FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
poeme 2
de  Nicolae Sirius
  VANATOAREA


Ion, Johan, John
este idolul surd.
Idolul surd. Nebunul. Urâtul. Prințul. Tâmpitul.
Ion, Johan, John a cuprins
pământul.

Marta? Marta vrea să se
mărite? Mărită-se!
Ion, Johan, John e la poartă?
Ce așteaptă? A... el e îngerul?

Adu-mi hainele, dragă, și ultima carte. Cine?
Lasă, nu-mi mai vorbi de el... nici de Marta.


Cum?... S-a înecat un deal?
Pe fundul lacului a murit dealul
încet, fără nici o boală? S-a
dus la fund încet, încet?

Lasă-l, lasă-l să se ducă dragă, dă-mi haina... Incepe
vânătoarea.

Voi vâna mulți îngeri. Ce vrei!
Privește dealul pe fundul lacului... Plânge-l!
Plânge-l, dar lasă-mă!

Dă-mi hainele...
Marta? Să se mărite!

Iar plângi?

Adu-mi arcul!... Adu-mi săgețile! Te învinui
dacă nu-mi aduci și harta!

Aproape că nu se mai vede în cer. Se duce
vânătoarea
și tu tot mă mai deschei la nasturii sentimentali
din răsputeri.

Acum înțelege... e seară. A-nceput vânătoarea.
Adu-mi arcul!


COMENTARIUL nr.1

« Adu-mi hainele, dragă, și ultima carte »- iată cu ce a plecat Poetul în lume.
...« voi vâna mulți îngeri, ce vrei »
Există o pictură în care un bărbat se luptă cu un înger- il obligă să-l ia în seamă, să-l vadă.
Ce să facă el cu îngerii, că nu-s de mâncare ?
...“aproape că nu se mai vede în cer, se duce vânătoarea, iar tu tot mai mă deschei la nasturii sentimentali din răputeri »- Ca întotdeauna femeia- (carnea !) - ne VREA pentru ale sale. Cea mai mare parte din EA n-a înțeles niciodată sufletul marilor spirite. Degeaba mai varsă apoi din răsputeri nasturi de lacrimi ! Poate că lacrimile varsate pentru noi sunt darurile cu care înfrumusețăm fiecare Cerurile !
Când îmbătrânești -fără nici o boală- nu mai ai putere pentru vânătoare, dar când ești în putere, vei fi “învinuit » dacă nu ai fost în stare. Viața este o permanentă « vânătoare » și rar ne putem permite tihna sentimentelor.
” Acum înțelege, s-a făcut noapte” –îi zice… Un fel de : am îmbătrânit, mi-a slăbit vederea, lasă-mă să caut îngerii, ca Don Quijote morile de vânt, lasă-mă să-mi îndeplinesc destinul..
Dar... există îngeri? Pot fi ei vânați ?
Poetul este obsedat de cuvântul « înger », îl bănuiește în toate, se luptă cu visele, cu închipuirile.
Cred că Ingerii sunt următoarele sale creații – “ultima carte”.(NICOLAE TUDOR)

COMENTARIUL nr 2

Si ce ne place: adu-mi aia, adu-mi cealaltă...
In schimb – ni se aduc...veștile. Stii, a murit dealul, și nici măcar nu era bolnav ! Chiar că e ciudat să nu fii răpus de-o boală !
Pe noi nuu... nu ne interesează... Se moare ? Lasă-l, lasă-l să se ducă, dragă, dacă vrei, privește-l pe fundul lacului. Cum ar putea să-l privească pe fundul lacului ? Fă ce vrei cu viața ta, poți să și mori, nu mă deranjează dar... adu-mi arcul ăla odată, că voi vâna niște îngeri...
Important este ce fac eu. Intotdeauna este important doar ce fac Eu... Si ce tot vrei ? plânge-l, dar lasă-mă.. Iar plângi ? Stii ceva ? Lasă-ți suferința, nu te mai gândi la ea și fă ceva pentru Mine... Dar, fii atentă, te învinui dacă nu-mi aduci și... harta !
Uite-așa se ratează întâlnirile, împlinirile, se raterază totul fiindcă o... plângăcioasă nu înțelege ea să aducă ce trebuie !
Ah, dacă ar fi înțeles să aducă arcul !(NICOLAE TUDOR)




PRIMUL RITUAL

Noaptea a intrat pe fereastră cu soarele- abia mai
respirând- în brațe. E copilul meu... moare! E
copilul meu!

Să fie El? m-am întrebat, uimit.

Ucide-l! s-a auzit deodată profund. Ucide-l!

Iarba verde striga pe afară îngrozită de crima
care se punea la cale.
Ucide-l! striga noaptea aruncându-mi soarele în brațe.
Ucide-l! L-am adus în taină aici. E copilul meu. Nu-i
cunosc tatăl. Dar dacă nu-l ucidem noi acum
presimt c-o s-o facă el cu noi altădată.
Hai să-l ucidem și să dansăm! Hai să dansăm!

Dar dacă e soarele meu m-am gândit
și-n felul acesta mă sinucid?

Hai să dansăm! striga noaptea. Hai să-l ucidem
ca pe un ied!...

Am luat cuțitul și cu mișcări crispate
am început să sfâșii tristul soare.
Podelele de sânge în clipocit crescând
sub dansul disperat al nopții s-au tocit.

Dansa fantastic noaptea încolăcind pereții.

