiei? Și fără glorie, istoria nu este decît biologie.
Ele trebuie să străbată stadii, dar nu într o tranziție evolutivă și lentă, ci în febra salturilor. Nu se poate preciza care ar fi acele stadii, înainte de a cunoaște nivelul istoric al culturii respective. Trecerea discontinuă prin ele dovedește că nu există altă salvare pentru culturile mici, decît ieșirea din ele însele, din blestemul existenței lor. Dar, în definitiv, pentru cine este dureroasă problema acestor culturi? Pentru un istoric? În nici un caz. Căci întrucît ar putea să l doară faptul că anumite țări sînt condamnate, închise lumii, cînd obiectivitatea lui îi pune la dispoziție exemplul reconfortant al marilor fenomene? Istoricul mîngîie realitatea cu o simpatie indiferentă. Dar pentru reprezentanții micilor culturi, problema ia un caracter de existență directă, subiectivă, depășind complet sfera obiectivității. Dacă n am avea o aderență mai adîncă la fenomenul României și am putea fi perfect obiectivi cu ea, puțin ne ar păsa că ea va juca un rol în lume sau nu. Atunci ne ar părea firească încadrarea ei în soarta neamurilor minore și nu ne ar durea deloc anonimatul. Dar pasiunea pentru România nu poate accepta osînda ei pe vecie la destinul mediocru de care s a împărtășit pînă acum. Lucidități criminale o situează microcosmic și disparent, pentru ca pasiunea s o fixeze în centrul inimii și ca atare în ritmul lumii. Nu pentru o sumă de valori și realizarea lor minoră este interesantă problema acestor culturi, ci pentru omul care se frămîntă în ele, care nu le acceptă și vrea să le salveze salvîndu se. Problema culturilor nu interesează numai filozofia istoriei, ci și antropologia. Și dacă privind destinul omului istoricește, culturile mari îi asigură o evidență, nu este același caz în cele mici, în care destinul omului adaugă condiției pur umane un plus dramatic, rezultat din anomaliile și insuficiențele lor. Nu este deloc comod să te fi născut într o țară de a doua mînă. Luciditatea devine tragedie. Și dacă nu te sugrumă o furie mesianică, sufletul se îneacă într o mare de nemîngîiere.
Există în om o sete demiurgică, pe care și o satisface fie într un exces sufletesc și o viziune interioară, fie în integrarea activă în devenirea istorică. Ritmul accelerat și respirația amplă a marilor culturi satisfac o sete demiurgică. Într adevăr, ele constituie totalități cu caracter cosmic, în așa măsură dimensiunea lor depășește umanul. Culturile mari sînt lumi; existența lor justifică monadologia. Atît numai, că aceste monade nu trăiesc în armonie, încît trebuie să aibă cîte o fereastră, prin care se zăresc pentru a se urî. Demiurgia culturilor dă omului viețuitor în ele o satisfacție automată a poftei lui de absolut. Acel ce suferă de superstiția istoriei și are șansa să trăiască într o mare cultură se poate considera ca împlinit. Superstiția istoriei înseamnă cultul gloriei în timp, pasiunea aureolei în devenire. O națiune care nu suferă de obsesia gloriei este lipsită de un resort secret, dar efectiv, de viață. Ascensiunea culturilor dă impresia de creație din nimic, de direcționare după un plan pur interior. Germenele demiurgic nu este în toate egal de fecund. De aceea, nu toate sînt fatalități în aceeași măsură. La unele, demiurgia ia un caracter pur exterior și atunci ea se numește gigantism. Este cazul Angliei. Te întrebi: cum se face că această țară, dispunînd atîta vreme de lume, nu este totuși o mare fatalitate? Neapărat, Anglia a dat lumii genii unice, inexplicabile, și a produs, în țara celui mai ordinar empirism, literatura cea mai delicată, deși este inexistentă în muzică și nulă în metafizică; totuși ea n a luptat pentru o idee care s o depășească. Mai mult: Anglia n a suferit pentru nici o credință. Totul s a făcut de la sine, prin automatismul intereselor. Pe cînd Franța s a definit în lume și a luat conștiință de sine într o Revoluție care a costat o atîta sînge și în atîtea războaie inutile, Anglia și a croit un destin prin împrejurări, și a șerpuit soarta printre contingențe și nu s a afirmat direct, irevocabil, mesianic. Ea a cucerit universul fără a voi să l asimileze lăuntric. Imperiul britanic a adus nou doar sistemul de coercițiune și exploatare, dar n a imprimat nici un ethos, nici o idee activă, nici o pasiune inutilă și universală între oameni. Utilitarismul, pur de orice idee universală, este negația mesianismului. Acesta este tragic, profetic; o dezlănțuire a fondului esențial al unei țări. Demiurgia culturilor se nimbează mesianic; dar gigantismul exterior al englezilor este lipsit de nimb. Destinul englez fixează axa lumii în bunuri, nu în pasiunea de dominare printr un complex de forme spirituale. Ideea unei stăpîniri pur exterioare a lumii, fără ideea de reformă a acesteia, nu răsare nici din universalism și nici din profetism național. În cadrul marilor culturi, fenomenele de gigantism ocupă un loc periferic. Dominația extensivă, exclusivismul material elimină intensitatea din evenimentul istoric și ca atare îl diluează. Anglia este un exemplu de cum nu trebuie să fie o mare cultură. Interesele care nu servesc un sens universal sînt pete în istorie.
O țară care s a ridicat exploatînd conflictele dintre state și intervenind în momentul oboselii adversarilor nu merită mai mult de o stimă obiectivă. N au fost conchistadori acești creatori ai monstrului modern, care se numește imperiul britanic. Însăși gîndirea filozofică și politico economică, destul de interesantă în oroarea ei, este contaminată de cel mai plat empirism, încît pentru a nu te scîrbi de imediatul Angliei trebuie să te retragi, prin compensație, în atmosfera delicată, aeriană și nuanțată a picturii unui Gainsborough sau Reynolds. În perioada modernă a istoriei, Anglia s a menținut în centrul tuturor evenimentelor; dar întru cît le a determinat sensul lor ideal? Este ceva steril în substanța Angliei, această țară care nu este o glorie, ci un capitol important de evenimente și oameni, legați prin toate aparențele, iar nu printr o destinație esențială. Lipsește Angliei geniul colectiv, mistica dinamică a totalității unui neam. Exclusivismul ei insular n are nimic din ardoarea unui spirit colectiv fanatic. Nominalismul logic a dus, practic, la individualismul exagerat, care iarăși n are coloritul mistic pe care l a avut pe vremuri în Germania. Prin aspectele ei, Anglia a putut fi mare; ei îi lipsește totuși sensul ideal al grandorii. Shakespeare echivalează o lume; el nu poate face totuși din Anglia — ca țară, ca destin național — o lume, cu toată încadrarea ei în marile culturi. Parlamentarismul este un cadou englez, care a zăpăcit lumea de nenumărate decenii. Dacă în Anglia istoria universală se poate face prin discuții și păreri, în țările cu mai puțin sînge rece el n a constituit decît o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanți presupuși ai națiunii de a putea direcționa conștient și artificial soarta acesteia. În fond, el n a creat decît o sumă de megalomani și nici un erou. El este chiar negația eroismului. Conceptibil în epocile echilibrate ale unei țări, spiritul parlamentar e dizolvant în epocile de lansare și de afirmare. Tensiunea în istorie a fost totdeauna fructul spiritului, și nu al faptei. Politicul nu cunoaște decît forța care se servește pe sine — și cînd e prea mare, se mai pune și în slujba valorilor. Excesul puterii servește spiritului pentru a nu se dizolva în propria încordare. Epocile clasice ale umanității au păstrat un echilibru între politic — forță, de o parte, și libertate — spirit, de altă parte. Cum devenirea are o ritmică specifică și un întreg sistem de alternanțe, a căror stabilire nu elimină niciodată un coeficient de probabilitate, rezultat din substructura irațională a istoriei, celelalte perioade, unilaterale pînă la dramatism, nu pot menține un echilibru între valori antinomice. Acestea sau se războiesc atunci într un conflict continuu, sau pendulează și se substituie.
Punctul culminant al unei mari culturi îl văd în extazul forței sale. După aceasta poate începe decadența; ea nu oferă mai puțin consolarea retrospectivă, exaltarea în regretul puterii.
Ceea ce înseamnă grecii, romanii sau francezii în istorie se datorează neapărat unei lumi specifice de valori pe care au realizat o. Noi știm astăzi destul de bine în numele cărei idei istorice a luptat fiecare, cît a realizat din ea și cît de mărginită a fost, de a putut permite atîtea alte misiuni paralele sau complementare. Este totuși atît de puțin revelator a cunoaște configurația ideală a unei misiuni, atunci cînd vrei să știi care este determinantul secret, dar activ, ce avîntă o cultură înspre marginile ei, către epuizarea sensului ei în lume. Aș sacrifica o jumătate din viață, de aș putea trăi cu aceeași intensitate ceea ce a simțit ultimul grec, ultimul roman și ultimul francez măcar o clipă pe piscurile istoriei lor. Trebuie să fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspiră paloare zeilor. Un oarecare francez, care în Revoluție și a revărsat bestialitatea într o furie umanitară, reprezintă, istoricește și politicește, mai mult decît colectivitatea amorfă a unei culturi mici. Sau încerc să înțeleg psihologia soldatului german în războiul mondial, să desprind monumentalul orgoliului în ultimul soldat, conștient că lupta împotriva unei lumi întregi, pentru a mi da seama că o cultură universală dă contururi universale conștiinței individuale.
Senzația interioară a forței poate fi intensificată și la indivizi aparținători culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exercițiu individual durabil, și astfel, nu depășește semnificația unui fapt psihologic. În marile culturi, senzația forței o cîștigi automat. Intensificarea ei presupune doar o creștere conștientă a destinului acelei culturi.
În marile culturi, individul se salvează. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Și cum să nu te piardă, cînd ritmul lor de viață este lipsit de o convergență ofensivă și de un elan agresiv? Deficiențele lor rezultă nu numai din absența unei forțe inițiale, ci și din lipsa unui cult excesiv și întreținut pentru forță.
Lipsurile inițiale ale României (caz tipic de cultură cu soartă minoră) n au fost corectate și compensate niciodată printr o iubire conștientă a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne a exagerat rolul în lume? S a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (și se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creștinătății; păstrători ai tradițiilor romane etc.
Ați înțeles: am apărat și am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Națiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de pușcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici…
Există totuși un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul forței. Cînd, făcîndu și procesul și într o luciditate unică, iau act de propriile carențe, recunosc trecutul ca linia lor moartă și își fac din profeție sursă de existență. Diferența între o cultură mare și una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor și nici pe frecvența evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual și politic prin care ele se individualizează specific în lume. O țară, care o mie de ani a fost un organism național în devenire, dar care în acest răstimp nu și a putut defini destinul ei spiritual și politic, suferă de o deficiență organică, chiar dacă acel mileniu i a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructură, care, în sine, nu dovedește nimic. Atunci, care este sensul forței ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se înrădăcinează în biologie?
Prin forță în istorie nu trebuie înțeles numaidecît imperialismul vital, sau acestuia trebuie să i se dea o accepție mult mai amplă. Sursele biologice ale puterii exprimă pozitiv un fenomen de semnificație negativă: nu se realizează istoric un organism deficient.
Forța crește cu nivelul istoric al unei națiuni. Cu cît o națiune este mai neîmplinită, cu atît ea este mai deficientă, chiar dacă biologicește este proaspătă. Energia se degradează cu cît nivelul istoriei scade și națiunea se precipită spre declin. Roma imperială sau Atena secolului al cincilea, Franța Revoluției, Germania, Italia și Rusia în dictaturi și au atins culmile nivelului istoric, s au actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forța corelativă nivelului istoric este o certitudine, de natură biologică, dar și spirituală. Dacă ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n ar depăși elementarul și anistoricul. La limitele nivelului istoric, forța se oglindește în sine, încît națiunea respectivă în autoconștiința sa îndeplinește autoconștiința puterii. Mesianismul culturilor mari exprimă un fenomen de forță decantată. Spiritualizarea acesteia deosebește ideea imperialistă istorică de imperialismul teluric al barbarilor. Nici o năvălire barbară n a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric.
Marile națiuni trăiesc și se distrug doar pentru a și gusta propria lor putere. Dacă este așa, atunci forța nu trebuie considerată ca un pretext sau ca un mijloc. Națiunile își consumă posibilitățile lor lăuntrice și se epuizează în devenire, pentru a realiza autoconștiința, iar autoconștiința se justifică prin forță.
Vladimir Soloviov spunea, într un pasaj celebru: „Națiunile nu sînt ceea ce gîndesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veșnicie.“
Îmi închipui ce puțin selectează din istoria umană perspectiva teologică. În fața lui Dumnezeu națiunile nu pot fi salvate, decît în măsura în care Îl realizează. Cum Dumnezeu n are o înțelegere specială pentru fenomenul forței, rămînem, prin ceea ce e mai esențial în noi, de capul nostru.
Destinul năvalnic al marilor culturi depășește toate valorile eticului. Dacă istoria ar fi rămas în interiorul binelui și al răului, ea s ar fi desfășurat pe o direcție de mediocritate, și în locul tragicului care o definește am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare.
Pînă acum nimeni n a vorbit de națiuni morale și imorale; există numai națiuni puternice și națiuni slabe, agresive și tolerante. Apogeul unei națiuni presupune infinite crime; amănuntele loviturii în istorie oferă o imagine de apocalips. Dacă aș fi tentat de raționalism și de etică, ar trebui să văd în fiecare fapt o cădere. Istoria nu și are o scuză în fața veșniciei, fiindcă ea scuză prea mult timpul.
Specatacolul ascensiunii și al prăbușirii culturilor mari nu te face decît cinic. Și cinismul se amplifică de regretul că România, așezată la periferia istoriei, nu poate lua parte directă la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor și prăbușirilor altora.
Dacă viziunea teologică a lui Soloviov are o obiectivitate spirituală, atunci culturile mari greu vor fi salvate în eternitate; dar noi, oare fi vom măcar salvați în timp?

CAP. II
Adamismul românesc
Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viața noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n am făcut nimic… Comparația cu ce s a îndeplinit în alte părți ne a revelat neantul trecutului propriu și inexistența culturii noastre. Dacă Ortega y Gasset găsește că Spania, din începuturile ei, trăiește o continuă decadență, atunci ce mai putem spune despre România, care s a născut la viața istorică pe cînd ceilalți începeau să se stingă? O mie de ani s a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s a născut în noi conștiința, n am înregistrat prin ea un proces inconștient de creație, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe cînd culturile mari pun omul în fața creației din nimic, culturile mici — în fața nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n am cîștigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n a consumat efectiv substanța vitală a neamului, n a întărit o și n a dinamizat o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc și nici nu sînt prea mîndru de strămoșii mei lipsiți de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în așteptarea libertății. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s o creăm lăuntric, pentru a putea renaște în ea. Plăsmuirea acestei țări să ne fie singura obsesie.
Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viața României trebuie să se convingă că în țara aceasta orice gest, orice acțiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii și directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare și au trăit începuturile naiv, inconștient, nereflectat, trezindu se din somnul materiei la viața istorică printr un insensibil proces, cu o evoluție naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, știm și trebuie să știm că începem, sîntem obligați a avea luciditatea începuturilor de viață, conștiința vie și reflectată a aurorei.
Trezirea noastră la viață coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor.
Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viață cînd altele mor, ai căror ochi întrezăresc lumină cînd alții se măresc pentru a nu i copleși întunericul. De nu vom avea atîta tărie în conștiință pentru a da directive vieții noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduți sîntem.
Fiecare din noi este în situația lui Adam. Sau poate condiția noastră este și mai nenorocită, fiindcă n avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viață spirituală, istorică și politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într o lume de valori nouă, într o ordine și un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naște în ea n are precedent. (Și în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr un mare somn istoric.
Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fără elan profetic, fără instinct combativ și voință de afirmare personală. Nu că el n ar fi susceptibil de a provoca crize și îndoieli, ci faptul de a rămîne înmărmuriți în fața lui este revoltător.
Trebuie să suportăm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, să ofensăm prin proprie forță vidul trecutului și să încercăm a realiza, dintr o inițiativă neașteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care am fi siliți să mergem, că linia noastră este destinul țării. Existența feicăruia să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeție în România este un atentat împotriva României.
Tuturora să le intre în cap că nue vorba aici de o profeție pentru alții, ci de existența noastră profetică. Oare n a bătut ceasul să ne convingem în mod definitiv despre necesitatea și sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Românianu se va mai face nimic. Naționalismul românesc de pînă acum n a fost pozitiv, ci patriotism… adică sentimentalism, fără orientare dinamică, fără mesianism, fără voința de realizare.
Oricît am vrea să ne mîngîiem de condiția existenței noastre prini împrjurările vitrege ale vremurilor — năvălirea barbarilor, ocupația turcească, maghiară, dominația fanariotă… nu vom reuși totuși. Istoria este o explicație, dar nu o scuză. Înaintașii noștri nu ne au iubit destul, de au vărsat așa de puțin sînge pentru libertate. Sîntem o țară de răzmerițe. Un popor cu instinctul libertății trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să și deschidă drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sînt meschine și imorale numai în decadență, cînd se apără prin ele un vid de conținuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sînt virtuți. Tote triumfurile sînt morale.
Salvarea României — sînt virtualitățile și posibilităile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de lași încît să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură grea.
Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacă fiecare din noi nu va trări cu o pasiune vijelioasă și dureroasă toate umilințele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul și tragedia lui, pierduți sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuși. Nu înțeleg cum există oameni care dorm liniștiți după ce se gîndesc la existența subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază și de iobăgie. Cînd văd Ardealul, mi se desfășoară o configurație plastică a unor dureri mute, a unei drame închise și înăbușite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într o monotonie subistorică, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecuției îmi dă fiori reci; căci mă înspăimîntă o dramă cu un singur motiv. Aceeași lipsă de libertate și în celelalte provincii; numai că variațiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.
Îmi place n clipele de tristețe să măresc intensitatea acestora lunecînd spre depărtările neamului și să mă chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de a lungul vecurilor de acest popor și mă nfioară resemnarea, gemeteleși toate jelaniile consumate n umbră.
Nu aveți momente cînd auziți trecutul nostru, cînd tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi și se subtilizează într o muzică de monotonie lungimi orientale, în tărăgăneala melancolică a melodiiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă toată seria umilințelor îndurate și nu trosnesc în voi toate dorințele de răzbunare, acumulate în sute de ani?
N a înțeles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasă. Viziunea lucidă și amară a trecutului ei trebuie trăită pînă la ultimele consecințe, pentru ca să ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retrăirea destinului nostru nu este o răspîntie în viața sa și un prilej de tragedie. Nu este naționalist acela pe care nu l chinuie pînă la halucinație faptul că noi, românii, n am făcut pînă acum istorie, ci am așteptat să ne facă istoria, să ne dinamizeze un torent transcendent ființei noastre; nu este naționalist acel ce nu e frămîntat de limitarea fatală care închide România în cercul și fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n au curajul să se învîrtă în jurul propriei lor axe: nu e naționalist acel care nu suferă infinit că România n are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerentă și voința nesfîrșită de putere, caracteristice marilor națiuni, precum nu e naționalist acel ce nu dorește fanatic saltul transfigurator.
România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de exigențele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atît de evident că România trebuie iubită. Cîți dintre acei care au încercat să pătrundă sensul vacuităților și discontinuităților noastre, al labilității formei noastre de viață și al inorganicității stilului nostru istoric — n au mărturisit o viață întreagă disprețul penru forma românească de existență, o neîncredere totală și un scepticism ironic! Este un semn de aspirație profetică în elanul acelora care, după ce au confruntat lucid toate ironiile și paradoxele ciudate ale Româneii, nu i au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri și a unui destin.
Nu e mar lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubești după ce ai dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. Și cine n a disperat de destinul României niciodată, acela n a înțeles nimic din complexitatea acestei probleme și acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei țări. Pentru spiritele problematice, care își dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care înțeleg că există neamuri osîndite și ratări fatale decadente precoce și anonimate inevitabile, aderența la direcția internă a unui popor în naștere nu este un act atît de spontan.
Precum sînt oamni care iau cunoștință de ei înșiși, care ating un nivel de autoconștiință tîrziu, în maturitate, tot astfel sînt neamuri care se descopăr lor înseși după ce biologic au consumat o mare parte din existență. România este o țară biologic matură, ea nu și poate permite să trăiască, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n au fost niciodată copii și nu vor putea fi niciodată.
Întîiul nostru pas istoric trebuie să coincidă cu o afirmație de maturitate a spiritului. România a putut vegeta secole, fiindcă nivelul subistoric nu cunoaște exigențele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic.
Cea mai mare parte din culturi își au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate. Nouă nu ne rămîne altă cale, pentru a atinge un nivel istoric, decît să explodăm cu toată substanța noastră, într un efort de maturitate spirituală. Cu tot ceea ce individualizează esența ființei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, să ne ridicăm la un rang istoric, din perspectiva căruia să desprindem în orizonturile noastre contururile unei mari nați
Text postat de
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE