FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
versuri
de  nichita stanescu
 





21 DE GRAME DE SUFLET



I

Cercetatorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cantari o serie de muribunzi in momentul fatal. El a constattat pe macabrele indicatoare ale cantarului sau ca, indiferent de sex sau de varsta, trupul uman pierde invariabil 21 de grame in clipa mortii. In conferinta de presa organizata, Nills Jakobson a declarat ca aceasta este greutatea sufletului.

II

Va sa zica 21 de grame!

III

(Inceputul unui eseu ramas neterminat...)




viitor.


56 DE ANI

56 de ani voi trai, asemenea Colosului din Rhodos!
Imi vor inconjura un deget cu bratele, mirandu-se, se vor
speria de arama mea rasturnata, dar mai degraba am sa
te pierd, adolescenta, fruct trecator al toamnei, la un ospat

Si o liniste ca dupa plans ma-mbie cu coarnele, ori ma
linge, batand din talangi, o masca de sare punandu-mi pe
fata, un scut de namol prinzandu-mi de brat

Parca as fi fost strigat pe nume de cineva
la coborarea serii in ape

Numai surasul tau ma mai incape
si eu voi pleca
Barcile le-am uns cu catran, asteptand sa-mi rasara
stelele, una cate una, din frunte

Si n-am izbutit sa implant
nici o lopata deasupra acestei movile

Mai incet mi-e orice cuvant decat ruperea timpului
in nopti si zile




VARA

Desi este înca seara
simt ca mâine vine vara
cu lungi gene de marar
si cu ochii de mustar,
cu obrajii de caisa
unduinda a narcisa.

Ca o pasare maiastra
ea va bate la fereastra,
Eu-i deschid. Ea intra-n casa,
tarcata si pepenoasa.



CARABUSUL DE ARAMA

Din belsugul de verdeata,
Carabusul de arama
Vine din turnatoria
Verii, sa-l luam în seama.

Zgomotos ca o reptila
Printre vreascuri se avânta
Sa arate ca-i din lumea
Celor care nu cuvânta.




POEM

Spune-mi daca te-as prinde într-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?



INIMA

Bate, si eu stiu ca bate si vreau eu sa bata.
Bate si-o aud întruna si nu mai vreau sa bata
De fiecare data, ca-ntâia data.
De fiecare data, ca ultima data.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatra,
ca miezul pietrei, de-ar batea miezul de piatra.
Nimeni n-a vazut-o niciodata.
Mint ce-i care spun c-au vazut-o vreodata...
Ea bate,si eu stiu ca bate, si vreau eu sa bata.
O aud întruna, pâna nu mai vreau sa bata.
Dar auzul meu si ea sunt doar o bucata,
un singur bloc de piatra nedespicata.




INSASI RETINA

Ca sa fiu sincer cu tine, am dat târcoale pâna acum ca sa-mi iau aplombul. Sa nu ti se para niciodata tie, flacaule, ca e greu sa ridici un munte. Daca nu-l privesti, îi poti baga un cuvânt la subsoara ca sa-l rastorni. Niciodata maretia nu sta în cele vazute. Maretia sta în cele gândite despre cele vazute. Ca si micimea de altfel.
Uita-te cu nici o mâna pe tâta Venerei din Milo si vei fi cel mai alaptat barbat din lume. Cu ochiul sau cu retina lui nu te uita ca pângaresti.
Ma, flacaule, ma, pricepe ca nu natura e mareata, ci întelesul pe care i-l dai tu naturii e maret! Daca esti în stare, îndragosteste-te de o furnica ca sa-ti para Everestul mic! De nu esti în stare, fa si tu întocmai ca Homer: descrie-i pe oameni ca si cum ar fi greci, iar nu barbari! Stii tu, flacaule, ce este acela un barbar? Om barbar este un om iute ca fulgerul. Îmbratiseaza cauza cu efectul ei întocmai ca în statuia domnului Brâncusi, numita Sarutul. Cum pui mâna pe barbara statuie a domnului Brâncusi numita Sarutul si dezlipesti cele doua guri de piatra, apare între doua pietre vorbirea.
Flacaule, ce m-am mai sarutat cu propria mea muiere, caci vorbirea a zis-o si pentru mine Homer!
Ah, am uitat sa-ti spun! Precis ca am uitat sa-ti spun ceva. Sunt absolut sigur ca am uitat sa-ti spun ceva! Dar iarta-ma si tu pe mine, ma, flacaule, pentru ca si eu încerc sa ma iert pe mine ca ti-am scris aceasta scrisoare!

Nicetas



SUNT UN OM VIU

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce în ce mai buna
despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara între mine si 2, între mine si 3.

Am si-un defect un pacat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana întâmplatoare la mâna
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea întelegere
pe care-o am pentru Ulise - si
barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina
un pamânt pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate si fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place sa râd, desi
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori calatorind cu o pluta, la nesfârsit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a sti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau vechi,
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

Îmi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasa,
dar nu lipasita de satisfactii,
e un poem închinat pacii,
ce are, pe scurt, urmatorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
sa se lungeasca-n urma mea pe paturi
moartea,
si-n fiece cuvânt tâsnind spre mine,
pesti putrezi sa-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici dupa fiecare pas,
în golul dinapoia mea ramas,
nu vreau
sa urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolti de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tineretia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenita
în pamânt si-n pietre si în schelarii,
magnetic, timpul, clipita cu clipita,
gândurile mi le-nalta
ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita
în pamânt si-n pietre si în schelarii.
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita,
s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung iubito,
lasa-l asa cum este, razimat
între doua batai ale inimii mele,
ca între Tigru
si Eufrat.


LUNA IN CAMP

Cu mîna stîngă ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslusesc, prin crenge,
zvelti vînători, în arcuitii lei
din goana calului, cum îsi subtie arcul.
0, tinde-ti mîna stîngă către ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrîng
... si ai putea, uitînd, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l întorn, pe bratul stîng.




TINERII

Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma sa rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare sa se sarute
decât cu dintii.


AL MEU SUFLET, PSYCHEE

A venit un înger si mi-a zis:
- Esti un porc de câine,
o jigodie si un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasa;
mocirla se numeste respiratia ta!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fara pricina!
A venit îngerul si mi-a zis:
- Mai stravezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tau!
În curând ai sa mori si viermi
îti vor forfoti în nari, în bot, în rât, în trompa!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fara pricina! îmi zise ingerul...
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul si cu totul de aur.
El se departa catre o departare de aur,
în care apunea soarele de aur.
- De ce te îndepartezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
-Fara pricina mi-a raspuns, fara pricina...




CON

Eu am venit de foarte de jos, de langa taine
M-au cotrobait în voie plantele, la inceput,
dupa-aceea pestii si eretii si lupii si vulpile faine.
Pe toti i-am incaput.

Trebuia sa rasucesc bine tarana
si cu degetul gros al piciorului sa trag un cerc
care sa-mi pastreze si smucitura si rana
când am sa ma-ncerc

Numai de nu m-as taia la jumatate,
intr-un cerc mai mic, deasupra stând, marunt,
ca un soare rasarind pe jumatate -
doar atât sa-mi fie dat, spre punct!



A CUMPARA UN CAINE

A venit îngerul si mi-a spus:
- Nu vrei sa cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare sa-i raspund.
Cuvintele pe care i le-as fi putut striga erau
latratoare.
- Nu vrei sa cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, tinând în brate
inima mea
latratoare,
dând din stânga ca dintr-o coada.
- Nu vrei sa cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dadea din sânge ca dintr-o coada.


A MEA

Singurateca ea mă asteapta să-i vin acasa,
In lipsa mea ea se gindeste numai la mine,
ea cea mai draga si cea mai aleasa
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singuratate
ea sta si spala tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
si tocmai să calce pe dinsa licheaua.

Ea spala zidul casei cu mâna ei
si atirna pe dinsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la usa-n ecouri.

Ea isi asteapta barbatul betiv
Ca să-i vina acasa
si degetele albe si le misca lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasa.

Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine în boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
să nu greseasca barbatul niciodata
drumul predestinat.



A MURI IN ZBOR

Brusc, pasarea a murit în zbor;
ca o pupila piezisa taie un nor.
Sterge cu aripa flasca
steaua verde gata sa nasca.
Suna murdar si greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fara trepte si neagra,
clatinându-se pentru nimeni
sporind cu greata singuratatea...
Loveste frunza, fructa;
urmeaza un sunet de picior de animal
în fuga atingând pamântul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeala independenta de frig,
de tacere independenta, migratoare.



A SAPTEA ELEGIE

"Traiesc in numele pasarilor,
Dar mai ales in numele zborului.
Cred ca am aripi,
Dar ele nu se vad."



A UNSPREZECEA ELEGIE

Intrare-n muncile de primavara

I

Inima mai mare decît trupul,
sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugatoare ploaie de lava,

tu, continut mai mare decît forma, iata
cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea însasi,
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine,
se naste numai cel care îsi este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
sa-mi întorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi,
retrasi în turnurile propriilor oase,
asemenea maduvei,
nemiscati
aidoma lucruilor duse pîna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat în el însusi
se poate misca,
numai cel care e singur în sine
e însotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete,

sau
întinsa va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept strain.



II

Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînteles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primavara,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunostinta de el,
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii,
de inima sîmburelui ei,
cel în el însusi nemiscat, aidoma
sîmburelui pamîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei,

strîngînd la sine totul si deodata
într-o îmbratisare atît de puternica,
încît îi sare printre brate miscarea.



III

Voi alerga, deci, în toate partile
deodata,
dupa propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.



IV

Voi alerga pîna cînd înaintarea, goana,
ea însasi ma va întrece
si se va îndeparta de mine
aidoma cojii fructului de samînta,
pîna cînd alergarea
chiar în ea însasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tînar
Întîmpinîndu-si iubita.



V

Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea
sa ma-ntreaca,
dupa ce
miscîndu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
ma voi privi în toate lucrurile,
voi îmbratisa cu mine însumi
toate lucrurile deodata,
iar ele
ma vor azvîrli înapoi, dupa ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.



VI

Iata-ma
ramînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-ma de pretutindeni,
smulgîndu-ma de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, si
din stînga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pamîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.



VII

... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însusi
în prezenta sferelor,

mirat stînd în fata soarelui,
asteptînd cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.



VIII

A te sprijini de propriul tau pamînt
cînd esti samînta, cînd iarna
îsi lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara
cînd, omule, esti singur, cînd esti bîntuit
de neiubire,
sau pur si simplu cînd iarna
se descompune si primavara
îsi misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine însasi spre margini.

A intra curatit în muncile
de primavara,
a spune semintelor ca sînt seminte,
a spune pamîntului ca e pamînt!

Dar mai înainte de toate,
noi sîntem semintele, noi sîntem
cei vazuti din toate partile deodata,
ca si cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarba
cresc priviri - si noi cu noi însine
deodata, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi însine sa ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poarta numele primaverii...

A fi înauntrul fenomenelor, mereu
înauntrul fenomenelor.

A fi samînta si a te sprijini
de propriul tau pamînt.

ACASA

Acasa mea e intr-un cuvint
gandit de altul.
Acasa mea e intr-un sarut
pe care l-am gandit
in alti doi adolescenti.
Acasa mea este inlauntrul
sagetii trase inspre zeu de geti.
Acasa mea e gandul ce-l gandesti
spre mine.
Acasa mea e numele ce-l am
si mi-l rostesti.
Acasa mea e un cuvint,
un prieten si o curva.

Fugand din timpul care trece,
ah, timp, bordel al vietii mele!



ACEASTA TARA DE VIS

Când se va sfârsi asfaltul drumului
trupul meu si trupul tau se vor face asfalt
ca sa nu ramâna necalatorita
aceasta tara de vis.

Când vor cadea frunzele pomului,
când se va vesteji iarba câmpului,
pletele mele si pletele tale
se vor asterne pe câmpuri
ca sa nu ramâna înfrigurata
aceasta tara de vis.

Când vor seca izvoarele
si când ploile vor pleca în sus
eu si cu tine ne vom tine de mâna
si vom plânge, vom plânge
ca sa nu ramâna vaduvita de tristete
aceasta tara de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncati
de gura mortii,
când ciorile negre
si pescarusii albi
vor fi mistuiti în gusa aerului,
eu si cu tine vom fi
câine si cal
iepure si cioara,
dar mai ales vom fi
pescarusul cel alb
ca sa nu ramâna
fara diadema de carne vie
aceasta tara de vis.

ACELA

El a venit si mi-a spus:
Viata
Este o absenta
Între doua inexistente.

Eu m-am uitat la el lung,
i-am surâs
pâna când
am izbucnit în plâns.


ACELASI GAND

Fereste-te sa ai dreptate
Când esti îndragostit!
Mai bine sa ai umbra,
mai bine sa ai raza,
mai bine sa ai lacrima,
mai bine sa ai orice altceva!
Un om îndragostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristetea are dreptate.
Tu, mai bine sa ai bolovani,
mai bine sa ai vulturi,
mai bine sa ai albul zapezii!

ACEST BLOC DE NERVI

Acest bloc de nervi se-nvârte încet
pe senile.
El vine, da, vine direct
dulceato, la tine.

O, lasa-ma sa te iubesc cu trupul meu
pe care mi l-am fost cioplit din pietre,
ori din al treilea cântat mereu
cel de cocos pe care-l plânse Petre.

Nu te cunosc si nici nu vreau,
dar ca un ochi ma pironeste aspra
vorbirea ta de singur zeu
si, si tacerea dumneavoastra.

O, lasa-ma, sa nu mai fii,
sa fiu acela care-ti duce
mai înainte ca sa-nvii
trupul tau alb, urcat pe cruce.


ACOLO

Acolo, la locul acela înalt
la subtioara aripii pasarii migratoare,
eu mi-am facut biserica si altar,
unde fructele cerului, stelele
se spovedesc de samânta lor,
unde
ochiul meu se spovedeste de lumina vazuta,
neschimbata în verb –
acolo unde
la subtioara aripilor pasarilor migratoare
m-am cununat cu tot ce moare.

ADIO,-I ULTIMUL SARUT

adio,-i ultimul sarut...
butuci zemosi de cramposeie
cu vita tot,cu vana-n lut
te-au fost mustit din bobi,femeie...

s-au dus in vant nescrise carti
prin codrul negru ,de campie,
de-au clatinat in multe parti
stirbiri,crampeie de hartie.

adio,dar; 'nainte mergi
spre dealuri cocosate...
m-au judecat la talpi cu vergi
descantece din paispe sate

dar n-ai stiut:cantarea in roti
si vremea-n crenge nu adasta
e spartul targului la Moti
si voi sa-mi cumpar o nevasta

de cand era Isus carpar
campia mea undind se scalda
cu crematuri si balegar
se-ngrase-n aburi jimbla calda.

ceresc parfum de jimbla calda


ADOLESCENTA

Tu esti cîntecul meu de izbînda.

Peste noapte cînd te înfatisezi
în firele ploii,
intru surîzînd
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogatia ta
si mîngîi frîiele cailor tai
batute cu piatra de zamfir.

Eu voi încalca
pe-un armasar alb
si-mi voi agata ploile,
cercel sunator la ureche,
sa ma auzi cînd trec.

Priveste-mi ochii
cît de albastri-mi sunt!
Ma gîndesc la Comuna,
la boltile-i înalte cît privirea.

Si cînd rostesc numele ei de purpura
si buzele mi se rosesc,
ce de-un sarut,
atunci stiu ca s-a facut dimineata
si ma grabesc în întîmpinarea
soarelui.



ADOLESCENTI PE MARE

Aceasta mare e acoperita de adolescenti
care invata mersul pe valuri, in picioare,
mai rezemandu-se cu bratul, de curenti,
mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect
si ii contemplu ca la o debarcare.
O flota infinita de yole. Si astept
un pas gresit sa vad, sau o alunecare
macar pan' la genunchi in valul diafan
sunand sub lenta lor inaintare.
Dar ei sunt zvelti si calmi, si simultan
au si deprins sa mearga pe valuri, in picioare.


AEROPORT DE TOAMNA

Tras înapoi de planeta auzeam îngeri,
auzeam pietrele,
galbenul, verdele
cum urcau noaptea spre centrul
pamîntului.

Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsa
si arzînd treptat treptat de la copite
pîna la crestet, si numai coarnele
le ramîneau întregi si se desfaceau
prabusindu-se
fiecare-n alta parte.

Timpul se sparsese;
fiecare apucam din el ce puteam,
si nici macar nu mai curgea peste tot
la fel:
în glezne trecea o luna,
în genunchi o zi, în coasta o ora
pe limba un minut si-n tîmpla
o secunda

,, De aceea încercam sa ne tinem
capetele cît mai departe de miezul pamîntului,,-
spuse cineva.

Dar
nu-l lua nimeni în seama.

Fiecare avea alt timp si-ncerca
sa treaga-nspre el planeta,
care însa se multumea numai
sa se rostogoleasca.

Auzeam îngeri. Stam la pînda
gat asa-i sar primului în spinare,
pregatindu-ma pentru o calatorie.


AEROPORT IN PLOAIE

Ploua rarit peste aeroport
prin aerul cu lucii conuri gri,
orizontale, pe sub cerul mort
sub mastile de nouri vii.
Privirea ta trecea prin mine
purtînd în vîrf un steag strain,
al amintirilor cu roti marine,
rulînd pe negrul cîmp velin
dintr-o uitata tabara de vara
si micsorata-acum, cît un pahar,
cu dinti de raze-înfipti în seara,
cu-n soare ametit, neclar.
O, nevazute sfori legînd orase
la capat, si rotite monoton...
Ca azvîrlirea naravase
de lungi ciocane, pe un stadion.


AEROPORT IN SEARA

Aer despartit de aer
cu o aripa de roz metal,
striga rupt în suier si în vaier
de-o potcoavade argint, de cal.
Mor pilotii pe chitare
înnorate, alungite-n vid
cu elicele lovind în corzi barbare
dînd cu pumnu-n porti ce se deschid.
Între timp trag seara peste mine
doborînd în somn helicoptere, vrabii,
vulturi, avioane, nori de ploaie,
parasute si lichide sabii,
ce lovind în coasta mea, se-ndoaie...
Între timp trag seara peste mine
si despart cu trupul, - ora, ziua, luna
si ce-a fost el însusi, totdeauna.


ALTA MATEMATICA

Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cât face.
Stim ca cinci fara patru fac unu,
dar un nor fara o corabie
nu stim cât face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cât face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.

Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
fac un porc,
un cal fara un tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal...

Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
raminem aceiasi...

Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inima !


AMINTINDU-MI


Un arc de întuneric aplec atunci când las
fruntea sa-mi cada sub culori
si uneori îmi pare ca-i numai un ragaz
si ca se rupe timpul îmi pare alteori.

Pietrificat, auzul în romburi si ovale
feriga e în stratul de grafit.
Un fierastrau cu dinti de lucie racoare
se-afunda-n trunchiul lui necontenit.

Miscarea rece, sacadata
e dinainte înapoi,
cu dinti de fierastrau muscând se-arata,
reci, amintirile din noi.

Un arc de întuneric aplec câteodata
si o durere rece ma face sa-l dezdoi.


AMINTIRI DE CAND ERAM PIATRA

Ca un raget luminos, în creierul meu
a explodat o celula;
de strainatatea prea noua
în care se afla
ratacind de la începuturi.

Mintile mi s-au umplut de un miros
de stea moarta,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roscata întepenire a pietrei.

Eram atât de rari, –
(mi s-a parut ca aud) –
atât de foarte rari încât
cu totii la un loc
n-am fi putut sa umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregatit de împietrirea noastra numai.

Aveam un nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia sa fi murit îndelung
trebuia sa fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
sa devina cuvânt.

Nume lânga nume si lânga nume
era strigarea.
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlauntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viata.

O neputinta de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul, –
ca un raget luminos
mi-a explodat în creier.


ANDRU PLANGAND

Trec prin starea acestui suflet
posibile existente -
un navod mortal ce smulge în sus
totul, lasând numai absente.

Las locului aceasta-nfatisare
si o adorm, si o înghet, si o tin
în pura suspendare
a celor care n-au venit si vin.

Nimic nu ramâne el însusi mai mult
decât o foarte singura data.
Nu sunt vinovat ca traiesc
într-o lume întruna schimbata.

Numai un gând daca-l întorc, de la tine,
nu mai regasesc apoi, înapoia-mi, nimic.
Depun marturie-n genunchi despre-aceasta,
cuvinte pentru nici o ureche ridic.

Decade piatra în inima mea,
ramân în centrul unor margini ce se schimba.
Desigur, eu sunt un cuvânt
adormit la tine pe limba.


ANIMAL SIDERAL

Clanul sufletelor inghesuite
si murind de frig, sus
in zoosfera,
ciuruite de raze si strabatute
de meteoriti,
nu ma lasa, eh,
din pricina istoriei, sa ma uit
la stele!

Am sa plec in Antile
si-am sa va cumpar de-acolo
ananasi, libertate,
trestie de zahar
si soareci, - le-am promis

Du-te domnule!, - mi-au zis,
si cauta sa te intorci cu viata,
mi-au zis,
si cauta sa nu te ratacesti
in madularele
cifrei 1

Nu ma grabesc sa ma supar.
Eu sunt o stea.
Noada zeului ma preseaza
de spinarea ducipalului.


APA VORBIRII

Câteodata însusi cuvântul se împietreste
în timp ce timpul împietreste.
Câteodata ti se face dor
de visul cu stele al altcuiva.
Când un adolescent saruta o adolescenta
scuipa-ti ochii cu care-i vezi
si rasare-ti inima
si umple-ti-o cu viata altora
cum soarele umple întunericul
cu lumina.


ARBOR INVERS

Arbor invers, cu radacinile-n vânt,
cu talpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbura-adânca
în care dorm ursii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pamânt vrând s-ajunga.

Mereu cu creirul gol, cu ideile
rasfirate ca pe-un deal pomii rotati,
dus în nori, în scâteile
celor neluminati.
Vazut ca în apa, mereu,
si fosnind de un vânt de pamânt,
cu radacinile înfipte în curcubeu
si-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am ramas, rupt din sfera
cu sfera aceasta aidoma, geamana...
Si totul îmi pare stiut, dar nimica
din ce stiu cu ce este nu se aseamana.


ARS POETICA

Acum, în fine, când mai sunt spre nu mai sunt,
abia acum am dreptul sa va mint
si sa va spun despre cuvânt ca e cuvânt
si ce presimt chiar simt.
Abia acum o sa ma credeti
când sunt înspre nu sunt
ca viata mea a fost mormânt
iar moartea mea o tinerete.
Abia acum o sa ma credeti
în fine când am reusit sa mint.


ARS POETICA

Cuvantul moare in tacere
Se sbate injunghiat de vis
si vrea bacsis si vrea durere,
si-ntinde pumnul drept, deschis

Atata aur pe icoane
prea in zadar s-a spalacit,
caci gaozarii cu plocoane
abia acum au conacit

Si-si geme-n sine universul
betia stearpa de hasis
Ma doare surd,
ma taie versul
cum simti nevoia sa te pisi.



ARTA POEZIEI

Haide si nu te mai uita,
nu te mai uita decât când cade,
când cade îngerul, atâta.
Haide, nu te mai uita tu în jos!
Uita-te la el, uita-te la el,
îngerul cazând, iar nu la balta de sânge
cea de la sfârsitul zborului.


ARTA SCRISULUI

El îmi spuse:
scrisul este un mod de a încetini gândirea,
de a desena primitiv
chipul fiintelor fara chip,
degetele pipaitului pur-
cel care a fost mai dinainte
de creerea degetelor si a lucrurilor.

O, tu, viteza,
inima în balans,
împingând migratia popoarelor celule
rosii si albe.

Inima, tu, cea mai repede,
inima, tu, zeitate a magnetilor!

Au facut chip al tau din bronz
si unul din fier,
dar bronzul e melodios, iar fierul
destul de sprinten este.

Au facut chip al tau din piatra,
dar piatra e lasa,

si-ascunde în ea
nasteri de statui fara brate.

Au facut un chip al tau din cuvinte,
te-au desenat inima
si ti-au dat forma lui A.

El îmi spuse:
scrisul e un mod de a încetini gândirea,
un mod primitv de a întelege, de a opri
miscarile gândului.
Scrisul se aseamana întocmai cu o capcana
de metal,
care prinde în ea o vulpe vie
si miscatoare
si zbatându-se
si pierita de frica mortii.

Eu i-am spus:
sunt multe paduri si mi-e foame,
de aceea l-am facut pe A, divina capcana.

Eu i-am spus:
am pus capcane la începutul padurii,
din A si din A.
Acum stau la o oarecare departare
si astept prinderea hranei mele.

El m-a auzit. El a tacut.


ASTFEL

Ma întorsesem strigând:
Unde este viata mea?
Doamne, ce-ai facut tu cu mine
ca sa-ti matur cu sufletul meu
natura lucrurilor.
De ce m-ai pus sa-l vad pe arbor, doamne?
Si, în genere, de ce m-ai dezradacinat,
facându-mi picioare cu talpi?
De ce m-ai blestemat sa-mi fie
foame si sete?
De ce te-ai logodit cu mine, doamne,
dându-mi dor de femeia mea iubita?
Hai, mori si tu odata, doamne,
ca sa fiu sigur ca mor linistit
si nelogodit
si plin de dor în sufletul meu
plin de dor.


ATAT DE REPEDE

Atât de repede ne vine insomnia
brodându-ne fiinte din afara.
Vrei pielea mea sa-ti fie iia
care te-mbraca domnisoara?

Vrei tu sa vreau sa fii fiind
un fel de trup de aratare
si sa te-nvat cum esti murind
femeie-n pielea dumitale?

În pietre vrei, în recii fulgi
în dulcele meu strigat de iubire...
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
calcând pe viata mea subtire.


ATUNCI

Numai pentru ca gândeam
caii îsi întorsesera capetele spre mine,
arborii toti se rasuceau
izbiti de crivate sublime.
Numai pentru ca visam
crescusera aripi la pesti
si stelele iluminau
cu pasari ceresti.
Numai pentru ca taceam
piatra începuse sa vorbeasca cu izvoare
câmpia începuse sa dea grâu si porumb
lumina se înfigea în soare.
Numai pentru ca muream
albul devenea negru
linia, punct
si cuvântul fara de înteles.


AUSWEIS

Scot sângele stampilat la vedere.
Mi se da drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secunda, dar mi se da drumul.

Scot înduratoarea limba vorbita, la vedere.
Dictionarele sunt pregatite, asa ca mi se da drumul.

De ce vrei sa treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am raspuns,
asa ca nu am chef sa-ti raspund.
Ea a stat un timp descumpanita,
apoi, mi-a dat drumul.

Am pe mine toate stampilele.
Daca vreti sa stiti
eu, unul, sunt în ordine,
mie mi se da drumul.


AUTOPORTRET

Ca si cum ochiul meu drept
s-ar certa cu
ochiul meu stang, -
pe cine sa planga omul
care din pricina nasterii moare.
Hai, uitati-va si voi:
eu sunt singurul vultur
caruia i-a fost cusut la loc
capul, dupa
retezare.

Numai ca mie
mi s-a cusut
retezatul cap
cu un ac de cort
pe un trup
de om.

Autoportret
AUTOPORTRET

Ca o frunza de platan smulsa de vânt
pleoapa cazând peste cuvânt
strivind ochiul si curgându-l
odata cu gândul,

Ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus
ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus
cel care are pamânt – cerul
si lacrime stelele,

Ca un crivat ce-si roteste torsul
ce-ti alunga din nara mirosul
întocmai ca un delfin azvârlit pe tarmuri
cum launtrul din dalta în marmuri, –

Astfel stau si nu merg,
fumeg
si ard, si
nu fumeg

AUTOPORTRET


Ma ustura tot trupul
cum pe stelele singure razele lor,
sunt prieten eu intim cu lupul
si cu strafundul pestilor.
Ma doare timpul care-l trec cu viata mea,
cu o durere sfânta
a mamelor ce nasc urlând
copii ce înca nu cuvânta.
Si totusi eu sunt foarte fericit
si nu va spun de ce,
din nou zâmbesc spre infinit,
din nou surâd spre nu stiu ce,
am rama si am monalizarie,
mi-e timpul tot de aur si în cheltuire.


AUTOPORTRET IN A PATRA DIMENSIUNE


Înconjurata de luciul ramas
din retragerea ploilor spre mare,
sfera îsi lua de la inima mea
bun ramas
rostogolindu-se-n zare.
De la ochi, rombul culcat
la revedere îsi lua, zise-adio,
si se facu scut, se facu zigurat,
în cinstea trufasei de Clio.
Eu primeam toate astea cu calm,
teapan si fara mirare vazuta,
desi arsese ca de napalm
geometria intima, stiuta
numai si numai si numai de mine,
când am fost si Arhimede si-am fost si nisipul...
Fara sfera si fara romb, în ruine
fumegator îmi e chipul.


AUTOPORTRET IN TIMP DE VEGHE

Veghez la poarta lumii fara de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin
adevarate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul vechi al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul si ele au sunet, au ton,
le izbesti cu privirea si ele nu pier,
le pipai cu trupul, cu sufletul, si vezi ca
exista.
Aici începe lumea noua comunista.
Cuvintele goale, ideile ciunte raman afara,
Aer se fac, înnorat, tigva-ngropata-n nisipuri
de fiara.
Veghez si sunt drept si înalta e umbra mea.
Constelatia ochilor mei e atrasa de rosia stea,
O, pasarile s-ar putea odihni în ele
ca pe niste ramuri colorate.




AZVARLIREA IMPUTITEI SECUNDE


Creierul acesta care se pîngareste dintr-o idee
Ciorba aceasta cerebrala, cu oua de ochi pe sub sprîncene
M-am sculat în picioare numai de lene,
am ucis numai de frig!
Ce, voi nu stiti ca sîngele tine de cald?
Nespalat de amintiri, murdar,
ma azvîrl în mare; –
tine-ma, mama, de un picior
ca sa ma zbat
si vînat, sa ma-nec la subtioara piciorului tau
Pleaca, tu, de la tarm, pleaca, pleaca, –
ca niste muste vor sta stelele pe hoitul meu,
dar va zic eu voua:
murind,
voi visa visuri!



BALADA

Era un bot mare de cal
si, Doamne, ce dinti mari avea.
Caderi de meteoriti în aval
dantura lui alba era.

El botul cel mare si lung
ah, Doamne, cum si-l înclina
si dintii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred ca era.

Si totusi nu-s iarba nu, nu.
Nicicând n-am fost iarba, ah, Doamne...
Si totusi ce bot nesfârsit arata,
ce cal nibelung îmi parea
ca vrea sa ma pasca, ah, Doamne.


BALADA MOTANULUI

Motan m-as fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare si mustete lungi,
c-un ochi verzui si-un ochi căprui.

La ora când târâs-grăpis
zăpada noptii se adună
eu, cocotat pe-acoperis,
să urlu a pustiu la lună.

Si-atuncea, sapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
si să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlînd, tot somnul.

De sus, din vîrful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Si iarăsi sapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-as fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare si mustete lungi
c-un ochi verzui si-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
si tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos si obosit, apoi,
cu matele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n fata unui sobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip si-n urma iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui si-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posirca acră viu să stea.

"Hei... viată, viată... iesi din cort
hai, pune-mi-te iar pe dant...
te uită... zace colo-n sant
motanul mort, motanul mort..."

11 August 1955





BASM

Curgea ca plânsul umbra de sub frunza
înracorind soldatii morti.
Sta steaua luna mult lehuza
fara de nopti.
Ah, îmi murise calul sub genunchi,
în raze ma proptisem sa nu cad, -
un unghi de stea, numai un unghi
ma adormea.
Si mi-am fost pus ochiul deschis
pe piatra colturoasa.
În viata mea n-avui
nici vis si nici secunda sângeroasa.
M-au tavalit pe alb
si m-au scuipat,
un cal m-ar fi iubit si tata.
Ah, doamne, eu sunt împarat
ce-a fost odata
ca si niciodata.



BASORELIEF CU EROI

Soldatii cei tineri s-au asezat în vitrina,
chiar asa cum au fost gasiti, împuscati în frunte,
ca sa fie vazuti s-au asezat în vitrina,
respectându-si întocmai miscarea lor ultima,
profilul, bratul, genunchiul, miscarea lor ultima,
când au fost împuscati pe neasteptate în frunte
sau între omoplati cu o flacara mai subtire
decât un deget de copil care arata luna.

În urma lor a ramas goala baraca,
mirosind a obiele, a tigari strivite, a fereastra închisa.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clantane înca din fierul minerelor,
asa cum clantane luna din fierul minerelor
acum, cu putin inainte de-a fi deschisa,
ca sa se caute-n ea scrisorile vechi si fotografiile vechi
ale timpului.

Soldatii cei tineri stau dati cu ceara
pe fete si pe mâini, ca sa luceasca
dati cu ceara ca sa luceasca, dati cu ceara,
si asezati întocmai asa cum erau în secunda
când viata s-a rupt si moartea a-nghitit secunda.

Stau asa nemiscati, ne-ncetind sa luceasca,
si noi ne uitam la ei cum am privi luna
rasarind chiar din mijlocul pietii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
desi stau de ani lungi în vitrina,
pentru noi, care i-am ajuns din urma si trecem de ei,
si inima batând avem, si memorie,
o proaspata, din cale-afara de proaspata memorie,
soldatii cei tineri s-au asezat în vitrina
si se imita pe ei însusi întruna,
ca si cum ar fi vii.



BATE INTOTDEAUNA ALT COPOT

Bate întotdeauna alt clopot,
genunchii mei stau în alta biserica
si-n alta vreme.
Peste mine doarme alt înger.
Eu ma ridic de sub aripa lui si spun:
- Du-te, du-te, nu vezi ca esti altul?
El îmi raspunde:
- Lasa-ma, mai lasa-ma putin,
mi-e foarte somn,
mai lasa-ma putin...
De ce te uiti, ca esti si tu altul!



BLANDELE SI FEROCELE ACTIVITATI ALE INSUFLETITELOR SI NEINSUFLETITELOR

I

Deodata gandul mi s-a schimbat in vedere
si ea a inceput sa ma doara
ca o dezmortire
Un fel de crestere de picior
pentru salt pe secunda.

Deodata, totul a inceput sa treaca si sa se treaca
sa nu mai stea si, -
sa se alerge.

Ghimpi mi-au crescut in interior
intepand ceea ce ar fi trebuit sa ma inveleasca.

Sa rupi ce n-a existt niciodata
si ruptura sa-ti fie lumina
durere ca o tromba
in absolutul desert!

II

M-am pomenit mancand fara sa-mi fie foame
m-am pomenit respirand lapte
fara a ma fi sufocat vreodata
inainte de aceasta.

M-a incercat un sentiment
ca o apasare
cand niciodata avusesem greutate
Mai tarziu am stiut ca el era frica.

Din necuprins ma micsorasem deci.
Altfel cum ?
Altfel de ce ?

Cata singuratate
a fi!
Ce fel de unu si total
a avea!

Nici tarzii si nici devreme
rupturi ale desavarsitei linisti
Lumini, pentru ca lumina
menita este punctului.

III

Si pentru ca deodata suntem multi
si pentru ca deodata exista sus si exista jos
si pentru ca deodata ne este foame unul de altul
si pentru ca deodata avem inceput si vom avea sfarsit
sentimentul numit frica ne-a daruit cu guri
sentimentul numit unu ne-a imbracat in fapturi.

IV

De ce ne-o fi trebuit noua lumina
si ce este aceasta ruptura numita lumina
De ce a trebuit sa devenim puncte
cand nefiind eram totul.


BLESTEMAT, AH, OCHI DE PIATRA

Vai vietii mele, înca de la nastere
ochi de piatra în trup de apa...
Vederea, ca taria paianjenului
sprijinindu-se pe balele lui geometrice.
Atârna greu ochiul de piatra
si sfâsie apa.
La ce bun vederea pietrei pentru apa
când trebuie sa înghete apa de frig
când trupul trebuie sa-mi fie de gheata
bloc lucios si transparent de gheata,
gheata tare, gheata solida
ca sa nu-mi cada ochiul de piatra de sub sprânceana
ca sa nu-mi alunece prin piept
prin pântec si prin picior
ca sa nu-mi ajunga vederea lui de piatra
sub talpile mele de apa.
Blestemat, ah, ochi de piatra în trup de apa,
trebuie sa-nghet ca sa te tin sub sprânceana,
mai friguros decât frigul
trebuie sa ma tin
în toiul frigului
ca sa vad vederea pietrei cu tine.
Blestemat, ah, ochi de piatra în trup de apa!



CA UN ORB SUNT

Ca un orb sunt in fata oglinzii,
cuvintele insuportabile
ma dor mai tare decat mizerabilul trup.
Ah, ele sunt mute in fata cantecului,
semnul lor ma doare
cu mult mai puternic decat crucea de lemn
a oaselor de os
si din spinarea lor.


CAMP NOU


E-o liniste ca la-nceput. Printre nouri,
stelele le numar, toate cate sunt.
Bataia inimii se sparge-n pamînt
si se-ntoarce-n ecouri.

De-acea, aici, soarele rasare vibrînd:
crivatul lui îmi flutura pletele si-ncinge danturi!
Campul, în flux, si-azvarle, pe rand,
haturile, ca pe niste lanturi.

Da, si le-azvarle ca pe un fum,
ca pe niste gratii de carcere,
si ele se prefac în berze, si pleca pe-un drum
fara întoarcere.


CAMPIE, PRIMAVARA


În cearcane verzui te ocolesc departe
vibratiile ierbii, arcuite tandru,
si le ivesti, si le azvârli în jururi, sparte
cu râsul tau de baietandru.

S-ar fi întins sub tine inelata
bolta de ierbi sunându-si glasurile-n prund
dar tu nu stii de ea - si treci întâiasi data
prin stelele ciudate, cascaund.



CANTARE

E o intamplare a fiintei mele :
si-atunci, fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decat mine, decat oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece in delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi
tampla de stele, pina cind
lumea mea prelunga si in nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt, si mult mai curand

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt !
Doua cintece diferite, lovindu-se, amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pamint,
una foarte de sus, aproape rupta
in infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.





CANTEC

Tu ai un fel de paradis al tau
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.
Cu ovalul fetei se sta inclinat
spre o lumina venind dintr-o parte
cu mult galben in ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii in moarte.
Tu ai un fel al tau senin
de-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
cand aerul devine mov si rece
si harta serii fara margini,
si-abia mai pot ramane in viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.





CANTEC

Ma bausesi de privire
îmi lasasesi ochiul gol
si m-ai domolit în aer
pasare fara de zbor,
iar de frigurile toate
cele a zapezilor
m-ai lasat fara de moarte
înnoptând amiezelor.
Si ai pus atunci în cruce
pasari multe-ntretaiate
de as sta si tot m-as duce
sa ma schimb în vietate,
în ceva ce mai exista
alergând pe câmp salbatic
cu ochi de vedere trista
si apatic,
de m-as duce oho-ho
într-un nici un încotro.



CANTEC

Zburau berze pe lunci printr-un gând
cu sufletul lor de aripile lor atârnând.

Zburau spre zarile zburatoare din gând
deasupra valurilor de mari atârnând.

Si toate ieseau una câte una din gând
schimbându-se una câte una în cuvânt

într-un cuvânt pe care-l tineam în gând
într-un cuvânt pe care sufletul mi-era atârnând.


CANTEC

Mai am un gând
pentru un fir de iarba verde,
curândul din curând
când ma va pierde,

în rasucire-nalta
în care orice stea
e un burghiu în zidul,
al cerurilor mele.

Pun seaua peste tei
si zic:
înapoi cât mai iute, haidem
catre centrul de foc si fier
al pamântului.

Dii, teiule,
dii!



CANTEC

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

CANTEC

Îi beam sânii
trupul ei devenise cârciuma
Îi sarutam cu ochii si cu gura, pântecul,
discretia ei devnise pângarire, –
se lasase de multa vreme de seara
când ea, zvârcolindu-se ca un sarpe,
înca traia si nu putea
sa poata
sa moara


CANTEC


Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mana,
privirea ta suna cel mai indepartat.
Acum ti-o marginesc treptele albe,
acum ti-o sfarseste luna
pe care joaca aschiile soarelui cufundat

Surasul tau, cu colturi abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite,
si dupa chipul tau, fara chip

Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma
intr-alta,
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian,
in timp ce scara cu trepte albe, inalta,
si-a risipit si treptele pe care le urcam.



CANTEC

Vinule, de ce esti trist?
Ea, acum, poate ca cere
Frunzelor ingenunchere
Troitei din somn, pe Crist

Uite, lavita de ieri
noduroasa si nebuna,
asternuta-i doar cu luna
cu bardace... cu taceri...

Fierul plugului, olog,
Poate chiar in noaptea asta
dezveli, din lut, o teasta
si-un corn viu de inorog

Poate ea a tresarit
cine stie? cui ii pasa?
...s-a visat in somn mireasa
si-a crezut ca a murit

Lavita de ieri, acum
luna tipa si bardace
Cine rade-ncet si tace?
Cine s-a-mpletit in fum?

Poate de pe-uluci de fier
vor chema din nou, cocosii,
turmele de bivoli rosii
atipite langa cer

Pleoape vinete, de Crist,
vor cadea, si-au sa se sfarme
Ea acum poate ca doarme...
Vinule, de ce esti trist?


Ianuarie 1957

CANTEC DE DOR

Ma culcasem lânga glasul tau.
Era tare bine acolo si sânii tai calzi îmi pastrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile si apele care ti-au cutreierat
noptile.
Sau poate copilaria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Ma jucam cu palmile în zulufii tai.
Erau tare îndaratnici
si tu nu ma mai bagai de seama.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.
Ori poate de drag
si de blândete.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Ma culcasem lânga glasul tau si te iubeam.



CANTEC DE DRAGOSTE LA MARGINEA MARII


Cu gleznele julite, eu te pîndesc cînd treci
printre rocile tarmului, reci.
Marea se va preface-n pasari stravezii,
cîte le-ncap ochii spre ea,
si vor zbura fîlfîind, cînd ai sa vii,
pîna-n piscul vazduhului cu o stea.

Vor ramîne prapastiile si pesterile goale,
pestii vor plesni aerul prabusit cu cozile,
stîrnind margeanele domoale
si corzile.

Uite, epava corabii lui Simbad ,marinarul
cu un colt se sprijina-n scoicile cenusii,
cu un vîrf înjungie-n mijloc clestarul,
peste toate puntile alearga raci vii.

Îti daruiesc o stea la mare, un crab si un delfin!
Adu-i în spinare pana la nisipuri.
Ma voi preface orb si am sa vin
cu bratul întins, sa-ti mangîi chipul.


CANTEC DE DRUM

O sa fuga campul inapoi,
catre ieri, catre alaltaieri.
Tu ai sa stai la o fereastra de tren
si ai sa spui: uite
acum o luna am gasit un epolet,
acum un an, o sabie rupta!
O sa fuga inapoi campia
catre acum doi ani,
iar tu, care stai la o fereastra de tren,
ai sa spui, uite,
cand erai copil, mi-amintesc,
i-am gasit craniul intr-un sant.
Desigur, am trecut
fara sa-l privesc prea atenta.
Maine (ai sa spui) il iubeam;
poimaine, poate poimaine il tineam
de brat,
peste un an, ah, peste un an
ma casatorisem cu el.
Dar ce Dumnezeu? unde mi s-a
risipit soldatul?
Cum de s-a ascuns atat de bine
in ieri si in maine
incat nu-l mai poti gasi nicaieri?
O sa fuga campul inapoi
catre ieri, catre alaltaieri,
catre maine, catre poimaine.
Tu ai sa stai la o fereastra de tren
si ai sa spui: uite,
rasare luna, uite,
rasare inima, uite,
rasare moartea, uite,
rasare insusi rasaritul, uite,
rasare insusi rasaritul rasaritului.



CANTEC DE IARNA

Esti atat de frumoasa, iarna!
Câmpul intins pe spate, lânga orizont,
si copacii opriti, din fuga crivaului...
Imi tremura narile
si nici o mireasma,
si nici o boare,
doar mirosul indepartat, de gheata,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mainile tale, iarna!
Si nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc linistit, idolaru
si gândul creste-n cercuri
sonorizînd copacii
câte doi,
câte patru.



CANTEC DE IARNA

Noaptea a nins peste camp cu pamant
Tu unde esti, in ce gand?

Crengile zvelte si goale in bezne
danseaza intruna...
Uite-le sanii, uite-le glezne.
Noaptea a nins peste camp cu pamant
si crengile zvelte, si goale, cu luna
luneca negre si-aiurea, intruna
danseaza intruna

Tu unde esti?
In ce gand?
frunzele negre-ti cazura
cu toatele, oarbe-n cautatura?

Ah, de-ar mai fi in adancul schilav si urat
doar o creanga cu roadele pline,
sa m-adun, sa ma-ntorc si sa vin iar la tine:
- "Na un mar!"... si atat.







CANTEC DE INCURAJARE

Asa cum taranul se urca cu talpile
pe oalele arse
ca sa le dovedeasca
rezistente si de încredere
bune, la vânzare, -
îmi culc inima peste cuvinte
ca sa le vadesc de nerupt
si zic:
încurajez femeia sa nasca,
iarba o încurajez sa fie verde,
încurajez soarele sa rasara!


CANTEC DE PRIMAVARA

Desigur, primavara mi-a tâsnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi siroiesc, tacut,
prea bine mi-e si nu ma mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncaput.

E-ntâia oara când ramân fara de viata,
de primavara-ncercuit cu frânghii,
pâna miresmele îmi dau un pumn în fata,
trezindu-ma, le-adulmec si le mângâi.

Si mor a doua oara, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
si iar mi se roteste-n pasari timpul,
când pasul tau rasuna pe sub crengi.

Cu vazu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat si reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava mortii sufletu-mi eliberând.

O, primavara flacari rosii-nalta.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
pâna miresmele îmi dau un pumn în fata,
si ma trezesc, si-nving si sunt învins.


CANTEC DE TREI

Noi suntem doi, tu esti singura,
de-aceea te lasam sa faci ce vrei tu.
Noi iti dam doua inimi;
una o tinem in mine, cealalta o tinem in tine.
Chipul tau il facem sa semene
cu chipul nostru,
asa cum monezile sunt aidoma
celor doua apasari brutale
ale tiparului care le naste.
Noi doi suntem doua ramuri ale tale,
una izbucnita spre luna
din dragostea pentru cer,
alta izbucnita din pantecul tau
din dragostea ta pentru pamant.
Noi si cu tine am vrut sa fim unul,
dar materia care uraste adevarul
ne-a pedepsit si ne-a facut trei.
Noi suntem doi si tu esti singura,
de aceea tu ne stapanesti,
de aceea tu esti regina
pentru ca noi doi suntem la fel.
Iar un lucru aidoma altuia nu exista
decat in monotonele povestiri despre fericire.



CANTEC FARA RASPUNS


De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi uibind, femeie gingasa
ca firul de iraba ce taie în doua
luna varateca, azvârlind-o în ape,
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragând dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?

De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazând. Ca o rasuflare-aburita de ger.

CANTEC LINISTIT


M-as mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile ma trag în jos
si ma înec în frunza verde
de verdele trait ma înec în frunza verde.

M-as mai uita la piatra alba
lucinda, mirosind
a soare orbitor si a potcoava,
dar amintirile ma trag în jos
si ma înec în piatra alba
si ma sufoc în aerul de piatra alba.

M-as mai uita la animalul gingas
care manânca înfometat
pe animalul foarte gingas
ranit mortal si de mâncat,
dar amintirile ma trag în jos
si ma înec, ma înec în foamea animalului înfometat
si ma înec, ma înec în animalul de mâncare.

Ploua, ploua cu mine
ma trag amintirile în jos
ma înec în ploaie
aidoma curcubeului frumos.



CANTEC NESOCOTIT

Ti-am mesterit banuti de fier,
sa-mi vinzi un ceas din sanii tai
zbucnind în vine zurgalai,
când flamânzeam de vis si cer ...

... Dar scalda calda, nurii puri
iubeau ciorchinul cel manat
Si inima ti-ai semanat
în colbul plin de scrematuri.

Ti-am banuit arginti cu zimti,
uitarea ta sa-mi vinzi pe ei,
când rodul florilor din tei
îmi flamânzeau o stea în dinti.

... Dar vrajitoare de nefiri,
descântece turnasi în prag
Mi-ai dat fiertura de omag
sa te descânt din amintiri...



CANTEC VECHI DE LUNA NOUA

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar searagrea de stele si de lut
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum
ochi de pisica-mi licareau in drum
si pasul greu mi se-asternea natang
...si fluieram asa, ca sa nu plang

Dar tot credeam ca poate viermii moi
nu cresc in ochii mei pustii si goi,
nici in surasul meu nedaruit
si tot credeam ca poate n-am murit.

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,
trecui asa'nainte, fluierand.


Bucuresti, Luni 23 Ianuarie 1956


CANTOS II


-Pe maine, ziceau judecatorii
uitandu-se fix ochi in ochi,
pe maine!

-Pe maine, ziceau hotii, banditii
si jefuitorii,
uitandu-se fix la spanzuratori!

-Pe maine, mi-am zis, dupa ce m-am uitat la unii,
dupa ce m-am uitat la altii,
pe maine, pe maine, pe maine!




CATRE FANTANAR


Nu sapa prea adânc, îti zic,
nu sapa prea adânc, nu sapa
ca o sa dai de cer
ca o sa dai de cer
de alt cer, de alte stele, îti zic
de alt cer, de alte stele
si acolo între ele
de alt pamânt, de alt pamânt.


CATRE GALATEEA




Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si ma rog de tine,
naste-ma.


Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.


Si ma rog de tine,
naste-ma.


Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec in fata ta si ma rog de tine,

naste-ma.
Naste-ma.



CATRE HYPNOS

I

Ei dormeau. Ei se nasteau dormind;
strigat prin somn cadeau cuvintele
nascându-i din ultima silaba.

Cresteau dormind, se îndragosteau
dormind si nunta
si-o celebrau în somn.

Întemeiau asezari de cuvinte, în somn.
Femeile lor nasteau în somn,
iar ei, cu totii, îmbatrâneau
în somn
si mureau astfel.

Tineri dormind, le luau locul
în vis,
noi si sfâsietoare cuvinte adormite
înlocuiau
vechile, profund adormitele
cuvinte.

II
Dar sa se trezeasca,
aceasta
nu o voia, nici unul.

Ei traiau în somn pentru ca
numai în vis
traiau cu tot trupul deodata.

Pasarile lor zburau dormind,
pestii lor înotau dormind.
Caii lor galopau în somn
si toamna
în vii, se coceau struguri
de vis.

Nimenea si
nici unul nu voia sa se trezeasca,
pentru ca numai astfel
forma lor le apartinea
în întregime si toata
deodata.

III

Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau ca cei ce sunt treji
nu traiesc în ei însisi.

Spuneau ca cei treji
nu sunt altceva decât
privire, atunci când privesc,
auz, atunci când aud,
durere, atunci când se-ndurereaza.

Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau ca cei ce sunt treji
nu sunt în stare
sa-si locuiasca
tot trupul deodata
ci,
ca si cum ar fi goi
pe dinauntru,
ei, cei treji, alearga tot timpul
în ei însisi
fiind rând pe rând
numai o glezna
sau
numai o tâmpla
sau
numai un brat, -
restul trupului azvârlindu-si-l
rând pe rând în tenebre.

IV

Ei îi urau pe cei treji
numindu-i
"Cei fara de trup"

Dar ura lor
din când în când devenea
colosala
pentru ca, spuneau ei,
însasi privirea se poate trezi
si-atunci în ea nu mai traiesc
toate culorile deodata,
… însusi auzul se poate trezi
si-atunci în el
nu mai traiesc
toate sunetele deodata

Si însasi culoarea se poate trezi
si-atunci în ea
nu mai traiesc
toate vibratiile deodata

Si însusi sunetul se poate trezi
si-atunci în el
nu mai traiesc
toate amintirile deodata…

V

Ei dormeau. Ei se nasteau dormind.
Se înmulteau dormind.
Mureau dormind.
Dar tot timpul erau identici
Cu trupul lor.

Ei traiau în vis
si chiar si arborii
ca sa-i adumbreasca trebuiau
mai întâi sa adoarma
putând numai astfel sa-si zvârle
peste trupurile lor întregi
si umbra si radacinile lor.






Text postat de nicolae tudor
Date despre autor
Data nasterii:
Locul nasterii:
Biografie Nichita Stanescu

Nascut
31 martie 1933
Ploiesti

Decedat
13 decembrie 1983
Bucuresti

Familia
Tata: Nicolae H. Stanescu - nascut la 19 aprilie 1908. În linia paterna, Nichita Stanescu se trage dintr-o solida familie de mici mestesugari si comercianti români, la origine tarani prahoveni veniti în Ploiesti pe la începutului secolului nouasprazece.
Mama: Tatiana Cereaciuchin - nascuta în 16 februarie 1910, la Voronej, într-o familie de conditie nobila din partile Donetului, refugiata apoi în România. Se muta la Ploiesti unde va întâlni pe Nicolae Stanescu. Tinerii se vor casatorii la 6 decembrie 1931.

Educatie
1944 - 1952: Liceul "Sf. Petru si Pavel", devenit "I.L. Caragiale" din Ploiesti
1952 - 1957: Facultatea de filologie a Universitatii din Bucuresti.

Pe scurt
1952: Se casatoreste cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din adolescenta dar tinerii se despart dupa un an.
1955: Transcrie Argoticele sale care nu au fost publicate si vazute ca profund neserioase.
1957: În martie Nichita Stanescu debuteaza simultan în revistele Tribuna si Gazeta literara din Cluj cu trei poezii.
1957 - 1968: Este pentru scurt timp corector si apoi redactor la sectia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu).
1960: La sfârsitul anului debuteaza cu volumul Sensul iubirii, 112 de pagini de poezii.
1962: La 6 iunie se casatoreste cu Doina Ciurea, a carei dragoste de aproape zece ani va fi subiectul volumului O viziune a sentimentelor.
1963: Primul pas peste hotare al poetului, în Cehoslovacia.
1964: Apare la începtul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaste pe Gabriela Melinescu, în tensiunea relatiei lor poetul creeaza cele mai explozive opera ale sale.
1965: Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp, 84 de pagini.
1966: Publica doar 11 Elegii, totate Elegiile vor apare anul viitor în prima sa antologie, Alfa.
1967: Trei carti ale sale sunt tiparite, Rosu Vertical, antologia Alfa, si volumul de poezii Oul si sfera. Poemele sale încep sa aiba o aura melancolica cu o stare de regret.
1969: Tipareste Necuvintele, 216 pagini de poezii în acest volum care primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare si volumul de poezii Un pamânt numit România, 150 de pagini. Este numit redactor sef adjunct al revistei Luceafarul, alaturi de Adrian Paunescu
1970 - 1973: Este redactor sef adjunct la România literara, revista condusa de Nicolae Breban.
1970: Publica În dulcele stil clasic, 212 pagini de poezii, si a doua sa antologie, Poezii. Sustine o rubrica lunara în revista Arges.
1971: Apar în Iugoslavia doua carti traduse, Belgradul în cinci prieteni, editie bilingva de poezii inedite si Nereci.
1972: Publica doua noi volume de poezii, Belgradul în cinci prieteni si Maretia Frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obtine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
1973: Scoate o antologie numai de poezii de dragoste Clar de inima.
1974: În martie, de ziua lui, are o revelatie a mortii sub forma unui îngrozitor tunel oranj - odiseea sa "spatiala" va cintinua.
1975: Obtine pentru ultima oara Premiul Uniunii Scriitorilor si i se atribuie premiul international "Gottfried von Herder". Tipareste a patra sa antologie, Starea poeziei, în populara colectie "Biblioteca pentru toti". E publicist comentator la România literara. Se muta în ultima sa locuinta, Str. Piata Amzei nr. 9.
1977: La 4 martie poetul încearca, în zadar, sa salveze pe prietenul sau Nicolae Stefanescu, si este lovit de prabusirea unui zid dupa cutremur. În urma socului face o scurta paralizie a partii stângi a corpului care va lasa urme si dupa vindecare.
1978: Publica volumul de poezii Epica Magna, 216 de pagini, cu care primeste premiul "Mihai Eminescu" al Academiei.
1979: Lanseaza volumul de poezii Opere imperfecte.
1980: Propus de Academia suedeza, poetul candideaza la Premiul Nobel alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges. Premiul este dat poetului grec Odysseas Elitis. Discul "Nichita Stanescu - o recitare" este scos de "Electrecord".
1981: În august are prima criza hepatica. Aceste crize vor continua în toamna si poetul se interneaza la spitalul Fundeni.
1982: În februarie moare tatal poetului. Volumul Noduri si semne, subintitulat "Recviem pentru moartea tatalui" este o selectie din tot ce a scris poetul de la ultima sa aparitie editoriala. În iulie se casatoreste cu ultima sa sotie, Todorita Tarîta (Dora). Calatoreste prin Macedonia si Iugoslavia înainte sa-si fractureze piciorul stâng în noiembrie în Vrancea care-l va imobiliza în casa sase luni.
1983: Ascunde fata de toti semnele maladiei sale si afiseaza un optimism cu care si medicii sunt uimiti de rezistenta si vitalitatea sa extraordinara. La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a poetului este aproape o sarbatoare nationala în lumea artei si literaturii. Continua sa apara traduceri a poeziilor sale peste hotare, în mod special în Iugoslavia unde va avea o criza foarte grava, necesitând interventia medicilor. Mai recita poezii si la Timisoara si la Drobeta-Turnu Severin, la nunta prietenilor sai de familie pe 9 decembrie. Se întoarce cu trenul, si cu greu, la Bucuresti cu Dora si cu tinerii nou casatoriti seara târziu pe 12 decembrie. Pe la miezul noptii durerile din zona ficatului sunt îngrozitoare si este adus cu salvarea la spitalul de Urgenta unde crizele devin extrem de violente si poetul se stinge din viata la orele doua si zece minute.


 
             
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 21967
Comentarii: 115418
Useri: 1333
 
 
  ADMINISTRARE