Verde-albastru-negru, deodată, s-a risipit în jur. Noaptea
dansa... Abia-i vedeam conturul. Si candela și masa și
patul au urmat-o
atât de-aproape în dansul ei sălbatec
până s-a-nchis plângând,
murind retrasă
în unghiul de lumină
ce-mi mai zbătea pe față.






COMENTARIU

Camil Petrescu ocolea frunzele căzute pe alei.
Cu ritualele astea, fie și închipuite, mi-aduc aminte de Eminescu și-ncepe să -mi fie teamă pentru creierul geniului dus la Paris pentru cântărire.
Preludiul iubirii este un ritual frumos, dar datul cu cutitul ma sperie.
Eu înțeleg acest ritual mai curând ca o dorință a Poetului de a fi mai puternic, de a reuși, fiindcă are drum lung, iar la capăt trebuie să devină un Invățat- poate chiar Marele Invățat !
Stiu că Soarele ne va face rău într-o zi. Mai știu că orice element vrea să stăpânească lumea. Si înțeleg gestul nopții, dar de ce alege ea, complice la jocu-i mârșav, cel mai frumos dintre suflete ?
« Presimt c-o s-o facă el cu noi altădată.- îi zice- Hai să-l ucidem și să dansăm! »
Uciderea din fașă, pentru o presimțire, mi se pare absurdă, chiar luptă pentru existență înțelegând-o, dusă la nivel cosmic. Ar fi ca și cum am renunța la speranță.
Apoi...stau și mă întreb dacă noi, oamenii, nu ucidem cumva zilnic câte ceva și dansăm, și tot dansăm sălbatic pe dinauntru ? Că viața nu-i decât un ritual continuu și, când alegem, de fapt jertfim câte ceva sau pe cineva?

Poetul Nicolae Sirius explică singur poemul acesta care i-a surprins pe mulți:
« Poezia Primul ritual are la bază una din vechile teme, și anume disputa dintre lumină și întuneric. Dificultatea scrierii unei asemenea poezii vine din faptul că sunt lucruri pe care n-ai vrea să le spui (de exemplu: ucide-l), însa fac parte din contextul poemului. Practic în acest ritual în care conștiința poetului este rugată să ia parte, și ia parte deși găndește că nu-i bine, arată pe de-o parte judecata nejustificată înaintea împlinirii unui act de conștiință. Pe de altă parte, poemul arată că, în ciuda faptului că în acel ritual totul din jur urmează noaptea în dansul ei sălbatic, totuși ea moare și numai o rază de lumină mai rămâne. O rază de lumină necesară în continuare să meditezi asupra faptului împlinit. Desigur că de multe ori m-am gândit dacă a fost necesară scrierea acestui poem. Iar acest lucru numai datorită câtorva cuvinte care nu ar trebui să fie niciodată parte dintr-un act poetic. Insă, în foarte multe poeme vechi sau balade, un asemenea limbaj a fost folosit spre a putea explica mai bine tema propusă. In acest poem poetul se –ntreabă dacă nu cumva soarele- El nu este chiar conștiința lui. Faptul că el e împotriva conștiinței lui este în realitate tema poemului. »

« Budiștii tibetani, și nu numai ei, spun că totul ar fi înfășurat în întuneric, la nivel universal. Sunt și oameni de știință care spun că mai devreme sau mai târziu, întreaga energie se va consuma și numai întunericul va domni în acest univers. Au fost emise și ipoteze cum că la început n-ar fi fost decât întuneric. Am încercat, practic, într-un poem-monolog interiorizat să spun că toate aceste păreri au ca fond comun necunoașterea. Si-am pornit de la metaforă...pentru că în lumea elementelor seara nu poate intra cu soarele pe fereastră...Lumina ca opus al întunericului n-ar putea să fie născută din întuneric. Decizia la nivel de conștiință e bazată pe cunoaștere sau necunoaștere. Iar eu am pus accentul pe faptul că nu avem conștiința clară tocmai datorită faptului că nu cunoaștem relația celor mai importante elemente pe care jocul minții ni-l poate propune uneori în forma unui ritual »(NICOLAE TUDOR)



PLANSUL ULMULUI

Incercam să ne oprim…
Priveam în jur uimiți...
Și mult ne-a luat până am înțeles
că ulmul pe lângă care treceam
încerca cu greu
dar nu putea
să-și stăpâneacă plânsul.


Ceva parcă ar vrea să ne spună
șopteam
în timp ce tâmpla-mi rezemam
de trunchiul lui bătrân.

Și ulmii plâng?
m-a întrebat iubita mirată.
Și! i-am răzpuns...
dar numai în ei… și-atât de încet
încât ar vrea
nimeni niciodată să nu-i audă...
dar ulmul acesta plânge atât de tare
încât din mers ne-a oprit...
și nici nu știu
de ce tocmai pe noi ne-a ales.




COMENTARIU « plansul ulmului »

Si ulmii plâng ?
Si !
Toate plâng. Si-ar vrea ca nimeni niciodată să nu le audă.
Ulmul acesta plânge »atât de tare « !
Natura își alege creatorii. Iar poetul, cică, nu știe de ce a fost ales ! Pentru că înțelegeți plânsul, dragă poet, înțelegeți « spusa » si...vă rezemați tâmpla.
Câți ar fi scris : » pe noi ne-a ales. », în loc de « pe mine » ? !
Iată o lecție în care încrederea în celălalt este dusă la extrem, tocmai în zona interzisă a intimității.
... Avem atâta nevoie unii de alții... !
Nicolae Sirius- întotdeauna sosind! (NICOLAE TUDOR)

Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23768
Comentarii: 120491
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE